SANSA

— Cu cât îl faci mai mult să aştepte, cu atât mai rău va fi pentru tine, o avertiză Sandor Clegane.

Sansa încercă să se grăbească, dar degetele îi bâjbâiau după nasturi şi panglici. Câinele fusese întotdeauna rău de gură, dar ceva din felul în care o privise o umplu de spaimă. Aflase oare Joffrey despre întâlnirile ei cu Ser Dontos? Te rog, nu, gândi ea în timp ce se pieptăna. Ser Dontos era singura ei speranţă. Trebuie să fiu frumoasă, întotdeauna i-am plăcut în rochia asta. Netezi materialul. Rochia îi era strâmtă peste piept.

Când îşi făcu apariţia, Sansa păşea la stânga Câinelui, departe de partea arsă a feţei lui.

— Spune-mi ce am făcut.

— Nu tu. Măreţul tău frate.

— Robb e un trădător. Sansa ştia cuvintele pe de rost. N-am nici o legătură cu ce a făcut. Zei, aveţi milă, să nu fie el, Regicidul! Dacă Robb i-a făcut vreun rău lui Jaime Lannister, asta o va costa viaţa. Se gândi la Ser Ilyn şi la felul în care acei ochi palizi, îngrozitori, au privit fără milă, de pe acel chip sfrijit, mâncat de vărsat de vânt.

Câinele râse zgomotos.

— Te-au pregătit bine, micuţă pasăre. O conduse către curtea exterioară, unde, în jurul ţintelor în care se trăgea cu arcul, se adunase o mulţime de oameni. Bărbaţii de dădură la o parte pentru a le face loc să treacă. Grăjdari trândavi o priveau cu insolenţă, dar Ser Horas Redwyne îi ocoli privirea, iar fratele lui, Hobber, se prefăcu că nu o vede. O pisică galbenă murea pe jos, mieunând jalnic, cu o săgeată în coaste. Sansa o ocoli, simţind că i se face rău.

Ser Dontos se apropie călare pe mătură; când fusese prea beat ca să poată în­căleca pe calul său de luptă, la turnir, regele decretase că va trebui să meargă mereu călare de atunci înainte.

— Curaj, îi şopti el strângând-o de braţ.

Joffrey stătea în mijlocul mulţimii, legănând o arbaletă împodobită. Ser Boros şi Ser Meryn erau cu el. Fu îndeajuns să-i vadă ca să i se întoarcă stomacul pe dos.

— Înălţimea Ta. Sansa căzu în genunchi.

— Nu vei scăpa dacă îngenunchezi, zise regele. Ridică-te. Eşti aici ca să răs­punzi pentru ultimul act de trădare al fratelui tău.

— Înălţimea Ta, orice ar fi făcut fratele meu trădător, nu am nici o legătură. Ştii asta, te rog, te implor...

— Ridicaţi-o!

Câinele o trase în picioare, fără să o bruscheze.

— Ser Lancel, zise Joff, spune-i despre această crimă odioasă.

Sansa îl considerase întotdeauna pe Lancel Lannister plăcut şi meşteşugit la vorbă, dar în privirea pe care acesta i-o aruncă nu era nici milă, nici gingăşie.

— Folosind o vrăjitorie josnică, fratele tău l-a atacat pe Ser Stafford Lannister cu o armată de oameni-lupi, la nici trei zile depărtare de Lannisport. Mii de oameni de treabă au fost măcelăriţi în somn, fără să aibă vreo şansă de a ridica sabia. După măcel, nordicii s-au ospătat cu carnea celor ucişi.

Sansa fu gâtuită de mâinile reci ale ororii.

— Nu ai nimic de spus? întrebă Joffrey.

— Înălţimea Ta, biata copilă a rămas fără grai, murmură Ser Dontos.

— Linişte, nebunule. Joffrey ridică arbaleta şi o îndreptă spre faţa ei. Voi, clanul Stark, sunteţi inumani, ca şi acei lupi ai voştri. Nu am uitat cum m-au brutalizat monştrii voştri.

— Al Aryei era lupul, zise ea. Lady nu ţi-a făcut niciodată vreun rău, dar tu ai ucis-o oricum.

