Având în vedere faptul că această carte a fost concepută ca o ficţiune românească, precizez că orice asemănare cu situaţii, persoane sau nume reale trebuie să fie considerată ca întâmplătoare.

Capitolul I

PRIMUL COLET

— Alo! Vă rog, cu căpitanul Apostolescu…

— Să trăiţi, eu sunt.

— Lasă totul baltă şi vino imediat la mine… – spuse şeful Direcţiei judiciare, colonelul Alexandrescu, lăsând receptorul să cadă în furcă.

Două-trei minute mai târziu, Apostolescu bătu la uşa şefului său şi intră. Acesta începu să vorbească cu laconismul şi precizia care-l caracterizau:

— Acum câteva minute am primit un telefon de la şeful Gării de Nord, care mă anunţa că, într-o sală de aşteptare, a fost descoperit un colet în care se află un corp omenesc depesat. Coletul este depus la biroul de colete găsite sau aşa ceva… Ia-ţi oamenii de care ai nevoie şi du-te la gară… Să mă ţii la curent… adăugă el, în timp ce Apostolescu închidea uşa în spatele său.

¤¤¤

— Îmbracă-te! spuse Apostolescu unui bărbat tânăr care stătea la biroul opus celui spre care se îndreptă el pentru a ridica receptorul telefonului.

— Alo…! Alo! Spuneţi-i lui Vartanian să vină cu maşina în faţă… Nu, imediat! Cobor acum…

— Ce-i, şefu’ arde? zise Simionescu ridicându-se de la birou şi apucându-şi haina de tercot care era aşezată pe spătarul scaunului.

Apostolescu, fără să-i mai răspundă, se îndreptă spre uşă şi ieşi lăsând-o deschisă.

Locotenentul Simionescu mai ezită un moment, apoi dând cu nemulţumire din umerii săi laţi cât un dulap, mormăi supărat: „Hm, ce chestie! Vin la birou cu un sfert de oră mai devreme, special, pentru a putea bea o cafea în linişte, şi… gata, arde!” Apoi, aducându-şi aminte că Apostolescu a ieşit, se decide să-şi pună în mişcare picioarele, şi din câţiva paşi îşi ajunse şeful, care începuse să coboare treptele scării de beton.

Văzând că până la etajul întâi nu i se acordă nicio atenţie, zise supărat:

— Şi cu cafeaua, pe care am cerut-o de la bufet, ce se întâmplă?

— În cazul cel mai bun o s-o bem rece, deşi mă îndoiesc că vom mai avea timp de ea… – se hotărî să-i răspundă Apostolescu, când ajunseră la parter.

Apoi, în timp ce păşeau spre Dacia de serviciu, adăugă, lovindu-l uşor cu degetul arătător peste tocul pistolului care-i atârna la subsuoara stângă.

— Vezi, poate te hotărăşti să-ţi îmbraci haina… Sau, dacă ai de gând s-o faci pe cowboy-ul, fă-ţi barem rost şi de un cal…

— E cald, şefu’ – mormăi îmbufnat Simionescu, în timp ce-şi îmbrăca haina printr-o mişcare scurtă a umerilor.

— Dă-i drumul cu toată viteza la Gara de Nord – ceru Apostolescu şoferului, în timp ce se aşeza pe bancheta din spate a maşinii, alături de Simionescu.

— Ei bravo, şefu’! Ni s-a aprobat – în sfârşit – plecarea în concediu şi o faci pe misteriosul…

— Ascultă, Dane – îl întrerupse Apostolescu ai văzut vreodată un om căsăpit?

— Nu. Numai pe unul căruia îi scurtase picioarele un tren. În rest, împuşcaţi, înjunghiaţi…

— Atunci, mai stăpâneşte-ţi curiozitatea câteva minute…

— Pentru ce peron opresc, domnule căpitan? interveni Vartunian, şoferul, un băiat subţirel, bruneţel nevoie mare şi cu ochii vioi.

— Opreşte la clasa întâi.

