Partea întâi

IDILA

La puţin timp după evenimentele din decembrie ’89, inginerul Adrian Radulian renunţă la serviciu. Deşi abia împlinise cincizeci de ani şi se simţea în plină formă fizică, nu mai avea chef să lucreze. Slujba cu inerentele obligaţii zilnice ajunsese o corvoadă, se eschiva în limita posibilului de la orice lucrare plasând-o colegilor, refuzase propunerile de colaborare ale unor firme străine. Era pur şi simplu plictisit. Colegii din Minister îşi închipuiau că traversează o perioadă de depresie firească după moartea nevesti-sii, prăpădită într-un banal accident de maşină, dar se înşelau.

Fuseseră căsătoriţi aproape douăzeci de ani şi rămăseseră la fel de străini unul faţă de celălalt ca în prima seară în care se cunoscuseră la un ceai cretin, cu băuturi proaste, pick-up şi fete urâte. Printre atâtea „nasoale”, Dina, blondă — blondul româncelor, adică nisip, subţirică, de o debilitate congenitală care-i dădea diafan, şi o timiditate lesne de confundat cu blândeţea, părea frumoasa serii. Avea şi un stil tulburător de a se cuibări în braţele partenerului, ca şi cum i s-ar fi încredinţat, iar mai târziu, Radulian avea să-şi spună că acesta reprezenta, de altfel, esenţialul ei capital de seducţie. Pe cât de esenţial, pe atât de înşelător. Cu trecerea timpului, se dovedi autoritară, meschină, de o subterană şi tenace insolenţă, iar în ciuda nasului lung şi a figurii de ierbivor, penibil de îngâmfată, având convingerea că seamănă până la sosie cu Catherine Deneuve.

Chiar din primul an de căsătorie, Radulian se resemnă, abandonând ideea unei căsnicii împlinite. Ar fi părăsit-o, dar sub Ceauşescu, divorţul, pe lângă alte neplăceri — adio un post mai important, adio paşaport — constituia un coşmar care putea dura doi-trei ani, iar el unul se simţea prea comod pentru o asemenea întreprindere. Se mulţumea cu o viaţă liniştită, fără convulsii, cu zile egale, standardul mediocru excluzând orice surprize. Doi oameni care aveau în comun doar adresa şi numărul de telefon. Legătura dintre ei devenise atât de neconsistentă, încât uneori, petrecând o după-amiază întreagă acasă, nu izbutea să-şi aducă aminte dacă Dina ieşise în oraş sau nu.

Apoi, pe neaşteptate, la aproape patruzeci şi cinci de ani, Dina începuse să iubească, trăind cu toată intensitatea drama femeii mature îndrăgostită pătimaş de un bărbat mult mai tânăr, blestemul vârstei critice cu cohorta sa de umilitoare suferinţe. Radulian, impresionat, încercase s-o tempereze, dar Dina, înnebunită de patimă, nu izbutea decât să-i îndrepte priviri rătăcite:

„E peste puterile mele, nu depinde de mine... Dacă mă părăseşte, mă sinucid.

Iartă-mă, Adi, abia acum îmi dau seama că-i prima oară în viaţă când iubesc”.

Radulian surâsese trist:

— Se pare că noi doi nu am prea reuşit împreună...

Situaţia ajunsese intolerabilă, când, spre norocul ei, socotea Radulian, înainte de a fi abandonată, scutită deci de chinurile unei sfâşietoare despărţiri, Dina murise la volan. Gonea bezmetică, nerăbdătoare să ajungă la întâlnire, şi intrase într-un TIR căci, deşi cumplit de mioapă, nu purta ochelari în prezenţa iubitului mult mai tânăr.

Radulian, prea puţin ipocrit ca să simuleze o suferinţă inexistentă, primise decent

şi cu datini împlinite o hotărâre care ţinea de alte „zone”. Cu reală tristeţe; era trist pentru Dina, pentru felul inutil în care femeia aceasta îşi epuizase energia, în fond toată viaţa. Viaţa absurdă a unei persoane absurde, o moarte absurdă...

Dând de pomană ultimele lucruri şi păstrând dintr-un soi de jenă instinctivă fotografia ei à la Catherine Deneuve, Adrian conchisese generos: „Bine că măcar a apucat să iubească o dată în viaţa ei”. Zgomotul sertarului tras peste portret îi răsună ca un ultim bulgăre de pământ aruncat pe mormântul Dinei. Un episod definitiv închis. Şi cu aceeaşi inefabilă tristeţe, Radulian realiză că Dina nu lăsase în urmă nici măcar amintiri.

Urmase o perioadă pe care Adrian Radulian n-ar fi putut-o defini. Nu era deprimat, nici obosit, nici blazat. Se simţea doar ajuns la o răscruce, că într-un fel şi-a isprăvit show-ul, că traversează doar simpli timpi de provizorie acalmie, că fatalmente ceva trebuia să se întâmple.

Ca pe mulţi alţii, cei mai mulţi, Revoluţia şi decesul Marelui Bulă îl luaseră prin surprindere. Desigur, toată lumea se aştepta la „ceva”, toată lumea era de acord că „nu se mai poate”, undeva, în subteran se simţeau trepidaţiile furtunii, în jur, mecanismele uriaşei Armade împotriva comunismului se declanşaseră, dar miracolului prea mult aşteptat şi în sfârşit împlinit, ochii nu-i dau crezare. Radulian îşi consumă entuziasmul în câteva săptămâni apoi, treptat, recăzu în vechea stare de spirit şi probabil că la vremea respectivă era unul dintre puţinii indivizi din ţară care nu avea opinii şi soluţii politice; care nu cumpăra toată presa, iar la televizor, cu excepţia buletinului meteo nu urmărea decât serialele şi filmele americane. La serviciu, evita disputa despre vedetele politice ale orei, întrebând sincer şi stereotip „cine-i ăsta?!”, în vreme ce colegii îl credeau abil: „Radulian e oţ, nu vrea să se compromită; aşteaptă să se aleagă caimacul şi pe urmă dă buzna...”

