l. CIUDATA ÎNTÂMPLARE A DOMNULUI JOHN SCOTT ECCLES

Scrie în jurnalul meu că spre sfârşitul lui martie 1892, era o zi friguroasă şi bătută de vânt. Holmes primise o telegramă în timp ce stăteam la masă şi scrisese în grabă răspunsul. Nu scosese nici un cuvânt, dar se vedea că îl muncea ceva; se oprise în faţa căminului, adâncit în gânduri, trăgea din pipă şi arunca din când în când o privire asupra depeşei. Deodată, se întoarse spre mine, clipind răutăcios:

— Watson, tu care eşti om învăţat, spune-mi, te rog, definiţia cuvântului „grotesc".

— Ciudat, izbitor — i-am sugerat eu.

La auzul explicaţiei mele, Holmes scutură din cap.

— Nu-i de ajuns, spuse el: cuvântul mai implică şi sensul de tragic — cumplit. Dacă te gândeşti la istoriile acelea cu" care i-ai împuiat capul cititorului tău atât de răbdător, ai să recunoşti cat de des se amestecă grotescul cu  crima! Ia adu-ţi aminte de cazul acela banal al  oamenilor cu capul roşu. La început părea grotesc, pentru ca apoi să termine cu o tentativă de spargere disperată. Sau, să zicem, afacerea aceea atât de grotescă a celor cinci sâmburi de portocală, care a dus de-a dreptul la un complot criminal. Cuvântul acesta îmi dă de gândit.

— E cazul aici ? l-am întrebat eu. Holmes citi telegrama cu glas tare.

— „Mi s-a întâmplat ceva cat se poate de necrezut şi de grotesc. Pot să vă cer sfatul ?

Scott Eocles, Oficiul Poştal Charing Cross."

— Bărbat sau femeie ? am întrebat.

— Bărbat, fără doar şi poate. O femeie n-ar fi trimis o telegramă cu răspuns plătit. Ar fi venit singură.

— Ai de gând să-l primeşti ?

— Dragă Watson, ştii doar cum mă plictisesc de când l-am băgat în puşcărie pe colonelul Carruthers. Creierul meu e ca o maşină de soi, care se sfarmă în bucăţi, dacă nu e folosită la treaba pentru care a fost concepută. Viaţa e banală, ziarele sterpe; se pare că în lumea crimelor curajul şi romantismul au pierit pe vecie. Şi atunci ce să mă mai întrebi dacă sunt gata să mă apuc de o altă afacere oricât de neînsemnată ar fi ea. Ei, dar dacă nu greşesc a venit şi clientul nostru.

Un pas măsurat se auzi pe trepte, şi o clipă mai târziu, un domn respectabil şi plin de morgă, trupeş, înalt, şi cu favoriţi cărunţi, fu poftit înăuntru. Povestea vieţii i se citea pe chipul lui grav şi în manierele-i căutate. Era din cap până-n picioare, de la ghetre până la ochelarii lui cu ramă de aur, conservator, bigot, bun cetăţean, tradiţionalist şi formalist până în vârful unghiilor. Ceva însă, o întâmplare nemaipomenită, îi tulburase calmul lui înnăscut. Părul i se făcuse măciucă, obrajii îi erau îmbujoraţi, aprinşi şi se vedea că e tulburat. Intră de-a dreptul în miezul problemei.

— Am trecut printr-o împrejurare ciudată si neplăcută, domnule Holmes — spuse el. De când sunt, n-am fost pus într-o asemenea soluție. Nici nu vă închipuiţi cat de supărător este. Dar trebuie să vă dau unele explicaţii.

Simţeam că plesneşte de furie, şi pufnea de mânios ce era.

-— Vă rog să luaţi loc, domnule Scott Eccles — spuse Holmes cu blândeţe. îmi daţi voie mai întâi să vă întreb ce vă aduce la mine ?

