Capitolul I

Stupefacţie

Bărbatul îşi lăsă trupul să se odihnească pe firul apei. Ochii i se îmbătară de atâta cer. Apoi îşi încordă braţele începând să înoate fără zgomot. Mişcări lungi şi line. Pe muşchii puternici apa se fărâmiţa în boabe limpezi. Se apropie de mal. Locul era ciudat şi pustiu. O salcie îşi clătea părul în undele râului. Mai încolo, creşteau tufişuri sălbatice cu poame roşii, ca nişte cercei. Omul privi în jur scormonind cu ochi neliniştiţi malul şi dispăru printre tufele de bozie. După câteva minute coborî poteca spre şosea. Haina de călugăr ascundea silueta viguroasă cu umeri de atlet. Se opri în faţa stâlpului consultând îndelung tăbliţele indicatoare. Îşi potrivi desaga pe umeri şi căutând marginea drumului se îndepărtă cu paşi mari.

Va ajunge abia spre seară la Peştera Sihastrului. În mâneca anteriului, în loc de mătănii ascundea un stilet lung.

— Cică alea de la Roma seamănă cu japiţele noastre.

— Cine? întrebă distrat Plămădeală.

Mâinile îi tremurau de nerăbdare. Frate-său îşi încruntă sprâncenele:

— Auzi vorbă! Cine! Fetiţele din Piaţa Spaniei! Nu merită să te arunci. În schimb la Paris... Duse degetele ciorchine la buze: Durere! Midinete, curăţele, nostimioare...

Să-mi trimiţi o ilustrată sexy!

Desenă cu mâinile în aer o siluetă de femeie insistând pe anumite curburi:

— Asta mă interesează în primul rând. Reţine! O expediezi pe adresa institutului, fără plic. Moare Popovici de la Personal...

Plămădeală râse. Nevastă-sa intră în odaie şi celălalt amuţi.

— Sunt neliniştită. Nu ştiu de ce sunt atât de neliniştită. Îi căută privirea: Să ai grijă.

Şoseaua se aşternea monotonă:

"Deseară ajung la graniţă. Mâine Ungaria şi poimâine Iugoslavia... Da, miercuri sunt la Veneţia. Ochii îi străluciră: Veneţia! Gran-Canale... Puntea suspinelor... Palatul Dogilor..."

Se înşela. N-avea să vadă Piaţa San-Marco. La câţiva kilometri de frontieră, lângă Peştera Sihastrului va trăi cea mai îngrozitoare aventură din viaţa sa.

Rudy Negreanu cercetă peronul. O gară mică, cenuşie, cu lume puţină, nelipsitele muşcate şi un ceas rotund agăţat la intrare. Coborî ameţit de lumina puternică. O fetiţă desculţă, în rochiţă de barhet, îl opri întrebând timid:

— Doriţi o cameră?

Strângea cu degetele de la picioare nisip, lăsându-l să scape în şuviţe subţiri.

Rudy Negreanu zâmbi bătând-o uşor pe obraz. Se apropie de chioşcul cu răcoritoare şi ceru un sirop. Chipul vânzătoarei nu se vedea. Apăru doar o mână udă cu un inel ieftin de argint care luă banii.

Peste 48 de ore, la Peştera Sihastrului, o altă mână desprinsă parcă de trup îi va strecura cianură în paharul de pe noptieră.

Mercedesul cu număr străin frână brusc. O ţigancă zveltă coborî. Zâmbi omului de la volan arătându-şi dinţii strălucitori. Maşina demară dispărând printre serpentine.

Femeia îşi scutură fustele înflorate şi-şi potrivi basmaua peste laţele împletite subţire.

Privi în jur şi apucând pe un drumeag se înfundă în pădure.

Ştia să zică în ghioc, în bobi şi în aburi de cafea. Trecutul... Viitorul... Drama de la Peştera Sihastrului n-o prevăzuse. Ceva însă o chema acolo.

