CAPITOLUL I

Caleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Papa, lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie neguroase.

Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici-Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucureşti cu "fustanelă, fes şi pistoale" în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau — de obicei după a treia sticlă de Château Lafitte retour des Indes — dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor...

Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina  felinarului cu petrol. Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor.

Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice — clopote răsturnate —, broboade scumpe.

Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu:

— Ne aştepţi aici, Antoane.

— Săru' mâna, cucoană, am priceput.

"Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc", îşi zise arnăutul...

Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere şi pantaloni neglijé pentru frumoşii târgului. Nu era întâmplare de toată ziua cA două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci — c-o fi boier ori slujitor. Stăpânirea "pavase sistematic", cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză şi strada Germană.

Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine.

"C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă..."

— Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt botinele pline de apă.

— Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picante Azi strada Smârdan riile în orice apă, cât de tulbure ar fi. Am ajuns!

În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dina Azi strada Smârdan poia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid — din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi pământ —, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă — "frumoasă ca o văduvă", îi trecu prin minte Zoei Manta —, poteca cu prundiş se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus.

Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti scurt:

— Au venit.

O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt:

— Să poftească.

Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în ochi.

În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac.

Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n-o puteai zări — două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii ştirbe.

Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. "Samănă cu un Buda fără dinţi. Iar mirosul e asomant..."

— Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini.

Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără însemnătate.

Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare — Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde şalvaragiu cu iataganul scos —, o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de cealaltă parte a mesei.

Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate.

Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele:

— Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii? Zoe Manta avu o tresărire. "Elle est extraordinaire!" Nu degeaba vorbea un

Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: "Este absolut epatantă... Are o clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe Voinic, ista calu... Îl grijeşte ista... doftoru, conu Carolică Davila.» Ştii că moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma chère... Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!..."

Femeia înaltă şi subţire înclină capul.

— Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea.

Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în căutătură.

Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată.

— Desluşeşte-i sorţii în alte semne.

— Voia domniilor voastre.

Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod.

— Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina.

Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică:

— Adică stânga.

Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ.

— De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului.

Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în palmă.

Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o ajutară.

— Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei...

Cealaltă râse încurcată:

— Lasă... Nu! Cred că te înşeli...

Simina clătină hotărâtă din cap:

— Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună...

Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. "De necrezut! N-avea cine să i-o divulge... Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată..." — Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi?

Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes:

— Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau să spui, să nu ne cruţi.

De aceea suntem aici...

— Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze.

Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur.

Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt.

— Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost.

Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul.

— Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia.

O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite.

"Biata Zoe!" oftă Elena Doamna. "Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a întors privirea."

O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând...

"Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!"

Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o petrecere — scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită... Toamna avea degete murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri... "Am să fiu fericită... toată viaţa!" Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor: "Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta..."

Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, "pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor". Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea.

După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul.

— Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta.

Bătrâna bombăni:

— Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie...

Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete — soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi altele câteva — nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare. Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită — cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin "La idee", crâşma lui Iordache de pe Covaci —, iar pe săraci îi cruţa de orice para?

Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: "Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc..."

Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din trup. Se vedea după scaunul negru. "Negreala aceea", constatau bucuroşi bolnavii,

"îi numai şi taman boala cea rea..."

— Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la culcare.

— Da' Măria Ta nu cinează?

— Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina.

Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, "guvernanta", cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu se ştie cui — dar Bucureştii ştiau —, adoptaţi de soţii Cuza.

— Tu, Zoe, nu eşti ostenită?

Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ, Madame Vigée-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate...

Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la "Roşu" începeau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa Ulierului, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palat din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindule, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor.

— Să-ţi citesc, Elenă?

Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina lămpii.

— Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, "un petit livre dé Biata cumătră licieux, je vous assure", am apucat s-o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele ţintirimului Per-Lasez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère — o resimţesc şi straşnică gospodină — textul franţuzesc.

Elena Cuza oftă din adâncul inimii:

— Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului acestuia...

Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume.

Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă. Taică-său, conu Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă.

Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor.

Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de Vodă, înzecea povara.

Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon.

— Să-ţi torn puţin lapte?

— Nu, Zoe... Îmi face silă.

Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul acesteia.

Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu argint, se rostogoli pe pernă.

— Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să semăn cu mama...

Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă să râdă:

— Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri.

"Elencule", ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure.

Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie:

— Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur?

Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare.

— De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta, nu doar întunericime.

Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită:

— N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat.

— Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes de mahala. Dacă ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume.

— Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus vrăjitoarea.

Zoe Manta se prefăcu supărată:

— Décidémment, cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi.

— Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure din toată ţara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu?

— Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva puţin comun.

— Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne-am mai dus?

— Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricărei boieroaice mai răsărite.

Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde.

Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă.

— Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta?

Zoe o înfruntă cu curaj:

— Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi... Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancêtre, au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses...

Elena Cuza rămase gânditoare:

— Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu... Dama de pică?

— Oh, là, là! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoi M-am săturat (l. fr.).selle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez de dame fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei.

Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut.

— De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu... Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit?

Zoe se prefăcu nepăsătoare:

— Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală.

"Necazu-i că nu-i trece", îşi păstră Zoe gândul pentru ea. Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile.

Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. "La o urmă", gândi, "nici Cuza nu-i prea vinovat. Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune." Acestea i le recunoşteau, măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi răboju-i departe de a seca... Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al IIIlea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari proprietari — Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi.

De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu:

— Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească...

— Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea.

Doamna clătină tristă capul:

— Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos.

— Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă.

— Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti.

— Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici?

— A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade.

— Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, "copiii lui Alexandru Ioan Vodă".

Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi scoase o scrisoare.

— Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în lături să facă şi moarte de om...

Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări speriată.

— Cucuveaua! Ai auzit, Zoe?

Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea:

— Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii?

Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră... Pasăre de ţintirim.

continuarea o descarcati de aici....