Trăia de azi pe mâine — fără bucurii, fără aşteptări, dar şi fără mâhniciuni — când, cu totul pe neaşteptate, se iviră două moşteniri. Dintâi, o casă splendidă la Sinaia, rămasă de pe urma unei mătuşi. N-o văzuse de peste treizeci de ani, iar acum îşi amintea, zâmbind, dar şi cu o urmă de remuşcare, că în copilărie suporta ca pe un calvar vizitele la tuşa Tiţa. Dintotdeauna bătrână, blajină şi plină de daruri, mirosea a camfor, iar când îl săruta, îi simţea ţepii tari ca sârma din barbă şi mustăţi. Senzaţia de greaţă îl copleşea, ochii i se umpleau de lacrimi şi nu-l mai puteau îmbia la masă nici măcar „cartofii prăjiţi”. Se liniştea greu, spre seară, sugând un bulgăraş de zahăr candel.

Dar marea surpriză — să-ţi pierzi minţile, nu alta, chiar pe apatia în care lâncezea — sosi în primăvara aceluiaşi an. Desemnat ca unic moştenitor al lui Demetru, văr dinspre mamă, decedat la Londra, se trezi posesorul unui cont în bancă respectabil chiar şi pentru fericiţii din „ţările cu tradiţie democratică”. Adevărat, răposatul fusese medic ginecolog, dar părăsise România în 1990 şi la aproape şaptezeci de ani. Când naiba avusese timp să facă atâta bănet?! Misterul se desluşi când ajunse la Londra. Obstetrician cu vogă mare, Demetru câştigase enorm în ţară şi chiar dacă dusese totdeauna o viaţă de nabab — Capşa, Mercedes, şofer personal, frumuseţi între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani — bilanţul rămânea excedentar. Prisosul îl transforma în valută forte şi, prin intermediul unor ambasade, îl expedia în Elveţia, unde i se deschisese un cont secret. Un ginecolog en vogue şi monden are relaţii pretutindeni, pentru un chiuretaj clandestin, de pildă, un simplu transfer de bani reprezenta cel mai ieftin contraserviciu şi Radulian avea să afle stupefiat că manevra începuse încă din anul 1958. Deci unchiul ăsta al lui, sau ce-i venea, sfidase vreme de peste treizeci de ani unul din cele mai dure regimuri valutare din Europa răsăriteană, agonisind bani albi pentru zile trandafirii preconizate pe alt meridian.

Radulian petrecu o lună în Anglia. Când se întoarse în ţară, îşi depuse demisia.

Era un om bogat.

Ca să ştii să fii sărac, nu-i mare scofală. Corsetul lipsurilor zilnice trasează o traiectorie precisă, nu încap abateri de la drum, nici rătăciri, o duci de-a-mboulea, şosea dreaptă până la cimitir. Dar dacă i-ar fi spus cineva că şi pentru a fi bogat îţi trebuie oarece ştiinţă şi deprindere, Adrian ar fi ridicat din umeri. Cu binele te obişnuieşti repede, spunea mereu maică-sa, şi cum bine cu adevărat nu-i fusese niciodată, o crezuse pe cuvânt.

După epuizarea momentelor fierbinţi, când începuse să se obişnuiască cu statutul de om bogat, constată că nu ştie cum să se bucure de noua situaţie. Mesele sofisticate luate în mari restaurante — că doar n-oi mânca tot ciolan cu fasole la ospătăria de peste drum — îi dădură ulcerul peste cap, whisky-ul păstrat altădată sub cheie de Dina pentru „ocazii”, adică musafiri simandicoşi, acum nedrămuit, îi săgeta ficatul, umplându-i gura de cupru.

Se gândi apoi la look! Avea o siluetă bine desenată, şi trimiţând la azil fosta garderobă, se îmbrăcă din cap până în picioare la Worth. Tăietura, combinaţiile de culori, accesoriile neobişnuite în peisajul valah ridicară a mirare sarcastică multe sprâncene: „Îl credeam serios pe Radulian. L-ai văzut în ultima vreme? A început să facă pe tinerelul, se-nţoleşte ca o starletă, zici că ţine un bordel de lux. Pe oameni nu poţi să-i cunoşti niciodată...”

În sfârşit, încercă aventura, sector unde se simţea absolut deficitar. Cu Dina n-avusese puseuri — habar n-avea dacă doarme în pijama ori cămaşă de noapte — escapadele scurte, de gang, între două sughiţuri, uşi, trenuri etc., îi repugnau, pentru o legătură serioasă nu avusese nici timp, nici bani. Adrian făcea parte dintre gentlemenii, azi unicat, care mai consideră că o amantă trebuie scoasă, răsfăţată, îngropată în flori, bijuterii, atenţii... Pentru că, să fim bine înţeleşi, nu s-ar fi încurcat cu femei uşoare care, pentru un film şi o bere, îşi trag singure fermoarul de la fustă într-un boschet.

După o experienţă nereuşită, conchise că şi aici, ca şi în materie de avuţie, e nevoie de practică. Era un bărbat distins, suplu, din familia lui Peter Strauss, iar femeile îl priveau cu plăcere. Spre deosebire de cei mai mulţi semeni, modest din fire, socotea însă că privirile, chiar înfocate, sunt întâmplătoare; Dina nu-l alintase considerându-l vreun Apollo, iar complimentele croitorului — subiect direct interesat — nu meritau luate în seamă.

Mariana îl acroşase la biliard, dezinvoltă şi cu un natural care-l încremenise. O brună comună dar autentic frumoasă, cu slăbiciune accentuată pentru cerceii gitane. Părul dat cu gel sugera carcasa unui arici cu ţepi uriaşi, sau, în altă variantă, săgeţi nervoase avertizând asupra pericolului de electrocutare. Legătura dură câteva luni, după care Radulian abandonă. Era inconştientă, insolentă, o avidă trepidând în aşteptarea marii ocazii: „Un strop de baftă, atâta-mi trebuie, şi sigur aş şti cum să-mi înfig dinţii!” Adrian o urmărea cu o curiozitate detaşată, dar ceea ce la început îl amuzase şi chiar îi plăcuse — o prospeţime nealterată — de la un timp, prin uzură şi gafe repetate, nu mai avea efect. Îl oboseau nopţile petrecute în discotecă, unde el se remarca prin vârstă şi duse gânduri, constituiau un coşmar —, îl plictisea. Probabil eu sunt un om „între două vârste” nebun, îşi spunea, dar şi ea excelează prin maniere imposibile. De exemplu, detesta până la greaţă obiceiul copiat din serialele americane (preluat şi de producţia autohtonă de reclame pentru produse alimentare) de a-şi suge degetele mânjite cu sos, îl crispa modul familiar în care aborda chelnerii, comentariile cu glas tare în public, râsul crăcănat cu coapse plesnite sonor şi, mai ales, năravul ca până şi în cele mai absolute momente de intimitate să i se adreseze ca la armată cu „Raduliene!”. Când, într-o seară prost dispusă — ea, seara —cu ploaie şi lapoviţă, când însuşi văzduhul pare mânjit cu noroi —Mariana se mai lansă şi în politică...