Vartunian mai acţionă o dată sirena, pentru a zori un şofer care pilota cu maşina prin faţa treptelor gării, şi opri scurt la locul indicat.

— Stai aici până la noi ordine! mai spuse Apostolescu, trântind portiera maşinii şi începând să urce scările, câte trei trepte odată.

— Ştii unde-i biroul obiectelor găsite, Dane?

— Da, lângă bagajele de mână… De altfel, „marca e depusă” – zise acesta arătând un subofiţer de poliţie feroviară postat în faţa unei uşi.

După ce-şi flutură legitimaţia pe sub nasul cerberului, pătrunseră intr-o încăpere cu pereţii acoperiţi cu rafturi, în care erau expuse cele mai diferite obiecte, de la serviete şi umbrele la putini de brânză şi landouri pentru copii.

Când se auzi deschizându-se uşa, patru bărbaţi, care stăteau în picioare în jurul unei mese, neobişnuit de mari, se întoarseră către noii veniţi. În încăpere erau un ofiţer şi un plutonier de poliţie, şeful de gară, după chipiul său roşu, şi un impiegat.

— Suntem de la brigada omucideri – a zis Apostolescu prezentându-se atât pe el cât şi pe însoţitorul său. Ce s-a întâmplat?

— Domnule căpitan, vă raportez că am fost sesizat de şeful de gară despre găsirea acestui monstruos pachet… – zise locotenentul major, arătând un colet care stătea în faţa lor, pe masă.

Apostolescu îşi aruncă privirea spre masă şi văzu un pachet, de fapt mai mult o boccea, cu un diametru de aproximativ 50 de centimetri, învelit într-o pătură gălbuie, în jurul căreia era înfăşurat un ziar. Pătura, care fusese cusută îngrijit, cu o sfoară de cânepă, era desfăcută, la cusătură, pe o lungime de vreo 20 de centimetri. Când se apropie de masă, zări prin deschizătura practicată în pătură, câteva coaste, dintr-un torace omenesc. Nu mai exista niciun dubiu asupra originii oaselor din colet. Dacă Apostolescu mai sperase să vadă un schelet vechi, pentru studii anatomice, abandonat de studenţii la medicină pentru a se distra pe socoteala poliţiei, trebuia să-şi mărturisească că s-a înşelat de departe. Rămăşiţele din colet aparţineau unui om care cu cel mult 24 de ore mai înainte era încă în viaţă.

Tocmai se pregătea să întrebe în ce împrejurări a ajuns coletul pe masă, când uşa se deschise şi intră un bărbat cu o servietă mare în mână. Era de statură mijlocie, rotofei şi în vârstă de aproximativ 55 de ani. Se grăbi să dea bună-ziua celor prezenţi. Apoi, văzându-l pe Apostolescu, se duse spre el şi-i strânse mâna.

— Da’ ce s-a întâmplat, căpitane? întrebă noul venit, medicul legist Gheorghe Capolide.

Fără să-i răspundă, Apostolescu îi indică pachetul care se afla pe masă.

Medicul Capolide se apropie uşor de colet, parcă măsurându-şi paşii şi, după ce privi câteva secunde, ca hipnotizat, oasele ce se vedeau, se decise să pună pe masă servieta pe care o ţinea în mână. Apoi o deschise şi începu să caute ceva înăuntru.

Obiectul scos din trusă fu un bisturiu. Când i-l arătă detectivului, şi acesta îşi înclină aprobator capul, lăsă servieta pe podea şi, revenind la colet, începu să taie sfoara de cânepă.

Curând pătura căzu, ca o cortină, în jurul conţinutului pe care-l ascundea. Sub pătură, urma o învelitoare de hârtie albă.

După ce şi acest ultim accesoriu al ambalajului fu înlăturat, apăru un trunchi omenesc, ciopârţit, cu oasele aproape complet dezgolite de carne. În coşul pieptului se aflau introduse oasele femur, iar capul, mâinile şi partea inferioară a picioarelor lipseau.

