CINE

Dumitru Mihuţ era un fel de bărbat pe care, doar privindu-l, îţi spuneai că nu i se poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Trecea neobservat, dincolo de poarta şcolii colegii nu-l recunoşteau — de fapt nu-l vedeau — iar cunoştinţele se simţeau incapabile să-i reconstituie în absenţă trăsăturile. Era mic, şters, încărunţise cu douăzeci de ani în urmă, iar procesul — soarta celor mai mulţi blonzi — se oprise brusc, transformându-i capul într-un ghem de lână nisipie. În realitate, nisipul părea să-i caracterizeze întreaga făptură: pielea zgrunţuroasă, şofranie, în ciuda unui ficat excelent, ochii — chihlimbar ceţos, dinţii galbeni figurând în fişa dentistului care-i făcuse proteza — nuanţă 27. Vestimentaţia şi-o alegea în aceleaşi tonuri, nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut altfel decât în paletă abia diferenţiată de maro, bej, coniac diluat.

Existenţa îi fusese la fel de ternă. Împlinise 66 de ani, vreme de patruzeci predase Ştiinţele Naturale la un liceu bucureştean, era văduv de peste douăzeci de ani şi fusese îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât de demult, încât abia îşi mai amintea chipul fetei. Îi era colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu şi idila durase cam vreun an. Îl părăsise fără explicaţii căci "nu suport culoarea maron, nici măcar la cafeaua cu lapte" nu putea constitui un motiv serios. O despărţire fără convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuţ i se întâmpla ca ascultând romanţe sau cântece de inimă albastră (mai ales "În nopţile din luna Mai") să i se umezească privirea.

Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele luni de război pe Frontul de Răsărit, maică-sa ceva mai târziu, din pricina unei infecţii. Singura rudă relativ apropiată era un nepot de văr — Dan, tânăr, chipeş şi cam blazat.

În ziua când încasase prima pensie — toamna lui '90 — se încuiase în casă, făcându-şi ordine în sertare şi idei. Nu se aştepta la surprize ("m-au ocolit ele în tinereţe, nu m-or căuta taman acum") şi şi-ar fi putut desena cu exactitate harta existenţei pentru următorii zece, douăzeci de ani, sau cât l-o îngădui Cerul în meleag. Îşi alcătuise chiar un soi de agendă de lucru. Se ştia cam boem, delăsător, nu-i plăceau disciplina şi programul pedant şi dacă, până acum, şcoala îl strunise, obligându-l să respecte un anumit orar, îi era teamă ca, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân decrepit, aşa cum întâlneşti îndeobşte prin parcuri sau prin bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, privire absentă, ţigări ieftine, mototolite. Îşi fixă deci zile de scuturătură, o vizită lunară la Nufărul şi alta la frizer, control semestrial la dentist şi analize medicale minuţioase, plimbări zilnice de cel puţin o oră, indiferent de starea timpului. La fel de chibzuit îşi drămui bugetul. De două, însă, îi era cel mai teamă: să nu facă datorii şi, adevărat coşmar, să nu fie obligat să dea meditaţii. Îşi compătimise din suflet colegii nevoiţi s-o facă şi socotea un mare noroc faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de lecţii particulare.

Trecuseră trei ani de atunci şi, se felicita, cu mici abateri, nesemnificative, respectase programul. Totul se desfăşura după tipic. Se simţea bine, îşi umplea zilele cu o grămadă de fleacuri plăcute, nimic important şi deci grav n-avea să i se întâmple şi asta îi dădea o stare de călduţă mulţumire. În sinea lui, se simţea foarte vertical, se credea capabil să-şi stăpânească şi determine destinul.

"Cum dracu', nu se plictiseşte să facă mereu acelaşi lucru? se mira Dan. Şi aşa o s-o ţină idem până la capătul zilelor. N-o să i se întâmple nimic, nici măcar o răceală, la loterie nu joacă..."

În curînd însă, tot Dan avea să comenteze perplex:

"Domnule, în viaţă e ca şi la cursele de cai, nu există fixuri. Eu, unul, nu mai dau pronosticuri. Uite aşa, e de ajuns să pocnească Lady Fortuna din degete şi te trezeşti din uliţă amărăşteană, defilând în Rolls-Royce, pe Fifth Avenue."

Pe data de 14 aprilie 1993, într-o miercuri, profesorul Mihuţ se trezi ca de obicei, la 8 dimineaţa. Îşi luă micul dejun fără chef, închipuindu-şi că are toate motivele să fie prost dispus. Întâi, că nu-i plăcea ceaiul pe care şi-l impusese, renunţând la cafeaua neagră însoţită de două-trei ţigări, pe urmă, afară era urât — vânt, frig, cer înnorat — iar în loc să stea fericit acasă, cu o carte bună, era silit să iasă pentru a-şi plăti cotizaţia la C.A.R. Detesta operaţiunea în sine, îi repugna în general, contactul cu birocraţia şi angaja avocat pentru rezolvarea celor mai neînsemnate probleme administrative. Dar, peste toate, chestiunea i se părea morbidă, carnetul păstrat în birou, împreună cu "hârtiile de cimitir" emanând un iz sepulcral. "Oribil! Să te preocupe din viaţă ajutorul de înmormântare!... "

Se întoarse acasă după vreo trei ceasuri, nebănuind că era ultima oară când achita cotizaţia. Spre prânz, poştaşul îi aduse o scrisoare recomandată care avea să-i schimbe întregul itinerar de viaţă şi chiar, spre propria lui surprindere, felul de a fi, mentalitatea, unele date esenţiale ţinând de natura intimă a persoanei sale şi pe care le crezuse imuabile.

