O călătorie în jurul lumii

PARTEA ÎNTÂI ― CĂLĂTORIE ÎN AMERICA DE SUD

Capitolul I. Balance-fish

La 26 iulie 1864, sub o adiere puternică de vânt dinspre nord-est, un iaht măreţ evolua cu toată iuţeala pe valurile canalului de nord. Pavilionul Angliei flutura în vârful catargului de dinapoi; la extremitatea marelui catarg un pavilion albastru purta iniţialele E.G., brodate în aur, având deasupra o coroan ă ducală. Iahtul se numea Duncan şi aparţinea lordului Glenarvan, unul din cei şaisprezece pairi scoţieni care făceau parte din Camera Lorzilor şi cel mai distins membru al „Royal-ThamesYacht -Club”-ului, foarte cunoscut în Regatul Unit.

Lordul Edward Glenarvan se găsea pe bord cu tânăra-i soţie, lady Helena, şi cu unul din verii lui, maiorul Mac Nabbs. Duncan-ul, nou construit, făcuse exerciţii la câteva mile de golful Clyde, şi încerca să se reîntoarcă la Glasgow; insula Arran se zărea de acum la orizont, când matelotul de pe catarg semnală un peşte enorm care se zbătea în urma iahtului. Căpitanul John Mangles porunci ca lord Edward să fie prevenit de acest fapt. Lordul urcă pe punte cu maiorul Mac Nabbs şi întrebă pe căpitan ce crede asupra vietăţii.          

―  Cred că-i un rechin din cei mari, răspunse John Mangles. 

― Un rechin prin locurile acestea? exclamă Glenarvan. 

―  Fără îndoială; el aparţine unei specii de rechini care se întâlnesc în toate mările şi sub toate  latitudinile.  E  aşa-numitul  „Balance-Fish” .  Dacă înălţimea voastră consimte şi dacă lady-ei Glenarvan i -ar fi pe plac să asiste la o vânătoare ciudată, vom şti îndată ce avem de făcut.

   ― Să pescuim atunci, zise lord Glenarvan.  

Apoi trimise un marinar să prevină şi pe lady Helena, care veni pe punte, într-adevăr ispitită nespus.  

Marea era frumoasă; se puteau urmări pe suprafaţa ei cu uşurinţă repezile evoluări ale rechinului, care se cufunda sau se ridica la suprafaţă cu o surprinzătoare putere. John Mangles dădu ordine. Mateloţii aruncară peste bord o parâmă puternică, prevăzută cu un cârlig la care era pusă ca momeală o bucată enormă de slănină. Cu toate că rechinul era încă la o distanţă de cincizeci de coţi, simţi momeala oferită lăcomiei lui. Se apropie repede de iaht. I se vedeau aripile cenuşii la capete, negre la bază, bătând valurile cu violenţă, pe când coada şi-o menţinea într-o poziţie dreaptă. Pe măsură ce înainta, ochii lui mari, bulbucaţi, apăreau umflaţi de poftă, iar fălcile, larg deschise, descopereau patru şiruri de dinţi. Capul îi era larg şi aşezat ca un ciocan uriaş în vârful unui mâner.     

John Mangles nu se înşelase; acesta era cel mai lacom specimen al familiei rechinilor. Pasagerii şi marinarii de pe Duncan urmăreau cu încordată atenţie mişcările rechinului. Animalul fu de îndată în dreptul cârligului; se întoarse pe spate pentru a-l apuca mai bine şi enorma bucată de slănină dispăru în vastul lui gâtlej. Îndată ce se „prinse”, mateloţii îl traseră. Rechinul se zbătu cu putere văzându-se smuls din elementu-i natural, apa. Dar se ţinu seamă de violenţa lui; o frânghie prevăzută cu un laţ îl apucă de coadă şi-i paraliza mişcările. După câteva clipe era zvârlit pe punte.

Îndată, unul din marinari se apropie de dânsul, cu băgare de seamă, şi cu o puternică lovitură de topor tăie coada uriaşă a animalului.              

Pescuirea era terminată; nu se mai puteau teme de nimic din partea monstrului; răzbunarea marinarilor era satisfăcută, dar curiozitatea lor, nu. Într-adevăr, pe bordul oricărei corăbii este obiceiul de a se cerceta cu atenţie stomacul rechinilor.        