— Nu, tatăl tău a făcut-o, răspunse Joff, însă eu l-am ucis pe tatăl tău. Aş dori s-o fi făcut cu mâna mea. Noaptea trecută am ucis un om care era mai voinic decât tatăl tău. Au venit la poartă, strigându-mi numele şi cerând pâine, de parcă eu aş fi fost vreun brutar, dar le-am dat o lecţie. L-am străpuns pe cel mai gălăgios direct în gâtlej.

— Şi a murit? Având în faţă hidosul cap de fier al săgeţii, îi era greu să se gân­dească la altceva de spus.

— Bineînţeles că a murit, avea în gât săgeata mea. Era o femeie care arunca pietre. Am atins-o şi pe ea, dar numai în braţ. Încruntându-se, coborî arbaleta. Te-aş ţinti şi pe tine, dar mama zice că, dacă aş face-o, unchiul meu Jaime ar avea parte de aceeaşi soartă. În schimb, vei fi doar pedepsită şi vom trimite vorbă fratelui tău despre ce ţi se va întâmpla dacă nu se predă. Câine, loveşte-o.

— Lasă-mă pe mine s-o bat! Ser Dontos se apropie, cu armura de tablă zăngănind. Era înarmat cu un buzdugan al cărui cap era un pepene. Florian al meu. Îi venea să-l sărute, aşa cum era, cu pielea lui pătată, cu venele sparte şi cu toate celelalte. Se învârti călare pe mătură în jurul ei, strigând „Trădătoarea, trădătoarea” şi lovind-o peste cap cu pepenele. Sansa se acoperi cu mâinile, clătinându-se de fiecare dată când fructul o izbea, cu părul lipicios deja de la a doua lovitură. Oamenii râdeau. Pepenele zbură în bucăţi. Râzi, Joffrey, se ruga ea în timp ce sucul îi curgea pe faţă şi pe pieptul rochiei sale din mătase albastră. Râzi şi fii satisfăcut.

Joffrey nu schiţă nici un zâmbet.

— Boros, Meryn.

Ser Meryn Trant îl înhăţă pe Dontos de braţ şi îl azvârli cu brutalitate la o parte. Bufonul cu faţa roşie se îndepărtă cu mătura, cu pepenele şi cu toate celelalte. Ser Boros o înşfăcă pe Sansa.

— Lasă-i faţa, porunci Joffrey. O vreau frumoasă.

Boros izbi un pumn în stomacul Sansei, tăindu-i răsuflarea. Când se încovoie, cavalerul o apucă de păr, scoase sabia şi, preţ de-o înfiorătoare clipă, Sansa fu sigură că avea de gând să-i taie gâtul. Când bărbatul aşeză latul sabiei pe coapsele ei, avu impresia că forţa loviturii îi va rupe picioarele. Sansa urlă. Lacrimile îi inundară faţa. Se va sfârşi curând. Pierdu şirul loviturilor.

— Ajunge, îl auzi pe Câine scrâşnind.

— Nu, nu ajunge, replică regele. Boros, dezbrac-o!

Boros îşi trecu o mână cărnoasă peste corsajul Sansei şi îl smulse cu putere. Mătasea se sfâşie, descoperind-o până la brâu. Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile. Auzea râsete înfundate, în­depărtate şi crude.

— Bate-o până la sânge, spuse Joffrey, vom vedea cum îi place fratelui ei...

— Ce înseamnă asta?

Glasul Pezevenghiului pocni ca un bici şi dintr-odată Sansa fu liberă. Se pră­buşi, clătinându-se în genunchi, cu braţele încrucişate peste piept, respirând greu.

— Aceasta este ideea ta despre cavalerism, Ser Boros? întrebă Tyrion Lan­nister furios. Mercenarul său favorit îi era alături, la fel şi unul dintre sălbatici, cel cu ochiul ars. Ce fel de cavaler loveşte fecioarele nevinovate?

— Unul care-şi slujeşte regele, Pezevenghiule. Ser Boros ridică sabia, iar Ser Meryn păşi lângă el, cu sabia scoasă din teacă.

— Aveţi grijă cu armele alea, îi avertiză mercenarul piticului. Doar nu vreţi să vă pătaţi cu sânge frumoasele mantii albe.

— Cineva să-i dea fetei ceva să se acopere, zise Pezevenghiul. Sandor Cle­gane îşi desfăcu mantia şi i-o azvârli. Sansa o strânse la piept, cu pumnii înfipţi în lâna albă. Ţesătura aspră îi zgâria pielea, dar nici o catifea nu i se păruse vreodată atât de fină.

