— Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes într-o dimineaţă, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun.

— Să pleci! Unde?

— În ţinutul Dartmoor, la King’s Pyland.

Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era doar că nu se amestecase până atunci în acest caz extraordinar, unicul subiect de discuţie din toată Anglia. O zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung şi-n lat, cu capul în piept şi cu sprâncenele încruntate, umplându-şi în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la agentul nostru de presă cele mai recente ediţii ale ziarelor, pe care doar le răsfoia şi le arunca într-un colţ. Cu toată tăcerea lui, ştiam foarte bine ce-l frământă. O singură problemă aflată în atenţia publicului la acea vreme îi putea pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariţie a favoritului cursei pentru cupa Wessex şi tragica ucidere a antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a anunţat brusc intenţia de a pleca spre locul unde se petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce aşteptasem şi sperasem să se întâmple.

— Aş fi foarte bucuros să te însoţesc, dacă nu cumva crezi că te incomodez, i-am spus.

— Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind cu mine. Şi consider că nu-ţi vei irosi timpul, întrucât sunt anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul în gara Paddington şi pe drum îţi voi spune mai pe larg despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua cu tine şi excelentul tău binoclu.

Şi iată cum, o oră şi ceva mai târziu, mă aflam într-un compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră şi plină de nerăbdare, încadrată de şapca de voiaj cu apărătoare pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui teanc de ziare noi, pe care şi le cumpărase la Paddington. Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă ultimul ziar şi-mi întinse tabachera.

— Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi pe fereastră şi apoi la ceas. În momentul de faţă avem o viteză de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe oră.

— N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă.

— Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la o distanţă de şaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John Straker şi dispariţia lui Stea-de-Argint.

— Am citit ce scrie în ziarele „Telegraph” şi „Chronicle”.

— E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de neobişnuită, de completă şi de o importanţă atât de mare din punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât suferim de un exces de sugestii, presupuneri şi ipoteze. Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut incontestabile, de înfrumuseţările aduse de teoreticieni şi ziarişti. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage şi care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte întregul mister. Marţi seara, am primit telegrame atât de la colonelul Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându-mi colaborarea.

— Marţi seara! am exclamat. Şi azi e joi dimineaţă! De ce nu te-ai dus ieri acolo?

— Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, o greşeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, mai ales într-un loc atât de puţin populat ca nordul ţinutului Dartmoor. Ieri aşteptam din oră în oră să aud că a fost găsit şi că cel care l-a răpit este ucigaşul lui John Straker. Dar când am văzut că a mai trecut o dimineaţă şi că nu s-a făcut nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în acţiune. Totuşi, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a fost irosită în zadar.

— Asta înseamnă că ţi-ai format o teorie?

— Cel puţin cunosc exact faptele esenţiale ale acestui caz. Am să ţi le enumer, căci nimic nu limpezeşte un caz mai bine decât expunerea lui în faţa unei alte persoane; oricum, nu mă pot aştepta la o colaborare din partea ta fără să-ţi arăt punctul nostru de plecare.

M-am rezemat de perne, trăgând din ţigară, în timp ce Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiţă a evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung şi subţire.

— Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy şi deţine un palmares la fel de strălucitor, ca şi celebrul lui strămoş. Are cinci ani şi, rând pe rând, i-a adus colonelului Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse şi nu i-a dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el sume enorme, chiar şi la aceste şanse. Este evident, deci, că mulţi oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de-Argint să fie prezent la startul cursei de marţea viitoare.

Bineînţeles, acest lucru a fost conştientizat şi la King’s Pyland, unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au luat toate precauţiile pentru a se asigura paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se îngrăşa şi de a depăşi greutatea admisă. El l-a slujit pe colonel cinci ani ca jocheu şi şapte ani ca antrenor şi întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos şi cinstit. Avea în subordine trei băieţi, întrucât grajdul era destul de mic, cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre aceşti băieţi stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalţi dormeau în pod. Toţi trei aveau caractere ireproşabile. John Straker, fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, şi avea o situaţie materială destul de bună. Împrejurimile sunt pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în folosul bolnavilor şi al acelora care doresc să se bucure de aerul proaspăt din Dartmoor. Oraşul Tavistock este situat la două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din Mapleton, care aparţine lordului Backwater şi este condus de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, locuit doar de câţiva ţigani nomazi. Aceasta era situaţia lunea trecută, când s-a produs catastrofa.

În seara aceea, caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre băieţi s-au dus acasă la antrenor şi au luat cina în bucătărie, în timp ce al treilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, deoarece grajdurile aveau apă curentă şi exista regula ca băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan.