— Ei bine, domnule, chestiunea nu pare să fie de competenţa poliţiei şi totuşi, după ce veţi auzi faptele, veţi fi de acord că nu putem lăsa lucrurile aşa. Detectivii particulari nu mi-au fost niciodată simpatici, cum însă am auzit de dvs...

— Chiar aşa. Dar de ce n-aţi venit imediat ?

— Nu înţeleg.

Holmes aruncă o privire la ceas.

— E două şi un sfert, spuse el. Telegrama aţi expediat-o pe la unu. Cu toate acestea, ajunge să vadă cineva cum sunteţi îmbrăcat, ca să-şi dea seama că supărările dvs. au început din clipa în care v-aţi trezit.

Clientul nostru îşi netezi părul nepieptănat şi îşi trecu palma peste barba nerasă.

— Aveţi dreptate, domnule Holmes. Am uitat şi de toaletă! Eram fericit că pot să ies dintr-o asemenea casă. Dar până să vin la dvs., am mai umblat să aflu câte ceva. M-am dus la agenţia de închirieri, unde mi s-a spus că domnul Gardian îşi achitase chiria şi că la Visteria Lodge totul e în ordine.

— Ei, hai, hai — spuse Holmes râzând. Parcă aţi fi amicul meu, doctorul Watson. Şi el are prostul obicei să înceapă cu sfârşitul. Vă rog să vă adunaţi gândurile şi să-mi istorisiţi la rând, şi fără să omiteţi nimic, ce anume v-a făcut să porniţi după sfat şi ajutor, aşa neras şi nepieptănat, cu botinele şi jiletca încheiate pe dos.

Clientul nostru îşi lăsă privirile în pământ. Pe faţă i se citea regretul că se prezentase în faţa noastră într-o ţinută atât de nepotrivită.

— Cred şi eu că arăt în halul acesta, domnule Holmes. După câte ştiu nu mi s-a întâmplat aşa ceva de când sunt. Dar după ce am să vă povestesc toată întâmplarea asta ciudată, cu siguranţă că veţi recunoaşte şi dvs. că nu sunt de condamnat.

Dar nici nu apucă să-şi spună povestea.., Afară se auzi zarvă şi doamna Hudson deschise uşa poftind înăuntru doi bărbaţi voinici, cu un aer oficial. Unul era inspectorul Greggson de la Scotland Yard, pe care îl cunoşteam foarte bine — un ofiţer energic, curajos şi destul de priceput. Dădu mâna cu Holmes şi îl prezentă pe camaradul lui — inspectorul Ilavnes, de la poliţia din Surrey.

— Umblăm după acelaşi vânat, domnule Holmes, şi urma ne-a adus in direcţia asta.

Își întoarse privirile-i pătrunzătoare spre musafirul nostru.

— Dvs. sunteţi domnul John Scott Eccles, de la Popham House, Lee ?

— Da.

— V-am urmărit toată dimineaţa.

— L-aţi descoperit cu ajutorul telegramei, nu-i aşa ? spuse prietenul meu

— Exact domnule Holmes. I-am luat urma . la Oficiul Poştal Charing Cross, şi am venit aici.

—- Dar de ce mă urmăriţi ? Ce doriţi ?

— Avem nevoie de o declaraţie, domnule Scott Eccles, în legătură cu împrejurările în care a murit domnul Aloysius Gardian, de la Wisteria Lodge, în apropiere de Esher.

Clientul nostru sări în picioare cu ochii holbaţi. Chipul lui încremenit se făcu galben ca ceara.

— A murit ? A murit, aţi spus ?

— Da, domnule, a murit.

— Dar cum ? A avut un accident ?

— A fost ucis, ucis de-a binelea.

— Dumnezeule sfinte ! E îngrozitor ! Doar nu vreţi să spuneţi... doar nu vreţi să spuneţi ca mă bănuiţi ?

— Am găsit o scrisoare în buzunarul mortului, din care reiese că aveaţi de gând să dormiţi la el noaptea trecută.