Lady Glenarvan nu voi să asiste la această „explorare”, şi se întoarse la locul său. Rechinul gâfâia încă; era lung de peste trei metri şi cântărea peste şase sute de livre. Dimensiunea şi greutatea nu aveau nimic extraordinar; dar dacă „balance-fish” nu este clasat printre uriaşii speciei, el se numără printre cei mai de temut. Fu spintecat grabnic cu lovituri de topor. Cârligul pătrunsese până în stomacul absolut gol; evident animalul postise multă vreme, şi marinarii înşelaţi în speranţele lor începeau să-i arunce rămăşiţele în mare, când conducătorul echipajului observă un obiect grosolan, încurcat puternic în măruntaiele peştelui.     ―  Ei, ce-i asta? exclamă el. 

― O piatră pe care animalul va fi înghiţit-o, răspunse unul dintre marinari. 

―  Da, reluă un altul, e o ghiulea cu sârmă. 

― Tăceţi, replică Tom Austin, secundul iahtului, nu vedeţi că animalul era un beţivan patentat şi că a băut nu numai vinul dar şi sticla? 

―  Ce, întrebă lordul Glenarvan, rechinul are în stomac o sticlă? 

―  O sticlă veritabilă, răspunse şeful de echipaj. 

― În cazul acesta, Tom, reluă lord Edward, scoateţi-o cu băgare de seamă; sticlele găsite în mare închid adesea documente de preţ. 

―  Crezi? întrebă Mac Nabbs. 

―  Cred că de multe ori poate fi cu putinţă. 

― Nu te contrazic, răspunse maiorul. Poate că şi acum o fi aici vreo taină. 

―  O vom afla îndată, zise Glenarvan. Ei bine, Tom? 

― Iată, răspunse secundul, arătând sticla pe care o scosese nu fără greutate, din stomacul rechinului.   

― Bun, zise Glenarvan. Spălaţi-o şi aduceţi-mi-o pe dunetă. 

Sticla fu depusă pe masa din careu, împrejurul căreia se aşezară lordul Glenarvan, maiorul Mac Nabbs, căpitanul John Mangles şi lady Helena. Se ştie că femeia este curioasă întotdeauna. 

Pe mare orice întâmplare constituie un eveniment. Fu un moment tăcere. Era oare aici taina unui dezastru, sau o simplă scrisoare încredinţată bunului plac al valurilor de vreun marinar fără lucru?      

Înainte de a fi cercetată în interior, sticla fu examinată pe dinafară. Ea avea o îmbucătură subţire şi lungă, al cărei gât puternic purta încă un capăt de sârmă de fier atinsă de rugină; pereţii săi erau foarte groşi şi în stare să suporte o presiune de mai multe atmosfere. Cu aceste sticle, podgorenii din Ai sau din Epernay rup picioarele scaunelor, fără să se spargă. Sticla putuse deci să suporte fără nici o stricăciune primejdia unei lungi pribegiri. 

―  O sticlă a casei Clicquot, zise simplu maiorul. 

   Şi cum era cunoscător în această materie, afirmaţia lui fu primită fără tăgadă.  

― Dragul meu maior, răspunse lady Helena, puţin ne pasă ce fel de sticlă e dacă nu ştim de unde vine.  

― Vom şti, dragă Helena, zise lord Edward, şi putem afirma de pe-acum că vine de departe. Priveşte stratul pietrificat care o acoperă: substanţele sunt mineralizate, pentru a zice astfel, sub acţiunea mării. Această rămăşiţă a plutit multă vreme în ocean, înainte de a fi intrat în pântecele rechinului.  

―  Dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan. 

―  Aşteaptă, aşteaptă; trebuie să fii răbdătoare când ai o sticlă ca asta în faţa ta. 

Glenarvan începu să scormonească stratul care apăra gâtul sticlei; îndată ieşi la iveală dopul care era foarte stricat de apă. 

― Circumstanţă supărătoare, zise lordul Edward, căci dacă se găseşte vreo hârtie înăuntru va fi fost vătămată.           

―  Tot ce se poate, replică maiorul. 

― Voi adăuga, reluă Glenarvan, că sticla, rău astupată, avea să se scufunde, şi e o fericire că rechinul a înghiţit -o pentru ca să ne-o aducă aici pe bord. 