Edith Baxter se afla la o distanţă de treizeci de yarzi de grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric şi i-a strigat să se oprească. În clipa în care a păşit în cercul de lumină palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfăţişare distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare gri, cu o şapcă din postav pe cap. Purta ghetre şi avea un baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feţei şi nervozitatea din felul lui de a se purta. În privinţa vârstei, după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani.

— Îmi poţi spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut lumina felinarului tău.

— Sunteţi în preajma grajdurilor de la King’s Pyland, a răspuns ea.

— Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte ştiu, un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu eşti prea mândră pentru a câştiga nişte bani ca să-ţi cumperi o rochie nouă, nu-i aşa?

Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de hârtie împăturită, zicând:

— Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară şi mâine vei avea cea mai frumoasă rochiţă pe care ţi-ai putea-o cumpăra.

Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui şi a luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care obişnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja deschisă, iar Hunter era aşezat la măsuţa dinăuntru. Fata tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când străinul s-a apropiat din nou.

— Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata.

Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în mâna lui colţul micului pachet de hârtie.

— Dar ce treabă aveţi aici? a întrebat băiatul.

— Genul de treabă care ar putea să-ţi umple buzunarele, a replicat celălalt. Ai doi cai înscrişi în cursa pentru cupa Wessex: Stea-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi şi mie un pont bun şi n-o să-ţi pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri şi că cei de aici au pariat pe el?

— Aha! Deci dumneata eşti unul din spionii ăia blestemaţi! a strigat băiatul. Lasă că-ţi arăt eu cum ne purtăm noi cu astfel de oameni la King’s Pyland!

A sărit în sus şi a traversat în fugă grajdul, ca să dea drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce fugea, s-a uitat înapoi şi l-a văzut pe străin aplecându-se înăuntru pe fereastră. Puţin mai târziu însă, când Hunter s-a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse şi cu toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a reuşit să-i mai dea de urmă.

— O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, grăjdarul a lăsat cumva uşa descuiată în urma lui?

— Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. Importanţa acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să lămuresc problema. Băiatul a încuiat uşa înainte să iasă. În plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om prin ea.

Hunter a aşteptat până s-au întors colegii lui, moment în care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deşi se pare că nu şi-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era totuşi vag neliniştit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la unu noaptea, l-a văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniştit din cauza cailor şi că intenţionează să se ducă până la grajduri să vadă dacă totul e în ordine. Soţia lui l-a implorat să stea acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în ciuda rugăminţilor ei, el şi-a pus impermeabilul şi a ieşit afară.

La şapte dimineaţa, doamna Straker s-a trezit şi a constatat că soţul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în grabă, a chemat servitoarea şi s-a îndreptat către grajduri. Uşa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa favoritului era goală şi nici urmă de antrenor.

Cei doi băieţi, care dormiseră în podul de deasupra camerei cu harnaşamente, au fost treziţi în grabă. Nu auziseră nimic în timpul nopţii, fiindcă amândoi aveau un somn greu. Era evident că Hunter era sub influenţa unui drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de la el, a fost lăsat să doarmă până şi-a revenit, timp în care cei doi băieţi şi cele două femei au fugit în căutarea lui Straker şi a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din cine ştie ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza că se aflau în prezenţa unei tragedii.

La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John Straker fâlfâia, agăţată într-un tufiş. În imediata apropiere era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură barbară, aplicată cu un obiect greu, şi mai avea o rană pe coapsă, o tăietură lungă şi dreaptă, făcută bineînţeles cu un instrument foarte ascuţit. Cu toate astea, era clar că Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, pentru că în mâna dreaptă ţinea un cuţitaş plin până la plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o cravată din mătase roşie cu negru, pe care servitoarea a recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de necunoscutul care apăruse la grajduri. Când şi-a revenit din toropeală, Hunter a fost şi el aproape sigur că străinul era posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că acelaşi străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În ceea ce priveşte calul dispărut, în noroiul de pe fundul gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineaţa aceea, calul n-a mai fost văzut şi, cu toate că s-a oferit o recompensă substanţială, iar toţi ţiganii din Dartmoor sunt cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În sfârşit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului conţin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce oamenii din casă au mâncat în aceeaşi seară aceeaşi mâncare, fără să păţească nimic.

Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce făcut poliţia în această chestiune.

Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredinţat cazul, este un poliţist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat şi cu imaginaţie, ar putea ajunge departe în meseria lui. De îndată ce sosit la faţa locului, l-a găsit şi i-a arestat imediat pe bărbaţi asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu o educaţie aleasă care şi-a risipit averea la cursele de cai şi acum trăieşte din puţinii bani pe care îi câştigă ca agent de pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, el a declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informaţii despre caii de la King’s Pyland, precum şi despre Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a comportat în seara aceea aşa cum spuseseră martorii, dar a declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur şi simplu dorise să obţină informaţii direct de la sursă. Când i s-a arătat cravata; a devenit palid şi a fost complet incapabil să justifice prezenţa ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce cuţitul lui Straker arăta că cel puţin unul dintre atacatorii săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, şi ţi-aş fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puţină lumină în acest caz.

Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deşi majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem îndeajuns importanţa lor relativă şi nici legătura dintre ele.

— Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuţit în cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la creier?

— E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în favoarea acuzatului dispare.

— Şi totuşi, i-am spus, nici acum nu înţeleg care este teoria poliţiei.

— Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina obiecţii serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a drogat pe băiat şi după ce a obţinut cumva o copie a cheii, a deschis uşa de la grajd şi a scos calul afară, aparent cu intenţia de a-l răpi. Frâul calului lipseşte, deci se poate să i-l fi pus Simpson. Apoi, lăsând uşa deschisă în urma lui, a plecat cu calul prin bărăgan, când s-a întâlnit sau a fost ajuns din urmă de antrenor. Bineînţeles că a izbucnit un scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu bastonul său greu, fără să fie rănit de cuţitaşul folosit de Straker ca să se apere, apoi hoţul a dus calul într-o ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, iar acum rătăceşte pe undeva prin bărăgan. Cam aşa se prezintă cazul în concepţia poliţiei şi, oricât de improbabil ar fi el, orice altă explicaţie este şi mai improbabilă. Oricum, voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la faţa locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai mult de atât în aceasta problemă.

Era deja seară când am ajuns în micul oraş Tavistock, situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul cercului uriaş al ţinutului Dartmoor. La gară ne aşteptau doi domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu şi cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat de pătrunzători. Celălalt era scund şi vioi, foarte elegant şi dichisit, purta redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici, bine îngrijiţi şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul Gregory, un om a cărui faimă creştea cu repeziciune în cadrul departamentului de detectivi al poliţiei engleze.

— Sunt încântat că aţi venit, domnule Holmes, spuse colonelul. Domnul inspector aici de faţă a făcut tot ce se putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de a răzbuna pe bietul Straker şi de a-mi recupera calul.

— A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes.

— Cu regret trebuie să spun că am făcut prea puţine progrese, răspunse inspectorul. Afară ne aşteaptă o trăsură şi întrucât sunt sigur că doriţi să vedeţi locul faptei înainte să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum.

Un minut mai târziu, eram cu toţii aşezaţi confortabil în trăsura care trecea zornăind prin ciudatul şi vechiul Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de cazul său, începu să toarne cu observaţii, iar Holmes îl întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o interjecţie. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile încrucişate şi cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. Gregory îşi formula teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o prevăzuse în tren.

— Laţul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, spuse inspectorul, şi eu personal cred că el e omul nostru. În acelaşi timp, recunosc că dovezile sunt pur circumstanţiale şi că ar putea interveni ceva nou care să răstoarne situaţia.

— Cum rămâne cu cuţitul lui Straker?

— Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut.

— Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat acelaşi lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc în favoarea acestui Simpson.

— Cu siguranţă. El nu are nici cuţit şi nici vreo urmă de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe pentru a ne prezenta în faţa unui juriu.

Holmes clătină din cap.

— Un avocat deştept ar face praf toată teoria, zise el. De ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra lui o copie după cheia de la uşa grajdului? Ce farmacist i-a vândut praful de opiu? Şi, mai ales, unde ar fi putut el, care e un străin în ţinut, să ascundă un cal, şi încă un cal aşa faimos? Care este explicaţia lui în legătură cu hârtia pe care dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului?

— El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din bărăgan.

— Ce spune el în privinţa cravatei?

— Recunoaşte că e a lui şi declară că a pierdut-o. Dar a apărut un element nou în acest caz, care poate explica de ce a scos calul din grajd.

Holmes îşi ciuli urechile.

— Am găsit urme care arată că o şatră de ţigani s-a stabilit luni seara la o distanţă de o milă de locul unde a avut loc crima. Marţi nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a existat o înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a fost ajuns din urmă, şi nu e posibil ca ei să se afle în posesia lui acum?

— Tot ce se poate.

— În prezent, bărăganul este cercetat în amănunţime, pentru a se da de urma acestor ţigani. Am examinat, de asemenea, fiecare grajd şi dependinţă din Tavistock, pe o rază de zece mile.

— Din câte ştiu, mai există un alt grajd în apropiere.