— Aşa am şi făcut.

— Aha, va să zică aţi dormit acolo? Şi îşi scoase carnetul de însemnări.

— Stai puţin, stai puţin, Greggson — spuse Holmes. Nu vrei decât o simplă depoziţie nu-i aşa ?

— Şi e de datoria mea să-i pun în vedere domnului Scott Eccles că ar putea fi folosită; împotriva sa.

— Domnul Eccles se pregătea să ne spună ce s-a întâmplat, în clipa în care aţi intrat în cameră. Ce zici, Watson, cred că un brandy ou sifon nu i-ar strica. Şi acum, domnule, va rog să treceţi peste faptul că auditoriul dvs a crescut şi să povestiţi cele întâmplate, așa cum aţi făcut-o dacă nu eraţi întrerupt.

Vizitatorul nostru dădu brandy-ul peste cap şi faţa îi prinse culoare din nou. După ce aruncă o privire neîncrezătoare spre carnetul inspectorului, îşi începu brusc neaşteptata depoziţie:

— Sunt burlac şi cum îmi place societatea, am un cerc larg de prieteni. Printre aceştia se numără şi un fabricant de bere, Melville, retras din afaceri, care locuieşte la Albermale Mansions, Kensington. Acum două săptămâni am fost la el la masă, unde am cunoscut un tânăr — Gardian. După câte am înţeles, era de origine spaniolă şi avea unele legături ou ambasada. Vorbea perfect englezeşte, era manierat şi de când sunt n-am văzut bărbat mai frumos.

Ne-am împrietenit. Se părea că i-am fost simpatic chiar din prima clipă. Două zile după ce ne-am cunoscut, a venit să mă vadă la Lee. Şi aşa, dintr-una într-alta, în cele din urmă m-a poftit să petrec la el câteva zile, la Wisteria Lodge, între Esher şi Oxshott. Ieri seară m-am dus la Esher ca să-i răspund la invitaţie. Cunoşteam casa din descrierea pe care mi-o făcuse. Locuia cu un servitor credincios, un concetăţean de-al său care avea grijă de gospodărie. Vorbea şi el englezeşte şi se - ocupa de casă. Mai avea şi un bucătar — excelent bucătar, spunea el — un mulatru pe care l-a cules şi care era un maestru al artelor culinare. Mi-aduc aminte că la un moment dat a remarcat chiar el cat de ciudată era toată gospodăria asta în inima Surrey-ului. M-am declarat de acord, deşi ulterior s-a dovedit cu mult mai ciudată decât mi-am închipuit eu.

M-am dus la el — stătea la vreo două mile spre sud de Esher. Avea o locuinţă mare, situată departe de şosea, cu o alee în semicerc, mărginită de tufişuri perene, înalte. Clădirea veche, dărăpănată, abia de se mai ţinea în picioare. Când brişcă trase în faţa uşii leproase şi mâncate de vreme, pe aleea acoperită cu iarbă, m-am întrebat dacă aveam minte să vizitez un om pe care abia îl cunoscusem. Dar omul mi-a deschis uşa, chiar el în persoană, şi m-a primit cum nu se poate mai bine. M-a dat în primire unei slugi — un lacheu tuciuriu şi posomorit, care mi-a luat valiza şi m-a condus în camera mea. Atmosfera din casă era de-a dreptul apăsătoare.

Masa am luat-o între patru ochi, dar cu toate că făcea tot ce îi sta în puteri ca să mă distreze, gândurile păreau să-i zboare necontenit. Vorbea într-o doară şi tot ce spunea era atât de încurcat, încât abia de înţelegeam. Bătea întruna darabana cu degetele în masă şi îşi rodea unghiile, dând semne de nelinişte. Cina nu fusese nici bine gătită şi nici servită ca lumea, iar prezenţa posomoritului lacheu, care nu scotea o vorbă, nu era de natură să ne învioreze. Vă asigur că nu o dată, în seara aceea, am simţit dorinţa să mă scuz într-un fel sau altul şi să mă întorc la Lee.