După ce termină cu examinarea resturilor omeneşti din colet, Capolide îşi ridică privirea spre Apostolescu şi-i zise:

— De aproape trei decenii numai cu de-astea mă ocup, dar atâta monstruozitate, mărturisesc, n-am văzut niciodată! Nu mi-aş fi putut imagina că este posibilă atâta bestialitate.

— Ce poţi să-mi spui?… întrebă Apostolescu cu un glas nefiresc. Faţa lui colţuroasă şi de obicei bronzată, era albă ca hârtia.

— Deocamdată, nimic! răspunse Capolide, ridicând neputincios din umeri.

— Barem vârsta sau sexul – insistă Apostolescu.

— Până nu-l examinez la institut mi-e imposibil să-ţi dau vreo precizare.

— Bine. Acum e ora nouă. Când am primele indicii?

— Sper ca în două ore să-ţi pot spune ceva, deşi, dacă nu găsim celelalte părţi ale corpului, şi mai ales organele interne, nu trebuie să-ţi pui prea multe speranţe în precizările mele!…

Capitolul II

ÎNCEPEREA INVESTIGAŢIILOR

— În ce împrejurări s-a descoperit coletul? întrebă Apostolescu după ce ajunse în biroul şefului de gară.

— Un hamal a remarcat că pachetul n-are stăpân şi a cerut unui portar să-l ducă la biroul obiectelor găsite. Aici, au început să-l desfacă pentru a afla cine-i păgubaşul. Când au văzut conţinutul, portarul a dat fuga la mine şi m-a anunţat. Am făcut şi eu acelaşi lucru, anunţându-vă pe dumneavoastră… Apoi m-am dus şi eu să văd despre ce-i vorba. Asta-i tot ce pot să vă spun.

— Bine, vă rog să-i chemaţi pe cei care au găsit coletul.

— Dă-mi o ţigară, Dane – ceru Apostolescu, după ce şeful gării părăsi încăperea.

— Scârboasă treabă, şefule – comentă Simionescu, întinzându-i pachetul de Snagov.

Apostolescu luă ţigara, o aprinse şi trase câteva fumuri din ea, apoi, privindu-şi colaboratorul, zise dezgustat:

— Am văzut multe porcării în meseria mea, dar ceva atât de odios, încă n-am întâlnit…

— O fi vreun dement, şefu’…

— Indiferent de faptul că şi-a comis fapta în mod conştient sau nu, reprezintă un pericol pentru societate şi nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi pune mâna pe el…

Uşa se deschise şi intră şeful de gară însoţit de doi bărbaţi.

Apostolescu îi măsură cu privirea pe însoţitorii omului cu chipiu roşu şi se decise:

— Dumneata eşti hamalul care a găsit coletul? întrebă el pe cel care avea pe piept o cocardă metalică indicând cifra 305.

După ce primi confirmarea hamalului, se adresă celuilalt:

— Te rog să aştepţi afară până ce termin de discutat cu colegul dumitale.

— Dacă credeţi că vă puteţi dispensa de serviciile mele, am să plec şi eu. De altfel, nu mai am nimic de adăugat la ce v-am spus – zise şeful de gară.

— De acord. Vedeţi-vă de treburi. Dacă vom avea nevoie de dumneavoastră, o să vă căutăm.

— Ia loc şi spune-mi cum te numeşti? îl invită Apostolescu pe martor. Apoi, văzând cum îşi învârteşte emoţionat cascheta în mână, îl întrebă dacă fumează. Primind un răspuns afirmativ, îi făcu semn lui Simionescu să-l servească cu o ţigară şi i-o aprinse el.

În timp ce trăgea cu aviditate primul fum din ţigară, Apostolescu îl privi sub gene. Era un bărbat voinic, în vârstă de aproximativ 40 de ani, cu ochii limpezi şi inteligenţi.

— Ei, ia spune-mi, lucrezi de mult aici, la gară? îl întrebă el, când consideră că s-a mai liniştit puţin.

— De cinşpe’ ani, domnule ofiţer.

— Cum te numeşti?

— Vasile Stratulat.

— Bravo. Ia povesteşte-mi acum cum ai găsit coletul acela învelit în pătură? Dar vezi, încearcă să-ţi aminteşti toate amănuntele.