— Da, şi acesta este un factor pe care desigur nu trebuie să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea pe lista de pariuri şi proprietarul avea interes să dispară favoritul. Se ştie că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulţi bani cu ocazia cursei şi nu era deloc prieten cu bietul Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile şi nu am găsit nimic care să aibă legătură cu cazul.

— Şi nimic care să-l lege pe Simpson de interesele grajdurilor Mapleton?

— Absolut nimic.

Holmes se rezemă pe pernele trăsurii şi conversaţia încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea drumului, în faţa unei vilişoare drăguţe din cărămidă roşie, cu streşinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, era o clădire lungă, cu ţigle cenuşii. Curbele joase ale bărăganului, căruia ferigile veştede îi dădeau culoarea bronzului, se întindeau în toate direcţiile, până la linia orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile Mapleton. Cu toţii ne-am dat jos în grabă, în afară de Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii aţintiţi în zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins braţul s-a ridicat, tresărind violent şi a coborât din trăsură.

— Mă scuzaţi, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, care îl privea surprins. Visam cu ochii deschişi.

Strălucirea ochilor şi agitaţia stăpânită din comportamentul lui m-au convins, obişnuit fiind cu felul său de a fi, că găsise un indiciu, deşi nu-mi puteam imagina unde.

— Poate aţi prefera să mergeţi de îndată la locul crimei, domnule Holmes? spuse Gregory.

— Mai degrabă aş vrea să mai rămân puţin aici şi să lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că Straker a fost adus aici?

— Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine.

— Era de mulţi ani în slujba dumneavoastră, domnule colonel?

— Am fost mereu foarte mulţumit de serviciile lui.

— Domnule inspector, presupun că aţi făcut un inventar al lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a murit?

— Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriţi să le vedeţi.

— Mi-ar face mare plăcere.

Ne-am dus cu toţii în camera din faţă şi ne-am aşezat în jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie pătrată din metal şi aşternu în faţa noastră o grămăjoară de lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conţinea tutun de pipă, un ceas din argint cu lanţ din aur, cinci monede din aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii şi un cuţit cu mâner din fildeş şi cu o lamă rigidă, dar foarte fină, marca Weiss & Comp., Londra.

— Cuţitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, ridicându-l şi examinându-l minuţios. Întrucât are pete de sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna mortului. Watson, acest cuţit e cu siguranţă din domeniul tău, nu-i aşa?

— E un cuţit ce se foloseşte în operaţiile de ochi, i-am răspuns.

— Aşa mă gândeam şi eu. O lamă delicată destinată unor operaţii delicate. E ciudat ca un om să ia cu el un astfel de obiect într-o expediţie dură, mai ales că nu se poate închide când îl pui în buzunar.

— Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soţia lui ne-a spus că văzuse acest cuţit pe masa de toaletă şi că bărbatul ei îl luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul respectiv.

— E foarte posibil. Şi hârtiile acestea?

— Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de fân. Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William Derbyshire, pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi cincisprezece şilingi. Doamna Straker ne-a spus că Derbyshire este un prieten al soţului ei şi că, uneori, scrisorile acestuia erau trimise aici.

— Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. Douăzeci şi două de guinee este un preţ cam mare pentru o singură toaletă. Totuşi, cred că nu mai e nimic de aflat aici, aşa că putem merge la locul crimei.

În timp ce ieşeam din sufragerie, o femeie care până atunci aşteptase pe hol, făcu un pas înainte şi îl apucă de mânecă pe inspector. Avea o faţă obosită, slabă şi plină de nerăbdare, pe care o tragedie recentă îşi lăsase amprenta.

— L-aţi prins? L-aţi găsit? gâfâi ea.

— Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de faţă, a venit de la Londra ca să ne ajute şi vom face tot posibilul.

— Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în urmă cu ceva vreme, nu-i aşa, doamnă Straker? zise Holmes.

— Nu, domnule, vă înşelaţi.

— Vai de mine! Aş fi putut să jur că-i aşa. Aveaţi un taior din mătase albă, garnisit cu pene de struţ.

— N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, răspunse doamna.

— A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes şi, cerându-şi scuze, ieşi pe urmele inspectorului.

Pornind cu toţii de-a curmezişul bărăganului, am ajuns în scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine se afla tufişul de care se agăţase haina.

— Din câte am înţeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, zise Holmes.

— Deloc, dar a plouat cu găleata.

— În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiş, ci a fost pusă acolo.

— Da, era întinsă peste el.

— Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de paşi. Cu siguranţă au călcat mulţi pe aici de luni seara şi până acum.

— Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, şi am stat cu toţii numai pe ea.

— Excelent.

— În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum şi un mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint.