― Fără îndoială, răspunse John Mangles, şi totuşi ar fi fost mai bine s-o fi pescuit-o în mijlocul mării pe o latitudine şi o longitudine bine determinate. Studiind curenţii atmosferici şi marini, se poate recunoaşte drumul străbătut; dar cu aceşti rechini care merg contra vântului şi mării, nu mai ştii ce să faci.   

―  Vom vedea, răspunse lord Edward. 

   Scoase dopul cu multă grijă. Un miros puternic de sare se răspândi.       

― Ei bine? întrebă lady Helena cu o nerăbdare specific femeiască. 

―  Da, zise Glenarvan, nu m-am înşelat! Sunt nişte hârtii! 

―  Documente, documente! strigă lady Helena. 

― Numai că, răspunse Glenarvan, par să fie roase de umezeală, şi e imposibil să le scoţi, căci sunt lipite de pereţii sticlei. 

―  S-o spargem, răspunse maiorul. 

―  Aş vrea s-o păstrez neatinsă, replică Glenarvan. 

―  Şi eu la fel, răspunse maiorul. 

― Fără îndoială, zise lady Helena, dar conţinutul este mai preţios decât sticla, şi e mai bine s-o sacrificăm.   

― Înălţimea voastră să desprindă numai gâtul, zise John Mangles. În felul acesta s-ar putea scoate documentul fără a se sparge sticla. 

Era greu să se procedeze în alt fel. Trebui să se întrebuinţeze ciocanul, căci învelitoarea de piatră era extrem de tare. Sfărâmăturile căzură pe masă şi mai multe bucăţi de hârtie ieşiră la iveală, lipite una de alta. Glenarvan le scoase cu grijă, le separă şi le întinse pe masă. Lady Helena, maiorul şi căpitanul se îngrămădiră în jurul lui. 

Capitolul II. Cele trei documente

Pe bucăţile de hârtie, jumătate distruse de umezeală, se zăreau câteva cuvinte, numai resturi indescifrabile ale unor rânduri şterse aproape în întregime. Câteva minute, lord Glenarvan le examină cu atenţie; le întoarse în toate felurile; le expuse la lumina zilei; observă cele mai mici urme; privi pe prietenii care îl măsurau cu o privire nerăbdătoare, şi zise:          

― Sunt aici trei documente distincte, şi după cât se pare trei copii ale aceluiaşi document tradus în trei limbi, unul în englezeşte, altul în franţuzeşte şi al treilea în nemţeşte. Cele câteva cuvinte care au scăpat nevătămate nu lasă nici o îndoială în această privinţă.    

―  Dar, cel puţin, cuvintele au vreun înţeles? întrebă lady Glenarvan. 

―  E greu să mă pronunţ; sunt foarte incomplete. 

―  Poate s-ar completa un document prin altul, zise maiorul. 

― Desigur, răspunse John Mangles; căci e cu neputinţă ca apa să fi ros aceste hârtii, exact în aceleaşi locuri. Alăturând crâmpeiele de fraze, vom sfârşi prin a le găsi un înţeles. 

― Ceea ce vom face, zise lord Edward; dar să procedăm cu metodă. Iată mai întâi documentul în engleză.   

Documentul prezenta următorul aranjament al rândurilor şi cuvintelor: 

―  Iată ceva care nu spune prea mult, zise maiorul. 

―  Oricum ar fi, răspunse căpitanul, este engleză curată. 

― Nici o îndoială în această privinţă, zise lordul Glenarvan; cuvintele: sink, aland, that, and, lost, sunt intacte; skipp formează evident cuvântul skipper, şi e vorba de un domn Gr..., probabil căpitanul unui vas naufragiat       . 

― Să adăugăm, zise John Mangles, cuvintele monit şi ssistance, a căror interpretare este evidentă.   

―  Ei, dar e ceva, spuse lady Helena. 

― Din nenorocire, răspunse maiorul, lipsesc rânduri întregi. Cum să găsim numele unui vas pierdut, locul naufragiului?...      

―  Le vom găsi, zise lord Edward. 

―  Fără de îndoială, replică maiorul, care era totdeauna de părerea tuturor, dar în ce fel? 

―  Completând un document prin altul. 

―  Să încercăm! exclamă lady Helena. 