Mihuţ nu vorbea curent engleza, dar era îndeajuns de familiarizat cu limba ca să înţeleagă că misiva fusese expediată de un oarecare B.A. Jefferson, notar în oraşul Montgomery, Statul Alabama. Ca în romane sau filmele considerate de critica simandicoasă drept "uşoare, de consum", Jefferson îl anunţa că este executorul testamentar al lui Mr. Nick Balaban, decedat la 1 martie 1993 la Spitalul Santa Monica din Montgomery. Mr. Dumitru Mihuţ, fiind desemnat ca unic moştenitor şi legatar universal, era invitat să se prezinte personal pentru a intra în drepturile succesorale. Un bilet de avion al companiei de zboruri aeriene Panamerican îi stătea la dispoziţie la sediul agenţiei din Bucureşti etc., precum şi un cec în valoare de 1.000 de dolari, cheltuieli de drum, depuşi pe numele domniei sale la Banca ..., cont... etc.

Peste o săptămână, perplex, incapabil să se obişnuiască cu fabulosul eveniment, cu ideea că face parte din viaţa lui — nu se avântase niciodată dincolo de Băile Felix şi nu călătorise cu avionul — cărând după el o valiză de emoţii provinciale, părăsea Aeroportul Otopeni într-un Boeing 747. Zăbovi şase luni în S.U.A. şi când se întoarse, târziu în toamnă, i se păru că nu recunoaşte Bucureştiul. Lăsase un oraş viu, colorat, cam murdar, desigur, dar o metropolă în lipsa termenilor de comparaţie şi găsea acum un târg necivilizat, dezolant de out of fashion. Avea sentimentul că s-a întors de la distanţe de ani lumină. La rândul lor, cei din jur nu-l recunoşteau. La aeroport, nepotu-său, Dan, cercetându-i lung sacoul cărămiziu, şepcuţa de jocheu în culorile papagalului Ara şi brăţara de aur de la mâna dreaptă, fluieră subţire printre dinţi: "Măi să fie!"

"Scrisoarea din aprilie" — aşa intrase în folclor, pentru familie, elementul propulsor al evenimentelor ulterioare — avea să opereze mutaţii esenţiale în viaţa lui, în viaţa lui şi a altora, un număr de bărbaţi şi femei despre a căror existenţă habar n-avea şi care, la rându-le, nu auziseră niciodată de Dumitru sau Dan Mihuţ. Şi care, la un moment dat, aveau să regrete amarnic că au auzit.

Implicaţii:

DAN MIHUŢ, nepotul profesorului, bărbat superb — american like — conferenţiar la IEFS, 35 de ani, scăpase ca prin minune la cutremurul din 1977. Episodul însă îl marcase imens. De atunci, "nimic nu contează, nimic nu-i important" îi deveniseră crez şi modus vivendi. Sentimentul de zădărnicie stăpânindu-l din adolescenţă, efortul — componentă esenţială a existenţei — îi repudia, neînţelegându-i raţiunea. Îşi închipuia că în acel fatidic 4 Martie avusese o revelaţie în sensul descoperirii sensului exact al mersului omenirii ajungând totodată, în aceeaşi ordine de idei prin prisma catastrofei trăite, la concluzia că majoritatea indivizilor sunt lipsiţi de simţul proporţiilor.

Faţă de cei din jur, avea o atitudine îngăduitoare, vag ironică, nu realiza cum de oamenii se epuizează, se consumă, îşi inventează amărăciuni şi necazuri "pentru mărunţişuri, zguduitor de mărunte". Unchiu-său nu înceta să-l amuze şi un observator mai atent ar fi putut constata că privirea lui Dan păstra în permanenţă un licăr maliţios.

De fapt, era constant bine dispus, cu un apetit de viaţă moderat.

Trăind din toate punctele de vedere sub semnul efemerului, locuia într-o garsonieră mobilată sumar, ca o cameră de hotel: nimic de prisos, în afara unui singur vas de flori. La moartea părinţilor, lichidase absolut totul spre stupefacţia lui Dumitru Mihuţ:

"Troacele vechi nu-mi spun nimic şi chiar de ar fi fost piese de muzeu, tot le parolam. Dacă vrei matale să păstrezi ceva, eşti invitatul meu..."

Bătrânul luase câteva tablouri şi albumul cu fotografii de familie. Dan îl chestionase sarcastic:

— Crezi că interesează Academia?

— Faci tu pe deşteptul dar într-o zi ai să-mi mulţumeşti. O să ai şi tu un copil, o să vrea să-şi ştie şi el bunicii, de unde se trage...

— Am să-i deschid manualul de istorie, la cruciaţi...

În relaţiile cu femeile, păstra acelaşi stil degajat, neimplicat, amabil, tandru şi chiar duios dar cu graţioasă superficialitate, ceea ce le scotea din minţi. Concentrând, politeţe şi urbanism, fără sentiment.

"Să nu dea Dumnezeu, îi spunea mereu bătrânul, să plăteşti vreodată pentru toate pernele udate cu lacrimi".

Până acum, Dan Mihuţ nu plătise.

OLIMPIA FABIAN, celibatară convinsă, dactilografă în limbi străine, 71 de ani, niciodată mărturisiţi decât de buletinul păstrat sub cheie, în şifonierul cu trei uşi şi intarsuri de sidef. Locuia absolut singură — adică fără câine, pisică sau canar — într-un bloc vechi din cartierul fostei Operete, rămas ca prin minune nedemolat. Aici avea în proprietate o garsonieră dublă, unde nu pătrundea nimeni, niciodată. Când venea poştaşul cu pensia, îl primea în vestibulul spaţios unde păstra o mică bibliotecă cu reviste vechi şi un cuier cu rastel pentru umbrele.