— Dragul meu inspector, îmi depăşiţi toate aşteptările! Holmes luă sacul şi, coborând în groapă, împinse rogojina mai spre centru. Apoi, întins pe burtă şi cu bărbia sprijinită în mâini, cercetă amănunţit noroiul plin de urme din faţa lui.

— Hei! strigă el deodată. Ce-i asta?

Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta noroi, încât părea mai degrabă o aşchie de lemn.

— Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise inspectorul, vizibil enervat.

— Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar pentru că îl căutam.

— Cum? Vă aşteptaţi să-l găsiţi?

— Nu mi s-a părut exclus.

Holmes scoase ghetele din sac şi compară urmele lăsate de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se caţără până la marginea gropii şi începu să se târască printre ferigi şi tufişuri.

— Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am examinat zona cu mare atenţie, pe o rază de o sută de yarzi.

— Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aş fi de-a dreptul impertinent dacă aş face acelaşi lucru, după cele ce mi-aţi spus. Dar aş dori să fac o mică plimbare prin împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine să mă aflu pe teren cunoscut şi cred că voi lua şi potcoava asta cu mine, ca să-mi poarte noroc.

Colonelul Ross, care se arătase oarecum nerăbdător faţă de metoda calmă şi sistematică de lucru a prietenului meu, se uită la ceas.

— V-aş ruga să vă întoarceţi cu mine, domnule inspector, zise el. Aş dori să vă consult în privinţa câtorva aspecte. Mă întrebam dacă nu e de datoria noastră să ştergem numele calului de pe lista concurenţilor la cupa Wessex.

— În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aş lăsa numele acolo.

Colonelul se înclină.

— Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, domnule, spuse el. După ce vă terminaţi plimbarea, ne veţi găsi acasă la bietul Straker şi ne vom putea întoarce împreună cu trăsura la Tavistock.

Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu şi Holmes o pornirăm încet, de-a curmezişul bărăganului. Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la Mapleton, iar câmpia lungă şi înclinată din faţa noastră căpăta nuanţe aurii, devenind maroniu-roşcată, acolo unde ferigile veştejite şi ciulinii prindeau lumina înserării. Dar măreţia peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era cufundat adânc în gânduri.

— Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii lui John Straker şi ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la King’s Pyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să rătăcească aiurea prin bărăgan? În orice caz, l-ar fi văzut cineva până acum. Şi ce rost ar fi avut să-l răpească ţiganii? Oamenii ăştia o iau întotdeauna la goană când aud de bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiţi de poliţie. Iar de vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm şi n-ar fi câştigat nimic luându-l. Asta e clar ca lumina zilei.

— Şi atunci, unde e?

— Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King’s Pyland, ori la Mapleton. La King’s Pyland nu e. Prin urmare, e la Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta şi să vedem unde ne duce. Aşa cum a remarcat şi inspectorul, partea asta a bărăganului este foarte tare şi uscată, dar spre Mapleton coboară şi, după cum poţi să vezi de aici, în partea aceea este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua şi acolo zic eu că ar fi bine să-i căutăm urmele.

În timpul acestei conversaţii ne continuasem drumul într-un ritm alert şi câteva minute mai târziu ne găseam în vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu apucasem să fac cincizeci de paşi, când l-am auzit strigând şi l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite se contura clar pe pământul moale din faţa lui, iar potcoava pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta.

— Iată valoarea imaginaţiei, zise Holmes. E tocmai calitatea care îi lipseşte inspectorului Gregory. Noi ne-am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acţionat conform presupunerii şi am descoperit că am avut dreptate. Să continuăm.

Traversarăm fundul mlăştinos al vâlcelei şi străbăturăm un sfert de milă de pământ uscat şi tare. Apoi, terenul începu iar să coboare şi văzurăm din nou urmele. Cale de o jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul şi mi le arătă, cu o expresie de triumf pe faţă. Urmele paşilor unui om se distingeau clar alături de cele ale calului.

— Dar mai înainte calul era singur! am strigat.

— Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi o luau spre King’s Pyland. Holmes scoase un şuierat şi pornirăm amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am văzut cu surprindere cum aceleaşi urme se întorceau înapoi, în direcţia opusă.

— Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc.

N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul asfaltat care ducea la porţile grajdurilor Mapleton. Când ne-am apropiat, un servitor ieşi în fugă.

— Nu primim drumeţi aici, zise el.

— Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea devreme dacă aş veni mâine dimineaţă la ora cinci să vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown?

— Sunteţi binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora aia, cu siguranţă e dumnealui, pentru că întotdeauna se scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, dacă doriţi.

În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare fioroasă, ieşi pe poartă, învârtind în mână o cravaşa.

— Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Şi voi, ce naiba căutaţi pe-aici?

— Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas.

— N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem străini pe-aici. Plecaţi sau pun câinele pe voi!

Holmes se aplecă înainte şi îi şopti ceva antrenorului. Acesta tresări puternic şi se înroşi până peste urechi.

— E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată!

— Foarte bine. Preferaţi să ne certăm în privinţa asta aici, în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră?

— Atunci, intraţi înăuntru, dacă doriţi.

Holmes zâmbi.

— N-am să te ţin mai mult de câteva minute, Watson, zise el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziţia dumneavoastră.

Trecură douăzeci de minute şi nuanţele roşiatice ale bărăganului deveniră cenuşii până se întoarse Holmes cu antrenorul. În viaţa mea nu mai văzusem o schimbare aşa de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown în acest răstimp. Faţa lui era pământie, pe frunte îi străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât cravaşa părea o ramură bătută de vânt. Atitudinea lui tiranică şi bătăioasă dispăruse şi ea, iar acum antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine pe lângă stăpân.

— Instrucţiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va fi făcut întocmai.

— Nu trebuie să existe nici o greşeală, zise Holmes, privindu-l cercetător.

Celălalt se cutremură când citi ameninţarea în ochii lui.

— Nu, nu va fi nici o greşeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai întâi sau nu?

Holmes se gândi puţin, apoi izbucni în râs.

— Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ţi scriu eu în privinţa asta. Să nu faci vreo şmecherie, că altfel...

— Nu, nu! Puteţi avea încredere în mine, fiţi sigur!

— Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi veşti de la mine. Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna tremurătoare pe care i-o întindea celălalt şi pornirăm spre King’s Pyland.

— Rar am întâlnit aşa o combinaţie de bătăuş, laş şi josnic, precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce mergeam amândoi pe drumul anevoios.

— Asta înseamnă că el are calul, nu-i aşa?

— A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta exactitate ce-a făcut în dimineaţa aceea, încât e convins că îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a urmelor de paşi şi faptul că cizmele lui corespund întocmai. În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. I-am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, şi văzuse un cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el şi ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe frunte, de la care i se trage şi numele de Stea-de-Argint, cum şi-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i-am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la King’s Pyland, cum diavolul îl învăţase să ascundă calul până după cursă şi cum se întorsese cu el şi-l ascunsese la Mapleton. După ce i-am înşirat astfel toate detaliile, a cedat şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea.

— Da, dar grajdurile lui au fost percheziţionate.

— Un şmecher ca el ştie multe trucuri când vine vorba de cai.

— Bine, dar nu ţi-e teamă să laşi calul în mâinile lui acum, mai ales că are tot interesul să-i facă rău?

— Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. Ştie că singura lui salvare este să-l aducă teafăr.

— Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea dovadă de milă în vreo împrejurare.

— Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am metodele mele şi nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta este avantajul de a lucra neoficial. Nu ştiu dacă ai observat, Watson, dar atitudinea colonelului Ross faţă de mine a fost puţin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal.

— În nici un caz fără permisiunea ta.

— Bineînţeles, asta nu e nimic în comparaţie cu problema uciderii lui John Straker.

— Şi acum o să te dedici rezolvării ei?

— Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul de noapte.

Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem decât câteva ore în Devonshire şi mi se părea de neînţeles să vrea să renunţe la o investigaţie pe care o începuse atât de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul şi inspectorul ne aşteptau în salon.

— Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem în oraş cu expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor.

Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji.

— Deci renunţaţi la speranţa de a-l aresta pe cel care l-a ucis pe bietul Straker, zise el.

Holmes dădu din umeri.

— Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, replică el. Cu toate astea, am mari speranţe că armăsarul dumneavoastră va fi marţi la start şi vă rog să aveţi jocheul pregătit. Aş putea să vă cer o fotografie de-a lui John Straker?

Inspectorul scoase una dintr-un plic şi i-o înmână.

— Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorinţele. Dacă nu vă deranjează să aşteptaţi aici o clipă, aş dori să-i pun servitoarei o întrebare.

— Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolişuri, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut vreun progres de când a venit el.

— Cel puţin aveţi asigurarea lui că armăsarul dumneavoastră va concura, i-am zis.

— Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din umeri. Eu aş prefera să am calul.

Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului meu, când acesta reveni în cameră.

— Şi acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la Tavistock.

Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne ţinea uşa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o idee, căci se aplecă spre băiat şi îi atinse mâneca.

— Aveţi câteva oi în ţarc, spuse el. Cine are grijă de ele?

— Eu, domnule.

— Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme?

— Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au început să şchiopăteze.

Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, deoarece chicoti şi-şi frecă mâinile.

— O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, ciupindu-mă de braţ. Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, vizitiu!