A doua bucată de hârtie mai vătămată decât cealaltă nu oferea decât cuvinte izolate, aşezate în

acest fel:

   E scrisă în nemţeşte, zise John Mangles, de îndată ce        -şi aruncă ochii pe hârtie. 

― Şi dumneata cunoşti această limbă, John? întrebă Glenarvan. 

―  Perfect. 

―  Spune-ne ce înseamnă. 

― Căpitanul cercetă documentul cu atenţie şi spuse: Mai întâi, iată-ne fixaţi asupra datei evenimentului. 7 juni însemnează 7 iunie. Apropiind această cifră de cifrele documentului englez, 62, avem data completă: 7 iunie 1862.           

―  Foarte bine, strigă lady Helena, urmează John. 

― În acelaşi rând, reluă căpitanul, găsesc cuvântul Glas, care, alăturat de cuvântul gow dat de primul  document, însemnează Glasgow. E desigur vorba de o corabie din portul Glasgow. 

―  Aceasta e şi părerea mea, răspunse maiorul. 

― Rândul al doilea lipseşte în întregime, reluă John Mangles. Dar în al treilea întâlnesc două cuvinte importante; zwei care înseamnă doi şi atrosen, sau mai bine matrosen, al cărui înţeles în limba germană este marinar.              

―  Probabil, răspunse lord Glenarvan. 

― Mărturisesc, reluă căpitanul, că totuşi cuvântul următor graus mă încurcă. Nu ştiu cum să-l traduc. Al treilea document ne va face poate să-l înţelegem. Cât despre ultimele două cuvinte, ele se explică uşor. Bringt ihnen însemnează aduceţi-le, şi dacă le alăturăm cuvântului englez aşezat ca şi ele în rândul şapte al primului, document, vreau să spun alături de cuvântul assistance, fraza: „aduceţi-le ajutor”, reiese evidentă.            

― Da! Aduceţi-le ajutor! zise lord Edward, dar unde se găsesc aceşti nenorociţi? Până acum nu avem nici o   indicaţie asupra locului, şi teatrul catastrofei ne este cu totul necunoscut.

― Să sperăm că documentul francez va fi mai desluşit, zise lady Helena. 

― Să vedem documentul francez, răspunse Glenarvan. Cum cunoaştem cu toţii această limbă, cercetările noastre vor fi mul t mai uşoare. 

Iată copia exactă al celui de-al treilea document: 

―  Sunt şi cifre, spuse lady Helena. Priviţi!... 

― Să procedăm cu băgare de seamă, zise lord Glenarvan, şi să începem de la capăt. Daţi-mi voie să însemnez unul câte unul cuvintele împrăştiate şi incomplete. Văd mai întâi, de la primele litere, că e vorba de o corabie cu trei catarge, al cărei nume, mulţumită documentelor englez şi francez, ne este păstrat în întregime: Britannia. Din cele două cuvinte următoare gonie şi austral, numai ultimul are un înţeles pe care îl pricepeţi cu toţii.       

― Iată de acum un amănunt preţios, răspunse John Mangles; naufragiul a avut loc în emisfera australă. 

―  E vag, răspunse maiorul. 

― Continui, răspunse lord Edward. Ah! Cuvântul abor, radicalul verbului aborder. Nenorociţii au tras la  ţărm în vreo parte. Dar unde? Contin! Pe un continent? 

Cruel! Cruel! strigă John Mangles, dar iată explicaţia cuvântului nemţesc graus... grausam... „crud”!   

― Să continuăm! Să continuăm! zise Glenarvan, al cărui interes era tot mai mult aţâţat pe măsură ce înţelesul cuvintelor se completa. Indi... Deci în India au fost aruncaţi marinarii. Ce înseamnă cuvântul ongit? Ah, longitudine! Iată şi latitudinea: treizeci şi şapte de grade, unsprezece minute. În fine, avem o indicaţie precisă. 

―  Dar lipseşte longitudinea, zise Mac Nabbs. 

― Nu poţi să ai totul, dragul meu maior, răspunse lordul Edward. Şi exactitatea latitudinii e ceva. Negreşit, documentul francez este cel mai complet din toate. E evident că fiecare din ele e traducerea cuvânt cu cuvânt a celorlalte, căci toate conţin acelaşi număr de rânduri. Trebuie acum să le reunim, să le traducem într-o singură limbă şi să le căutăm înţelesul cel mai logic şi cel mai lămurit. 