Iliescu aruncă revista şi oftă ostentativ:

— Greu ne mai mişcăm!

Un zâmbet, o încuviinţare din partea celuilalt şi discuţia s-ar fi însăilat indiferentă, împingând timpul din urmă. Dar Iliescu tăcea cu ochii întorşi undeva înăuntru.

Locomotiva trăgea din greu, gâfâind. Fiecare învârtitură de roată îi apropia de destin. Unul din ei va muri la Peştera Sihastrului. Celălalt nu va fi străin de crimă.

Femeia întinse leneşă mâna şi aprinse veioza. Alain Mathieu privi braţul rotund, uşor bronzat.

"Are încheieturi fine, de marchiză. E cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o în viaţa mea".

O trase lângă el. Îi auzi şoapta caldă îngropată în subţioară.

— O să-mi fie greu fără tine. Două săptămâni...

— Trec repede, ai să vezi.

— Mă iubeşti?

— Draga mea...

— Cât mă iubeşti?

— Cât marea.

— Atunci rămâi.

Îl privi cu un surâs cuminte. Surâsul ei... Surâsul care-i aduce lacrimi.

— Două săptămâni, iubito, atât! Când mă întorc...

Nu se va mai întoarce niciodată. În noaptea de 21 iulie, Alain Mathieu va muri înjunghiat. La Peştera Sihastrului.

Inginerul Gogu Vasilescu apăsă pe accelerator. Maşina se cambră şi ţâşni ca o săgeată pe şoseaua pustie.

"Încă două sute de kilometri... În două ceasuri, poate un ceas şi jumătate, sunt acolo."

Peste 36 de ore va fi împuşcat. Acolo, la Peştera Sihastrului.

Ecaterina Stănescu lăsă jos valiza din piele galbenă şi îşi duse mâna la ochi căutând în lungul şoselei. Autobuzul venea din jumătate în jumătate de oră. Scoase o revistă din sacul de voiaj şi, sprijinindu-şi spatele de balustradă, suspină uşor. Pe lângă ea trecu căpitanul Atanasiu privind-o indiferent. Avea o siluetă uşoară cu ceva ţeapăn în mers şi în mişcarea umerilor.

Nu se cunoşteau. Peste câteva ore se vor întâlni la Peştera Sihastrului într-o luptă surdă.

Autobuzul arhiplin urca panta scrâşnind din toate încheieturile. Ionică Panait se uită strâmb la femeia care-i înghesuia în pântece desaga şi coşul cu raţe. Scoase batista ştergându-şi obrazul asudat.

Gestul anticipa o altă mişcare. Scena marii surprize de la Peştera Sihastrului.

Marioara Ţâmpoc, deşirată, cu un geamantan de carton în mână îşi trecu palma năduşită peste obrazul lipsit de farmec.

Traversă şoseaua fredonând bine dispusă. Nu ştia că în curând, la Peştera Sihastrului, va fi una dintre primele victime.

Peştera Sihastrului... Ziduri albe, line, cu viniete înfipte în pântecul văruit.

Coloane zvelte sprijină cerdacul de la primul etaj. Acoperişul de ardezie străluceşte.

Adună ca într-o pâlnie tot soarele de la răspântie.

Gonind pe şosea ori păşind atent pe poteci umbrite, oamenii caută acelaşi drum:

spre hanul de la Peştera Sihastrului. Vor trăi aici drame puternice, răscolitoare... Totul a plecat de la un incident petrecut cu o săptămână în urmă...

— Hoţul! Hoţul! Puneţi mâna pe el!

Individul alerga din răsputeri. Era scund, îmbrăcat într-o cămaşă roşie cu carouri. Un roşu strident ce se vedea până departe. Sub braţ ţinea o servietă.

Oamenii îl urmăreau aţâţaţi. Câţiva, mai tineri, traversară încercând să-i taie calea spre bulevard.