Îmi amintesc un lucru care s-ar putea să aibă legătură cu afacerea pe care o anchetează coi doi domni. în clipele acelea nu l-am luat în seamă. Spre sfârşitul mesei, servitorul a înmuiat gazdei un bilet. După ce l-a citit. Gardian mi s-a părut mai distrat şi mai bizar ca înainte. Renunţă la orice încercare de a lega o conversaţie; acum şedea fumând ţigară după ţigară, pierdut în gânduri; ce anume scria în bilet, nu mi-a pomenit. Pe la 11 m-am dus la culcare. Eram fericit. A trecut o vreme şi Gardian şi-a vârât capul pe uşă — în cameră era întuneric — să mă întrebe dacă am sunat. I-am spus că nu. îmi ceru iertare că m-a tulburat la o oră atât de nepotrivită şi îmi spuse că sunt ceasurile unu. Apoi m-am lăsat în voia somnului şi am dormit buştean toată noaptea. Şi acum, ajung la partea cea mai uluitoare a povestirii mele. Când m-am trezit era ziua-n amiaza mare. M-am uitat la ceas. Aproape nouă. Insistasem să fiu sculat la opt, aşa că eram foarte mirat de această neglijenţă. Am sărit din pat şi am sunat după servitor. Nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat încă o dată şi încă o dată, dar nimic. Atunci mi-am spus că soneria trebuie să se ii stricat. Mi-am tras hainele cum am putut mai bine şi m-am repezit pe scări în jos, foarte supărat, să cer puţină apă caldă. Vă închipuiţi surprinderea mea când n-am găsit pe nimeni. Am strigat în hol. Nici un răspuns. Atunci am luat-o razna prin camere. Nimeni nicăieri. Cum Gardian îmi arătase în ajun dormitorul lui, am bătut la uşă. Nimic. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. încăperea era goală şi patul neatins. Plecase împreună cu ceilalţi. Străinul care-mi fusese gazdă, valetul străin, bucătarul străin, toţi se făcuseră nevăzuţi peste noapte. Aşa s-a încheiat vizita mea la Wisteria Lodge.

Sherlock Holmes îşi frecă mâinile şi chicoti de bucurie că îşi îmbogăţea colecţia de aventuri ciudate cu această bizară întâmplare.

— După câte îmi dau seama, aţi trecut prin clipe unice — spuse el. Pot să vă întreb, domnule, ce-aţi făcut după aceea ?

— Spumegam. Primul meu gând a fost că eram victima unei farse de prost gust. Mi-am făcut bagajul, am trântit uşa holului şi am apucat-o spre Esher cu Valiza în mană. M-am dus la Allan Brothers, cea mai mare agenţie de locaţiuni din regiune, unde am aflat că vila fusese închiriată chiar de acolo. Mi-am spus că nu pentru a râde de mine fugise gazda, ci ca să nu plătească chiria. Era spre sfârşitul lui martie, aşa că scadenţa bătea la uşă. Dar presupunerea mea nu era justificată. Agentul îmi mulţumi că-l prevenisem, dar îmi spuse că chiria fusese plătită dinainte. Atunci, m-am dus la ambasada Spaniei. Acolo nu-l cunoştea nimeni. M-am dus la Melville, în casa căruia l-am întâlnit prima oară pe Gardian, şi am aflat că ştia mai puţine despre el chiar decât.mine. In cele din urmă, când am primit răspunsul la telegrama pe care v-am trimis-o, am venit la dvs., pentru că ştiam că mă veţi scoate din încurcătură. Acum însă, domnule inspector, din câte-am înţeles când aţi intrat, dvs., vă ocupaţi de afacerea aceasta şi mi se pare că s-a întâmplat o nenorocire. Vă asigur că tot ce v-am spus e adevărat şi că n-am idee ce soartă a împărtăşit omul acesta. Singura mea dorinţă este să sprijin justiţia din toate puterile.