―  Vei face traducerea în franţuzeşte, în englezeşte sau în nemţeşte? întrebă maiorul. 

― În franţuzeşte, răspunse Glenarvan, pentru că cea mai mare parte din cuvintele interesante neau fost păstrate în această limbă. 

―  Înălţimea voastră are dreptate, zise John Mangles. Dealtfel, această limbă ne este cunoscută. 

― Ne-am înţeles. Voi scrie documentul reunind resturile cuvintelor şi crâmpeiele de frază, respectând intervalele care le separă şi completând pe acelea al căror înţeles nu poate fi îndoielnic; apoi le vom compara şi le vom judeca.            

Glenarvan luă condeiul şi după câteva clipe dădu prietenilor săi o hârtie pe care erau însemnate următoarele rânduri, aici traduse: 

7 Iunie 1862 tricatargul Britannia   Glasgow

―  Un marinar preveni pe căpitan că Duncan-ul intra în golful Clyde şi-i ceru ordine. 

― Care sunt intenţiile înălţimii voastre?, zise John Mangles, adresându-se lordului Glenarvan. 

― Să ajungem la Dumbarton cât mai repede, John; apoi, pe când lady Helena se va întoarce la Malcolm -Castle, eu mă voi duce la Londra să supun documentul Amiralităţii. 

John Mangles dădu ordinele în consecinţă, şi matelotul le transmise secundului. 

― Acum, prieteni, zise lord Edward, să continuăm cercetările. Suntem pe urma unei mari catastrofe. Viaţa vreunui om depinde de înţelepciunea noastră. Să întrebuinţăm deci toată priceperea pentru ca să ghicim dezlegarea dureroasei enigme.              

―  Suntem gata, dragul meu Edward, răspunse lady Helena. 

― Mai întâi, reluă Glenarvan, în acest document trebuie să ţinem seamă de trei lucruri bine deosebite:   

1. Lucrurile pe care le ştim; 2. Cele pe care le putem presupune; 3. Cele pe care nu le ştim. Ce ştim? Că la 7 iunie 1862 o corabie cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat; că doi mateloţi şi căpitanul au aruncat acest document la 37°11’ latitudine şi că cer ajutor.             

― Perfect, replică maiorul. 

― Ce putem presupune? reluă Glenarvan. Mai întâi că naufragiul a avut loc în mările australe, şi vă atrag atenţia asupra cuvântului  gonie (gonia). Nu indică el oare numele unei ţări?  ―  Patagonia! exclamă lady Helena. 

―  Fără îndoială. 

―  Dar Patagonia străbătută de paralela treizeci şi şapte? întrebă maiorul. 

― Aceasta e uşor de verificat, răspunse John Mangles desfăşurând o hartă a Americii

meridionale. E chiar aşa. Patagonia e atinsă de paralela treizeci şi şapte. Ea taie Araucania, străbate dea curmezişul Pampasurilor nordul ţinuturilor patagoneze şi se pierde în Atlantic.       

― Bine. Să continuăm presupunerile. Cei doi mateloţi şi căpitanul, abor... abordează, ce? Contin... continentul; înţelegeţi, un continent şi nu o insulă. Ce se întâmplă cu dânşii? Aveţi aici două litere providenţiale pr... care vă fac cunoscută soarta lor. 

― În adevăr aceşti nenorociţi sunt prinşi sau prizonieri. De cine? De indieni cruzi. Sunteţi convinşi? Cuvintele nu sar singure în locurile goale? Acest document nu e clar înaintea ochilor voştri? Nu se face lumină în mintea voastră?            

Glenarvan vorbea cu convingere; ochii săi arătau o încredere absolută. Căldura sa se transmitea celor ce-l ascultau. Ca şi dânsul, ei exclamară: „E evident! E evident!”  Lord Edward re luă după un moment: 

― Toate aceste ipoteze, prieteni, îmi par extrem de plauzibile; după mine, catastrofa a avut loc pe coastele Patagoniei. Dealtfel, voi întreba la Glasgow care era destinaţia Britanniei, şi vom şti dacă a putut să fie târâtă prin locurile acelea. 