— ...Eu nu-s de acord să vină regele, eu nu ştiu ce a făcut, nu l-am apucat.

— ...Nu l-ai apucat nici pe Ştefan cel Mare...

— Lasă şmecheria, că nu te prinde la vârsta ta. De ce crezi că vrea să vină? Să-şi ia palatele, să înfiinţeze iar moşierii...

„Să înfiinţeze moşierii, Dumnezeule, era deja prea mult!” La sfârşitul aceleiaşi „şedinţe”, îi făcu un cadou consistent, comandă un taxi, apoi deschise larg ferestrele şi aerisi îndelung. Aşa citise în cărţi şi văzuse prin filme.

Tot în această perioadă, Adrian realiză, pentru prima oară în viaţă, cât de singur este. În afară de soră-sa, Lucreţia, nu avea apropiaţi. Doar cunoştinţe. Lui, de exemplu, i-ar fi plăcut să facă pe generosul, presimţea plăcerea de a dărui, bucuria de a face bucurie, stare de spirit încercată de puţini privilegiaţi, cei mai mulţi atingând fericirea doar când primesc. Desigur, rămâneau actele de caritate en gros, dar acestea i se păreau abstracte — başca lipsa de încredere vizavi de cei care mânuiau fondurile — nu se adresau cuiva anume, nu aveau adresă şi destinatar.

— De ce nu înfiezi un copil? sugerase Lucreţia intuindu-i starea de derivă. Te scoate din indolenţa asta, plăteşti o menajeră pentru aspectele sordide ale cotidianului, ai un ţel, başca te alegi cu o faptă bună la răboj.

Adrian se scuturase ca de o gânganie:

— Dragostea, călătoriile şi copiii sunt uliţe de tinereţe...

— Asta-i o lozincă, nu argument.

Adrian ridicase din umeri. O întrebare, aceeaşi, îi revenea tot mai des în minte: „Şi totuşi, încotro?”

În dimineaţa zilei de 9 martie, Adrian se trezi ciudat de bine dispus, iar semnalele de primăvară timpurie îi sporiră mulţumirea Ca de obicei, îşi luă micul dejun à la Hollywood — o sondă de suc de fructe şi o felie de pâine prăjită — iar la cafeaua neagră, dură, asortă trei ţigări. Sub duş, se trezi cântând cu suflet canţonete italiene, ceea ce nu ţinea minte să i se mai fi întâmplat din studenţie, zăbovi îndelung în faţa şifonierului alegându-şi costumul, decise să dejuneze la Velvet şi plecă de acasă încredinţat că ceva, neîndoielnic plăcut, avea să i se întâmple. Trăi toată ziua cu acelaşi sentiment şi când se întoarse spre seară acasă, se mai afla în aşteptare. Îşi prepară un whisky şi, trântit comod pe canapea, începu să viseze. Ziua nu se terminase încă.

*

Ceea ce avea să se numească pentru multă vreme „telefonul de la ora 10” veni ca o eliberare. Tresări violent şi, în graba de a ridica receptorul, răsturnă micul vas cu violete de pe birou. „Numai de n-ar fi greşeală... Sau Yvona...” Prea ar fi fost mare dezamăgirea. Prea aşteptase toată ziua. Frenetic! Isteric, ar fi zis altădată, într-o viaţă care azi i se părea străină ca un film. De emoţie, vocea vibră alterată, stins răguşită.

— Alo...

— Bună seara, Adrian.

Simplu, ferm, fără interogaţie. Ca la un apel prestabilit. Glasul era suav, de o dulceaţă catifelată. Feciorelnic, găsi cuvântul. Un glas neprihănit, de Julietă, şi îşi zise că nu auzise în toată viaţa lui ceva mai melodios.

— Bună seara... Cum te cheamă?

— EU.

— Nu-i de-ajuns...

Altă dată, s-ar fi răţoit: „uite, domnişoară, n-am chef de bancuri proaste, ori îmi spui cine eşti, ori închid!” — Ba da. Deocamdată...

— Ce înseamnă deocamdată?

— Nu ştiu. Când am să ştiu, am să-ţi spun.

— De ce m-ai sunat?

— Pentru că mă aşteptai. Am vrut să-ţi spun noapte bună.

— Doar... doar atât?

— Atât.

— Te rog, nu închide. Ai să mai suni?

— Da.

— Când?

— La ora zece. Noapte bună, Adrian.

Rămase cu receptorul în mână, încercând un bizar sentiment de fericire. Instinctul, premoniţia, întâmplarea, n-avea importanţă cine, nu-l înşelase. Telefonase, până la urmă telefonase. „Cine o fi, cine poate să fie?” Îşi luă un pahar cu alcool şi se mototoli în fotoliu, lăsându-se pradă visului...

O femeie foarte tânără, tinereţe extremă, diafană, păr mătăsos blond, poate şaten-auriu, fină, cu ochi umezi, plini de candoare... Siluetă elansată, pas şi gesturi de o distincţie regală. Hotărât, glasul EI nu putea aparţine unei femei vulgare, unei ţoape cu pedichiură neglijată... Nici unei impetuoase cu păr negru sârmos şi subsuori mirosind sălbatic — genul Carmen pe care-l ocolise totdeauna. La femei, Adrian aprecia gingăşia, pudoarea, pasivitatea dulce camuflând o senzualitate ardentă, nevoia de ocrotire; acceptul fericit şi nu iniţiativa. Aşa şi-o imaginase cândva pe Dina...

Alungă chipul Dinei şi aprinse o ţigară. La flacăra brichetei, simţi cum se fac scrum „suspiciunile de bun-simţ” care-l asaltau în subteran... „Ai împlinit cincizeci de ani, eşti om în toată firea şi-ţi pierzi capul din cauza unui telefon! Cum te poţi lăsa păcălit de trucuri ieftine, dulcegării de liceeni... Cine ştie ce puştoaică îşi bate joc de tine... O generaţie pentru care nu eşti pregătit... Ce ar spune Yvona?!”