— Sunt convins de asta, domnule Scott Eccles, sunt convins — spuse inspectorul Greggson prietenos. Trebuie să vă spun că declaraţia dvs. corespunde în întregime faptelor care ne-au fost aduse la cunoştinţă. De pildă, biletul pe care l-a primit în timpul mesei. Nu cumva ştiţi ce a făcut cu el ?

— Da, ştiu. Gardian l-a făcut sul şi l-a aruncat în foc.

— Ce ai de spus, domnule Baynes ?

Detectivul regional era un bărbat trupeş, durduliu şi roşcovan şi dacă nu părea chiar din topor, aceasta se datora doar ochilor lui nemaipomenit de strălucitori, care se pierdeau în cutele adânci ale obrazului şi frunţii. Cu un surâs, trase un petic de hârtie îndoit şi îngălbenit din buzunar.

— Căminul avea grătar, domnule Holmes, şi biletul a fost aruncat mai în fund. L-am scos de acolo neatins.

Holmes zâmbi aprobator.

— Trebuie să fi percheziţionat casa în lege ca să dai peste un petic de hârtie.

— Da, domnule Holmes, aşa lucrez eu. Să-l citesc, domnule Greggson ?

Detectivul londonez îi făcu semn din cap că da.

— Biletul e scris pe hârtie verge obişnuită, fără filigran. Foaia a fost tăiată în patru cu o forfecuţă din câte două tăieturi. Apoi a fost împăturită în trei şi sigilată cu ceară roşie, pe care ar fi picurat-o în grabă apăsând-o cu un obiect neted şi oval. A fost adresată domnului Gardian. Wisteria Lodge. Textul sună după cum urmează:

„Culorile noastre, verde şi alb. Verdele deschis, alb închis. Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde. Doamne ajută. D.«

E o mână de femeie, care s-a folosit de o peniţă ascuţită. Adresa a fost însă scrisă cu altă peniţă sau de altă mână. După cum vedeţi, e un scris mai gros şi mai viguros.

— Biletul acesta merită toată atenţia, spuse Holmes privindu-l. Trebuie să te felicit, domnule Baynes, pentru grija cu care l-ai studiat. Totuşi, am mai putea adăuga câteva amănunte de mică însemnătate. Sigiliul acesta oval nu e, cu siguranţă, decât un buton de manşetă — nu văd ce altceva ar putea avea forma asta. Foarfeca de care s-a folosit e foarfecă de unghii cu lama curbată. Deşi cele două tăieturi sânt atât de scurte, se vede bine la amândouă aceeaşi curbă uşoară.

Detectivul regional chicoti:

— Eu ziceam că am stors tot ce se putea şi când colo, tot a mai rămas o picătură. Trebuie să recunosc că nu ştiu nimic despre bilet, afară doar de faptul că ceva se ascunde în spatele lui şi, ca de obicei, e o femeie la mijloc.

Cât ţinuse discuţia, domnul Scott Eccles stătuse ca pe ace.

— Îmi pare bine că aţi găsit biletul, pentru că văd că vă confirmă spusele mele, făcu el. Dar aş vrea să vă amintesc că tot nu am aflat ce i s-a întâmplat domnului Gardian şi servitorului lui.

— In ceea ce îl priveşte pe Gardian — spuse Greggson — e uşor să vă răspund. A fost găsit mort azi dimineaţă, pe Oxshott Common, la aproape o milă de locuinţa lui. Capul îi fusese făcut fărâme. L-au izbit în creştet cu un sac de nisip, sau cu vreo unealtă care nu l-a rănit, ci pur şi simplu i-a sfărâmat capul. Locul unde a fost găsit e departe de orice aşezare omenească. Până la o depărtare de un sfert de milă în jur nu e nici o singură casă. A fost doborât pe la spate; agresorul a continuat să-l lovească şi după ce a murit. Atacul a fost dat cu o furie de necrezut. N-am găsit nici urme de paşi şi nici alte indicii cu privire la criminal.