Personajul constituia fără îndoială una din figurile Străzii Vigilenţei iar vecinii, unii contemporani cu ea (vârstă şi vechime în cartier) susţineau că în peste cincizeci de ani nu o văzuseră niciodată, dar absolut niciodată, însoţită de vreo făptură a lui Dumnezeu, bărbat ori femeie. Nu avusese amanţi, nu avusese prietene şi încă din prima tinereţe, când femeile ţes harnic şi cu spor vise matrimoniale, era de ajuns să o priveşti o singură dată ca să-ţi dai seama că domnişoara Fabian "îşi ajunge", că şi-a concentrat întreg universul în propria-i persoană; că se distrează foarte bine singură, că nu-i lipseşte nimeni şi nimic. Domnişoara Fabian constituia desigur un unicat cu mult peste posibilităţile de înţelegere al cumetrelor care, indiferent de statut social sau grad de instruire, nu pot concepe viaţa decât în parametrii punctaţi de o pereche de pantaloni, o plită veşnic încinsă, aromă de cozonaci în Săptămâna Mare şi scutece atârnând în baie şi pe balcon.

Domnişoara Fabian... Da, domnişoară, pentru că nu fusese căsătorită şi ţinea cu obstinaţie la apelativ, îndreptând prompt, aproape ofensată erorile inevitabile de la o anumită vârstă. O întâmplare petrecută cu ani în urmă, colportată ar fi făcut deliciul cunoştinţelor...

Când împlinise şaizeci de ani, mici neplăceri o siliseră la o intervenţie chirurgicală. Părăsind spitalul, îi solicitase ginecologului un "certificat de virginitate ratată din raţiuni majore, în urma unei intervenţii medicale"... Omul o privise căpiat:

— Vă cere chestia asta la serviciu?... Auzi, Suzano, se adresase asistentei, ăştia au înnebunit de tot! Nu le mai ajunge Wassermanul... Unde lucraţi, ă... ă... ă... domnişoară?

— Nu la serviciu am nevoie, şi râsese ca în faţa unei naivităţi evidente.

— Dar unde?! şi medicul avu dintr-o dată imaginea unui boşorog nebun, pustnic sau obsedat sexual, pus pe însurat cu fecioare sexagenare.

Olimpia Fabian punctase cu indexul undeva, în eter:

— "Dincolo..."

Medicului îi veni în minte morala unui banc vechi, sentinţă dată în rai, la Judecata de Apoi, într-un caz similar: "... vacă ai fost, la vaci să stai!...", dar se abţinu să mai comenteze, mulţumindu-se să privească lung făptura din faţa lui.

Într-adevăr, Olimpia Fabian surprindea. Nu reprezenta tipul de fată bătrână şi în realitate, observând-o, ţi-era imposibil să-i stabileşti statutul real. Desigur, "se purta" prea tinereşte, se pieptăna ca la douăzeci de ani, cu plete blonde-paj pe umeri, rochiile erau prea scurte, cu braţele dezgolite până la umeri, tocurile prea înalte, culorile cam nesăbuite, o recuzită juvenilă deplasată, dar iar era adevărat că desenul, contururile rămăseseră incredibil de bine păstrate. Se mişca şi păşea cu o vioiciune care excludea din capul locului probleme de coloană sau circulaţie vasculară. Din aceeaşi familie, a tinereţii prelungite, făceau parte îmbrăcămintea uşoară, indiferent de sezon — o garderobă care nu cunoştea căciula, fularul, cojocul şi puloverele puse unul peste altul — dar, în primul rând, dantura incredibil de bine păstrată. În totul, Domnişoara Fabian reprezenta prototipul de persoană a cărei vârstă este imposibil s-o ghiceşti. Simţeai doar că nu mai e tânără dar epoca îţi scăpa. Un ochi experimentat, însă şi acela quintagenar, ar fi putut-o citi după "model", căci majoritatea oamenilor păstrează, indiferent de moda zilei, un tip idealizat în tinereţe, tiparele copiate pecetluindu-le fotografia: un anume zâmbet, felul de a privi, pieptănătura, în general, expresia, anumite elemente de vestimentaţie imuabile. Iar modelul Olimpiei Fabian fusese Rita Hayworth, pe acelaşi top al preferinţelor aflându-se şi Ginger Rogers. Punctul de reper se impunea de la sine: adolescentă sau foarte tânără fusese în jurul anilor '40.

De adăugat că fără a fi comunicativă, ba dimpotrivă, în cadrul relaţiilor stricte pe care le practica era de o bună dispoziţie egală, râdea în cascade aproape non stop.

Înlocuit de râs, domnişoara Fabian nu cunoştea zâmbetul.

În octombrie 1993, când îl întâlni pe profesorul Dumitru Mihuţ în urma unui anunţ citit în Mica Publicitate, Olimpia Fabian era pensionară. Ducea o viaţă disciplinată, după un ceasornic foarte strict, lucra intens şi competent acasă pentru diferiţi particulari şi ar fi fost imposibil să-ţi închipui la ce visează. Cert era că dorea să "se extindă". Bătea curent în franceză, engleză şi italiană, iar acum lua lecţii de germană. Profesorul îi acorda toată atenţia, amuzându-se în sinea lui. Fabianca se dovedea o elevă capabilă şi conştiincioasă, dar asta, din nefericire, nu o făcea mai tânără. Deşi nu mai era nici el pieton pe bulevardul juneţii, i se părea totuşi aberant ca la 60-70 de ani — cam pe aici o taxa —să-ţi mai baţi capul cu gramatica şi dicţionarele unei limbi "sisifiene", care le venise de hac unora, şi nu puţini, pe care-i ştia el de cel puţin două ori mai aproape de biberon decât domnişoara Fabian. "Când dracu' să mai fructifice efortul?!"

