Prolog

— Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. Ierburile sunt moarte.

— Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu umbra unui zâmbet.

Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut de cinci­zeci de ani, şi văzuse destui lorzi venind şi plecând.

— Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort.

— Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi avem?

— Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă.

Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu.

— Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el.

— Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care pot fi învăţate chiar şi de la morţi.

Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin pădurea întunecată.

— Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie.

Ser Waymar Royce privi spre cer fără niciun interes.

— Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere curajul pe întuneric, Gared?

Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de mult de frică.

Will îi împărtăşea nesiguranţa. Petrecuse patru ani la Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea. Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau pădurea bântuită nu-i mai provoca nicio spaimă.

Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându-se cu încăpăţânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte vietăţi. Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi comandantului tău.

Şi mai ales unui astfel de comandant.

Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, graţios şi subţire ca un pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi strălucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Way­mar era Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocaţia sa. Cel puţin în ceea ce privea, până acum, garderoba.

Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi neagră, moale ca păcatul.

— Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, mândrul nostru războinic.

Toată lumea râsese.

Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, zgribulin­du-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că simţea la fel.

— Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face niciun fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, stăpâne?

Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi neatent, ca şi înainte. Will călărise împreună cu el destul de mult ca să înţeleagă că era mai bine să nu-l deranjezi când era în starea asta.

— Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele. Să nu laşi nimic pe dinafară.

Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii lui Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână. Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să-i descopere talentul.

— Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will. M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbaţi şi femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă stâncă. Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd destul de bine. Nu ardea niciun foc, însă vatra era curată lună. Nu mişca nimeni. Nicio fiinţă vie nu ar fi zăcut atât de neclintită.

— Ai văzut sânge?

— Ei bine, nu, recunoscu Will.

— Ai văzut arme?

— Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea o secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui.

— Ai studiat poziţia cadavrelor?

Will înălţă din umeri.

— Doi stăteau ridicaţi, sprijiniţi de stâncă. Majoritatea erau la pă­mânt. Căzuţi precum...

— Sau poate dormeau, sugeră Royce.

— Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca.

Se zgribuli fără să vrea.

— Ţi-e frig? întrebă Royce.

— Puţin, murmură Will. Vântul, stăpâne.

Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. Frun­ze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul lui Royce se mişca nervos.

— Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile mantiei sale lungi, din zibelină.

— A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură mai pe nesimţite decât Will, iar prima dată tremuri şi-ţi clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. Ţi-e mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic.

— Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva.

— Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete de la picioare şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă.

Ser Waymar dădu din umeri.

— Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared.

Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo unde Maester Ae­mon i le tăiase.

— Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna.

Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat.

— Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will.

— Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will?

— Da, stăp’ne.

Nu trecea nicio săptămână fără să nu aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta?

— Şi cum ţi s-a părut Zidul?

— Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig.

Royce dădu din cap.

— Isteţ băiat. Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna tre­cută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-ndemână şi mijloace să-şi facă un foc.

Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător.

— Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe aceşti băr­baţi răpuşi.

Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Ga­red încheia şirul. Bătrânul ar­murier călărea mormăind în barba lui.

Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină.

— Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arătă luna plină.

— Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el?

Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descălecă.

— De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar.

— E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp’ne. E dincolo de colina aceea.

Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci. Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi trezit la viaţă.

— Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared.

Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor.

— Aici e?

— Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna.

Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum?

— Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared?

Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă.

— Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-ngre­una, stăpâne. E mai bun un cuţit.

— Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii.

Gared descălecă.

— Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta.

— Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea.

— Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Ga­red. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi...

Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră.

— Niciun foc.

Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n-ar fi dat nicio ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos.

— Fără foc, murmură el, cu o voce joasă.

Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i întoarse spatele.

— Ia-o înainte, îi zise el lui Will.

Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu niciun zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de zibelină.

Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos.

Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore.

Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră.

— Zeilor! auzi el în spatele lui.

Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor.

— Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine.

Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă.

— Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will.

Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare...

— Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe.

Will se supuse fără nicio tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă.

— Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îi vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc.

Will se întoarse, fără niciun cuvânt. N-avea niciun rost să comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. Îl puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, lordul strigă deodată:

— Cine-i acolo?

Will sesiză nesiguranţa din glas. Se opri din căţărat; ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, clipocitul îngheţat al izvorului, un ţipăt îndepărtat al unei bufniţe de zăpadă.

Ceilalţi nu făceau niciun zgomot. Will percepu o mişcare în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, ce văzuse oare?

— Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva?

Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will. Nu era nimic de văzut.

— Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig?

Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe obraz răşina dulce şi lipicioasă.

Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea lui Roy­ce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea.

Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un suspin prelung.

— Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul.

Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârli mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se oprise. Se făcuse foarte frig.

Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse niciodată. Niciun metal prelucrat de oameni nu ar fi putut lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât orice altă lamă.

Ser Waymar îl înfruntă cu curaj.

— Atunci, dansează cu mine.

Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte.

Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ de o clipă, îndrăzni să spere.

Ieşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei... patru... cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişă copacul şi rămase tăcut.

Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se loviră, nu se auzi niciun dangăt de metal lovind metalul; doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi se trase din nou înapoi.

În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, nu făceau nimic ca să intervină.

Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea albastră, palidă.

Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. Printre zale mustea sângele; înălţa aburi în frig, iar picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge.

Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o cunoştea, cu un glas aidoma gheţii crăpate pe un lac îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser Waymar Royce îşi regăsi furia.

— Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, ridicân­du-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa în ea.

Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, oţelul se sfărâmă. Un ţipăt se reverberă prin pădure în noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi sfărâmicioase, aşchiile împrăş­tiindu-se ca o ploaie de ace. Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. Printre degetele sale se scurgea sânge.

Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum ţurţurii.

Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, abia îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, coborî.

Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un braţ întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel, îşi dădu seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfăcă. Sabia ruptă va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel puţin bătrânul urs, Mor­mont, ori Maester Aemon. Oare Gared mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească.

Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălţa deasupra lui. Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea albastră. Vedea.

Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi atingerea era îngheţată.