ALICE  ÎN ȚARA MINUNILOR de Lewis Carrol

În după-amiaza aurie,

Domol plutim pe ape line —

Bat unda vâslele, ţinute

De mâini micuţe — şi, vezi bine, Nici sârguinţa nu-i prea mare, Nici iscusinţele depline.

O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom,

În astă tihnă şi visare

Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, Să-l îmboldiţi la "un basm mare"!... Dar cum să-nvingă bietu-i glas, Unite când îs trei glăscioare?

Năvalnic, Prima dă poruncă:

Să nu mai stau, să-ncep îndată!

Cu glas mai blând, A Doua roagă:

"Năzdrăvănii, ca şi-altă dată!" A Treia atât de bucuroasă e de-nceput,

Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată.

Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat.

Supusă acum, închipuirea însoţeşte

Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea

—

Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte,

Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând, În voie stând la sfat, prieteneşte.

Şi ori de câte ori secau

Fântânile închipuirii,

Neputincios, cel slab cerând

Să pună capăt fericirii,

Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!" Voios strigau tustrele, zbirii!

Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm.

Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit

Şi-acum, că povestirea-i gata

Şi echipajul mulţumit,

Voioşi cârmim barca spre casă — Căci soarele e-n asfinţit.

Alice! În mâna-ţi blândă ia

Copilărescul basm şi-l pune

Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea

Cu vrajă împleti-n cunune —

Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător, Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.

Capitolul I

ALICE COBOARĂ ÎN VIZUINA IEPURAŞULUI

Începuse a se plictisi de-a binelea Alice, de când tot şedea pe mal lângă sora ei şi n-avea ce face. Încercase de vreo două ori să se uite în cartea pe care o citea soră-sa, dar n-avea nici un haz: nici poze, nici dialog! "Ce rost o fi având o carte fără poze şi fără dialog?" se întreba Alice.

Şi chibzuia în gândul ei (cât se putea chibzui pe o zi de arşiţă ca asta, care te făcea să tot picoteşti şi să ţi se împăienjeneze gândurile) dacă plăcerea de a împleti un şirag de margarete merita osteneala să se ridice şi să culeagă margaretele. Când, deodată, un Iepuraş Alb, cu ochi de mărgean, alergă chiar pe lângă ea

Pentru atâta lucru n-avea de ce să te prindă mirarea, şi Alice nu prea se miră nici când îl auzi pe Iepuraş bombănind:

— Vai, vai vai! Am să întârzii!

(Când se gândi mai târziu la întâmplarea asta, îşi dete seama că s-ar fi cuvenit să o mire, dar în clipa aceea îi părea totul foarte firesc.) Însă când Iepuraşul, nici mai mult nici mai puţin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uită la o şi-apoi îşi iuţi fuga, Alice se repezi în picioare; căci îi dăduse prin gând, cu iuţeala fulgerului, că n-a mai văzut niciodată iepure să aibă vestă cu buzunare şi nici ceas pe care să-l scoată din buzunar; şi, curioasă foc, o luă la fugă peste câmp, pe urmele Iepuraşului, ajungând tocmai la timp ca să-l vadă cum dădea buzna într-o vizuină măricică de sub nişte tufişuri, unde pieri.

Într-o clipă, hop şi Alice după el în vizuină!

Coborâse fără să-şi pună cât de cât întrebarea: cum va ieşi oare de acolo?

O bucată de drum, vizuina iepurească o duse pe Alice drept înainte ca printr-un tunel, apoi o luă brusc la vale, dar atât de brusc, încât Alice navu vreme nici o clipită să se gândească a se opri; se trezi lunecând în jos, ca într-o fântână foarte, foarte adâncă.

Fie că era o fântână foarte adâncă, fie că Alice cădea foarte, foarte încet, oricum, avu timp, în cădere, să privească pe îndelete în juru-i şi să se întrebe cu mirare ce-avea să urmeze. Mai întâi încercă să privească în jos, spre a se lămuri unde va ajunge, dar era prea întuneric ca să poată deosebi ceva; apoi se uită la pereţii fântânii şi băgă de seamă că erau acoperiţi de rafturi cu provizii şi de etajere cu cărţi; ici şi colo văzu hărţi şi tablouri agăţate de piroane. În trecere, luă de pe un raft un borcan, cu o etichetă pe care scria: DULCEAŢĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, când îl deschise, îl găsi gol. Nu vru să-i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva dedesubt, şi izbuti să aşeze borcanul într-un alt raft, pe lângă care luneca.

"Ei! gândi Alice. După o cădere ca asta, nici co să mai îmi pese când m-oi da de-a dura pe scări! Cât de vitează o să le par celor de-acasă!... Eh! De-acu', chiar dacă aş cădea de pe acoperiş, n-aş mai zice nici cârc!" (Şi foarte probabil că spunea adevărul.)

Cădea, cădea, cădea. Oare n-avea să se mai oprească nicicând?