Olimpia Fabian îl sună pe Mihuţ în dimineaţa zilei de 22 octombrie. Un telefon dat într-o doară, la întâmplare, cu obrazul plin de cold cream şi capul de bigudiuri: "Să vedem despre ce este vorba..."

Când puse receptorul în furcă, era departe de a bănui ce piruete îi rezerva destinul.

SAŞA DIACONU, inginer, 36 de ani, necăsătorit, şomer, unul (prototip) din "marii singuri ai marelui oraş".

Locuia împreună cu maică-sa şi o soră în vârstă de 40 de ani, necăsătorită. Bătrâna, Elena Diaconu, nu contenea să se întrebe de ce oare întreaga familie fusese şi era în continuare urmărită de o soartă nemernică.

Refugiaţi în 1941 din Basarabia, se stabiliseră la Bucureşti iar de atunci, de când îşi luaseră rămas bun de la căsuţa din orăşelul de pe malul Nistrului — imagine idilică fixată în memorie cu ziduri albe, ramuri grele de liliac asediind ferestrele înspumate de horbotă şi tufişuri de trandafiri sângerii (parcă niciodată nu înfloriseră grădinile mai exploziv şi fastuos!, aveau să-şi amintească toţi basarabenii) — de atunci, ghinionul, necazurile aveau să se ţină de ei, umbră statornică. La Bucureşti, Elena se căsătorise cu Nicolae Diaconu, refugiat şi el. Murise tânăr, lăsând-o cu doi copii mici.

— Saşa, povestea ea ori de câte ori avea ocazia ... (prindea de obicei cliente tinere şi nerăbdătoare care se uitau cu silă la baba asta grasă, fără dinţi, cu voce invariabil tânguitoare şi un accent infernal rusificat, dar cosea ieftin şi avea bună voinţă, nu se supăra dacă îi întorceai lucrul)... Saşa abia deprinsese a păşi... Da, domnişoară, aşa-i, bag şi eu de seamă, se grămădeşte oleacă la umăr dar îndreptăm, stăi, să prind un bold. Veruţa era la şcoală, mergea pe clasa a patra... Am priceput, o vreai mai strâmtuţă... Vino matale, aşa, mai pe sară... Nu trebuie să te mânii... O duduiţă aşa frumoasă! Ai să faci creţuri... Las' că tot eu îţi cos rochia de mireasă...

Ţinuse singură casa, cu acul. Era ceea ce se numeşte croitoreasa ieftină de cartier, cu casa veşnic plină de bulendre aduse la cârpăcit, îngustat, lărgit, tivuri de refăcut şi fermoare de cusut, transformări meschine. De lucru nou nu avea parte, clientelor fiindu-le teamă că le strică materialul. Arareori, când totuşi se ivea prilejul, Elena Diaconu, scăldată în sudori, dădea târcoale ţesăturii, chinuindu-se cu o grămadă de tipare, reluând la nesfârşit măsurătorile, neîncumetându-se să bage foarfeca în stofă.

Avusese în schimb noroc — singurul — de copii buni. Deloc frumoşi dar supuşi, răbdurii, robaci. Amândoi îşi luaseră serviciu încă de pe băncile şcolii, urmaseră liceul şi facultăţile la seral.

Saşa, la 36 de ani, era un bărbat de statură mijlocie, grăsuţ, dând senzaţia de prea moale, de prea mult ţesut adipos; un fizic ingrat, revulsiv. Calviţia precoce, penibilă mai ales datorită efortului inabil de a o camufla cu o şuviţă lăsată să crească deasupra urechii drepte şi adusă peste creştet, spre cea stângă (procedeu adoptat de mulţi chelboşi, al căror vrăjmaş principal sunt şi cele mai delicate adieri de vânt), trăsăturile lipsite de fermitate, păstoase, pielea prea albă pentru un bărbat, în sfârşit, tot ansamblul îl făceau să semene, folosind comparaţia unui scriitor celebru "cu un caş pe care crescuse păr". Şi mai neplăcut impresiona privirea. Veşnic pieziş coborâtă în dialog direct, i-o puteai surprinde doar întorcând capul brusc şi atunci, în chip confuz, interlocutorul se simţea cuprins de nelinişte. Îi contrazicea întreaga făptură: o privire inteligentă, trează, vicleană sugerând duplicitarul; privirea pisicii care pândeşte gaura şoarecelui.

Din toată familia, oricum neoblăduită de Fortuna, în mod categoric, Saşa era cel mai urgisit, campion al neşansei, colecţionar de ghinioane. Bolnăvicios în copilărie — nu scăpase nici o "contagioasă" — lui i se întâmplau cele mai absurde accidente: hoţii îl buzunăreau, pretutindeni — în metrou, la piaţă, la cinema, la biserică, ba chiar şi în vis; cele mai cumplite ploi torenţiale îl prindeau fără umbrelă, la cozile lui Ceauşescu, unde îşi lua rând de cu noapte, marfa se termina exact înaintea lui, dacă îşi cumpăra pantofi, numărul de la stângul diferea de cel drept, se suna la uşă sau telefon exact când se aşeza pe WC; cu un an în urmă, fabrica reducându-şi personalul, Saşa fusese cap de afiş printre primii zece concediaţi. Cel mai adânc şi dureros îl afecta însă faptul că nu se putea împlini pe plan afectiv. De-a lungul anilor, îndurase patru rateuri ţepene, dintre acelea care nu se uită. Acestea îi suprimaseră pentru totdeauna orice urmă de siguranţă şi la un moment dat, după ultimul accident sentimental, începuse să se gândească la sinucidere; era spaima constantă pe care o trăiau maică-sa şi Veruţa.