— Fata îţi va fi regină, îi spuse Pezevenghiul lui Joffrey. N-ai nici un pic de respect pentru onoarea ei?

— O pedepsesc.

— Pentru ce crimă? Ea nu a dus lupta fratelui ei.

— Are sânge de lup.

— Iar tu ai minte de găină.

— Nu-mi poţi vorbi aşa. Regele poate să facă ce vrea.

— Aerys Targaryen a făcut ce a vrut. Ţi-a spus mama ta vreodată ce s-a întâm­plat cu el?

Ser Boros Blount îşi drese glasul.

— Nimeni nu-l ameninţă pe rege în prezenţa Gărzii sale Regale.

Tyrion Lannister ridică o sprânceană.

— Eu nu-l ameninţ pe rege, ser, eu îmi educ nepotul. Bronn, Timett, data viitoare când Boros deschide gura, ucideţi-l. Piticul zâmbi. Acum, asta a fost o ameninţare, ser. Vezi diferenţa?

Ser Boros roşi, un roşu închis.

— Regina va auzi despre asta!

— Fără îndoială că va auzi. Şi de ce să aşteptăm? Joffrey, să trimitem după ma­ma ta?

Regele se îmbujoră.

— N-ai nimic de spus, Înălţimea Ta? continuă unchiul său. Bine. Învaţă să-ţi foloseşti urechile mai mult şi gura mai puţin, altfel domnia ta va fi mai scurtă decât statura mea. Brutalitatea nesăbuită nu e o cale de a câştiga iubirea oamenilor tăi... sau a reginei.

— Teama e mai bună decât iubirea, zice mama. Joffrey făcu semn către Sansa. Ea se teme de mine.

Pezevenghiul oftă.

— Da, înţeleg. Păcat că Stannis şi Renly nu sunt şi ei fetiţe de doisprezece ani. Bronn, Timett, aduceţi-o.

Sansa se mişca parcă într-un vis. Crezu că oamenii Pezevenghiului o vor duce înapoi în camera ei de la Citadela lui Maegor, dar o conduseră la Turnul Mâinii. Nu mai pusese piciorul în interiorul acelui loc din ziua în care tatăl ei căzuse în dizgraţie, şi îi venea să leşine urcând treptele.

Câteva servitoare se ocupară de ea, murmurând cuvinte de alinare fără noimă pentru a o opri din tremurat. Una adună rămăşiţele rochiei şi lenjeriei sale, iar o alta îi făcu baie şi îi spălă sucul lipicios de pe faţă şi de pe păr. În timp ce o frecau pe tot corpul cu săpun şi îi turnau apă caldă deasupra capului, nu vedea în faţa ochilor decât chipurile din curtea interioară. Cavalerii au jurat să-i apere pe cei slabi, să apere femeile, să lupte pentru dreptate, dar nici unul dintre ei nu a făcut nimic. Doar Ser Dontos încercase să o ajute, iar el nu mai era cavaler, nu mai mult decât era Pezevenghiul, sau Câinele, iar Câinele ura cavalerii. Şi pe ei îi urăsc, gândi Sansa. Nu sunt cavaleri adevăraţi, nici unul dintre ei.

Când fu curată, dolofanul Maester Frenken, cu părul roşcat, veni să o vadă. O rugă să se aşeze cu faţa în jos şi întinse o alifie peste rănile sângerii care îi acopereau partea din spate a picioarelor. După aceea, îi amestecă nişte praf de vin al viselor cu puţină miere, ca să alunece mai uşor pe gât.

— Dormi puţin, copilă. Când te vei trezi, toate acestea vor părea un vis urât.

Nu, nu vor părea, om fără minte, gândi Sansa, dar bău oricum vinul viselor şi adormi.

Era întuneric când se trezi, fără să ştie exact unde era, camera fiindu-i în acelaşi timp străină şi ciudat de cunoscută. Când se ridică, un junghi de durere îi străbătu picioarele şi aduse totul înapoi. Ochii i se umplură de lacrimi. Cineva aşezase lângă pat o rochie pentru ea, Sansa o îmbrăcă şi deschise uşa. Afară stătea o femeie cu chipul împietrit, cu pielea maronie şi trei colane atârnate la gâtu-i sfrijit. Unul era din aur, altul din argint, iar celălalt era făcut din urechi de om.

