Căpitanul Apostolescu şi SPIONII

NOTĂ:

            Deşi subiectul acestui roman a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu îşi poate lua răspunderea pentru eventuale asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind a fi considerate drept coincidenţe nedorite.

            H. T.

Mulţumesc Direcţiei Poliţiei Municipiului Bucureşti – şi în mod deosebit domnilor CORNELIU DIAMANDESCU şi MANON FLORESCU – precum şi doamnei procuror EMILIA GHEORGHE pentru sprijinul acordat la realizarea acestei cărţi.

            H. T.

            — Am nimerit la fix! m-a anunţat Dan, după ce a mai verificat încă o dată dacă adresa consemnată în notesul lui corespunde cu cea a imobilului în faţa căruia am ajuns.

            Deşi ne aflam în mijlocul unei zile toride de vară, vegetaţia luxuriantă din faţa blocului şi liniştea ce domnea pe strada Covasna mi-au lăsat pentru o clipă senzaţia că, după ce am străbătut pustiul Saharei, am ajuns în sfârşit în oaza mult râvnita.

            — Mergem? s-a interesat Dan, nerăbdător.

            Trezit din scurta-mi reverie, am păşit pe sub bolta de trandafiri sălbatici şi m-am îndreptat spre treptele ce duceau în holul blocului.

            — Ce etaj? am aruncat peste umăr, pe când începeam să urc scara din beton.

            — Doi.

            — Sunteţi de la poliţie? am fost întrebați de un bărbat cu aspect de pensionar, după ce ne-a deschis uşa apartamentului 43.

            Eu am dat din cap a confirmare şi el ne-a invitat să intrăm.

            Urmându-l printr-un vestibul, am păşit într-o cameră mobilată cu o vitrină şi o servantă încadrate cu bibelouri, o canapea, două fotolii şi un televizor. Lângă masa din mijlocul încăperii, stăteau pe scaune două persoane: o femeie între două vârste, încinsă cu un şorţ de bucătărie şi cu braţele mânjite cu făină şi un bărbat tânăr, îmbrăcat în uniforma Tarom-ului.

            Auzindu-ne intrând, femeia şi-a întors capul şi ne-a privit întrebătoare, în timp ce aviatorul ţinându-şi tâmplele între palme a continuat să stea cu coatele pe masă, fixând cu apatie scrumiera din faţa lui.

            — Ce s-a întâmplat? am întrebat, remarcând dezordinea din încăpere.

            — A fost omorâtă mama lui Titi – mi-a explicat femeia, arătând cu vârful bărbiei spre ofiţerul de aviaţie.

            — Se află în dormitor…— a completat-o bărbatul cave ne invitase în casă.

            — Conduceţi-ne, vă rog, la victimă – i-am cerut, în timp ce-mi aruncam ochii spre trofeele vânătoreşti care erau agăţate pe toţi pereţii camere.

            Satisfăcut de rolul de ghid pe care i l-am atribuit mi-a făcut un semn de invitaţie. Urmându-l pe un culoar, am trecut pe lângă două uşi închise şi ne-am oprit în faţa alteia, dată de perete.

            — Vă rog să rămâneţi pe loc! i-am cerut călăuzei noastre, trecând pragul camerei şi oprindu-mă pentru a-i examina interiorul. Lângă peretele din stângă se găsea un şifonier cu patru uşi, în faţă o fereastră, iar în dreapta – un scrin şi un studio. Ca şi în celelalte încăperi prin care trecusem, am remarcat urmele unei scotociri fără menajamente.

            Atenţia mi-a fost atrasă din nou de studio, deoarece pe el se aflau, aruncate la întâmplare, un maldăr de perne, aşternuturi, o plapumă şi, pe deasupra, ca pentru a sublinia şi mai mult talmeş-balmeşul, o prepeliţă împăiată, trântită cu picioarele în sus.