Acum, în toamna lui 1993, situaţia i se părea şi mai sumbră. Se preconiza o iarnă dură — oricât de blândă meteorologic, pentru omul sărac tot grea se dovedeşte — şi se simţea sfâşiat de lipsa oricărei perspective. Chiar şi în vară, scăpaţi oricum la verdeţuri şi buruieni, trăiseră mizer, mai mult din salariul soră-si şi făcând economii sângeroase. Nu mai primea ajutor de şomaj, iar clientela Elenei Diaconu se împuţina cu fiecare zi. Normal, oraşul se umpluse cu magazine vârfuite de mărfuri sclipicioase (scumpe, adevărat) dar, pentru cârpe, mândruţele rostuiesc totdeauna bani. Ălorlalte, muieri cu familie şi copii mulţi, de pensionare nu mai vorbim, abia le ajungea de pâine, nu le mai ardea de mode. Aproape nimeni nu-i mai bătea la uşă şi Elena Diaconu se frământa nopţi întregi căutând soluţii. Saşa o auzea din odaia alăturată pocnindu-şi degetele pe întuneric. Întuneric în toată casa, cu legământ, începând de la ora 10 seara. Se făcea economie la orice, la săpun şi la pasta de dinţi (un singur spălat pe zi, înainte de culcare), se renunţase la masa de prânz, grijindu-se de o cină mai consistentă că foamea nu te lasă să pui pleoapă peste pleoapă. El, Saşa, se lăsase de fumat şi nu mai cumpăra nici un ziar.

Trecu în micul vestibul întunecos (eliminaseră special becul ca şi în cămară pentru ca lumina să nu fie aprinsă nici măcar reflex, cel din baie fiind înlocuit cu un altul de 25 de waţi), bâjbâi după ghete şi începu să se încalţe. Maică-sa îşi ridică ochii încreţiţi de efort peste maşina de cusut. Degeaba o trăsese lângă fereastră, răzbea greu cenuşiul abia diluat al dimineţii de toamnă şi nu-şi schimbase ochelarii de zece ani.

— Unde te duci, vremea îi tare vrăjmaşă...

— La biserică. E marţi...

Se ducea câte nouă marţi în şir la Biserica Sf. Anton, patronul candidaţilor fără noroc la căsătorie; mai frecventa Olarii pentru deschisul Bibliei şi Sf. Gheorghe Nou pentru dezlegare de cununii.

— Înseamnă că zăboveşti.

Erau cozi imense, curtea gemea de lume (dever mare pentru cerşetori), veneau şi de prin jurul Bucureştilor, cine nu putea îşi trimitea vreun neam, de obicei mamă sau bunică.

— Nu cred. E urât afară. Nu vin ăia din provincie pe timpul ăsta. Dacă întârzii, să nu te sperii. Adăugă moale, ştiind că o irită pe maică-sa: Poate trec pe la Crinu...

Pe chipul Elenei Diaconu se ivi, într-adevăr, o schimă de nemulţumire dar încercă să se stăpânească. Era blândă cu copiii, şi aşa îndeajuns de urgisiţi şi "la o adică sfada şi huietul nu umplu pântecele şi nici nu pingelesc ciubote". Se aruncă în schimb cu furie asupra maşinii:

— Da' copchilul cela n-are şcoală? Îi de capul lui?

— Până ajung eu la el, e acasă... Săru' mâna, mamă...

În general, nu pleca de acasă fără să întrebe dacă n-are nevoie să-i aducă ceva din oraş. Acum... Avea în buzunar exact cât să-i ajungă de metrou, la întoarcere, dacă se va întâmpla să fie prea obosit.

— Atunci, umblă sănătos şi cruce ajută!

Desenă în aer, în direcţia lui, semnul crucii, după tipicul preoţilor. Abia după ce auzi uşa închizându-se, începu să bombăne:

— ... bărbat în toată firea, om învăţat, inginer, îşi prăpădeşte vremea cu un boţ de copchil... Ce are să deprindă de la el? Să prindă muşte? Să joace un bunghi?... S-a izbit lu' bietu' tată-său. Şi acela cerceta norii şi nu uliţa, lega prieteşug cu te miri cine. Oameni fără căpătâi... Neculai punea inimă iar aceia îi treceau pe dinainte şi piereau ca năluca, fără să lase dâră...

Elena Diaconu se înşela. Crinu avea căpătâi. Şi un rol important în viaţa lui Saşa. Canavaua pe care începuseră să se înfiripe evenimentele dramatice ulterioare era ţesută. Destinul lucrează cu igliţa.

CRINU PREDA, în catalog — Preda Răzvan-Ionel-Crinu; 16 ani, clasa a XI-a C, Liceul Neagoe Basarab Bucureşti, orfan. Tipul de self-man made, în embrion.