— Unde are impresia că pleacă? întrebă femeia, sprijinindu-se de o suliţă înal­tă.

— În pădurea zeilor. Trebuia să-l găsească pe Ser Dontos, să-l roage să o ducă acasă acum, înainte de-a fi prea târziu.

— Piticul a spus că nu ai voie să pleci, spuse femeia. Roagă-te aici, zeii te vor auzi.

Umilă, Şansa plecă ochii şi se retrase înăuntru. Îşi dădu seama dintr-odată de ce locul i se părea atât de cunoscut. M-au pus în vechiul dormitor al Aryei, de când tata a fost Mână a Regelui. Toate lucrurile erau dispărute, iar mobilele au fost mutate, dar e acelaşi lucru...

Puţin mai târziu, o slujitoare aduse un platou cu brânză, pâine şi măsline, şi o carafă cu apă rece.

— Ia-le de aici, porunci Sansa, dar fata lăsă mâncarea pe masă. Îşi dădu seama că îi e sete. Fiecare pas îi trimitea cuţite prin coapse, dar se forţă să traverseze camera. Sansa bău două cupe cu apă şi rodea o măslină când se auzi bătaia în uşă.

Neliniştită, se întoarse netezindu-şi cutele rochiei.

— Da?

Uşa se deschise şi Tyrion Lannister păşi înăuntru.

— Doamna mea, sper că nu te deranjez.

— Sunt prizoniera ta?

— Oaspetele meu. Purta lanţul de ceremonie, un colan din mâini aurii, legate între ele. M-am gândit că am putea vorbi.

— Cum porunceşte stăpânul meu. Sansei îi venea greu să nu se holbeze la el; chipul lui era atât de urât, încât avea asupra ei o fascinaţie ciudată.

— Mâncarea şi hainele îţi sunt pe plac? întrebă el. Dacă mai ai nevoie de altceva, nu trebuie decât să ceri.

— Eşti foarte bun. Iar azi-dimineaţă... a fost foarte frumos din partea ta că m-ai ajutat.

— Ai dreptul să ştii de ce a fost Joffrey atât de mânios. Acum şase nopţi, fratele tău l-a atacat pe unchiul meu. Stafford, şi-a aşezat tabăra lângă un sat numit Ox­cross, la mai puţin de trei zile depărtare de Casterly Rock. Nordicii tăi au câştigat o victorie zdrobitoare. Am primit de veste doar în dimineaţa aceasta.

Robb vă va ucide pe toţi, gândi ea, exultând.

— E... îngrozitor, stăpâne. Fratele meu e un trădător mârşav.

Piticul schiţă un zâmbet palid.

— Ei bine, nu e un pui de cerb, a dovedit asta destul de limpede.

— Ser Lancel zicea că Robb conduce o armată de oameni-lupi...

Piticul izbucni într-un râs răguşit, batjocoritor.

— Ser Lancel e un burduf cu vin care nu ar deosebi un om-lup de o buburuză. Fratele tău are lupul străvechi cu el, dar bănuiesc că nu s-a ajuns mai departe. Nordicii s-au furişat în tabăra unchiului meu şi i-au tăiat liniile cavaleriei, iar Lordul Stark şi-a trimis lupul printre ei. Până şi caii antrenaţi pentru luptă au luat-o razna. Cavalerii au fost călcaţi în picioare în pavilioanele lor, iar gloata s-a trezit îngrozită şi a fugit, azvârlindu-şi armele ca să poată alerga mai repede. Ser Stafford a fost ucis în timp ce fugea după calul său. Lordul Rickard Karstark i-a străpuns pieptul cu o lance. Ser Robert Brax e mort şi el, împreună cu Ser Lymond Vikary, cu Lordul Crakehall şi cu Lordul Jast. Mai mult de cincizeci au fost luaţi ostatici, inclusiv fiii lui Jast şi nepotul meu, Martyn Lannister. Cei care au supravieţuit răspândesc poveşti înfricoşătoare şi jură că vechii zei ai nordului merg alături de fratele tău.

— Atunci... n-a fost nici o vrăjitorie?

Lannister pufni.