— Da’ e simplu! Trecând prin sala de clasa a doua, am văzut rezemat de o bară, sub balustrada de la casa de abonamente, coletul acela învelit într-un ziar şi am întrebat pe călătorii care erau acolo, cui aparţine. Dacă am văzut că nu-mi răspunde nimeni, l-am chemat pe portarul Ioniţă Gheorghe şi i-am spus să-l ducă la obiecte găsite. Asta-i tot!

— Nu prea-i tot. Te rog să-mi spui cum ţi-a atras atenţia coletul acela şi nu altul, doar gara e plină cu pachete?

— Păi, să vedeţi, eu l-am mai zărit o dată pe la şapte şi jumătate, când duceam geamantanul unui călător… Ştiţi, la ora şapte jumătate e lume multă la casa de bilete, pentru că pleacă o cursă spre Ploieşti şi, zărindu-l lângă balustradă, m-am întrebat cine o fi deşteptu’ care l-a pus acolo, în mijlocu’ drumului. Când am trecut înapoi, la ora opt, şi l-am zărit din nou tot acolo, mi-am zis că l-o fi uitat cineva şi i-am spus lui Ioniţă să-l ducă la obiecte pierdute.

— Ai mai trecut prin sala clasei a doua şi înainte de ora şapte şi jumătate?

— Nu.

— Deci la şapte şi jumătate era acolo. Eşti sigur?

— Sunt foarte sigur, domnule ofiţer.

— Ce au răspuns călătorii când i-ai întrebat al cui e pachetul?

— S-au uitat unul la altul şi au ridicat din umeri. Toţi spuneau că pachetul era acolo când au venit ei.

— Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Roagă-l pe colegul dumitale să intre – ceru Apostolescu, când martorul puse mâna pe clanţa uşii.

Urmă o scurtă bătaie în uşă şi portarul îşi făcu apariţia în birou.

Era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu o figură comună.

— Ia loc, te rog, şi spune-mi ce ştii despre pachetul pe care l-ai dus la biroul de obiecte găsite.

— Mă aflam la intrarea din Calea Griviţei, unde controlam biletele de peron, când a venit la mine hamalul Stratulat şi mi-a spus că, în sala de la a doua, a uitat cineva un pachet. L-am însoţit până în sală şi, după ce mi l-a arătat, l-am luat şi am plecat cu el la biroul de obiecte găsite. Acolo, impiegatul a început să-l desfacă pentru a-şi da seama, după conţinut, cine poate fi păgubaşul. Eram numai noi doi în birou şi când am văzut ce-i înăuntru, mai întâi am crezut că e carne tăiată clandestin. Apoi, când am văzut coastele, am înlemnit de frică şi am alergat la domnu’ şef şi i-am spus ce-am găsit…

— Spui că ai fost de serviciu la intrarea din Calea Griviţei, nu-ţi aminteşti, ai văzut pe cineva intrând cu pachetul găsit?

— Nu. De altfel, trece atâta lume pe acolo şi toţi cu pachete…

— Ştii cumva cine face curăţenie în sala unde s-a găsit pachetul?

— Stan Ion, un coleg de-al meu, dar e învoit astăzi.

— Şi cine i-a ţinut locul?

— Eu.

— La ce oră ai făcut curăţenie, acolo, în sala de clasa a doua?

— Conform programului, la ora şapte dimineaţa.

— Pachetul era acolo când ai făcut curăţenie?

— Nu, dacă ar fi fost acolo, nu se putea să nu-l văd.

— Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Sau, nu, mai bine caută-l pe şeful de gară şi spune-i că-l rog să vină aici.

— Ce dracu’ o fi fost în capul asasinului de-a lăsat pachetul într-un loc atât de aglomerat? Nu pare prea isteţ dacă a riscat să se lase văzut de cineva – zise Simionescu, când rămaseră singuri.

— Din contră, nu-i deloc prost! A ales locul cel mai potrivit pentru a scăpa de un pachet. Acolo unde toată lumea circulă cu colete, putea fi sigur că nu-l va remarca nimeni.