            Făcând câţiva paşi spre pat, am văzut pe mocheta portocalie aşternută pe duşumea o pată maronie, cu un diametru de vreo treizeci de centimetri. Aplecându-mă şi examinând-o, am priceput repede cam ce provenienţă ar putea avea. Ridicându-mi ochii spre studio, am zărit, sub boarfe, un picior încălţat cu o şosetă.

            — Dumneavoastră aţi aşezat victima în pat? am întrebat făcându-i semn lui Dan să se apropie pentru a mă ajuta să înlătur lucrurile aruncate pe studio.

            — Nu, domnule ofiţer. Aşa am găsit-o – a protestat de lângă uşă „ghidul” nostru.

            Când ne-am terminat treaba, am privit victima. Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu un capot şi zăcea cu faţa în sus. În creştetul capului avea o plagă de vreo zece centimetri.

            — Cu ce-o fi lovit-o ? Cu toporul ? s-a întrebat Dan.

            — Cum asta e treaba medicului legist, du-te şi cheamă-l ! De asemenea, anunţă procurorul şi criminalistica. Am văzut un telefon în sufragerie – i-am spus, când a dat să iasă din cameră.

            — Ce nenorocire…— a spus cu amărăciune bărbatul care ne asistase.

            — Cum se numeşte victima?

            — Chiran Elena.

            — Cine a descoperit-o?

            — Titi… Şi, când a văzut-o, a alergat la noi să ne cheme. Ştiţi, noi locuim la 42, adică în apartamentul de alături. Mai întâi am crezut că e beat, dar când m-a adus aici, m-am grăbit să dau telefon la 055…

            — La ce oră a venit fiul victimei să vă cheme?

            — Cam la o jumătate de oră după ce-a sunat prima dată la noi. Şi atunci era unsprezece şi un sfert. Deci, pe la douăsprezece fără un sfert…

            — Prima oară de ce v-a căutat?

            — A venit să ne întrebe dacă ştim pe unde se află mama lui, pentru că el şi-a uitat cheile la serviciu şi n-are cum să între în casă.

            — Şi până la urmă, cum a descuiat?

            Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri.

            — Cu cine mai locuia aici? am întrebat, arătând spre patul pe care zăcea victima.

            — Cu soţul ei şi cu încă un fecior.

            — Şi ei unde sunt?

            — La serviciu.

            — Nu i-aţi anunţat?

            — Nu, pentru că n-am ştiut ce numere de telefon au, iar Titi a fost atât de tulburat de nenorocirea care l-a lovit, încât n-a fost în stare să-mi spună cum pot să-i găsesc.

            — Doamna din sufragerie este soţia dumneavoastră?

            După ce a confirmat, i-am rugat să se înapoieze amândoi în apartamentul lor, unde îi voi căuta după ce vom termina cercetările în locuinţa victimei.

            Când am intrat în sufragerie, Dan, încheind transmiterea dispoziţiilor pe care i le dădusem, tocmai lăsa receptorul în furcă, iar aviatorul lua din mâna femeii un pahar cu apă. Am aşteptat până ce vecinul de apartament şi-a luat nevasta şi apoi m-am adresat ofiţerului:

            — Regret profund nenorocirea care v-a lovit.

            Mai întâi şi-a ridicat ochii spre mine şi a dat din cap a resemnare, apoi, părând că abia atunci remarca prezenţa noastră, a început să ne privească intrigat, când pe mine, când pe Dan.

            — Suntem căpitanul Apostolescu şi locotenentul Simionescu – l-am anunţat.

            — Constantin Chiran – s-a dezmeticit el de-a binelea, ridicându-se de pe scaun şi prezentându-se. Vă rog să luaţi loc!

            — Deşi nu este un moment potrivit, sunt nevoit să vă pun câteva întrebări – l-am anunţat pe un ton de scuză.

            — Înţeleg. Vă ascult… a spus, oftând şi alunecând din nou pe scaunul de pe care se sculase.

            — Pentru început, aş vrea să cunosc împrejurările în care aţi descoperit drama din locuinţa dumneavoastră.