Ridică iritat din umeri şi turnă din nou în pahar. „Puţin îmi pasă ce ar spune Yvona!” În clipa aceea, însăşi imaginea femeii coapte de patruzeci şi cinci de ani, cu mustaţă pensată atent şi răsuflare hepatică în ciuda Orbitului fără zahăr rumegat conştiincios, îl revolta până în adâncul sufletului. Era o doamnă, nu încăpea nici o îndoială, echilibrul şi bunul-simţ o caracterizau, civilizată până în vârful unghiilor lustruite cu pila îmbrăcată în piele de căprioară, dar, pentru Dumnezeu, dacă era atât de deşteaptă şi nobilă, va trebui să ştie să se retragă. Dar asta e, că femeile nu ştiu să renunţe. Nici măcar cele mai înţelepte. Vine o vârstă când înghesui în ladă costumul de baie şi stingi lumina înainte de a te băga cu un bărbat în pat...

Dar era nedrept, Adrian îşi dădea seama, şi amănuntul îl făcea să fie şi mai furios. Yvona îl iubea discret şi cu tact, îi lăsa totdeauna liberă alegere şi iniţiativă, nu încerca să se impună în nici un fel, cedând şi depăşind cu graţie orice conflict. Chiar de Paşte... Deciseseră să petreacă împreună Învierea, planificaseră Biserica, meniul, iar pentru a doua zi o plimbare la Snagov. O întâlnire întâmplătoare însă cu foşti colegi de birou, câteva beri la Restaurantul Odobeşti şi o invitaţie la pescuit anulaseră programul.

Adrian se hotărâse fără ezitare, avea să petreacă Paştele cu băieţii.

— Şi mă anunţi acum, în ultimul moment? Azi e vineri, dacă ştiam, poate aranjam şi eu ceva.

— Spuneai că vrei să te repezi la frate-tău. Ai cea mai bună ocazie acum, de sărbători.

— La Piteşti, pot să mă duc oricând vreau. E vorba că am decis ceva, de comun acord.

— Îmi pare rău, le-am promis băieţilor...

Yvona îşi muşcase buzele. De furie sau ca să nu plângă.

— Ştii ce mi se pare cel mai grav, dragul meu? Că nici măcar nu încerci să mă minţi. Altul ar fi inventat ceva rezonant, o boală în familie...

— De ce? Te respect prea mult ca să te mint. Am stabilit de la început! Fără minciuni, fără obligaţii.

Când se revăzură, peste o săptămână, Yvona îl aştepta veselă, într-o rochiţă proaspătă de primăvară pe care Adrian o calificase în sinea lui drept prea tinerească, gata să-i asculte cu plăcere peripeţiile, participând cu entuziasm la întâmplări amuzante pentru eroii aflaţi într-o anumită stare de spirit, dar complet lipsite de haz relatate post factum şi mai cu seamă pentru terţi.

În fond, conchise, Adrian, ea e cea care insistă într-o relaţie fără perspectivă, chiar dacă are aerul că nu o face. Şi dacă mă acceptă aşa măgar cum sunt, înseamnă că nu are pe altcineva la îndemână...

Deschisese televizorul, dar constată că nu se poate concentra, gândul întorcându-se mereu la necunoscuta cu glas de fee. Avea să-i aştepte telefonul în fiecare seară. La ora zece... Oare cum o cheamă? S-ar fi potrivit un nume dulce, cu multe vocale... Alina, de exemplu. Da, Alina.

Începu să râdă singur: „Sunt nebun, am impresia că m-am îndrăgostit”. Stinse lumina şi se culcă.

*

„În definitiv, nu-i pot reproşa nimic”, reflecta Yvona cam pe la aceeaşi oră. Cu părul ud, strâns într-un turban faraonic ca frumoasele din filmele americane, îşi îngrijea obrazul la oglinda din baie. „Cea mai sinceră”. Într-adevăr, patru becuri a 100 de waţi fixate ca un chenar pe rama de lemn alb ar fi pus în încurcătură chiar şi o faţă mai tânără. Îşi aminti de o mătuşă bătrână, frumuseţe vestită pe vremea domnilor Carp şi Marghiloman, care după ce împlinise patruzeci de ani, mutase toaleta în colţul cel mai întunecos al iatacului: „Aşa că dragele mele, ori de câte ori mă privesc în oglindă, tot ca o bomboană arăt”.

Patruzeci de ani! Ce repede îmbătrâneau femeile pe atunci! Funcţiona, desigur, şi mentalitatea, media de viaţă era foarte scăzută, nu se făcea sport, naşterile nu puteau fi controlate, se mânca fără cumpăt, sălbatic. Chiar şi în epoca modernă! Uite-te în Sanda Marin! Nu există mâncare fără două-trei linguri de untură, smântână nu lipseşte de pe masă, frişca din meniu...

„Asta nu înseamnă că m-am bucurat când am împlinit patruzeci de ani”, recunoscu sincer Yvona. Se considera o neîmplinită din toate punctele de vedere. Era economistă, când ea s-ar fi dorit arhitectă, dar aşa stăteau lucrurile, te duceai şi la Zootehnie, numai să ai o diplomă universitară, iar pe plan personal, ca femeie, mai ales, nu se putea socoti decât o mare ratată. Nu avea veleităţi, visase modest la o viaţă modestă, banală, cu un soţ cumsecade, soacră rea şi un copil. Unul singur, trebuie să ştii din start ce poţi oferi, măcar portocale iarna şi un cadou care să-l bucure de Crăciun.

