CATELYN

Cerul de la răsărit era rozaliu şi auriu când soarele se ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra sculptată meşteşugit a balustradei de la fereastră. Dedesubt, lumea se colora din negru în vineţiu şi verde, pe măsură ce zorii traversau câmpii şi păduri. Ceţuri alburii se ridicau deasupra Lacrimilor Alys­sei, acolo unde apele fantomatice cădeau peste umerii munţilor, pentru a-şi începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriaşului. Catelyn putea simţi pe faţă atingerea fină a stropilor de apei!

Alyssa Arryn îşi văzuse soţul, fraţii şi copiii măcelăriţi; totuşi, cât timp trăise, nu vărsase nicio lacrimă. Aşa că, după moarte, zeii hotărâseră că nu-şi va afla odihna până ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo unde erau îngropaţi bărbaţii pe care-i iubise. Alyssa era moartă de şase mii de ani, şi totuşi nicio picătură din torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, jos. Catelyn se întrebă cât de mare va fi cascada lacrimilor sale când ea va muri.

— Povesteşte-mi şi restul, zise ea.

— Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser Ro­drik Cassel din camera din spatele ei. Fratele dumneavoastră scrie că a trimis călăreţi la Rock, ce­rându-i Lordului Tywin să-şi declare intenţiile, însă nu a primit niciun răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance şi Lordului Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă jură că nu va ceda nicio palmă din pământul Casei Tully fără să-l ude mai întâi cu sângele Lan­nisterilor.

Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. Frumuseţea lui nu reuşea s-o însenineze; părea o cruzime ca o zi să înceapă aşa de frumos şi să se termine atât de rău precum se părea.

— Edmure a trimis călăreţi şi a făcut promisiuni, spuse ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul?

— Mesajul nu pomeneşte nimic despre Lord Hoster, doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriţi. Crescuseră albi ca neaua şi aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de pe urma rănilor; pă­rea din nou el însuşi.

— Tatăl meu nu i-ar încredinţa lui Edmure apărarea River­runului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea păsării.

— Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiţi lăsată să dormiţi, mi-a spus Maester Colemon.

— Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea.

— Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenţiona să vă vorbească după luptă.

— Deci tot vrea să săvârşească farsa aceea? Catelyn făcu o gri­masă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla în această dimineaţă, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă eşti destul de întremat ca să călătoreşti, am să-i cer Lysei o escortă care să ne însoţească până la Gulltown. De acolo putem lua o corabie.

— O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, dar izbuti să nu se înfioare. După cum spuneţi, doamna mea.

Bătrânul cavaler aşteptă în faţa uşii ei când Catelyn îşi chemă servitorii oferiţi de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau în funcţie de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o femeie care era când trufaşă, când temătoare, când crudă, nepăsătoare, timidă, încăpăţânată, încrezută şi, mai presus de toate, nestatornică.

Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se ca să le anunţe că Tyrion Lannister hotărâse să mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să facă un spectacol, plimbându-l prin faţa tuturor din Vale. Iar acum, asta...

— Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci şi albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească asta.

La uşile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, care tocmai ieşea.

— Mergeţi la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aş sfătui să-i bagi minţile în cap surorii tale, dacă aş crede că ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ţi zdreleşti mâinile.

— A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o scrisoare de la Edmure...

— Ştiu, copilă. Peştele negru care i se vedea pe mantie era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni şi să plec spre Riverrun cu toată graba. Ştii ce mi-a răspuns? Valea nu-şi poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una singură, unchiule. Eşti Cavalerul Porţii. Locul tău este aici. Eco­urile unui râs de copil se strecurară pe uşile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-şi găsească un alt Cavaler al Porţii. Peşte negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii.

Catelyn nu se putu preface surprinsă.

— Singur? Ştii la fel de bine ca mine că nu vei supravieţui pe drumul de munte. Ser Rodrik şi cu mine ne întoarcem la Win­terfell. Vino cu noi, unchiule. Îţi dau eu o mie de oameni. River­run nu va lupta singur.

Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, încuviinţând dintr-o dată.

— Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar aşa am mai multe şanse să ajung acolo. Te aştept jos. Plecă cu pas întins, cu mantia fluturând în urma lui.

Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uşi, mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuţit al chicotelilor de copil.

Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de pământ şi iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, străjuit din toate părţile de turnuri înalte şi albe. Constructorii intenţionaseră ca asta să fie grădina zeilor, însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, aşa că nu conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Aşa că Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă şi risipiseră statui printre arbuştii pitici, înfloriţi. Aici era locul unde se vor întâlni cei doi cavaleri pentru a-şi pune viaţa, şi pe cea a lui Tyrion Lannister, în mâinile zeilor.

Lysa, proaspăt îmbăiată şi înveşmântată în catifea crem, cu un şirag de safire şi alte pietre preţioase în jurul gâtului ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori şi lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să se căsătorească cu ea şi să domnească în Valea lui Arryn. Din câte văzuse Catelyn în decursul şederii ei la Eyrie, era o speranţă deşartă.

Fusese construit şi un podium de lemn, pentru înălţarea scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind şi bă­tând din palme, iar un păpuşar cocoşat, îmbrăcat în haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească şi să se tot împungă. Vase cu frişcă şi coşuri cu mure fuseseră aşezate pe masă, iar oaspeţii sorbeau din cupele de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul nebunilor, îi spusese Brynden şi nu era de mirare.

Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de vreuna dintre glumele Lordului Hunter şi culese o mură de pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenţi la mâna ei care se aflau destul de mult în graţiile Lysei... cel puţin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care dintre ei era mai puţin potrivit. Eon Hunter era chiar mai bătrân decât fusese Jon Ar­ryn, pe jumătate ologit de gută şi năpăstuit cu trei fiii certăreţi, unul mai hrăpăreţ decât celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subţire şi arătos, moştenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă încrezut, nepăsător, aprig la fire şi, se mai şoptea, deloc interesat de farmecele intime ale femeilor.

Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o îmbrăţişare de soră şi un sărut umed pe obraz.

— E o dimineaţă minunată, nu-i aşa? Zeii ne zâmbesc, încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale pivniţe.

— Mulţumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim.

— După, îi promise sora ei şi deja se întoarse în altă parte.

— Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. Bărbaţii se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poţi continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare doar în viaţă. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă concurentul lui învinge aici...

— Slabe şanse să se întâmple aşa ceva, doamna mea, o asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător aprig. Îl va termina repede pe lefegiu.

— Chiar aşa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de munte; nu fusese un accident faptul că supravieţuise călătoriei în timp ce alţi băr­baţi muriseră. Se mişca precum o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o prelungire a braţului.

Pretendenţii Lysei se înghesuiau în jurul lor precum albinele la o floare.

— Femeile înţeleg foarte puţin din toate astea, zise Ser Morton Waynwo­od. Ser Vardis este cavaler, scumpă doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt nişte laşi în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, cu mii de alţii ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri şi întreaga bărbăţie li se scurge în pământ.

— Adevărat grăiţi, spuse Catelyn cu o politeţe care o făcu s-o doară gura. Ce vom câştiga, oare, prin moartea piticului? Doar nu vă închipuiţi că lui Jaime o să-i pese câtuşi de puţin că i-am oferit fratelui său un proces înainte de a-l azvârli de pe munte?

— Decapitaţi-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el.

Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roşcat, lung până la şold.

— Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut judecata prin luptă.

— Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna.

Ignorându-i pe toţi, Catelyn se întoarse cu toată hotărârea spre sora ei.

— Îţi reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu.

— Iar eu îţi reamintesc ţie că piticul mi-a omorât soţul! Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui şi l-a lăsat pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd plătind.

Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu terasa. Ser Lyn, Ser Morton şi ceilalţi pretendenţi se scuzară dând scurt din cap şi o luară pe urmele ei.

— Credeţi că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă asta tot timpul, şi încă foarte aprig.

— Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse Ca­telyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toţi laolaltă, nu aş putea spune.

Lysa o menţionase şi pe Cersei în scrisoarea pe care o trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion fusese ucigaşul... poate şi pentru că piticul era aici, în vreme ce regina se afla în siguranţă, în spatele zidurilor Fortăreţei Roşii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit.

Ser Rodrik se trase de perciuni.

— Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este arma femeii, îmi cer iertare, doam­na mea. Regicidul... Acum, nu că aş avea eu prea mare preţuire pentru el, însă nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui aurită. Otravă a fost, doamna mea?

Catelyn se încruntă, uşor nesigură.

— Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? În spatele ei, Lordul Robert ţipă de încântare când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe terasă o avalanşă de rumeguş roşu. Privi spre nepotul ei şi oftă. Băiatul ăsta este total indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o vreme.

— Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, ştiţi... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la maximum.

— Greşiţi, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au fost făcute după moartea Mâinii, fără consimţământul surorii mele.

Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului nefiresc de lung, încât păru că el însuşi este o marionetă.

— Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost cel care...

Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalţii lorzi şi fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau şi se duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie plângând, sculptată în marmură albă cu vinişoare, care, fără nicio îndoială, trebuia să fie Alyssa.

— Omuleţul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară.

— Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa.

— Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuţia.

O clipă mai târziu, cei doi adversari îşi făcură apariţia din părţi opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie.

Ser Vardis Egen era acoperit de oţel din cap până-n picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămaşa de zale şi o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem şi albastru, cu blazonul cu luna şi şoimul al Casei Arryn, îi protejau îmbinările vulnerabile de la braţe şi piept. O fustanelă de metal călit îl acoperea de la şold până la jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de şoim, iar viziera era ca un cioc ascuţit de metal, cu o deschidere subţire care-i permitea să vadă.

Bronn era atât de puţin protejat de armură, încât părea dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămaşă de zale neagră, unsă, aşezată peste pieptarul din piele tare, un coif rotund, deschis, şi o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu apărătoare de oţel pentru fluierul piciorului, ofereau o oarecare protecţie, iar pe degetele mănuşilor erau cusute discuri din fier negru. Totuşi, Catelyn observă că mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o spună pe a dreaptă.

Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, faţă în faţă, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o sferă de cristal, faţetată, din sacul de stofă moale, atârnat la şold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în ţăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubeie. Cu o voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să privească în jos şi să fie martori, să afle adevărul din sufletul acestui om, să-i dăruiască viaţa şi libertatea dacă era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se reverberă în turnurile din jur.

Când şi ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de cristal şi părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă şi şopti ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. Mercenarul se ridică râzând şi îndepărtă un fir de iarbă de pe genunchiul său.

Robert Arryn, Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, se foia nerăbdător în scaunul său înălţat.

— Când au de gând să lupte? întrebă el nemulţumit.

Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape patru picioare înălţime, din lemn greu, de stejar, punctat cu ţinte de fier. I-l legară de antebraţul stâng. Când maestrul de arme al Lysei îi oferi şi lui Bronn unul asemănător, mercenarul scuipă şi făcu semn că nu avea nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca şi obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăişul sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oţelului care fusese ascuţit în fiecare zi, ore în şir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins.

Ser Vardis întinse o mână înmănuşată, iar scutierul îi puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăişuri. Lama era gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfăţişând un cer de munte; mânerul era un cap de şoim, iar garda era fasonată ca o pereche de aripi.

— Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeţilor ei, în vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de antrenament. O purta cu el ori de câte ori şedea pe Tronul de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune pe Jon cu propria sa armă.

Sabia gravată cu argint era, fără nicio îndoială, minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi simţit mai bine cu propria sa sabie. Totuşi, nu spuse nimic; era sătulă de certurile inutile cu sora sa.

— Faceţi-i să se lupte! ţipă Lordul Robert.

Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie şi-şi ridică sabia în semn de salut.

— Pentru Eyrie şi pentru Vale!