— Mă întreb câte leghe am străbătut de când tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred că voi fi ajuns pe undeva pe-aproape de centrul pământului. Ia să vedem: asta e, pare-mi-se, cam la patru mii de mile adâncime. (Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, Alice cam învăţase asemenea lucruri la şcoală — şi cu toate că acum nu prea era un prilej bun de a se făli, fiindcă n-avea cine s-o audă, totuşi putea fi folositor — ca exerciţiu, dacă nu pentru altceva — măcar să-şi repete cunoştinţele.) Da, cam asta este distanţa, dar stau şi mă-ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n-avea ce înseamnă Latitudine, şi nici Longitudine, dar gândea că sunt nişte cuvinte simpatice şi impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.)

Nu trecu mult şi începu iar:

— Oare voi cădea până la capătul celălalt al pământului? Ce nostim ar fi să ajung la urmă printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipatii parcă le zice. (Mai că-i părea bine, de data asta, că n-o auzea nimeni, fiindcă avea oarecari îndoieli că le zice chiar aşa.) O să trebuiască să-i întreb care e numele ţării. "Fiţi bună, doamnă, aceasta e Noua Zeelandă sau Australia?" (Şi încerca să îndoaie genunchii şi să facă o plecăciune politicoasă — dar, spuneţi şi voi, cum poţi să îndoi genunchii şi să înclini capul, graţios, când cazi, plutind prin aer? Credeţi că voi aţi putea?) Vai, dar are să mă creadă o fetiţă cu totul şi cu totul neştiutoare! Nu, nu face să întreb; lasă, c-o să văd scris pe undeva.

Cădea, cădea, cădea. Cum altceva n-avea ce face, curând începu iar să vorbească.

— Dina cred c-o să-mi simtă lipsa diseară. (Dina era pisica ei.) Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună şi Dinei lapte în farfuriuţă. Dina, drăguţa mea, ce bine ar fi fost să fii şi tu cu mine aici! Şoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — ştii, liliecii aduc foarte mult cu şoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci? Şi cum între timp i se cam făcuse somn, mai îngână o dată — şi-apoi iarăşi şi iarăşi, ca prin vis: Oare pisicile mănâncă lilieci? Oare pisicile mănâncă lilieci?... iar uneori greşea şi spunea: Oare liliecii mănâncă pisici?

Dar cum tot nu ştia ce să răspundă, n-avea importanţă cum punea întrebarea. Simţea că începe să moţăie şi tocmai prinsese a visa că se plimbă, de mână cu Dina, întrebând-o foarte serios: "Hai, Dina, spune-mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?" când, hodoronc-tronc, buf! şi iar buf! căzu pe un maldăr de crengi şi de frunziş veşted şi acolo rămase. Gata căderea!

Alice nu se lovise câtuşi de puţin şi într-o clipă sări în picioare. Privi în sus, dar deasupră-i era întuneric; înaintea ei se întindea alt coridor foarte lung, în capătul căruia îl zări iar pe Iepuraşul Alb, alergând cât îl ţineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice o luă la fugă, iute ca vântul, şi tocmai bine îl prinse din urmă pe iepure ca să-l audă bombănind, în timp ce cotea după un colţ:

— Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s-a mai făcut târziu!...

Când cotise după iepuraş, Alice era chiar în spatele lui, dar iată că acum nu-l mai zărea. Se văzu într-o sală lungă şi joasă, luminată de un şir de lămpi ce atârnau din tavan.

Jur împrejurul sălii erau uşi, dar toate încuiate. După ce merse Alice, de-o parte şi de alta, de-a lungul uşilor, încercând-o pe fiecare, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul săli şi, plimbându-se încoace şi încolo, se întreba cum va mai ieşi vreodată din acel loc.

Când iată că-i căzură ochii pe o măsuţă cu trei picioare, toată din cleştar; iar pe ea nu se afla nimic decât o cheie mititică, de aur.

Alice gândi mai întâi că era cheia vreuneia dintre uşile sălii; dar, vai! — ori vor fi fost broaştele încuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mică, vorba e că nici o uşă nu se descuia Dar când dădu ocol sălii pentru a doua oară, văzu o perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai înainte; îndărătul acesteia se afla o uşiţă, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această uşiţă şi — mare îi fu bucuria — cheia se potrivea!

Alice deschise uşiţa şi văzu că dădea într-un gănguleţ, nu mult mai mare ca o gaură de şoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleţ, într-o grădină cum nu mai văzuse alta de frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă şi să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, şi printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare! Dar nici capul nu-l putea scoate prin deschizătura uşii. "Şi chiar dacă aş putea scoate capul — gândi biata Alice — la ce mi-ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aş şti cum să încep". Fiindcă, vedeţi, i se întâmplaseră în ultimul timp atâtea lucruri năstruşnice, încât începuse a gândi că de fapt foarte puţine lucruri erau cu adevărat imposibile.