— Crezi că va mai abandona şi restul corpului?

— Sunt sigur! Gestul lui a urmărit o logică elementară. Acum, la sfârşit de mai, temperatura se ridică până la 35 de grade, şi, în aceste condiţiuni, nu putea păstra cadavrul în casă mai mult de 24 de ore, fără să atragă atenţia vecinilor prin mirosul cărnii intrate în descompunere… Apropo, aşteaptă un moment – se întrerupse Apostolescu şi ridică receptorul care se afla pe biroul şefului de gară.

— Alo, dispeceratul? Brigada omucideri. Un apel general pentru descoperirea unui pachet abandonat, care conţine resturile unui cadavru mutilat. Orice descoperire de acest gen să fie comunicată de urgenţă la brigadă.

— Dar cine-l obligă să aibă vecini? Poate locuieşte undeva la marginea Bucureştiului, singur în curte! reluă Simionescu, după ce Apostolescu închise telefonul.

— Ipoteza e greşită! Dacă presupunerea ta ar fi corectă, n-am fi văzut resturile omeneşti găsite. Era mai simplu şi mai puţin riscant să-şi îngroape victima în curte. Sau, – continuă gânditor Apostolescu – să-l ducă cu o maşină, la o oarecare distanţă de casa lui, şi să-l arunce aiurea. Transportul l-ar fi făcut noaptea şi riscul era aproape nul.

— Nu-i aşa! După cum a hăcuit cadavrul, apare evident faptul că asasinul e un psihopat! În aceste condiţii, de ce n-am admite că, în megalomania lui, s-a hotărât să-şi dovedească „geniala-i superioritate”?

— Dă-mi o ţigară, Dane. Trase câteva fumuri, şi, după ce şi-o aprinse zise: Nu-i exclus să avem de-a face, aşa cum spui tu, cu un schizofrenic. Totuşi, eu rămân la părerea mea. Asasinul nu-i un sadic! Oare pentru un dement nu ţi se pare curios faptul că n-a cruţat nicio parte a resturilor cadavrului, care ar fi putut duce la identificarea victimei? A „lucrat“ atât de bine încât chiar Capolide, care prin specificul muncii sale a văzut mii de cadavre mutilate, n-a fost în stare să ne indice nici măcar sexul victimei…

Se întrerupse când se deschise uşa pe jumătate, pentru a lăsa să se strecoare înăuntru umerii şi capul negricios ale lui Vartunian.

— Domnule căpitan, veniţi repede la maşină. Vă caută centrala.

Când trecură pragul uşii, le ieşi în faţă şeful gării.

— M-aţi căutat, domnule căpitan?

— Da, am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să-i adunaţi pe toţi subalternii dumneavoastră şi să încercaţi să aflaţi dacă există cineva care ne poate da unele amănunte cu privire la persoana care a adus coletul găsit. Acelaşi apel vă rog să-l faceţi şi către călători, prin difuzoarele gării. Ţinând seama de faptul că la ora abandonării pachetului, circulă o mulţime de curse cu navetiştii – care, cunoscându-se între ei, ar fi putut remarca un străin –, cred că ar fi bine să faceţi apelul amintit, între orele şapte şi opt dimineaţa, mai multe zile la rând. Dacă aflaţi ceva, vă rog să-mi daţi un telefon la aceste numere – zise Apostolescu, lăsându-i cartea sa de vizită.

Capitolul III

AL DOILEA COLET

Apostolescu se îndreptă spre maşină, deschizând portiera din faţă, opusă şoferului, şi, stând cu picioarele pe treptele scării de beton, îşi băgă capul înăuntru. După ce manevră un buton, aduse lângă gură microfonul radiotelefonului.

— Alo… Alo, staţia?… sunt căpitanul Apostolescu… Aveţi vreun mesaj pentru mine?

— Da, domnu’ colonel Alexandrescu a ordonat să vă duceţi imediat la podul Şerban Vodă, unde s-a găsit ceva care v-ar putea interesa.