— L-au jefuit ?

— Nu. Nici urmă de jaf.

— Cruntă întâmplare, tare cruntă şi dureroasă — se tângui domnul Scott Eccles. Şi în ceea ce mă priveşte, e cât se poate de neplăcută. N-am nici un amestec în plimbară asta nocturnă a gazdei mele şi în sfârşitul lui atât de tragic. Cum de am fost amestecat în afacerea asta ?

— Foarte simplu, domnule — răspunse inspectorul Baynes. Singurul indiciu pe care l-am găsit în buzunarul mortului e o scrisoare de la dvs., din care reiese că aveaţi de gând să rămâneţi la Wisteria Lodge, chiar în noaptea morţii lui Gardian. Cu ajutorul plicului am stabilit numele şi adresa mortului. Când am ajuns la el acasă, era noua trecute, dar nu v-am găsit nici pe dvs. şi nici pe altcineva. I-am telegrafiat lui Greggson să vă ia urma la Londra, până ce voi termina de percheziţionat Wisteria Lodge. Pe urmă am venit în oraş, m-am întâlnit cu domnul Greggson şi iată-ne.

— Cred — făcu Greggson ridicându-se — cred că e cazul să dresăm, actele. Vă rog să ne urmaţi la secţie, domnule Scott Eccles şi să ne daţi o declaraţie scrisă.

— Sigur că da, vin imediat. Dar la serviciile dvs. nu renunţ, domnule Holmes. Vă rog să nu precupeţiţi nici bani şi nici eforturi ca să descoperiţi adevărul.

Prietenul meu se întoarse spre inspectorul regional.

— Sper că nu aveţi nimic împotrivă să colaborăm, domnule Baynes.

— E o mare cinste pentru mine, domnule Holmes.

— Aţi lucrat foarte iute şi cu multă pricepere, aşa că aş dori să vă întreb dacă există vreun indiciu cu privire la ora exactă a decesului.

— Victima era acolo de la unu. Cam la aceeaşi oră a plouat şi cu siguranţă că omul murise înainte.

— Dar e cu neputinţă, domnule Baynes — strigă clientul nostru. Glasul lui nu poate fi confundat. Aş putea să jur că el era omul care a intrat la mine în dormitor, la unu, şi mi-a vorbit.

— Extraordinar, dar în nici un caz imposibil — zâmbi Holmes.

— Aveţi vreo idee ? întrebă Greggson.

— La prima vedere, cazul nu pare prea complicat, deşi prezintă unele aspecte inedite şi interesante. Cu toate acestea, ar trebui să cunosc mai bine faptele, înainte să mă încumet, să-mi exprim o părere definitivă. Dar fiindcă veni vorba, când aţi cercetat casa, domnule

Baynes, aţi mai găsit şi altceva care să merite atenţia, în afara băieţelului acesta ?

Detectivul aruncă o privire ciudată prietenului meu.

— Mai sânt vreo două-trei lucruri care merită atenţie. Poate că după ce vom termina treaba la secţie, veţi binevoi să mă însoţiţi acolo şi să-mi spuneţi ce părere aveţi în privinţa lor.

— La dispoziţia dvs. — făcu Holmes, sunând. Condu-i pe domnii, doamnă Hudson, şi trimite, te rog, băiatul cu telegrama asta. Să plătească şi cinci şilingi răspunsul.

După ce vizitatorii noştri plecară, am rămas o vreme fără să scoatem o vorbă. Holmes fuma ca un şarpe, cu sprâncenele încruntate peste ochii-i pătrunzători şi cu capul repezit înainte, ca în clipele lui de mare concentrare.

— Ei, Watson — spuse el întorcându-se brusc spre mine. Ce părere ai ?

— Nu ştiu ce rost a avut să-l înşele pe Scott Eccles.

— Dar crima ?