Nimic din toate acestea. Se măritase la treizeci şi doi de ani, simplu aranjament în vederea obţinerii unui buletin de Bucureşti. O afacere negustorească (fără iluzii, naşi şi poze la Studio) zece salarii contra unui certificat de căsătorie. Contractul mai prevedea obligaţia Yvonei de a intenta după un an acţiune de divorţ şi de a suporta, desigur, cheltuielile de judecată... După aceea nu mai urmase nimic. Absolut nimic, nici măcar vreuna din infamele legături clandestine cu un bărbat însurat. Concret, cu mult înainte de a fi împlinit patruzeci de ani, Yvona devenise o femeie singură şi se jena de faptul în sine ca de o boală ruşinoasă. De manevrele cu dibăcie combinate pentru a disimula situaţia îşi amintea şi azi crispată, dar în general prefera să nu-şi amintească. Cel mai greu de ocolit însă era bunăvoinţa colegelor de birou. Aproape în fiecare lună aveau ceva de sărbătorit, aniversări, onomastice, cununii, nemaipunând la socoteală evenimentele mari ale anului, Crăciunul şi Paştele. Umilinţa de a se prezenta fără partener o determina să refuze toate invitaţiile sub pretextul unor evadări la munte sau la mare. Bineînţeles „însoţită”, şi pentru că o legătură, oricât de discretă, în cele din urmă tot se manifestă cumva, lăsase să se înţeleagă că partenerul este căsătorit, în imposibilitatea de a divorţa din pricina postului important. Pentru credibilitate, arbora din când în când câte un „cadou” scump, rezultat al unor economii sângeroase, iar în week-end-uri şi de sărbători, nu răspundea la telefon. Revelionul mai cu seamă o scotea din minţi, i se părea că durează o lună. Încă din primele zile ale lui decembrie se discutau la serviciu doar toalete, meniuri, aranjamente, listă de invitaţi, iar după consumarea evenimentului mai urma o săptămână de comentarii. Un supliciu pentru Yvona care de ani de zile se distra bând singură la miezul nopţii o sticlă de şampanie. Îmbrăcată în cel mai elegant capot din garderobă şi între lumânări aprinse, ciocnea cu un al doilea pahar plin, simbolizând partenerul care avea să vină precis în anul ce urma. Era o superstiţie a ei, încredinţată că acesta există undeva, în neştiut cotlon, un fel de mesaj transmis prin eter, o modalitate de a trage soarta de poale. Ultimului pahar îi asezona un somnifer puternic, asigurându-i somn ţeapăn până a doua zi la prânz.

Sigur, s-ar fi putut duce la Piteşti, la frate-său, dar nici aici nu se simţea mai bine. George, nu prea deştept, găsea prilej de fiece dată să enumere fetele bătrâne din familie, luând-o de la cruciaţi. Se fericea că are băieţi, convins fiind că un soi de fatalitate pluteşte asupra neamului. La alţii e mai rău, o naţie întreagă-i blestemată, uită-te la englezi, toată literatura lor musteşte de fecioare bătrâne, de obicei fiice de pastori onorabili. Adună la ciorap ca guvernante, pregătindu-se pentru o senectute uscată şi profund evanghelică, tupilată în vreun sat liniştit din Sussex... Şi nu suporta nici blândeţea mieroasă a neveste-sii care, sub un aer de protectoare înţelegere, nu-şi putea ascunde complexul de superioritate caracteristic femeii căsătorite vizavi de cumnata nemăritată.

De peste două decenii, Yvona se întreba fără să ostenească şi mereu în van care-i cauza neîmplinirii ei? Cu toată obiectivitatea şi chiar pusă sub lupă, era o femeie plăcută, suplă, cu ţinută pedantă şi trăsături regulate. Practic, fără defecte. Sigur, n-avea strălucire, dar câte femei se puteau lăuda cu un obraz floare de lotus sau cireş japonez? Iar lipsa luminii, gândea ea având-o ca antonim dinaintea ochilor în special pe Claudia Shiffer, era compensată de o indiscutabilă distincţie.

„Fata asta n-a avut noroc”, se spunea unanim în spatele ei. Diagnosticul i se părea mult prea simplist. Dacă ar fi înregistrat rateuri — divorţuri, despărţiri dureroase, văduvie — s-ar mai fi putut vorbi despre neşansă. Dar ea nu totaliza nici măcar aventuri eşuate, şi cel mai trist, nu avea nici amintiri.

Adrian se ivise pe neaşteptate, când în intimitatea ei renunţase la nădejdea de a fi vreodată subiect într-un cuplu. Sincer vorbind — şi obrajii i se învăpăiau — ea îl acroşase, cu îndrăzneala unor cocktailuri consumate din plictiseală. Găzduia pentru câteva zile o nepoată de verişoară din Suceava, puştoaică de cincisprezece ani, venită pentru prima oară la Bucureşti şi decisă să se „destrăbăleze”. O rugase insistent s-o conducă la o discotecă, iar Yvona, făcând-o pe mătuşa cea bună, cedase. Intra pentru prima oară într-un asemenea stabiliment, aşteptându-se la tot ce-i mai rău. După un sfert de ceas, înţelese că totdeauna există loc pentru şi mai rău. Nimerise în plin aberant, sălbatic, dezmăţat, un nesfârşit act sexual conjugat pe verticală; în colectiv şi pe vacarm. Adrian se afla chiar la masa de alături, singur. Singur, dar cu două pahare cu băuturi distincte în faţă. Privea ringul zâmbind convenţional, vag patern, şi Yvona încerca să-şi dea seama pe cine urmăreşte. Când Mariana se întoarse în sfârşit congestionată şi cu ochi strălucitori, Yvona o califică dintr-o privire: „Curvuliţă fără clasă. La tinereţea ei însă, promovează şi aşa...” Modul în care-l apostrofă înlătură orice dubiu:

— Ce faci, Raduliene, le pileşti solo? Hai să dansăm!

Adrian mormăise ceva aducând a refuz, n-avea chef, era obosit.

— Eu nu-s obosită, râsese Mariana părăsind din nou masa. Ar trebui să te mobilizezi...

Yvona îl abordase atunci cu un curaj de care avea să se mire singură. Era uşor grizată şi, ameţită de atmosferă, se răsucise spre el, arătându-şi dinţii frumoşi:

— Am impresia că noi doi nu ne prea încadrăm în peisaj...

Adrian tresărise, întorcând spre ea o faţă buimacă:

— Poftim? A, da, cred că nu vă înşelaţi.

— În ce mă priveşte, îi destăinui neîntrebată, e prima dată şi sigur ultima, când intru într-o discotecă. M-a rugat o nepoată din provincie şi n-am putut s-o refuz.

— Hm, făcuse Adrian, cu mine lucrurile stau puţin altfel, dar asta nu înseamnă că apreciez mai mult ambianţa... Poftim? Nu aud ce spuneţi, cred că nici iadul nu are asemenea amplificatoare.

— Presupun, declarase Yvona în cea mai curajoasă zi din viaţa ei, că la un telefon ne-am înţelege mult mai bine.

Adrian o privise lung şi mormăise ca pentru el un „la urma urmei, de ce nu?” — Şi de data asta cred că nu vă înşelaţi, şi scosese din buzunar o carte de vizită.

În seara următoare îl căutase la telefon. „Poate că am să-i par prea nerăbdătoare, dar dacă sun peste o săptămână mă uită, trebuie să încep să-i explic de unde să mă ia”.