Avusese părinţi legitimi şi o grămadă de naşi dar acum era absolut singur. Oficial, se afla sub tutela unui unchi îndepărtat, Tudor Ciucaş, un individ despre care se afirma în mod curent că ar fi un visător, un "poet". Avea un caiet cu peste 300 de poeme nepublicate, un altul cu 2.012 maxime originale, şi îşi câştiga existenţa ca funcţionar la Notariatul Sectorului 4. De o indiferenţă cutremurătoare, Ciucaş acceptase povara tutelei de jena colegilor. Din fericire, însă, servitutea se dovedise a fi pur formală, povara nu exista. Tot efortul consta în a încasa pensia de urmaş cuvenită băiatului şi de a i-o expedia prompt prin mandat poştal. Aşa se petrecuseră lucrurile încă de la început, de acum patru ani, de când Crinu rămăsese singur pe lume.

Situaţia fusese dintre cele mai banale, doar decizia şi curajul lui Crinu erau ieşite din comun. La începutul anului 1989, soţii Preda, arhitecţi, părăseau clandestin ţara, lăsând băiatul avertizat în prealabil, în grija unei bunici; urma să fie recuperat conform procedeului clasic cu ajutorul Crucii Roşii şi a unui scandal la postul de radio Europa Liberă. În seara aceea de februarie, când îşi luaseră rămas bun "bărbăteşte, fără lacrimi şi pentru foarte puţin timp, poate câteva luni", Crinu îşi vedea ultima oară părinţii. Nu avea să se mai primească nici o veste de la ei. Nici măcar un zvon. Ceea ce se formulase iniţial doar ca o bănuială, o confirmară evenimentele din Decembrie când graniţele libere şi paşaportul la purtător ridicau barierele din calea familiilor fărâmiţate. Faptul că soţii Preda nu mai existau devenise o certitudine şi la fel de sigur era că nefericiţii nici măcar nu apucaseră să pună piciorul pe meleag străin. Fuseseră desigur lichidaţi încercând să forţeze frontiera fie de grăniceri, fie de călăuze. În primăvara aceluiaşi an, se prăpădi şi bunica băiatului, măcinată de un diabet vechi.

La doisprezece ani, Crinu era liber şi singur, într-un apartament de trei camere care fusese proprietatea bătrânei. Datorită acceptului lui Tudor Ciucaş, scăpase din colimatorul Autorităţii Tutelare, care l-ar fi încredinţat unei case de copii. Unchiu-său, oricât de uscat şi absent, se simţi totuşi impresionat de recunoştinţa băiatului care-şi închipuia că primise tutela la rugăminţile lui şi nu de teama oprobriului public. Crinu, trăind sub ameninţarea orfelinatului, îl asigura continuu:

— Ai să vezi, nene, că eu mă ţin de cuvânt... N-o să te supăr...

Ciucaş arboră un aer jovial, făcând pe glumeţul:

— Şi cum zici că ai să te descurci tu, măi băiete? Cine te spală, cine îţi face o mâncare, cum dormi tu singur? N-o să-ţi fie frică în ditamai casă?

— Nu mi-e frică, nene! Am doişpe ani, de o lună merg pe treisprezece... Îl am şi

pe Lache, argumentă suprem, arătând căţelul, o corcitură caraghioasă, plină de păr.

— Da' cu mâncarea cum faci? Aveţi vreo cantină acolo, la şcoală?

— Nu mă duc la cantină... Să nu'nţeleagă... Ştiu să gătesc, nene... Am ajutat-o pe bunica, stătea mai mult în pat. Ştiu ouă prăjite, ceai, macaroane, supă în plic, fierb cartofi... Fac şi curăţenie că bunica nu mai putea...

Tudor Ciucaş îl privea îndoit. Băiatul părea de ispravă şi descurcat, totuşi se simţea încercat de temeri:

"E doar un copil... Dacă i se întâmplă ceva, dau de dracu'... Au să mănânce toţi rahat c-am lăsat băiatul singur..."

— La vecini te-ai gândit? Oamenii se amestecă unde nu le fierbe oala! Cu cât mai acoperită, cu atât mai al naibii! În special ţaţele, că n-au ce face... Or să reclame că eşti de capul tău.

— Nu mă reclamă, nene! îi ştiu pe toţi.

— Dacă zici tu... După o scurtă ezitare, decise generos: Pe la şcoală, am să trec eu din când în când, să vadă că se ocupă cineva de tine.

— Nu trebuie, nene! Îi cheamă pe părinţi doar dacă ai absenţe sau note proaste...

Ori faci prostii.

Tudor Ciucaş îşi luase rămas bun, mângâindu-l neglijent pe cap:

— Bine, piciule, să vedem cum o să meargă treaba. Completă moale: Dacă ai nevoie de bani sau eşti bolnav, mă rog, dacă se întâmplă ceva, sună-mă... Apropo, vezi să nu se prindă ăia de la Telefoane că s-a prăpădit bunică-ta, că-ţi taie postul. Eşti minor şi n-ai dreptul.

Trecuseră patru ani de atunci, Telefoanele nu se prinseseră, nici şcoala, nici Autoritatea Tutelară. Sub regimul Ceauşescu, unde sistemul administrativ înnoda, imediat după Securitate, al doilea rând de sârmă ghimpată în jurul individului, lucrurile n-ar fi fost la fel de simple. În brambureala generală de după Revoluţie însă, Crinu, neridicând probleme, neevidenţiindu-se sub nici o formă, mai ales negativ, trecea neobservat, nimeni nu-i acorda vreo atenţie.

Unchiu-său îl vizita cam de două-trei ori pe an, în inspecţii pur formale, descoperind cu oarece perplexitate, că băiatul merita toată stima. Casa arăta mai bine chiar decât a lui însuşi, deşi îi venea săptămânal o femeie de serviciu, se găsea câte ceva în frigider, îmbrăcămintea era curată şi decentă, notele la şcoală mulţumitoare, cu banii o scotea singur la capăt. Nu apelase niciodată la el, deşi se oferise în mai multe rânduri şi cu toată sinceritatea să-l ajute. Crinu îl determinase să-l respecte şi cu timpul ajunsese chiar să-l îndrăgească.