            — Abia astăzi m-am întors în Bucureşti, deoarece am fost de serviciu pe aeroportul Kogălniceanu. După ce am intrat în casă…

            — De când lipsiţi de acasă? l-a întrerupt Dan, care începuse să ia notiţe.

            — De lunea trecută. Adică exact de o săptămână.

            — La ce oră aţi ajuns aici?

            — Ştiu că la zece şi jumătate am aterizat la Băneasa… a cugetat el. Cred că în jurul orei unsprezece şi un sfert mă aflam în faţa uşii apartamentului nostru.

            — Perfect. Ce aţi făcut din momentul în care aţi ajuns acasă?

            — Când am vrut să descui uşa, am constatat că mi-am uitat cheile în dulapul pe care îl am la Kogălniceanu şi am început să sun. Am insistat mult, ştiind că mama ar fi trebuit să fie acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci m-am dus la familia Vioreanu, care locuieşte uşă în uşă cu noi, pentru a mă interesa pe unde ar putea să fie mama. Nereuşind însă să aflu nimic de la vecini, m-am înapoiat la uşa noastră şi am reînceput să sun… Dar, aşa cum am putut constata puţin mai târziu, n-avea cine să-mi răspundă…a şoptit vlăguit, în timp ce-şi îngropa faţa în palme. Tocmai mă decisesem s-o caut la complexul alimentar sau prin piaţă…a reluat după câteva clipe, descoperindu-şi faţa – când, urmare a unui gest reflex, am pus mâna pe clanţă şi am văzut că uşa nu era încuiată…— a spus, întrerupându-şi relatarea printr-un suspin şi întinzând mâna după paharul în care mai rămăsese un deget de apă.

            Am fost însă mai iute decât el şi, luându-l de pe masă, m-am dus să-l umplu la bucătărie.

            Am aşteptat până ce a băut apa ce i-am adus-o şi, văzând că privirea i-a devenit nesigură, m-am grăbit să intervin mai înainte de a-l cuprinde iar deprimarea.

            — Când aţi intrat, n-aţi remarcat dezordinea din casă?

            — Bineînţeles că am văzut-o, dar mi-am spus că mama s-o fi apucat să facă curăţenie generală – mi-a răspuns el, după ce, pentru o clipă, am avut senzaţia că nu mă auzise.

            — Dacă am înţeles bine, aţi cerut sprijinul vecinilor dumneavoastră cam la o jumătate de oră după ce aţi intrat în casă. De ce aţi întârziat atât de mult? l-am întrebat pentru a elucida un aspect care mă intrigase în timpul discuţiei avute cu soţul gospodinei.

            — Pentru că abia atunci am văzut ce i se întâmplase mamei…— a zis, ştergându-şi cu pumnii lacrimile ce îi invadaseră ochii.

            Tocmai voiam să fac o pauză pentru a-l lăsa să se liniştească, când s-a auzit zbârnâitul imperios al soneriei.

            A fost rândul lui Dan să-şi abandoneze scaunul, iar când s-a înapoiat era însoţit de procurorul Marian Gabrielescu.

            După ce am făcut prezentările, l-am rugat pe noul venit să mă însoţească în camera unde fusese găsită victima. Apoi, în timp ce el s-a apucat să examineze cadavrul şi dezordinea din încăpere; l-am pus la curent cu cete aflate.

            — S-ar părea că sunt întrunite toate elementele constitutive ale unei tâlhării - a conchis el cuprinzând printr-o mişcare circulară a degetului arătător patul şi răvăşeala din încăpere.   

— La o astfel de ipoteză m-am gândit şi eu – am admis. Să sperăm că fiul victimei ne va ajuta să stabilim şi mobilul.

            Procurorul m-a aprobat şi eu i-am poftit în sufragerie pentru a continua chestionarea ofiţerului de aviaţie.

            — Cum se explică faptul că aţi descoperit-o pe mama dumneavoastră abia la o jumătate de oră după ce aţi intrat în casă? am revenit la întrebarea pe care i-o pusesem fiului victimei în momentul când îşi făcuse apariţia procurorul.