Locotenentul Dobrescu opri o femeie:

— Ce s-a întâmplat?

— A spartără unul tutungeria. Un derbedeu!

— Un nebun, opină cineva.

Trecătorii se opriră comentând aprins incidentul.

— Să-ţi rişti pielea pentru un pachet de ţigări...

— Se vede treaba că nu fumezi. Nu ştii ce-i ăla viciu...

— Ei, şi dumneata! făcu femeia. Ce, parcă e numai ţigări?

— Dar ce mai e?!

— De unde să ştiu?... Aşa, dăgeaba, n-o fi băgatără el şperaclu.

Omul continua să alerge. În spate se auzeau paşii celorlalţi. Din ce în ce mai aproape.

"Trebuie să ajung la bulevard... Mă pierd mai uşor..."

Ţâşni ca o săgeată prin faţa tramvaiului. Se împiedică şi căzu scăpând servieta din mână.

Vatmanul frână reflex. Prea târziu. Auzi doar urletul. Când deschise ochii, o mare de oameni înconjura vagonul. Hoţul zăcea strivit sub roţi. Sângele înnegrise cămaşa roşie.

Locotenentul îşi întoarse privirea. Masa aceea de carne nimicită, oasele sfărâmate, mâna aproape desprinsă de trup erau insuportabile. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Sub ochii stupefiaţi ai mulţimii leşul începu să prindă viaţă. Leziunile emanau un lichid galben, gelatinos care aproape concomitent coagula. Un lichid necunoscut, reconstituind complet ţesuturile distruse. Timp de câteva secunde, oamenii rămaşi fără grai urmăriră, cu sentimentul cert că asistă la o minune, un proces unic de regenerare. Acolo unde fusese doar carne hăcuită, muşchiul, pielea fără pată miraculos refăcute păreau neatinse. Hoţul deschise ochii. Clipi mărunt, căutând buimac în jur. "Nu înţeleg, şopti. Cum..." Nu-l auzi nimeni. Ţâşni brusc în picioare şi, frângând cercul mulţimii, dispăru. Oamenii priviră lung în urma lui fără să se mişte. Nu înţelegeau ce se petrece şi se simţeau înspăimântaţi.

Locotenentul încă uluit o luă la goană. Individul nu trebuia să scape. Deţinea un secret magic, nemaiauzit şi doar întâmplarea îl scosese din anonimat. Ajuns în colţul străzii, urmări tertipurile hoţului care încerca să se debaraseze de o eventuală umbră.

Omul în gri venea în spate. Purta un costum fresco cu ceva englezesc în sobrietatea croielii, singularizându-l în mulţimea de bluzoane şi cămăşi colorate.

Pe faţa rigidă apăru un zâmbet. Silueta subţiratică a locotenentului desena zigzag-uri camuflându-se privirilor aruncate de hoţ.

Cursa continua. Acelaşi start — ciudata întâmplare din bulevardul 1 Mai; acelaşi ţel — prinderea şi identificarea protagonistului.

Adversarii erau locotenentul de securitate Dobrescu şi omul în gri, reprezentantul unei puternice agenţii de spionaj cu sediul în străinătate. Din momentul accidentului trecuseră abia şase minute.

Hoţul o coti la stânga apoi traversă din câteva salturi strada dispărând într-un gang. Curios, nu gâfâia, nu se simţea obosit. Îi era doar teamă. O teamă care-i strivea inima. Ieşi într-o alee şi coti la dreapta. Escaladând un gard de piatră, ajunse în curtea unei bodegi mici de cartier.

Pândi ascuns după lăzile cu bere depozitate în stive înalte. Nu, nu-l urmărea nimeni. Încercă să-şi domolească pasul şi dispăru într-un bloc cu trei etaje situat la capătul străzii.

"Strada Cerna" citi locotenentul. O tăbliţă veche pe care literele abia se mai desluşeau. Blocul purta încă rănile bombardamentului din 4 aprilie 1944. O bucată de balcon desprinsă, urme de schije ca pe un obraz mâncat de variolă.