Pe faţa colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe care şi-o formase despre capacităţile prietenului meu, dar privindu-l pe inspector mi-am dat seama că acesta devenise deodată foarte atent.

— Credeţi că acest lucru este important? întrebă el.

— Absolut.

— Există ceva anume asupra căruia doriţi să-mi atrageţi atenţia?

— Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul nopţii.

— Dar câinele n-a făcut nimic atunci.

— Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes.

Patru zile mai târziu, eu şi Holmes ne aflam din nou în tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în faţa gării, aşa cum convenisem, şi ne conduse cu trăsura lui la hipodromul de la marginea oraşului. Avea o expresie gravă, iar atitudinea lui era extrem de rece.

— Încă nu mi-am văzut calul la faţă, zise el.

— Presupun că l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea, nu-i aşa? întrebă Holmes.

Colonelul se înfurie.

— Particip la curse de douăzeci de ani şi nu mi-a pus nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Şi un copil l-ar recunoaşte pe Stea-de-Argint: e ţintat şi are un picior din faţă pătat.

— Cum merg pariurile?

— Ei bine, asta-i partea curioasă. Ieri puteai obţine o cotă de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât acum abia ai trei la unu.

— Hm! zise Holmes. E clar că cineva ştie ceva.

Când trăsura se opri în faţa îngrăditurii de lângă tribuna principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd participanţii:

Cupa Wessex – 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru şi cinci ani. Premiul doi – 300 de lire. Premiul trei – 200 de lire. Noul traseu – 2609 metri. Armăsarul Negruţ, proprietar Heath Newton. Şapcă roşie; jachetă havan. Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Şapcă roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, proprietar lordul Backwater. Şapcă şi mâneci galbene. Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Şapcă neagră; jachetă roşie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de Balmoral. Dungi galbene şi negre. Armăsarul Rasper, proprietar lordul Singleford. Şapcă vişinie; mâneci negre.

— Am şters de pe listă celălalt cal şi ne-am pus toate speranţele în ceea ce ne-aţi spus, zise colonelul. Dar ce-i asta? Stea-de-Argint e favorit?

— Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe teren!

— Iată, s-au ridicat numerele participanţilor! am strigat eu. Sunt toţi şase la start.

— Toţi şase? Înseamnă că şi calul meu aleargă, strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au trecut.

— Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie.

În timp ce vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc şi trecu în galop uşor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu binecunoscutele culori roşu şi negru ale colonelului.

— Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne asta, domnule Holmes?

— Aşteptaţi puţin, să vedem cum se descurcă, răspunse imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preţ de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el deodată, iată-i că ies din curbă!

Din trăsură aveam o privelişte superbă a participanţilor care se apropiau de linia dreaptă. Cei şase cai erau atât de aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toţi sub un singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul grajdurilor Mapleton ieşi puţin în faţă. Însă până să ajungă în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar calul colonelului Ross ţâşni şi trecu linia de sosire cu cel puţin şase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obţinu cu mare greutate locul trei.

— Oricum, eu am câştigat cursa, gâfâi colonelul, ştergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate astea. Nu credeţi că aţi prelungit destul misterul, domnule Holmes?

— Desigur, domnule colonel. O să aflaţi tot. Să mergem cu toţii să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne îndreptam către padoc, unde doar proprietarii şi prietenii lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curăţaţi faţa şi piciorul cu oţet şi veţi descoperi că este acelaşi Stea-de-Argint dintotdeauna.

— Mă uimiţi!

— L-am găsit în mâinile unui iluzionist şi mi-am permis să-l las să alerge exact aşa cum a fost trimis încoace.

— Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos şi în formă. În viaţa lui n-a alergat mai bine. Îţi datorez mii de scuze pentru că m-am îndoit de capacităţile dumitale. Mi-ai făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul şi mai mare dacă ai pune mâna şi pe ucigaşul lui John Straker.

— Am şi făcut-o, zise Holmes calm.

Şi eu şi colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire.

— L-ai prins? Atunci unde e?

— E aici.

— Aici! Unde?

— E lângă mine, în momentul de faţă.

Colonelul se înroşi de mânie.

— Recunosc că-ţi sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă proastă, fie ca pe o insultă.

Sherlock Holmes râse.

— Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule colonel, zise el. Adevăratul ucigaş este chiar în spatele dumneavoastră.

Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al pur-sângelui.

— Calul! am strigat într-un glas şi eu şi colonelul.

— Da, calul. Totuşi, vina lui nu va mai părea aşa de mare dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare şi că John Straker era un om complet nedemn de încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoţelul şi am şanse să câştig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o explicaţie detaliată pentru un moment mai potrivit.