            — Aşa cum v-am spus, văzând dezordinea din apartament şi închipuindu-mi că mama s-a apucat să facă curăţenie, m-am dus să fac un duş şi să mă bărbieresc… După aceea am intrat în dormitorul meu pentru a-mi schimba uniforma. Ulterior, mai precis chiar în momentul în care terminasem cu îmbrăcatul, am auzit trântindu-se fereastra de la dormitorul părinţilor mei şi mi-am spus că, în timp ce mă aflam în baie, s-a întors mama. Aşa că m-am dus s-o întreb dacă mă căutase cineva cât lipsisem. Mai întâi m-a contrariat faptul că pe pat se afla aruncată o pasăre împăiată, apoi, apropiindu-mă, am văzut-o şi pe mama…— a zis, ascunzându-şi îngrozit ochii.

            — Pe fratele şi pe tatăl dumneavoastră i-aţi anumit despre cele petrecute aici?

            — Nu, am şi uitat de ei! a zis, lovindu-şi fruntea cu palma.

            — O să ne ocupăm noi de asta. Vă rog să ne spuneţi prenumele lor şi locul de muncă unde pot fi găsiţi.

            — Pe fratele meu, îl cheamă Valy, adică Valentin şi este fotoreporter la Centrul 5 al Cooperativei „Fotografia” iar pe tata, Anton şi lucrează la unitatea militară 31.215.

            M-am uitat spre Dan şi a priceput ce are de făcut, ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre ieşire. Cum aproape imediat şi-au făcut apariţia în cameră medicul legist Olimp Dobrescu şi căpitanul Eugen Maier de la criminalistică, am presupus că asistentul meu, întâlnindu-i în faţa uşii, i-a îndemnat să între fără să mai sune.

            Procurorul, văzând că vreau să mă ridic, mi-a făcut semn să-mi văd de treabă şi i-a poftit pe experţi să-l urmeze în dormitorul unde se afla victima.

            Mama dumneavoastră se afla în conflict cu cineva? m-am interesat, întorcând capul spre aviator.

            — Nu…— s-a mirat el. Era un om paşnic… Probabil că trebuie să fie isprava unor hoţi…

            — Obişnuia să primească în casă persoane străine ?

            — Nu ! Cum să primească necunoscuţi în casă ?

            — Întrucât broasca de la uşa apartamentului nu prezintă urme de violenţă, este de presupus că autorul sau autorii omorului n-au pătruns în casă cu forţa, ci cu asentimentul mamei dumneavoastră – i-am atras atenţia, în timp ce procurorul revenea în dormitor şi lua loc pe scaun.

            — Mda…—a admis el, părând surprins de corectitudinea raţionamentului meu. Cred că aveţi dreptate, dar tot nu văd cine ar fi putut comite o astfel de faptă…

            — Din câte ştiţi, ţinea în casă o sumă mai mare de bani?

            — Mama avea nişte bani, dar nu prea mulţi, deoarece în urmă cu vreo lună de zile mi-a dat treizeci de mii de lei ca să plătesc avansul pentru o garsonieră construită pe credit. Şi nu cred să mai fi avut mulţi alţii...

            — Dar, de exemplu, bijuterii sau alte obiecte de valoare? l-a întrebat procurorul.

            — N-am cunoştinţă de aşa ceva – a răspuns cel chestionat, pe când sălta din umeri a scepticism.

            — Lipseaţi mult de acasă? m-am interesat, pentru a afla de ce nivelul erudiţiei sate avea o cotă atât de scăzută.

            — Fiind toată vara detaşat la aeroportul Kogălniceanu, nu puteam veni pe aici mai des de o dată pe săptămână.

            — Totuşi, v-aş ruga să vă aruncaţi o privire prin locuinţă şi să ne spuneţi dacă remarcaţi lipsa vreunui obiect – i-am cerut, abordând un aspect mai practic pentru anchetă.