La una din ferestre se aprinse lumina. Locotenentul zări pentru o clipă chipul hoţului care trăgea perdelele. Intră înăuntru căutând tabelul locatarilor. Individul se numea Ion Pintilie.

Locotenentul ieşi în stradă şi la primul colţ opri un taximetru.

Omul în gri se uită după getaxul care se îndepărta. Apoi intră în bloc. Îşi puse mănuşile şi sună lung la uşa lui Pintilie.

Nu răspunse nimeni. Aşteptă câteva secunde apoi îşi făcu vânt aruncându-se cu umărul înainte. Broasca cedă abia la a treia încercare. Avu impresia că aude o altă uşă trântindu-se. Traversă în fugă apartamentul gol şi prin bucătărie se precipită pe scara de serviciu.

"Cum de nu m-am gândit?!"

Ajunse în curtea interioară a blocului. Pintilie dispăruse.

Omul în gri scotocea expert, deşertând rafturi şi sertare; căută în şifonier, sub covor, în discotecă. Pe lada divanului găsi o agendă veche de câţiva ani. O băgă în buzunar şi privi încă o dată în jur.

"În curând, se va întoarce puştiul ăla de la miliţie ori de la securitate..."

Faptul că dezordinea îi va trăda trecerea şi totodată mobilul vizitei îi era absolut indiferent. Urme care să poată duce la identificarea sa nu lăsase. Stinse lumina şi părăsi apartamentul.

Omul în gri trecu în spatele draperiei de pluş. Acolo unde mâinile o apucau, perdeaua era tocită şi slinoasă. Ridică receptorul pândind mişcările bufetierei. Femeia spăla pe jos. I se vedeau pulpele bolnave de varice, picioarele încălţate în ghete de pânză cu vârfurile şi călcâiele retezate, coapsele surpate, prăvălite spre genunchi.

Formă numărul păstrând dintr-o veche obişnuinţă degetul înţepenit în orificii până la rotirea completă a discului.

Glasul celuilalt, calm, fără tonalităţi ţâşni limpede din aparat nefiresc de aproape.

Omul în gri îşi lipi buzele de microfon. Şopti înăbuşit:

— Trebuie să ne vedem.

— Mâine.

— Astăzi, nu mâine. E urgent. Adăugă: Nu v-am deranjat niciodată pentru fleacuri.

Urmă o pauză. Nu-şi putea dezlipi ochii de la picioarele acelea bătrâne. Ciorapii cafenii erau prinşi cu jartiere intrate adânc în carnea puhavă. — Bine. Peste jumătate de oră la braseria Cina.

Colonelul Ionaş îşi prinse bărbia în palmă. Povestea era fantastică. Prea fantastică...

— Ştiu, spuse locotenentul Dobrescu. Avea figura răvăşită, privirea îi ardea. Vi se pare absurd. Şi mie... Încă nu-mi vine să cred. Dacă aţi fi văzut uimirea, dar ce zic eu uimire, groaza oamenilor... Păreau pietrificaţi. Individul acela repezit sub roţile tramvaiului, masă sângerândă de carne, oase zdrobite şi deodată... sub ochii noştri, prinzând viaţă, din nou contur. Ţesuturile care se refăceau ca într-o vrajă, ca în poveştile cu zâne...

Ionaş lăsă stiloul să-i cadă pe birou: — Când s-a întâmplat accidentul?

Omul în gri îşi privi ceasul:

— Acum aproximativ o oră.

Celălalt îl asculta circumspect. Era un bărbat mărunt, între două vârste, cu o figură anonimă. L-ai fi putut lua drept contabil, funcţionar mijlociu într-o întreprindere oarecare.

Duse halba la gură pândind mişcările ospătarului. Grădina era plină de lume.