— Când mă gândesc la dispariţia personalului, îmi vine să cred că şi ei erau amestecaţi și că de aceea au fugit de justiţie.

— Şi ăsta e un punct de vedere. Dar dacă e să te iei după aparenţe, trebuie să recunoşti că e foarte ciudat ca cei doi servitori să urzească un complot împotriva lui şi să-l atace tocmai în .noaptea în care se afla un musafir în casă. îl aveau doar la dispoziţie, singur, în orice altă noapte.

— Atunci, de ce au fugit ?

— Asta-i problema, de ce au fugit ? Iată deci un fapt de care va trebui să ţinem seama. Alt fapt, tot atât de important, e extraordinara întâmplare prin care a trecut clientul nostru, domnul Scott Eccles. Ei, Watson, ce zici ?

Crezi că e imposibil să se găsească o explicaţie acestor două fapte atât de însemnate ? Dacă există vreuna care să se potrivească cu biletul acela misterios — cu tot cuprinsul lui ciudat — ei bine, atunci am putea-o accepta deocamdată ca ipoteză. Dacă noile fapte pe care le vom culege, se vor potrivi şi ele, atunci ipoteza noastră va deveni treptat concluzie.

— Dar care e ipoteza ?

Holmes se lăsă pe spate în fotoliu, cu pleoapele întredeschise.

— Trebuie să admiţi, dragă Watson, că ideea unei farse e exclusă. Se pregăteau evenimente grave, aşa cum ne-au arătat-o mai târziu faptele, şi atragerea lui Scott Eccles la Wisteria Lodge trebuie pusă în legătură cu ele.

— Dar ce legătură să fi fost ?

— Hai să cercetam lucrurile din aproape în aproape. La prima vedere, e ceva nefiresc în ciudata şi neaşteptata prietenie dintre tânărul spaniol şi Scott Eccles. Avansurile le-a făcut primul. S-a dus în vizită la omul nostru, care locuieşte la celălalt capăt al Londrei, chiar a doua zi după ce s-au cunoscut şi a păstrat legătura cu el până l-a invitat la Esher. Ce plănuia el cu Eccles ? La ce-i putea folosi ?

Farmec nu are. Nici cine ştie ce inteligent nu e - doar nu-i tocmai el omul care să se potrivească cu un latin iute ca argintul viu. Atunci, de ce tocmai pe el l-a ales Gardian dintre toţi, ca mai nimerit pentru scopurile lui ? Are vreo însuşire aparte ? Da. E tipul englezului respectabil şi omul cel mai indicat ca martor în faţa altui englez. Ai văzut şi tu că nici unul dintre cei doi inspectori n-a visat măcar să-i pună declaraţia la îndoială, aşa neobişnuită cum era.

— Dar ce aveau să afle de la el ?

— După întorsătura pe care au luat-o lucrurile — nimic, dar totul, dacă ar fi procedat altfel. Aşa văd eu situaţia.

—- Aha, putea să-şi facă un alibi.

— Exact, dragul meu Watson, putea să-şi facă un alibi. Să presupunem că personalul de la Wisteria Lodge plănuise ceva. Tentativa, oricare ar fi fost ea, trebuia să aibă loc, să zicem, înainte de unu. S-ar putea ca potrivind anume ceasurile, să-l fi silit pe Scott Eocles să se ducă la culcare mai devreme decât îşi închipuia el. în orice caz, se poate să nu fi fost mai mult de douăsprezece atunci când Gardian a încercat să-l facă să creadă că e unu. Dacă Gardian izbutea să-şi ducă planurile la îndeplinire şi să fie înapoi la ora menţionată, avea un răspuns valabil pentru orice acuzaţie. Ireproşabilul britanic îi stătea la dispoziţie, gata să urce în faţa oricărei instanţe, că acuzatul a rămas tot timpul acasă. Era o supapă de siguranţă pentru cazul când lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută.

— Da, da, înţeleg. Dar ce-i cu dispariţia celorlalţi.