— Primit mesajul, plecăm spre locul indicat – zise Apostolescu, punând microfonul la locul lui. Apoi, urcându-se lângă şofer îi făcu semn lui Simionescu să ia loc pe bancheta din spate.

— Ai auzit destinaţia, Varturian? Dă-i drumul cât poţi de repede.

După o cursă de câteva minute, în acompaniamentul sirenei, Dacia opri pe podul Şerban Vodă, unde un grup de curioşi, sprijiniţi de balustrada podului, priveau cu insistenţă spre apa murdară a Dâmboviţei, care se scurgea alene spre aval.

Când coborâră din maşină şi se apropiară de balustradele laterale ale râului, văzură jos, lângă picioarele podului, un subofiţer de poliţie care se uita spre un pachet agăţat în perdeaua de zăbrele lăsată peste arcada podului.

După ce mai întâi privi cu atenţie pachetul, care fiind împins de curentul Dâmboviţei, se blocase, pe mijlocul râului, în grila metalică care închidea accesul sub pod, îi recunoscu ambalajul. Era învelit într-o pătură similară cu cea în care fusese împachetat şi coletul găsit în Gara de Nord. Apostolescu avu certitudinea că au apărut şi celelalte resturi ale victimei şi începu să coboare spre picioarele podului.

— Cum l-ai descoperit? întrebă Apostolescu, după ce ajunse lângă subofiţer şi-şi declină calitatea.

— M-a anunţat un cetăţean despre existenţa acestei boccele şi cum mi s-a ordonat să fiu atent la pachetele care n-au stăpân, am anunţat secţia mea. Mai mult nu ştiu – spuse el ridicând din umeri.

— Trebuie să-l scoatem de acolo.

Câteva minute mai târziu, subofiţerul reuşi să pescuiască pachetul şi să-l ducă pe mal.

— Acum ce facem cu el? întrebă subofiţerul care-l pescuise.

— Îl ducem la morgă – zise Apostolescu, arătând spre clădirea Institutului Medico-legal, care se zărea la vreo sută de metri de ei.

Traversară podul – printre curioşii care-i priveau ducând un pachet, cu un diametru de aproximativ 30 centimetri, din care şiroia apa murdară şi urât mirositoare a Dâmboviţei. Puţin mai târziu, Apostolescu şi Simionescu îl priveau pe doctorul Capolide desfăcând pachetul, pus pe o masă de ciment.

După ce fu tăiată pătura, pe masa de disecţie apărură, înfăşurate într-o hârtie albă, la fel cu cea care se afla şi în primul colet, ţesuturile cărnoase ce fuseseră îndepărtate de pe toracele descoperit cu câteva ore mai înainte în sala de aşteptare a gării.

— Odios! exclamă enervat Capolide, trântind pe masă bisturiul cu care desfăcuse pachetul, şi întorcându-se spre cei doi detectivi care, livizi, făceau eforturi pentru a-şi înlătura repulsia şi senzaţia de vomă.

— Să mergem! mai spuse Capolide, părăsind grăbit sala de disecţie.

Cei doi detectivi îl urmară tăcuţi. Când trecuseră prin curticica ce ducea la biroul medicului, deşi afară era o căldură toridă, Apostolescu avu impresia că respiră cel mai curat şi proaspăt aer de munte. Îşi umplu de câteva ori plămânii, cu aviditate, şi încercă să schiţeze un zâmbet de încurajare pentru colaboratorul său, dar acesta, scârbit şi îngrozit de ce văzuse mai înainte, nu păru să-l remarce.

Faţa lui Simionescu, de obicei zâmbitoare, era palidă şi încruntată, iar ochii săi albaştri, de obicei şireţi şi ironici, ilustrau, prin felul nesigur în care priveau în jurul lui, cât era de răvăşit.

— Luaţi loc, îi invită Capolide, după ce, intrând în biroul său, scoase o sticlă şi trei păhărele pe care le umplu repede.

— Beţi câte un coniac, băieţi! O să vă simţiţi mai bine – zise el, grăbindu-se să şi-l golească pe al lui dintr-o dată.