            O jumătate de oră mai târziu, când martorul a terminat de făcut trecerea în revistă a locuinţei, am afla că dispăruseră o haină din piele, două carpete de perete, pluşate, prima reprezentând o reproducere după „Cina cea de taină”, iar a doua după „Răpirea din Serai. De asemenea, din apartament mai lipseau o cucuvea împăiată, două radiocasetofoanc şi o puşcă de vânătoare.

            Când fiul victimei a isprăvit cu descrierea obiectelor sustrase, l-am rugat să-mi vorbească despre prietenii şi rudele familiei. Apoi, după ce mi-am notat informaţiile pe care mi le-a furnizat, i-am adus la cunoştinţă că, în interesul cercetărilor, ar fi bine dacă şi-ar lua cu el hainele şi obiectele de care ar putea să aibă nevoie în următoarele două-trei zile.

            Cum el m-a asigurat că a înţeles motivele cererii mele, l-am condus în dormitorul lui. Aşteptând câteva minute şi văzând că nu e prea decis asupra lucrurilor pe care intenţiona să le bage într-o valijoară, mi-am vârât capul în camera unde zăcea victima.

            — Apare ceva? l-am întrebat pe căpitanul Maier, care, dezlipind o bandă adezivă de pe uşa garderobului, se dusese cu ea spre fereastră şi o ridicase pentru a o examina la lumina zilei, cu interesul unui fotograf amator debutant.

            — Da! m-a asigurat el cu satisfacţie. Amprentele sunt de-o claritate, aş zice, perfectă.

            — Şi credeţi că aparţin autorilor? l-a întrebat procurorul cu interes.

            — La o astfel de întrebare se poate răspunde numai după ce vom exclude impresiunile digitale ale persoanelor care, în mod legitim, puteau lăsa urme în această locuinţă – i-a replicat imperturbabil criminalistul.

            — Întrucât fiul victimei va lipsi câteva zile de acasă, înainte să plece, te rog să-l amprentezi – i-am cerut, făcându-i semn cu degetul către celălalt dormitor.

            Câteva minute mai târziu, în timp ce-l conduceam spre ieşire, aviatorul s-a interesat cum îşi va putea contacta fratele şi tatăl, din moment ce el va fi plecat când aceştia vor fi anunţaţi de cele petrecute la ei acasă.

            — Chiar voiam să vă rog să-mi spuneţi unde veţi locui. Atât pentru a vă anunţa familia, cât şi pentru a discuta cu dumneavoastră, dacă va mai fi necesar.

            — Deşi garsoniera pe care mi-am făcut-o nu este complet mobilată, voi sta acolo – mi-a răspuns, dându-mi adresa.

            Revenind în dormitorul în care se afla victima, l-am văzut pe doctorul Dobrescu strângându-şi trusa.

            — Ce ne spui, Olimp? l-am întrebat.

            — Cauza decesului este evidentă. Multiple fracturi craniene, produse cu un corp dur şi greu, parcă cu muchii…

            — Topor? s-a interesat procurorul.

            — Aşa cred. Însă un răspuns mai sigur, după necropsie.

            — Când s-a produs decesul?

            — Cu aproximativ douăzeci şi patru de ore în urmă.

            — Atât de mult ! m-am mirat, deoarece eu îmi închipuisem că drama se consumase în cursul dimineţii, după plecarea de acasă a soţului şi a celuilalt fiu.

            — Poate mai puţin, dar, după starea cadaverică, în nici un caz într-un interval mai mic de douăsprezece ore.

            — Sigur, Olimp? am insistat, neîncrezător.

            — Ce vrei să spui? s-a interesat el, devenind dintr-o dată rigid ca o coajă de pâine uscată.

            — Eşti convins că omorul nu s-a comis mai curând? Să zicem cu cel mult şase ore în urmă – am zis eu, rămânând la ideea că drama a avut loc în cursul dimineţii.