Tyrion Lannister fusese aşezat la balconul aflat de partea cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un salut scurt.

— Aşteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul.

— Luptaţi! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce se prindeau de scaun.

Ser Vardis se răsuci, ridicându-şi scutul greu. Bronn se întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în acelaşi timp, o dată, de două ori, încercân­du-se. Mercenarul se trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ţinându-şi scutul în faţă. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ţinându-se în afara razei lui de acţiune, iar sabia de argint nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci spre a-l urmări, ţinând scutul între ei. Cavalerul înainta, păşind cu prudenţă pe solul denivelat. Mercenarul cedă, iar un zâmbet uşor i se desenă pe buze. Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanţându-se de el, săltându-se uşor peste piatra joasă acoperită cu muşchi. Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până acolo. Bronn dansă, retră­gându-se şi mai mult spre stânga. Ser Vardis se răsuci pe loc.

— Omul e un laş, decretă Lordul Hunter. Stai şi luptă, laşule!

Alte voci i se alăturară, cu aceleaşi îndemnuri.

Catelyn privi spre Ser Ro­drik. Maestrul ei de arme scutură scurt din cap.

— Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea armurii şi a scutului l-ar obosi chiar şi pe cel mai puternic dintre bărbaţi.

Ea mai văzuse bărbaţi antrenându-se în lupta cu sabia, aproape în fiecare zi din viaţa ei, urmărise cincizeci de turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit şi mult mai periculos: un dans în care cel mai mic pas greşit însemna moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când Bran­don văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar şi cămaşă de zale, îşi dădu şi el jos mare parte din armură. Petyr o implorase să-i dea o eşarfă pe care s-o poarte, însă ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon Stark, aşa că i-o dăduse lui, o eşarfă de un albastru-palid, pe care brodase păstrăvul săltăreţ de Riverrun. Pe când îi îndesa eşarfa în mână, îl rugase:

— E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind.

Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenuşii, reci, de Stark, şi-i promisese că va cruţa viaţa băiatului care o iubea.

Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. Brandon era un bărbat în toată firea şi-l mânase pe Degeţel prin toată curtea şi în jos, pe treptele dând spre apă, azvârlind asupra lui o ploaie de oţel la fiecare pas, până ce băiatul ajunsese să se clatine şi să sângereze din zeci de răni.

— Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr scutura doar din cap şi continua să lupte mohorât.

Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămaşa de zale a lui Petyr şi prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că rana era mortală. O privise pe când îşi dăduse drumul în jos şi murmurase „Cat” în timp ce sângele ţâşnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea.

Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui.

Trecuseră două săptămâni până când Degeţel se întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă şi mai timidă. Edmure îl căutase şi el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degeţel nu putea ierta aşa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr Baelish departe, într-o litieră închisă, să-şi petreacă convalescenţa la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii pe care se născuse.

Zăngănitul oţelului care lovea oţelul o readuse pe Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul şi sabia. Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, păşind cu dexteritate peste pietre şi rădăcini, fără să-şi ia niciodată ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reuşea să-l atingă, însă sabia lui cenuşie, urâtă, smulse o aşchie din pieptarul lui Ser Vardis.

Scurta furie a încleştării se termină pe cât de repede începuse când Bronn făcu un pas lateral şi se strecură în spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată de marmură albă din coapsa Alyssei.

— Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. Vreau să-i văd cum luptă.

— Vor lupta, copile scump, îl linişti mama sa. Mercenarul nu poate fugi toată ziua.

Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva glume batjocoritoare pe când îşi reumplură cupele cu vin, însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lan­nister, cu ochii lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva pe lume.

Bronn ieşi din spatele statuii aprig şi cu viteză, deplasându-se tot spre stânga şi aţintind o lovitură dată cu ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. Ser Vardis o blo­că, dar neîndemânatic, iar sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună şi aripile de şoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, şi îşi ridică scutul. Aşchii de stejar zburară din scut când sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mer­cenarul sări la stânga din nou, dincolo de scut, şi-l prinse pe Ser Vardis cu o lovitură peste burtă, tăişul ca de brici al sabiei sale lăsând o urmă strălucitoare acolo unde muşcase din platoşa cavalerului.

Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa sabie argintie pogo­rându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o pară, deviind-o într-o parte, şi se desprinse din nou. Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-se, se retrase, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, căutân­du-şi adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale îi reducea câmpul vizual.

— În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, însă prea târziu.

Bronn îşi coborî sabia cu întreaga forţă a ambelor mâini, lo­vindu-l pe Ser Var­dis în cotul braţului cu care ţinea arma. Metalul subţire, călit, care-i proteja încheietura plesni. Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-şi arma. De data asta, Bronn ră­mase pe loc. Săbiile se încrucişară, iar cântecul oţelului umplu grădina şi reverbă în turnurile albe de la Eyrie.

— Ser Vardis e rănit, anunţă Ser Rodrik, cu vocea sa gravă.

Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi să vadă şi singură, putea zări firişorul de sânge curgând de-a lungul antebraţului cavalerului, umezeala de la încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă şi mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, încercând să-şi folosească scutul ca să blocheze loviturile, însă Bronn dănţuia în jurul său, agil ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci şi stră­lucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuţită, traversându-i platoşa de pe piept, una lungă se întindea în latul apărătorii de gât. Rondela cu luna şi şoimul de pe braţul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de legătura ei. Îi puteau auzi respiraţia obosită, hârâind printre găurile vizierei.

Orbi în trufia lor, lorzii şi cavalerii din Vale puteau vedea totuşi ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu vedea nimic.

— Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, copilul meu începe să se plictisească.

Şi trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în clipa următoare şarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe picior greşit. Ser Vardis îl lovi peste faţă cu muchia scutului. Bronn aproape, aproape că-şi pierdu echilibrul... se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan şi se prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. Aruncându-şi scutul, Ser Vardis se întinse spre el, ridicându-şi sabia cu ambele mâini. Braţul său drept era plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze.

Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu argint a lui Jon Arryn ricoşa din cotul de marmură al femeii plânse şi se frânse la o treime spre vârf. Bronn îşi repezi umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alys­sei Arryn se clătină şi căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins sub ea.

Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab dintre braţ şi platoşa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Cate­lyn îl auzi pe cavaler gemând când mercenarul îşi ridică sabia cu ambele mâini şi o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind sub braţ şi prin coaste. Ser Vardis se cutremură şi rămase nemişcat.

Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn îşi smulse coiful descoperit şi-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă şi însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru ca tăciunii era năclăit de transpiraţie. Scuipă un dinte spart.

— S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie.

Nu, ar fi vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul.

— Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece şi de moartă cum era comandantul gărzii sale.

— Pot acum să-l fac să zboare pe omuleţ?

În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în picioare.

— Nu pe acest omuleţ, spuse el. Acest omuleţ coboară acum cu coşul cu napi, mulţumesc foarte mult.

— Crezi că..., începu Lysa.

— Cred că măreaţa Casă Arryn îşi respectă cuvântul dat, spuse Pezevenghiul. La fel de Preţios precum Onoarea.

— Mi-ai promis că-l faci să zboare, ţipă Lordul de Eyrie la mama sa, începând să tremure.

Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie.

— Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. Gărzi, luaţi-i din faţa mea pe Lordul Lannister şi pe... creatura lui. Es­cortaţi-i la Poarta Însângerată şi lăsaţi-i liberi. Îngrijiţi-vă să le daţi cai şi provizii suficiente ca să ajungă la Trident şi asiguraţi-vă că toate bunurile şi armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de munte.

— Drumul de munte, zise Tyrion Lannister.

Lysa îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie. Era o altă condamnare la moarte, îşi dădu seama Catelyn. Tyrion Lannister ştia prea bine şi el. Totuşi, piticul făcu spre Lady Lysa o plecăciune batjocoritoare.

— După cum porunciţi, doamna mea, spuse el. Cred că ştim drumul.