Ceilalţi doi îi urmară exemplul. Apostolescu simţi cum arsura alcoolului îi linişteşte stomacul, şi un val de căldură binefăcătoare i se ridică până în obraji.

— Cum te simţi, Dane? întrebă îngrijorat Apostolescu.

— Cred că dacă mai stăteam un minut acolo… leşinam.

— N-ai de ce te scuza, băiete – interveni Capolide. Eu numai cu treburi din astea mă ocup, dar ce-am văzut astăzi, depăşeşte orice imaginaţie… Cred că cel puţin trei ore a chinuit cadavrul până l-a adus în starea în care l-aţi văzut.

— E o fiară dementă, dezlănţuită! exclamă indignat Simionescu.

— Desigur, e o fiară, dar nu dementă, ci conştientă… Dementul distruge la întâmplare, asasinul „nostru” a făcut-o metodic… Atât de metodic, încât cred că e un specialist, poate chiar un medic. Nu te văd bine, căpitane – se adresă Capolide lui Apostolescu. Ai tot atâtea şanse să identifici victima, câte ai să deosebeşti un pumn de nisip de altul luat de pe aceeaşi plajă.

— Sunt de acord, doctore. Asasinul şi-a hăcuit victima, în primul rând, pentru a împiedica identificarea ei. Ceea ce mă intrigă însă, sunt spusele dumitale cu privire la faptul că „ucigaşul ar fi un specialist, poate chiar un medic”. Pe ce-ţi bazezi afirmaţia? Pe faptul că a ştiut să distrugă acele părţi ale corpului care permit individualizarea, respectiv, identificarea victimei?

— Nu numai asta, căpitane. Felul în care au fost extrase inima, ficatul şi pulmonii indică o mână de medic. Nimic smuls, totul secţionat, exact acolo unde aş fi tăiat şi eu.

— Doctore, poţi să ne spui ceva în legătură cu cauzele decesului?

— Întrucât lipsesc organele interne, aproape nimic.

— Sexul?

— Feminin.

— Vârsta?

— Aproximativ 35 de ani.

— Ora decesului?

— Cred că azi noapte, în jurul orei zece.

— Doctore, mai există ceva care ţi-a atras atenţia?

— Exceptând nişte fire de păr alb şi negru, nimic!

— Când primesc un raport complet?

— Când îmi vei da capul şi celelalte organe esenţiale.

— Dacă ar depinde de mine, ţi le-aş da imediat. Aşa însă, suntem condiţionaţi de furnizorul nostru, ucigaşul. Fii, te rog, amabil şi dă-ne corpurile delicte găsite în colete.

— Rămâneţi aici câteva minute, până le adun şi pe cele de la pachetul al doilea. Până atunci, mai serviţi-vă cu un coniac.

— Mulţumim, dar ajunge! Acum trebuie să avem capul mai limpede ca oricând. Mai dă-mi o ţigară, Dane. Astăzi am uitat să-mi cumpăr ţigări.

— Nu-i nimic şefu’. Serveşte-te cu încredere, că începând de mâine cred că, cel puţin o chenzină, am să „uit” şi eu să-mi iau ţigări.

— Sunt sigur că ai fi în stare s-o faci… – încercă el să glumească.

— Şefu’, cum dracu’ ne descurcăm?

— Te referi la cadavrul ciopârţit? Dar e foarte simplu! Nu trebuie decât să răspundem la patru întrebări şi cazul e rezolvat: 1. Cine e victima? 2. Care-i mobilul? 3. Unde s-a comis omuciderea? 4. Cine-i criminalul? Crezi că am scăpat ceva? întrebă maliţios Apostolescu.

— Da, să-mi dai mandatul de arestare completat cu numele şi adresa asasinului – replică pe acelaşi ton Simionescu.

— Hm, ai prins glas?

— De ce, l-am pierdut vreodată?

— Acum vreo jumătate de oră, când am fost de faţă la desfacerea celui de-al doilea colet, păreai cam indispus.