― Oh, nu avem nevoie să căutăm aşa departe, răspunse John Mangles. Am aici colecţia Mercantile  and Shipping Gazette, care ne va da indicaţii precise.  

―  Să vedem! Să vedem, zise lady Helena. 

John Mangles luă un teanc de jurnale din anul 1862, şi începu să răsfoiască repede. Căutările lui nu durară mult. Spuse cu un accent de mulţumire:        

― 30 mai. Peru! Callao! încărcat pentru Glasgow, Britannia, căpitanul Grant.  

― Grant! strigă lord Glenarvan, e scoţianul îndrăzneţ care a voit să fondeze o nouă Scoţie în mările Pacificului!         

― Da, răspunse John Mangles, cel care în 1861 s-a îmbarcat pe Britannia la Glasgow şi despre care nu am mai avut ştiri. 

― Nu mai e nici o îndoială! Nu mai e nici o îndoială! zise Glenarvan. E chiar el! Britannia a părăsit Callao la 30 mai, iar la 7 iunie, opt zile după plecarea lui, s-a pierdut pe coastele Patagoniei. Iată întreaga-i odisee în aceste resturi de cuvinte care păreau indescifrabile. Vedeţi, prieteni, că se ţine seama de ceea ce putem presupune. Cât despre cele pe care nu le ştim, ele se reduc la una singură, la gradul de longitudine care ne lipseşte.       

― Ne este inutil, răspunse John Mangles, fiindcă ţara este cunoscută, şi numai cu latitudinea maş însărcina să merg drept la teatrul naufragiului. 

―  Ştim totul atunci! zise lady Glenarvan. 

― Tot, draga mea Helena, şi locurile pe care marea le-a lăsat între cuvintele documentului, le voi umple fără greutate, ca şi cum aş scrie după dictarea căpitanului Grant.    

Lordul Glenarvan reluă condeiul şi, fără a ezita, întocmi nota următoare: 

La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în emisfera australă     .

Îndreptându-se spre pământ, doi mateloţi şi căpitanul Grant vor să încerce să abordeze continentul, unde vor fi prizonierii cruzilor indieni.

Ei au aruncat acest document la... grade longitudine şi 37°11’ latitudine. Veniţi-le în ajutor, sau

vor fi pierduţi.

― Oh, dragul meu Edward, zise lady Helena, dacă nenorociţii au să-şi revadă patria, ţie îţi vor datora această fericire.              

― Şi au să şi-o revadă, răspunse Glenarvan. Documentul e prea lămurit, prea clar, prea sigur, pentru ca Anglia să ezite a veni în ajutorul a trei din fiii săi, părăsiţi pe o coastă pustie. Ceea ce a făcut pentru Franklin şi atâţia alţii, o va face astăzi pentru naufragiaţii de pe Britannia! 

― Dar aceşti nenorociţi, reluă lady Helena, au fără îndoială o familie care le plânge pierderea. Poate că acest sărman căpitan Grant are o soţie, are copii...            

― Ai dreptate, scumpa mea Lady, şi mă însărcinez să-i înştiinţez că nu-i pierdută orice speranţă. Acum, prieteni, să ne suim pe dunetă, căci trebuie să ne fi apropiat de port.         

Într-adevăr, Duncan îşi mărise iuţeala; atingea ţărmurile insulei Bute, şi lăsa valea Rothesay cu fermecătoru-i orăşel; trecu prin strâmtorile înguste ale golfului, evolua înaintea Greenock-ului, iar la orele şase seara, ancora la picioarele stâncii de bazalt din Dumbarton, încoronată de celebrul castel al eroului scoţian, Wallace.        

Trăsura aştepta acolo pe lady Helena spre a o duce la Malcolm-Castle, împreună cu maiorul Mac Nabbs. 

   Lordul Glenarvan, după ce   -şi îmbrăţişa soţia, se aruncă în expresul de Glasgow.

Înainte de a pleca, încredinţase unui agent dibaci o notă importantă, iar telegraful electric comunica după câteva minute ziarelor  Times şi Morning Chronicle următorul aviz:

„Pentru informaţii asupra corăbiei cu trei catarge, Britannia, din Glasgow, căpitan Grant, a se adresa lordului Glenarvan, Malcolm-Castle, Luss, districtul Dumbarton, Scoţia”.

descarcare gratuita de aici....