Se părea că degeaba aştepta Alice lângă uşiţă, încât se duse iar la măsuţă; mai că spera să găsească acolo altă cheie, sau măcar o notiţă cu instrucţiuni cum se pot strânge oameni ca lunetele.

De data asta găsi o sticluţă ("care e sigur că nu fusese înainte" — zise Alice) şi, legată de gâtul sticlei, era o etichetă de hârtie pe care se puteau citi, cu litere frumoase şi mari, de tipar, cuvintele: BEA-MĂ!

Uşor de zis: "Bea-mă!", dar Alice, o fetiţă înţeleaptă, cuminte, nu era să se repeadă să facă una ca asta.

— Ba nu — zise ea — întâi mă uit, să văd dacă nu cumva scrie pe sticlă: "Otravă".

Citise ea câteva istorioare foarte drăguţe, despre copii care se aleseseră cu arsuri, sau fuseseră înghiţiţi de lighioane sălbatice, sau avuseseră alte păţanii neplăcute — şi toate astea numai şi numai pentru că nu ţinuseră seama de nişte reguli foarte simple, pe care încercaseră să-i înveţe cei ce le voiau binele — de pildă: că un vătrai încins te arde dacă-l ţii prea mult în mână şi că, atunci când te tai foarte adânc la deget, cu un cuţit, de obicei curge sânge; şi nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr-o sticlă pe care scrie "otravă", e aproape sigur că mai curând sau mai târziu n-are să-ţi priască.

În orice caz, pe sticla asta nu scria defel "otravă", aşa că Alice se încumetă să guste din ea; şi găsind-o foarte pe placul ei (fiindcă avea un gust amestecat, de plăcintă cu vişine, cremă de ananas, friptură de curcan şi pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată.

— Ce ciudat mă simt! zise Alice. Cred că sunt pe cale să mă strâng ca o lunetă!

Şi-aşa şi era; scăzuse în înălţime cam până la zece degete; şi i se lumină faţa la gândul că acum era tocmai de mărimea potrivită ca să poată trece prin uşiţă în grădina aceea fermecătoare. Totuşi, mai aşteptă câteva minute, ca să vadă dacă mai scade încă; era cam neliniştită în această privinţă, "căci, mai ştii — îşi zicea — te pomeneşti că mă sfârşesc de tot, ca o lumânare. Stau şi mă întreb: cum aş fi atunci?" Şi încerca să-şi închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva.

Mai stătu niţeluş şi, văzând că nu se mai întâmplă nimic, se hotărî să intre îndată în grădină, dar — vai! biata Alice! — când ajunse la uşă, văzu că uitase cheiţa de aur, iar când se întoarse înapoi la măsuţă, ca s-o ia, văzu că-i era cu neputinţă să ajungă până la cheie! O vedea foarte lămurit prin sticla străvezie şi încerca din răsputeri să se caţăre pe unul din picioarele mesei, dar prea era lunecos; şi după multe încercări zadarnice, biata neghiniţă se aşeză la picioarele mesei şi începu să plângă.

"Hai şi nu mai plânge aşa degeaba! îşi spuse Alice cu asprime Te poftesc să încetezi imediat!" De obicei îşi dădea sfaturi foarte cuminţi (deşi cam rar le urma) şi uneori se certa atât de rău, încât o podideau lacrimile. Îşi amintea că odată încercase să-şi tragă câteva palme, pentru că jucase necorect la o partidă de crochet cu ea însăşi; fiindcă, vedeţi, acestei ciudate copile îi plăcea grozav să facă pe două fiinţe deodată. "Dar acum — gândi biata Alice — degeaba aş zice că sunt două fiinţe! Când mai că n-a rămas din mine nici de-o singură fiinţă vrednică de luat în seamă!"

Nu trecu mult şi-i căzu privirea asupra unei cutioare de sticlă care se afla sub masă; o deschise şi găsi în ea o prăjiturică mică, mică, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MĂNÂNCĂ-MĂ!

— Foarte bine — zise Alice — am s-o mănânc, şi dacă mă fac mai mare, o să pot ajunge până la cheie, iar dacă mă fac mai mică, o să pot să mă strecor pe sub uşă; aşa că, de intrat în grădină, intru — şi puţin îmi pasă cum şi în ce fel!

Îmbucă o fărâmă şi se întrebă îngrijorată: "Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" ţinându-şi mâna în creştetul capului, ca să vadă dacă se înalţă on o ia în jos. Fu foarte mirată să vadă că rămânea cum era; bineînţeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice într-atâta se deprinsese a se aştepta la întâmplări neobişnuite, încât i se părea nerod şi plicticos ca lucrurile să decurgă în chip obişnuit Aşadar se apucă să mănânce prăjitura şi, foarte repede, o dădu gata.

descarcati cartea de aici...