            — Dacă crezi că te pricepi mai bine la medicina legală, poftim ! mi-a replicat, dintr-o dată iritat, întinzându-mi trusa lui de serviciu cu un gest care nu mai avea nevoie de alte explicaţii.

            — Te înfurii degeaba, Olimp. Nu e vorba despre competenţa ta, ci de faptul că victima, în mod logic, nu putea fi răpusă decât după ce a rămas singură în casă. Situaţie în care se putea afla numai după ora şase sau şapte dimineaţa, când au plecat la serviciu ceilalţi membri ai familiei. Altfel, luând drept bun momentul pe care mi l-ai indicat, ar trebui să admit că omorul a fost comis înainte de miezul nopţii, ceea ce m-ar obliga în mod implicit să cred că la uciderea victimei au asistat fiul sau soţul acesteia. Ce părere ai, ţi se pare veridică această ipoteză?

            A rămas cu ochii pironiţi către mine. Apoi, muşcându-şi gânditor buza superioară, a ridicat din umeri a indiferenţa şi m-a repezit:

            — Dom'le, ştii ceva? Fiecare cu meseria lui. Eu ţi-am spus că omorul s-a produs cu cel puţin douăsprezece ore în urmă. În rest, te priveşte! Descurcă-te !

            — Ţinând seama de divergenţa de păreri dintre dumneavoastră şi domnul căpitan, nu credeţi că ar fi mai bine să aşteptăm până efectuaţi necropsia? l-a întrebat procurorul, cu vădită intenţie de a pune punct discuţiei.

            Dobrescu a dat din cap a conformare şi, strâmbând plictisit din nas, ne-a avertizat:

            — În orice caz, este exclus ca omorul să fi fost comis într-un interval mai mic de douăsprezece ore!

            Conciliant, procurorul l-a aprobat şi s-a declarat de acord cu ridicarea victimei.

            — Ar mai exista o ipoteză…— a spus procurorul, după ce i-am condus până la uşă pe Dobrescu şi brancardierii săi. Poate că cel de-al doilea fiu şi soţul victimei n-au dormit azi-noapte acasă. Situaţie care ar putea să explice faptul că victima, aşa cum susţinea medicul legist, a fost ucisă în timpul nopţii.

            — M-am gândit şi eu la o astfel de eventualitate. Iar confirmarea o vom avea curând, deoarece l-am şi trimis pe locotenentul Simionescu după ei. În caz pozitiv, înseamnă că agresorul sau agresorii fac parte din anturajul victimei, fie şi numai pentru faptul că li s-a permis accesul în locuinţă la o oră atât de nepotrivită pentru vizite – am conchis.

            — Mda… aşa s-ar părea – m-a aprobat aruncându-şi ochii pe ceas şi anunţându-mă: Fiind de serviciu pe Capitală, trebuie să mă întorc la post, aşa că vă rog să continuaţi cercetările şi să mă ţineţi la curent cu mersul lor.

            După plecarea procurorului, m-am întors la căpitanul Maier, care lipea de zor benzi adezive pe mobila din sufragerie.

            — Cum merge. Eugen? l-am întrebat

            — Am ridicat atât de multe impresiuni, încât nu mai am mult şi-mi epuizez rezerva de bandă revelatoare. Barem de n-aş munci degeaba…— a replicat a lehamite, pe când îşi ştergea transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei.

            — Cum infractorii, în ciuda faptului că nu sunt străini de metoda identificării prin amprente, continuă să-şi semneze trecerea pe la locul faptei cu urme digitale, să sperăm c-au făcut-o şi de data asta – l-am încurajat, în timp ce mă duceam spre măsuţa pe care era aşezat telefonul

            După ce am vorbit cu comandantul secţiei de poliţie a arondismentului şi i-am cerut să-mi trimită câţiva oameni, care să se ocupe cu depistarea unor eventuali martori prin vecinătate, i-am spus lui Maier că am plecat să cer relaţii de la locatarii blocului.