În seara aceea, ne aflam singuri în colţul unui vagon de dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. Mie şi colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând relatarea făcută de prietenul meu cu privire la evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile din Dartmoor, precum şi la mijloacele prin care reuşise să dezlege misterul.

— Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet eronate. Şi totuşi, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata semnificaţie. M-am dus în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deşi, fireşte, am văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de importanţa uriaşă a mâncării de berbec. Poate vă amintiţi că eram îngândurat şi că am rămas în trăsură după ce aţi coborât cu toţii. Mă minunam în sinea mea cum de putusem să trec cu vederea un indiciu atât de evident.

— Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate ajuta acest lucru, zise colonelul.

— A fost prima verigă din lanţul meu de argumente. Praful de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat într-o mâncare obişnuită, consumatorul l-ar detecta fără doar şi poate şi probabil că n-ar mai mânca. O mâncare condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de mâncare în familia antrenorului în seara aceea şi ar fi o coincidenţă mult prea mare dacă am presupune că s-a întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, iar atenţia noastră se îndreaptă către Straker şi soţia lui. Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat după ce s-a pus deoparte porţia grăjdarului, pentru că ceilalţi au mâncat acelaşi lucru fără să se simtă rău. Atunci, care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie văzut de servitoare?

Înainte de a mă hotărî asupra acestei întrebări, mi-am dat seama de importanţa faptului că în noaptea aceea câinele nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat şi altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri era ţinut un câine şi, totuşi, cineva intrase şi scosese un cal, fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieţi din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe care câinele îl cunoştea foarte bine.

Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker se dusese la grajduri în miezul nopţii şi-l scosese afară pe Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de ce şi-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu înţelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul unor agenţi, antrenorii şi-au asigurat sume mari de bani pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin înşelăciune să câştige cursa. Uneori folosesc un jocheu care ţine calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure şi mai subtile. În cazul de faţă despre ce era vorba? Speram ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi formulez o concluzie.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuţitul neobişnuit, găsit în mâna mortului, un cuţit pe care cu siguranţă nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a spus şi doctorul Watson, era un tip de cuţit folosit în cele mai delicate operaţii chirurgicale. Şi, în noaptea aceea, tocmai pentru o operaţie delicată urma să fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveţi o experienţă vastă în ceea ce priveşte cursele de cai, ştiţi desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, printr-o operaţie subcutanată, ca să nu se vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe să şchiopăteze uşor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxaţii sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloşii.

— Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul.

— Iată, deci care este motivul pentru care John Straker a vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi trezit până şi pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci când ar fi simţit înţepătura unui cuţit. Era absolut necesar ca acest lucru să fie făcut în aer liber.

— Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînţeles că de asta avea nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul.

— Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut norocul să descopăr nu numai metoda, ci şi motivele delictului. Ca om cu experienţă, domnule colonel, ştiţi că oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei mai mulţi dintre noi avem şi aşa destulă bătaie de cap achitându-le pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker ducea o viaţă dublă şi că ţinea două case. Caracterul notei de plată indica faptul că era vorba de o doamnă şi încă una cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu greu îţi poţi imagina că aceştia le-ar putea cumpăra soţiilor lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna Straker în legătură cu rochia, fără ca ea să-şi dea seama, şi, după ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită şi îi arăt fotografia lui Straker, voi putea cu uşurinţă să-l fac să dispară pe imaginarul Derbyshire.

Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, Simpson îşi pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în vâlcea, trecuse în spatele armăsarului şi aprinsese un chibrit. Speriat de lumina bruscă şi simţind instinctiv că se va petrece o ticăloşie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe Straker în frunte cu potcoava de oţel. În ciuda ploii, el îşi dăduse deja haina jos pentru a putea săvârşi delicata operaţie, astfel că, în cădere, şi-a tăiat pulpa cu cuţitul. Am fost destul de limpede?

— Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la faţa locului!

— Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de hazardată. M-am gândit că un om atât de isteţ ca Straker nu s-ar încumeta să facă o operaţie delicată precum o incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor şi am pus o întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că presupunerea mea era corectă.

Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, împingându-l astfel la acest complot mizerabil.

— Aţi explicat totul, cu excepţia unui singur lucru, exclamă colonelul. Unde era calul?

— A, calul a fugit şi a fost îngrijit de unul din vecinii dumneavoastră. Cred că trebuie să obţinem o amnistie în această privinţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns la Clapham Junction şi în mai puţin de zece minute o să fim în gara Victoria. Dacă doriţi să fumaţi o ţigară în apartamentul nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte detalii care v-ar putea interesa.

descarcati cartea direct de aici....