Adrian marşase fără entuziasm, dar şi fără mofturi. Stilul Marianei începuse să-l plictisească, iar despre Yvona păstra o imagine agreabilă, deşi vagă. De la prima întâlnire — aşa i se părea corect pe când ei, dimpotrivă, lipsit de tact, chiar grosolan — ţinu să precizeze coordonatele exacte ale relaţiei lor: o legătură agreabilă, ca între două persoane mature, fără pretenţii, fără obligaţii. Politeţe şi libertate deplină...

— Vă avertizez, de la bun început, că nu am de gând să mă însor.

Yvona, deşi atinsă, încercase să râdă:

— Nimeni n-a vorbit despre căsătorie. Nici măcar despre o legătură. De ce anticipaţi? Vă grăbiţi.

— Iertaţi-mă, dar tocmai pentru că persoana dumneavoastră nu inspiră ideea de aventură...

— Nici nu practic genul. Am cedat doar unui impuls. Aseară. Azi, am continuat să-i dau curs. Nu las nimic neterminat şi, ca să fiu pe deplin sinceră, persoana dumneavoastră inspiră... fără să oblige.

— A, făcuse Adrian descumpănit, dacă lucrurile stau aşa, e perfect... Absolut perfect.

Păstrând nealterat motoul „fără angajamente, fără obligaţii”, legătura dura de un an. Spre plăcuta surpriză a Yvonei, Adrian se dezvălui altfel decât personajul prea direct, chiar cinic, al primei impresii, recte un individ între două vârste care încearcă să stoarcă de la viaţă ultime, aproape defuncte senzaţii. Se dovedi tandru, culant, manierat. Din fire, nu din sentiment. Adăugau plusuri o bună dispoziţie egală şi talentul rar de a face mici bucurii, amănunte care nu o lăsau nepăsătoare şi, înainte de a se fi scurs o săptămână, se trezi îndrăgostită de-a binelea. O îndrăgostită lucidă, perfect conştientă că Adrian cheltuieşte doar bani şi nu capital afectiv, nefiind mai implicat, după un an, decât în prima zi.

„Contul lui din bancă constituie tragedia şi ghinionul meu”, oftă şi fixând oglinda-lupă începu să manevreze penseta. Îşi plimba limba deasupra dinţilor, încercând să dea relief buzei superioare. Ochelarii aburiţi de efortul concentrării alunecară spre vârful nasului. Decise o pauză de o ţigară şi trecu în mica sufragerie, unde o aştepta un rest de cafea.

„Pare paradoxal, dar aşa e. Când se lăfăie în bani, bărbaţii maturi îşi pierd bunul-simţ, devin o pradă facilă la îndemâna primei june îndeajuns de şmechere ca să inventeze o atmosferă Loreley. Nevinovata fetiţă îndrăgostită de bărbatul olimpic şi grizonat”.

Yvona avea certitudinea că dacă Adrian ar fi fost un bugetar obişnuit, cu salariu indexat, anticipând pensia cu calcule complicate la fiece nouă dispoziţie guvernamentală, ea şi-ar fi găsit sigur un loc în viaţa lui. Făceau parte din aceeaşi generaţie, proveneau din acelaşi mediu, aveau multe gusturi comune, se simţeau bine împreună, erau la fel de singuri. În plus, cariera sentimentală săracă, aproape virgină, făcea din Yvona un partener docil, dispus să treacă peste multe accidente, să lupte şi chiar să se jertfească pentru a nu pierde un tren nesperat.

„Dar cum naiba să lupţi cu tinereţea? Poţi fi înţelegătoare, poţi să te prefaci că nu înţelegi, poţi fi chioară şi să zâmbeşti în continuare, asta nu face însă decât să amâne inevitabilul moment al adevărului : «draga mea, am petrecut clipe minunate împreună, a intervenit aşa şi pe dincolo, gardez moi un bon souvenir, să rămânem prieteni...»”

Iar de câteva zile, Yvona simţea că s-a întâmplat inevitabilul aşa şi pe dincolo. Refuza s-o vadă — năvală de amici şi foşti colegi din provincie şi de prin străinătate — părea preocupat, cu minţile în altă parte, la telefon răspundea laconic, cu dorinţa vădită de a încheia cât mai repede convorbirea. Ceea ce fusese doar bănuială şi presentiment, seara trecută devenise certitudine. Îl sunase cu câteva minute înainte de ora zece.

Adrian răspunsese prompt. Glasul era precipitat, transmitea nerăbdare şi emoţie.

Apoi, la fel de transparent, sfâşietoare deziluzie. O expediase fără menajamente, întrerupând-o după primele cuvinte: „Iartă-mă, draga mea, aştept un telefon urgent din străinătate... Te sun eu mai târziu, pa, pa, pa”.

Yvona revenise din curiozitate după un sfert de oră, apoi din cinci în cinci minute, cu scuzele pregătite — „am văzut că nu mă suni, mi-am închipuit că nu reuşeşti să dai de mine, ştii cum e cu telefoanele...”. Nu fusese cazul. Timp de patruzeci de minute semnalul de ocupat îi sfredelise urechea monoton, neobosit, tot mai neliniştitor.

Furioasă, sfâşiată de îndoială — telefoanele urgente nu durează ceasuri întregi, comunică, nu fac şuetă —, înghiţi o tabletă de oxazepam şi stinse lumina. Ştia că Adrian nu va mai suna, dar încerca să se amăgească cu ideea că lucrurile nu pot fi prea grave. „De vreme ce a încercat să mă mintă, înseamnă că nu intenţionează să mă concedieze. Că sunt îndeajuns de importantă pentru el... Ce situaţie umilitoare! Să te bucuri că cineva binevoieşte să te mintă!”

Adormi târziu, după miezul nopţii. Adrian nu telefonă.

Ideea o străfulgeră în timp ce spăla la bucătărie ceaşca de cafea. „Ca să poţi lupta, trebuie să-ţi cunoşti în primul rând adversarul”. Se simţi dintr-o dată cuprinsă de nerăbdare şi amânând pensatul sprâncenelor şi al mustăţii, intră în dormitor. Se machie sumar, cu gesturi febrile, îşi trecu un pieptene prin păr, apoi, fără a mai zăbovi în faţa şifonierului deschis, repetă toaleta din ajun, ceea ce se întâmpla pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. Luă toată rezerva de bani din casă şi verifică, în virtutea obişnuinţei, dacă a stins bine ultima ţigară. Chiar în drumul ei spre serviciu, se afla o agenţie de detectivi particulari.