— N-am încă toate elementele lă îndemână, dar cred că piedicile pot fi învinse. Cu toate acestea, ar fi o greşeală să începem o discuţie, cu datele pe care le avem. Fără să vrei, te pomeneşti deodată că le ajustezi ca să se potrivească teoriilor.

— Şi biletul ?

— Cum suna ? „Culorile noastre verde şi alb.". Parcă ar fi la curse. „Verde deschis, alb închis". Fără îndoială că e o parabolă. „Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde". E vorba de o întâlnire. S-ar putea ea în spatele întregii afaceri să se ascundă un soţ gelos. Fără îndoială, chemarea aceasta implica o primejdie. Altfel n-ar fi spus ea „Doamne ajută", „D" ar putea fi un indiciul pentru noi.

— Omul era spaniol. Să zicem că „D" înseamnă Dolores, doar e un nume feminin comun în Spania.

— Bine, Watson, foarte bine — numai că nu merge. Un spaniol i-ar fi scris unui compatriot în limba lor. Expeditorul biletului e cu siguranţă englez. Ei, şi acum, până vine să ne ia inspectorul acela grozav, să ne mai odihnim puţin creierul. Deocamdată, fiind mulţumit că soarta noastră norocoasă ne-a scăpat timp de câteva ceasuri din braţele nesuferitei trândăvii.

Până să se întoarcă inspectorul nostru, Holmes primi răspuns la telegramă. O citi şi tocmai se pregătea s-o vâre în carneţel, când îmi surprinse privirea nesăţioasă. Râse şi mi-o aruncă.

— Nici nu ştii cu ce lume bună avem de-a face, spuse el.

Telegrama cuprindea o listă de nume şi adrese: „Lord Harringby, The Dingle; Sir George Ffolliott, Ovshott Towers; Mr. Hynes Hynes, J. P. Purdey Place; Mr. James Baker Williams, Forth Old Hali; Mr. Henderson, High Gabie; Rev. Joshua Stone, Nether Wasling."

— E limpede că numai aşa putem restrânge câmpul nostru de operaţie — spuse Holmes. Fără îndoială că Baynes, cu creierul lui meticulos, a şi pornit-o pe aceeaşi cale.

— Nu pricep.

— Ei bine, dragă prietene, deocamdată am ajuns la concluzia că scrisoarea, pe care a primit-o Gardian la masă, îl chema la o întâlnire. Dacă am citit bine, şi dacă pentru a ajunge la locul unde era fixat rendez-vous-ul trebuia să urce o scară principală şi să caute a şaptea uşă pe un culoar, atunci nu există nici o îndoială că e vorba de o clădire foarte mare. Şi tot atât de sigur e că această clădire nu poate fi situată la mai mult de o milă sau două de Oxshott, de vreme ce Gardian într-acolo o pornise, nădăjduind — aşa cum interpretez eu faptele — să fie înapoi la Wisteria Lodge la vreme, ca să-şi facă un alibi ce nu putea avea valoare decât până la unu. Cum prea multe clădiri mari nu pot fi la Oxshott, m-am adresat, după cum se vede, agenţilor pomeniţi de Scott Eccles, care i-a remis o listă a lor.

Uite-le aici în telegrama aceasta. Şi tot aici trebuie să fie şi soluţia întregii afaceri în care ne-am vârât.

Era aproape şase, când am ajuns în frumosul sat Esher din Surrey, însoţiţi de inspectorul Baynes.

Holmes şi cu mine ne luasem cele necesare pentru a petrece noaptea acolo şi am găsit locuinţă confortabilă la hanul Bull. In sfârşit, a ieşit împreună cu detectivul spre a face o vizită la Wisteria Lodge.

Era o seară rece şi întunecată de martie, cu vânt pătrunzător şi cădea o ploaie măruntă ce ne biciuia feţele, totul potrivit anume cu locurile pe care se desfăşura şi cu ţinta tragică spre care ne îndreptam.

descarcati cartea de aici....