Oameni care râdeau sub cerul limpede, găurit de primele stele. — Vă daţi seama ce înseamnă asta?

Colonelul se opri în faţa locotenentului:

— Cea mai fantastică descoperire a omenirii. A omenirii de la începuturile ei. Mai mare decât focul, mai mult decât tot ce s-a putut născoci vreodată. Evenimentul care va desemna începutul adevăratei epoci de aur a umanităţii. Războiul devine astfel un nonsens. Bolile, infirmităţile — amintiri hâde. Omul învingând neputinţa, descompunerea, omul triumfând asupra celui mai absurd fenomen: Moartea. Îţi dai seama?! Îţi dai seama?!

— Bineînţeles, zâmbi subţire omul în gri. Milioane de medici, spitale, fabrici de medicamente, toate azvârlite la coşul cu gunoi. Şi, în primul rând, crahul întreprinderilor Tex. Faliment total.

Celălalt îl întrerupse brusc. Ospătarul deşertă scrumiera şi trecu mai departe.

— Cum arăta individul?

Locotenentul îşi duse mâna la frunte:

— Cam la patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Scund, chel, îmbrăcat destul de bine. Când şi-a revenit, părea el însuşi înspăimântat, sau mai degrabă nedumerit. A luat-o la goană... Oamenii se dădeau la o parte îngroziţi. Nici Christos nu şi-ar fi deschis aşa pârtie. L-am urmărit până acasă. Din stradă am văzut când a aprins lumina şi a tras perdelele. Am oprit primul taxi şi... — Cum îl cheamă? întrebă colonelul.

— Ion Pintilie. N-a vrut să deschidă. Până să sparg uşa a dispărut pe scara de serviciu. M-am luat după el, dar degeaba. Nu-i un începător.

Celălalt îşi muşcă buzele:

— Acasă nu se mai întoarce. Cum puteţi da de el?

— I-am găsit carnetul cu adrese. Sunt şi câteva numere de telefon.

Colonelul îşi ridică privirea.

— I-a mai luat cineva urma?

— N-am avut impresia, zise locotenentul. Oamenii erau terifiaţi. Nu le mai păsa de tutungerie.

— Nu la asta m-am referit. Zeci de martori au văzut accidentul. Mi-e teamă să nu fi asistat şi cine nu trebuie.

— Vă gândiţi la vreun agent străin?

— Da, făcu Ionaş. În dosarul "inginer M" eşti folosit ca nadă. Dacă azi ai fost filat... Un astfel de individ ar fi înţeles numaidecât despre ce este vorba. N-ai observat pe nimeni?

— Ba da! Puştiul de la securitate. Îl urmăresc de trei zile...

— Ştiu, Afacerea inginer M.

Omul în gri surâse.

— Întâmplarea! Oricum, mare lucru n-o să afle. Pintilie a dispărut, iar ce era interesant în casă am luat eu.

— Un mic handicap. Sper să nu-l pierdeţi.

Rezidentul mai luă o gură de bere apoi se ridică:

— Tineţi-mă la curent. Şi nu uitaţi: tempo! tempo! Câştigă cursa cel care aleargă mai repede sau nimereşte drumul cel mai scurt. Aş opta pentru a doua variantă.

Omul în gri rămase singur. Privi absent conţinutul halbei. Spuma se agăţase de pereţii groşi, ca o dantelă zdrenţuită.

"Drumul cel mai scurt. Mi-ar place să ştiu care e..."

Rămase cu privirea aţintită în întunericul serii albastre de iulie.

Colonelul Ionaş îşi aprinse o ţigară şi se aşeză lângă fereastră. O seară de vară, o seară de care-şi va aminti, probabil, totdeauna.

"Ce lucru extraordinar... Dumnezeule!"

Rezidentul se întoarse acasă. Îşi umplu un pahar cu apă şi înghiţi pilula de hiposerpil.

"Până una alta..."

continuarea o descarcati de aici.....