*

            — V-aş ruga să-mi spuneţi când aţi văzut-o ultima oară pe Elena Chiran?— i-am întrebat pe cei doi vecini găsiţi în compania fiului victimei, de îndată ce m-au poftit să intru în apartamentul lor.

            — Eu am văzut-o alaltăieri dimineaţă, cumpărând lapte. De atunci n-am mai zărit-o – a răspuns bărbatul, ridicând din umeri.

            — Ba eu am văzut-o chiar ieri! s-a grăbit femeia să intervină, mândră că este mai bine informată ca soţul et

            — La ce oră şi în ce împrejurare?

            — În jurul orei două după-amiaza. Eu urcam scările, iar ea ducea gunoiul la tobogan.

            — Aţi discutat ceva?

           Da, eu am întrebat-o ce mai face şi ea mi-a răspuns că e supărată, pentru că se pregătise să-și petreacă duminica la ştrand cu familia şi nişte fini, iar ploaia le-a stricat toate socotelile.

            — În noaptea care a trecut sau în cursul acestei dimineţi aţi auzit zgomote care ar putea fi puse în legătură cu fapta petrecută în apartamentul alăturat?

            Ambii mi-au răspuns cu gesturi de infirmare.

            — Dar persoane străine, care să fi intrat în locuinţa familiei Chiran, aţi remarcat?

            Cum răspunsul lor a fost din nou negativ, am vrut să mai ştiu dacă au zărit necunoscuţi prin imobil, dar, văzându-i că ridică iar din umeri, am abandonat fără prea mult regret scaunul pe care mă invitaseră să iau loc.

*

            În apartamentul care se afla deasupra celui în care fusese ucisă victima, locatarii erau plecaţi în concediu de mai multe zile şi n-am avut cui să cer relaţii. Iar în cel situat dedesubt am găsit o pereche de bătrâni care nu-şi mai văzuseră vecina de o săptămână, deoarece, fiind bolnavi de gripă, nu mai ieşiseră din casă. Tot ce ştiau s-a rezumat la faptul că, în ziua precedentă, unul din ei, ar fi auzit radioul cântând în apartamentul victimei.

            — Cam cât putea fi ora? am întrebat-o într-o doară.

            — În jurul orei două după-amiaza.

            — Altceva aţi mai auzit?

            Ambii au clătinat din cap, apoi femeia a zis ezitând:

            — Parcă am auzit totuşi ceva…

            — Vă rog – am încurajat-o.

            — Ieri, pe la cinci după-amiaza, când am închis televizorul, am avut impresia că bocăne cineva în apartamentul familiei Chiran…

            — Adică un zgomot asemănător celui produs prin baterea unui cui? am încercat eu să stabilesc ce însemna bocăneala la care s-a referit.

            — Ah, nu! Mai degrabă aş spune că s-a auzit o ţopăială ca la dansurile tineretului din ziua de astăzi – a răspuns ea, strâmbând din nas cu dispreţ.

            — S-a dansat mult? am vrut să ştiu, spunându-mi că, întrucât petrecerea a avut loc înainte de comiterea omorului, va trebui să-i identific pe toţi participanţii la ea, deoarece nu era exclus ca autorul sau autorii crimei să fi făcut parte din cercul acestora.

            — Nu ştiu… În orice caz, cât timp a funcţionat televizorul, n-am auzit nimic, pentru că soţul meu n-aude prea bine şi-l punem să meargă la maximum. Dar, după ce l-am închis, ţopăiala de care v-am spus a mai durat câteva clipe şi s-a făcut linişte.

            Una peste alta, din ultima afirmaţie a martorei, reieşea că posibilitatea ca în locuinţa victimei să se fi dansat cu câteva ore înainte de comiterea omorului se dovedea a fi fără temei. Pentru că, în definitiv, tot ce auzise ea se limitase la un zgomot care durase prea puţin pentru a putea trage concluzia că în apartamentul de deasupra se dăduse o petrecere.

descarcati cartea de aici.........