**

Adrian trăia ca în vis, aşteptând telefonul de la ora zece. În fiecare zi. De două săptămâni care se împlineau azi. EU nu suna cu regularitate, şi uneori se consumau seri lungi, de dureroasă aşteptare, fără nici un apel. Riguros respectată era doar ora. Dacă l-ar fi întrebat cineva cu ce-şi petrece timpul, Adrian ar fi ridicat din umeri. Nici el nu ştia. Aproape că nu mai ieşea din casă, cu excepţia celor două ore de dimineaţă, când doamna Claudia, menajera, deretica apartamentul. Deranjul curăţeniei îl enervase totdeauna şi, odinioară, binecuvântase faptul că Dina nu era o gospodină pedantă. Se întorcea exact la unsprezece, când doamna Claudia trecea în bucătărie sau pleca după cumpărături. Era o văduvă peste şaizeci de ani, încă în putere, rezervată şi pricepută. Fostă profesoară de Geografie la un liceu din Bucureşti, nevoită să lucreze pentru a-şi completa pensia modică, se adaptase cu demnitate noului statut. Trăgând linia, o femeie curajoasă, ale cărei nemulţumire şi sentiment de umilinţă adânc îngropate în sufletul ei se puteau desluşi în privirea absentă şi boţeala buzelor. Altfel, se simţeau pe deplin mulţumiţi unul de celălalt. Adrian era un „stăpân” fără pretenţii, generos, şi o trata cu reverenţa datorată fostului cadru didactic. Totodată, Adrian îi aprecia serviciul fără cusur, expeditivitatea şi, în primul rând, discreţia. Practic, nu-i simţea prezenţa, iar conversaţia lor se reducea la emiterea unor vagi şi rare dispoziţii ţinând de rarele capricii culinare ale lui Adrian. Bătrâna venea tiptil şi pleca în vârful picioarelor.

Adrian nu-şi închipuise că timpul poate trece atât de uşor, pe nesimţite, fără să faci nimic. Citea, rezolva integrame, deschidea televizorul, bea mult, aţipea, dar indiferent de îndeletnicire, gândul se întorcea la Alina. Chipul imaginat în prima seară prinsese contururi tot mai ferme, ar fi putut-o recunoaşte pe stradă şi chiar începuse instinctiv s-o caute. Portretul devenea tot mai concret, completat zilnic cu amănunte de gestică, vestimentaţie, mici ticuri. Familiarizat cu subiectul, trecu la scenarii. Ei doi pe podurile Parisului într-o seară de radioasă primăvară sau descoperindu-i comorile Italiei, un Crăciun îmblănit cu zăpadă într-un conac à la Walter Scott, cu foc harnic în şemineu — obligatoriu şemineu — şi un dog imens întru completare de pitoresc. Afară, viscolul se zvârcoleşte sălbatic, opinteşte să străpungă obloanele de lemn, lupii urlă amplificând sentimentul de dulce siguranţă a căminului...

„Sunt nebun”, îşi repeta de cel puţin zece ori pe zi, „m-am îndrăgostit de o nălucă, de o poză pe care eu am fabricat-o, de o voce. Vocea poate să mintă, şi încă cum! La optzeci şi şapte de ani, tanti Sica păstrase un glas vanilat, dulce tril de rossignol, deşi toată viaţa ei nu fusese altceva decât o pisică turbată, otrava întregii familii...”

Expedia cu un bobârnac toate temerile. „Poate că sunt bolnav, dar îmi place să fiu aşa. Nu m-am simţit niciodată atât de bine, euforic bine şi fericit. Cred că încep să-i înţeleg pe drogaţi. Dar nu se poate să mă înşel. Simt cu toată puterea sufletului meu că nu mă înşel...” Avea o singură teamă. Visul să nu se spulbere ca un vis, apelurile să înceteze. N-avea nici un reper, nu dispunea de cel mai mic amănunt care să-i permită vreo investigaţie, iar serile când telefonul rămânea mut, ca autopsiat, fără măruntaie, îl umpleau de deprimare. Atunci se îmbăta deliberat şi recapitula completând şi rotunjind trandafiriu convorbirile anterioare.

Discutau îndelung, chiar şi câte o oră, adevărată orgie la actualele taxe de telefon, Adrian deducând cu satisfacţie că Alina se bucură de oarecare confort financiar; o tânără lady deci, şi nu o căpuşă din regnul Marianei. Dialogau despre orice, inepuizabil, şi Adrian, considerat îndeobşte laconic şi taciturn, se descoperi, spre surpriza lui, un interlocutor activ. Află astfel că fata — nu şi-o putea închipui altfel decât fecioară — adoră culoarea alb, că floarea preferată este lăcrămioara (ce gusturi gingaşe are fetiţa asta!), că detestă oraşul zgomotos, visând să se retragă într-o căsuţă cochetă undeva, la poale de munţi (ce suflet curat, înfrăţit cu natura!), îl adoră pe Mozart (cât e de suavă, Doamne!), mănâncă foarte puţin, cu predilecţie fructe (un organism delicat, aristocratic, nu ţoapă ghiftuită cu sarmale). Îl dădu însă gata declarând că romanul pe care îl adoră e La răscruce de vânturi şi mai mărturisi cu toată candoarea că îi plac basmele, poveştile cu spiriduşi şi zâne bune... Le citeşte de la zece ani fără ca acestea să-şi fi pierdut din fascinaţie.

Amănuntul îl emoţionă până la lacrimi. Andersen, Fraţii Grimm, Gilles Perrault (de alţii nu-şi mai amintea, ba da, Ispirescu), când astăzi până şi copiii de primară se joacă de-a James Bond şi fac amor prin lifturi de bloc încă înainte de a fi terminat liceul! Câtă puritate, câtă curăţenie sufletească, un unicat — cireş japonez înflorit ca prin minune într-o groapă de gunoaie. Părinţii meritau felicitaţi!... Sări la repezeală peste părinţi. Puteau fi de vârsta lui, sau chiar mai tineri...

Ochii i se opriră la fotografia portret (Foto Carol Pop de Salthmari 1882) de deasupra scrinului. Aparţinea unei străbune, fără să ştie exact despre cine era vorba. O păstra pentru că-i plăcea rama ovală, rococo, şi atmosfera pe care o degaja subiectul. O tânără până în douăzeci de ani, blondă, bine făcută în gustul epocii, azi prea trupeşă. Dar ce ţinută princiară, ce spate drept, cât de mlădioasă părea talia încinsă în corset, cât de armonioasă linia umerilor! Câtă siguranţă şi tihnită viaţă de familie în liniştea întregii făpturi! Ce promiţătoare maternitate inspira bustul generos sub plastronul de dantelă albă! Părul era împletit cuminte în jurul capului iar pe chipul cu trăsături regulate (nimic vamp, nimic provocator) se desluşea doar blândeţe, încredere şi principii robuste, virtute mai presus de orice. Poză clasică, ţinea în mâna culcată — graţios abandon! — pe poalele ample un trandafir pe care-l ghiceai roz.