— Aoleu! Şefu’, nu-mi mai aminti de ce-am văzut că-mi iau concediu medical! zise Simionescu, punându-şi în mod semnificativ mâna pe abdomen.

— Uite, astea sunt toate piesele pe care le-am putut aduna – zise Capolide, după ce intră în birou şi-i întinse un pachet mărişor băgat într-un sac din masă plastică.

— Doctore, dacă mai scoţi ceva interesant, anunţă-mă imediat. La revedere!

Capitolul IV

PRIMELE MĂSURI DE IDENTIFICARE

— Dane zise Apostolescu, după ce intrară în biroul lor – mai întâi, dă-i un telefon căpitanului Maier şi pofteşte-l aici.

— S-a făcut, vine imediat – zise Simionescu, închizând telefonul.

— Bine! Acum, dă-mi şi mie aparatul.

Formă un număr cu trei cifre:

— Alo, Dispeceratul?… Căpitanul Apostolescu la telefon, am de dat două circulare… Notaţi, vă rog… Către toate posturile de poliţie: O femeie a fost ucisă şi secţionată în mai multe părţi. Până în prezent s-au găsit două colete conţinând părţi din cadavru, în diferite puncte ale capitalei. Se presupune că asasinul va mai abandona cel puţin încă unul. Vă rugăm cercetaţi pachetele care sunt fără stăpân, precum şi toate persoanele suspectate că ar avea asupra lor un pachet ce ar putea conţine capul unui om“. Terminat, trec la mesajul al doilea: „Către toate posturile de poliţie: S-a descoperit un cadavru dezmembrat. Întrucât după resturile găsite nu se poate face identificarea victimei, vă rugăm s cercetaţi şi să ne informaţi asupra tuturor femeilor care v-au fost semnalate ca dispărute de la domiciliu în ultimele două săptămâni”.

— De ce în ultimele două săptămâni, când victima a fost ucisă azi noapte? întrebă mirat Simionescu, după ce Apostolescu termină convorbirea telefonică. O să ne trezim cu sute de cazuri şi, până-l depistăm pe cel ce ne interesează, vom pierde un timp preţios…

— Mai bine aşa, decât să ne asumăm un risc şi mai mare. Nu rezultă de nicăieri că victima trebuie să fi fost ucisă, neapărat, chiar în ziua când a dispărut de acasă sau că este obligatoriu ca dispariţia ei să fie sesizată imediat de familie sau cunoscuţi. Nu uita că suntem în perioada concediilor de vară, în aceste condiţii nu este exclus ca victima, plecată spre vreo staţiune de odihnă, să fi ajuns pe mâna criminalului. Deci, ştiindu-se că e plecată în vilegiatură, nimeni nu-i va semnala lipsa. În schimb, două săptămâni ar putea reprezenta o perioadă suficient de lungă pentru ca victima, nescriind acasă, să-şi îngrijoreze familia sau cunoştinţele…

Se deschise uşa şi un respectabil abdomen îşi făcu apariţia odată cu stăpânul lui: căpitanul Maier.

— Ia loc, Gelule – îl invită Apostolescu, ridicând receptorul telefonului. După ce formă încă o dată trei numere pe disc, acoperi pâlnia cu mâna şi zise: Am uitat ceva… Alo, oficiul de presă? Căpitanul Apostolescu la telefon… Exact, de la „omucideri”… Am o rugăminte la dumneavoastră. Vi s-a adus la cunoştinţă cazul victimei ciopârţite, nu?… Perfect, vă rog să luaţi legătura cu redacţiile ziarelor şi să le furnizaţi toate amănuntele cu privire la conţinutul coletelor, precum, şi împrejurările în care au fost descoperite… Întocmai, să se ceară concursul tuturor cetăţenilor pentru identificarea victimei şi, eventual, a asasinului. Mulţumesc.

— Ce dracu mai e şi chestia asta? Tot Inspectoratul e în alertă… Ce s-a-ntâmplat? întrebă Maier.

Apostolescu îl puse la curent cu toate particularităţile cazului în anchetă.

descarcati cartea de aici...