— Mersi, nene, nu vreau... Completă în treacăt, dar cu legitimă mândrie interioară: Am mai mulţi bani ca doamna Panseluţa de la 2, c-am văzut când i-a adus pensia.

Începuse să lucreze imediat ce rămăsese singur, născocind toate mijloacele pentru a-şi rotunji bugetul: plimba câinele unei doamne în vârstă, cumpăra pâine sau lapte pentru mai mulţi locatari şi Evenimentul Zilei pentru domnul Mihăilescu, pensionarul de la etajul 3, spăla vasele unei familii de farmacişti care deschiseseră un butic cu casete şi erau foarte ocupaţi deşi renunţaseră la gâdilat eprubete şi mojaruri, sâmbăta şi duminica înlocuia fochistul blocului, făcea oficii de debarasoare în zile aglomerate pe terasa unei cofetării particulare.

Toţi cei care-l cunoşteau şi, ce-i mai important, în primul rând el însuşi — deoarece combustibilul succesului se află înlăuntrul individului — erau de acord că băiatul făcea parte din familia victorioşilor. O intuia şi Saşa Diaconu şi acesta constituia unul din motivele pentru care îl frecventa. Prezenţa lui Crinu îi insufla încredere, se simţea creditat cu forţă interioară, contaminat de optimism; lângă el i se părea că desluşeşte taina succesului care, astfel, căpăta contururi posibile.

Crinu se întoarse de la şcoală aproape de 2. Se descălţă în antreu şi lăsă sacul cu cărţi pe canapeaua din sufrageria-living. După ce se schimbă la repezeală, intră în bucătăria curată şi bine aerisită, legându-şi peste treningul de casă un şorţ rămas de la bunică-sa. Cu gesturi precise, scoase din cămară un pachet de spaghete, untul şi parmezanul din frigider şi puse apa la fiert. Totul metodic, bine chibzuit, cu economie de gesturi şi siguranţă de gospodină încercată. (Cândva, ordinea, expeditivul, curăţenia perfectă care însoţeau fiece operaţie vor da de gândit viitoarei mirese a lui Crinu. Nu avea să fie un bărbat comod...)

Se întoarse în living, îşi aprinse o ţigară Bucegi şi deschise România Liberă parcurgând în primul rând ofertele de serviciu. Se opri la unul din anunţuri şi sublinie numărul de telefon, dând start astfel unei aventuri extraordinare.

Îl întâmpină pe Saşa Diaconu cu aerul dintotdeauna, vesel şi, fără ca vreunul din ei să-şi dea concret seama, vag protector:

— Ura, bărbate! Ce faci?

— Am trecut pe aici..., spuse moale, pe un ton de scuză Saşa.

— Bine ai făcut! Stai, că-mi dă apa în fiert... Ai mâncat?

— Da, se grăbi să-l asigure Saşa.

Crinu se descurca bine cu banii, în principiu nu-i lipsea nimic esenţial (ba chiar făcea economii pentru o Mobră — un vis măreţ!) dar Saşa se simţea prost. Cădea mereu în timpul mesei, singurul interval de circa două ceasuri când băiatul era liber. Crinu îl invita invariabil "să împartă merindea", iar Saşa, deşi flămând, încerca să refuze. Îi era odioasă ideea că tapează, că exploatează un puştan. Parcă l-ar fi jefuit. — Te aştept aici. Am mâncat adineaori...

— Nu-i nimic, dădu din mână, ştiind că minte, Mai mănânci o dată... Auzi, fii atent! Am găsit azi o chestie colosală în ziar. Cred că ne putem lipi amândoi.

Saşa înfipse furculiţa în macaroanele aburinde cu ochii umezi de poftă. Crinu îşi întoarse jenat privirea. I se părea că nările celuilalt palpitau de foame. Spuse, la întâmplare, depăşind momentul:

— Peste o săptămână e ziua mea.

Saşa îşi ridică ochii din farfurie:

—Cât? Şaişpe?... Eu am impresia... nu ştiu cum să-ţi spun. Te simt ca de treizeci... Zău dacă te mint!

— Hă! Hă! Aşa bătrân?!

Curând, într-o noapte, îşi va aminti cuvintele lui Saşa. "Uneori, sufletul încărunţeşte înaintea tâmplelor". Cine naiba a zis asta?!

CORNELIA CIUREA, inginer agronom (lucrase în cercetare), pensionară, văduvă, 58 de ani, tipul de persoană infrecventabilă. Era foarte mulţumită de ea însăşi în ciuda unui fizic nefericit: siluetă de ou — mai de grabă o sari decât o înconjuri —, ochi exoftalmici, verzui diluat, gura o sfoară pe cale de a fi înghiţită. Nu-şi cumpărase în viaţa ei farduri sau chiloţi sexy, nu cunoştea coaforul; o dată pe lună, frizerul o tundea nr. 2. Câtuşi de puţin invidioasă pe femeile arătoase, nutrea nestrămutat convingerea că "frumoasele", în mod obligatoriu, sunt fie sărace cu duhul, fie "vagaboande", cel mai adesea amândouă. Era sentenţioasă şi îngustă, închipuindu-şi că-i deşteaptă şi profund morală. Vorbea răspicat şi sacadat ca de la catedra unei clase de imbecili surzi. Cu excepţia telefonului, a televizorului şi a metroului, trăia exact aşa cum ar fi trăit acum o sută de ani, într-un târg oarecare de provincie, ignorând total ce va să zică fenomenul prestări servicii publice. Un singur amendament: cizmarul din colţ, care-i schimba flecurile.