Azi, se strâmbă Adrian, juna ar fi ţinut, tot roz probabil, un prezervativ în poşetă şi reflectă înfiorat la câte decenii s-or fi scurs de la petrecerea ei din astă lume... Alina se înrudea cu ea, făceau parte din aceeaşi familie, ar fi putut fi contemporane. Colege la acelaşi pension, povestind secrete nevinovate în chioşcul năpădit de roze şi glicină sau migălind minunăţii la gherghef, în iatacul plin de scorţuri. În soba încinsă gem butucii, afară trudeşte viscolul... Mereu viscolul.

Trilul telefonului îl făcu să tresară electrocutat. Nici nu-şi dăduse seama când aţipise. Se uită la orologiul franţuzesc, tot moştenire de familie. El, micul orologiu cloisonat, nu mai înalt decât un ceainic şi îngust ca un penar, o cunoştea desigur pe fecioara din ramă. Adrian presimţea că odinioară făcuseră parte din acelaşi peisaj, împărţiseră aceeaşi odaie. Îl vedea aievea, forfecând timpul la căpătâiul fetei, sub icoana grea de argint a Madonei. Icoana mai exista, rămăsese la soră-sa Lucreţia, avea să i-o ceară. I se părea romantic şi totodată legitim ca cei doi — pendulul şi blonda fecioară — să se regăsească, să fie din nou împreună după mai bine de o sută de ani... Vedea aievea, ca într-un tablou, cum arătase cândva un anume ungher de odaie, din anume casă, de pe anume uliţă de târg...

Ideea neaşteptată îl fascina, ar fi depănat-o în continuare, dar telefonul persevera încăpăţânat. Ora opt şi jumătate. Nu poate fi decât Yvona. Oftă până în adâncul sufletului şi ridică receptorul.

— Era cât pe aci să renunţ.

Da, glasul Yvonei. Nesigur sub veselia forţată.

— Şi eu cât pe aci să nu răspund.

— Am omis că tu nu mai conversezi decât după ora zece. Vrei să revin?

Adrian se sperie, linia trebuia să fie liberă, nu cumva să rateze telefonul Alinei.

— Nu, nu e cazul. Aţipisem puţin, n-are importanţă, pot vorbi. Ce s-a întâmplat?

Yvona îşi înfipse unghiile ascuţite în carne. Mai presus de orice, trebuia să-şi păstreze cumpătul:

— Ce se întâmplă cu tine?

Rată din nou tonul firesc sau cel puţin aşa i se părea lui Adrian. Îl zgâriau

zgrunţurii de sub miere.

— Nimic, sunt bine mersi... Apoi, convenţional: Tu?

— Ca de obicei. Urmă, în ciuda hotărârii de a fi înţeleaptă: Eşti sigur că nu s-a întâmplat nimic?

— Bineînţeles. Ce naiba, nu se întâmplă în fiecare zi câte ceva.

Yvona încercă să râdă. O replică înţepată, un ton ascuţit, orice tentativă de a limpezi situaţia ar fi precipitat lucrurile: „Îmi pare rău, a intervenit cineva, ne-am promis să fim sinceri”. ...Nu! se scutură Yvona, preferabil un la revedere cât de rece, dar nu adio!

— Ai dreptate... Nu te reţin, am vrut să ştiu dacă ai aranjat ceva pentru sâmbătă şi duminică. Continuă repede fără să-l lase să răspundă: Ţii minte, ţi-am mai povestit de Nicoleşti, colega mea de serviciu şi bărba'su, ăia care au o casă la Snagov. Ne-au invitat să petrecem week-end-ul la ei. Sunt oameni foarte drăguţi, ospitalieri. Facem plajă, dacă vrei poţi să pescuieşti, au şi o barcă cu motor... Ce zici? Nu ţi-ar surâde?

Adrian întinse mâna după sticlă. Auzi, să-i surâdă! Snagov! N-ar fi ratat o convorbire cu Alina nici pentru insulele Baleare!

— Îmi pare rău, nu cred că sunt disponibil, am nişte probleme de rezolvat... Dar du-te tu, ar fi păcat să nu mergi din cauza mea...

Yvona respiră adânc. „N-am voie să insist. Trebuie să par veselă şi naturală, fără umbră de supărare...”

— Bine, scumpule, am să văd eu ce fac. Acum, te las să dormi, noapte bună.

Adrian abandonă telefonul, furios pe el însuşi. „De ce dracu', nu i-am spus că s-a terminat? Era un moment potrivit, ce mai aştept? Independent de Alina, relaţia asta s-a epuizat. E sleită. De la început n-a fost mare lucru, acum nu mai e nici atât Sunt un imbecil”.

Peste câteva minute şi după o înghiţitură zdravănă de alcool, era dis-pus să se privească cu mai multă îngăduinţă. Comod sufleteşte, nu suporta autonemulţumirea, instinctul de conservare reacţiona prompt, găsind totdeauna scuze şi pretexte: „Pe undeva, e mai bine aşa. Am fost împreună un an întreg. Nu lichidezi o legătură la un simplu telefon. E totuşi o doamnă, nu-i pot reproşa nimic... Şi slavă Domnului, nici ea mie... Săptămâna viitoare am s-o invit la masă în oraş şi atunci am să-i explic. Ca între oameni civilizaţi şi maturi, direct, fără reţineri. În fond, nu mi-am asumat nici o obligaţie”.

Imaginea Yvonei se stinse singură, ca o lumânare ajunsă la capăt. Fără să stăruie miros de ceară. Parcă nici n-ar fi ars. Pentru că nici n-a existat. Care lumânare?!

Telefonul sună fix la zece.

— Adrian?

— Da, articulă gâtuit de emoţie, tu eşti?

— Eu. Alina.

Ameţit, fără să-şi creadă urechilor, repetă:

— Alina?! Chiar aşa?... Alina?

— Da. Mă cheamă Alina. Toată lumea are un nume... Eşti acolo?

Adrian îşi şterse lacrimile cu podul palmei, căutând din ochi o batistă. Nu mai plânsese din liceu.

cartea o descarcati de aici....