Se măritase târziu, după ce împlinise treizeci de ani, cu un economist, băiat de

viaţă şi de un şpriţ cu amicii, colea, la birtul de vizavi. Candidatul Ciurea nu rezistase asediului părinţilor, care-l doreau cazat, adunat de pe drumuri şi îşi formulase cererea în căsătorie, fiind beat mort. Avea multă vreme să regrete că nu fusese mort de-a binelea. Îl dominase, îl terorizase, îi stricase viaţa, dar toată lumea, inclusiv victima, era de acord că totul se comisese cu cele mai bune intenţii. Cornelia proceda la fel cu unicul fiu, Decebal, căruia nu ostenea să-i administreze precepte viguroase despre onestitate, seriozitate, muncă. Munca — profesiune de credinţă, CREZ! Munca — sensul, justificarea existenţei noastre pe pământ; divertismentul — ireparabilă pierdere de timp, foarte adesea chiar crimă. Îşi arăta palmele pufoase, fără inele, cu unchii tăiate scurt, într-un gest simbolic:

— Uite, cu astea două mâini m-am edificat, aş zice m-am inventat singură. Cu astea două mâini am realizat tot ce vezi în casă, te-am scos pe tine la liman. Dacă era după taică-tău, cum o ţinea el într-o petrecere şi-un chef, dormeam pe scândură şi pe tine te băga ucenic te miri unde. Mama spăla cu ziua, tata lucra la chefere, la împins vagoane şi uite, dacă nu eram eu om să mă fac om cu astea două mâinile ajungeam curvă în Gara de Nord.

Sorina, nevasta lui Decebal, se tăvălea de rîs:

— Tu te uiţi la mă-ta? Se laudă! "Curvă?! Păi asta-i serie grea, cere talent şi fizionomie. N-o primeau nici măcar într-un tractir din Uniunea Sovietică, din ăla de pe vremea lui Brejnev, cu tovarăşe de încredere, toate membre de partid din '917 vorba bancului! Nu ştiu cum l-o fi aiurit pe taică-tău dar aş zice că a fost bafta vieţii ei".

Decebal o asculta cu gura căscată, aşa cum o ascultase şi pe maică-sa. Pentru cei care-l cunoşteau, schimbase de fapt o dictatură cu alta. O adora pe nevastă-sa, se însurase "fecior". Deşi se opusese din răsputeri, căsătoria fusese totuşi opera Corneliei. Dacă i-ar fi spus-o însă, ar fi luat foc. Ea îl crescuse pe Decebal dependent, ea îi interzisese orice distracţii, chiar student fiind pleca cu ea, cu maică-sa, la mare, tot ea îl îmbrăca după gustul ei clasic, sobru, adică ridicol pentru giovinezza deceniului al 9-lea. Îi deschidea corespondenţa şi decidea VETO asupra fetelor pe care avea voie să le scoată la un film. Înţelegând că totuşi fata trebuie condusă acasă, Cornelia accepta ca în mod excepţional, Decebal să se întoarcă la ora 21. Asta, sâmbăta. Duminica era rezervată gospodăriei, o ajuta pe maică-sa la aprovizionare şi gătit, dădea cu aspiratorul.

Sorina stricase toate socotelile. Apăruse imediat ce Decebal terminase Politehnica — "scârba dracului, scrâşnea Cornelia, l-a cules gata copt, numai ce l-am scos din cuptor" — şi îl ameţise în mai puţin de jumătate de oră. Fusese de ajuns să dea ochii cu ea şi o şi uitase pe mă-sa. Ceea ce la rându-i, maică-sa n-avea să uite niciodată. L-ar fi iertat doar dacă ar fi părăsit-o pe Sorina. Dar Sorina nu era femeia pe care s-o abandonezi şi, în orice caz, să se lase abandonată. Cel mai sigur era că inginera Ciurea întâlnea pentru prima dată un adversar redutabil, ţinându-i piept cu mare chef. Sorina era mică, înfiptă, cu o figură încăpăţânată şi plină de îndrăzneală. La maturitate, avea să semene cu un cimpanzeu îndărădnic, dar acum, la douăzeci şi doi de ani era nostimă, apetisantă, ochii aveau o privire a lor, dulce, copilăresc-parşivă (lui Decebal i se părea irezistibilă) şi, în totul, emana un aer spiritual.

Decebal, total sedus, săruta până şi urma paşilor ei, îi era devotat până la sacrificiu. Când maică-sa ridicase problema opţiunii "ori eu, ori ea", Decebal nu stătuse nici o secundă la îndoială. Nu se pronunţase însă imediat, de jenă şi conştient de suferinţa maică-si.

Cornelia însă, seacă, obtuză, plicticoasă şi încă multe adjective din aceeaşi familie, avea demnitate, iar în materie de consecvenţă şi verticalitate era inatacabilă. Se retrase din viaţa lui Decebal, propunându-şi să aştepte clipa, inevitabila clipă, a deşteptării lui Decebal. Va jubila atunci, va trăi toată savoarea acelui "ţi-am zis eu, măi băiete? Ţi-am zis dar n-ai vrut să mă asculţi... Bine că măcar acum ţi-a venit mintea la cap..." Şi avea să-i trântească nişte colţunaşi cu smântână, cărora precis le dusese dorul pentru că Sorina nu se ocupa de gospodărie, "fiind prea Sue-Ellen pentru aşa ceva".

cartea o deacarcati de aici....