— Vrăjitoria este ingredientul pe care nebunii îl adaugă eşecului, ca să ascundă gustul propriei lor incompetențe. Se pare că nătărăul de unchiu-meu nici măcar nu s-a ostenit să pună santinele. Avea o oaste de ageamii – ucenici, mineri, ajutoare la câmp, pescari, gunoaiele Lannisportului. Singurul mister este cum a ajuns fratele tău la ei. Forţele noastre ocupă şi acum fortăreaţa de la Dintele de Aur şi jură că el nu a trecut pe acolo. Piticul ridică din umeri agasat. Ei bine, Robb Stark este blestemul tatălui meu. Joffrey este blestemul meu. Spune-mi, ce simţi pentru nobilul meu nepot?

— Îl iubesc din toată inima, zise Sansa fără şovăire.

— Adevărat? Nu părea convins. Chiar şi acum?

— Dragostea mea pentru Înălţimea Sa e mai mare decât a fost vreodată.

Pezevenghiul râse zgomotos.

— Ei, cineva te-a învăţat să minţi bine. Într-o bună zi s-ar putea să-i fii recunoscătoare pentru asta. Eşti încă o copilă, nu-i aşa? Sau ai înflorit?

Sansa roşi. Era o întrebare necuviincioasă, dar ruşinea de a fi dezbrăcată faţă de jumătate dintre curteni o făcea să pară nesemnificativă.

— Nu, stăpâne.

— Cu atât mai bine. Dacă asta te consolează, n-am de gând să te căsătoreşti vreodată cu Joffrey. Mă tem că nici o căsătorie nu va reuşi să împace clanurile Stark şi Lannister după tot ce s-a întâmplat. Mare păcat. Această căsătorie a fost una dintre cele mai bune idei ale Regelui Robert, dar Joffrey a dat totul peste cap.

Sansa ştia că ar trebui să spună ceva, dar cuvintele i se opriră în gât.

— Ai devenit foarte tăcută, remarcă Tyrion Lannister. Asta vrei? Să se pună capăt logodnei?

— Eu... Sansa nu ştia ce să spună. E oare un şiretlic? Mă va pedepsi dacă voi spune adevărul? Se uită la fruntea puternic bombată a piticului, la ochiul său negru, dur, şi la cel verde, viclean, la dinţii lui strâmbi şi la barba sârmoasă. Vreau doar să fiu cre­dincioasă.

— Credincioasă, zise gânditor piticul, şi departe de orice Lannister. Nu te pot învinui de asta. Am auzit că vizitezi pădurea zeilor în fiecare zi. Pentru ce te rogi, Sansa?

Mă rog pentru victoria lui Robb şi moartea lui Joffrey... şi pentru acasă. Pentru Win­terfell al meu.

— Mă rog pentru sfârşitul luptelor.

— Vom avea parte de asta cât de curând. Va mai fi o bătălie, între fratele tău, Robb, şi nobilul meu tată, şi asta va rezolva problema.

Robb îl va înfrânge, gândi Sansa. L-a înfrânt pe unchiul tău şi pe fratele tău, Jaime, îl va înfrânge şi pe tatăl tău.

Piticul îi citea gândurile atât de uşor, de parcă chipul Sansei ar fi fost o carte deschisă.

— Nu pune prea mult la suflet înfrângerea de la Oxcross, doamna mea, îi spuse el cu gingăşie. O bătălie nu e un război şi, fără îndoială, nobilul meu tată nu e unchiul Stafford. Data viitoare când vizitezi pădurea zeilor, roagă-te ca fratele tău să aibă înţelepciunea să plece genunchiul. După ce nordul revine la pacea regelui, intenţionez să te trimit acasă. Sări jos de pe scaunul de lângă fereastră şi spuse: Poţi dormi aici în noaptea asta. Am să-ţi dau câţiva dintre oamenii mei să te păzească, nişte Ciori de Piatră poate...

— Nu! izbucni Sansa. Dacă era încuiată în Turnul Mâinii, păzită de oamenii piticului, cum o va ajuta Ser Dontos să se elibereze?

— Preferi Urechile Negre? Ţi-o dau pe Chella, dacă te simţi mai în largul tău cu o femeie.

— Te rog, nu, stăpâne, sălbaticii mă sperie.

Tyrion rânji.

— Şi pe mine. Dar mai precis, îl sperie pe Joffrey şi acel cuib de vipere viclene şi de câini linguşitori pe care îi numeşte Garda Regelui. Cu Chella sau cu Timett alături, nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de tine.

— Aş prefera să mă întorc în patul meu. Îi veni în minte, din senin, o minciună, dar părea atât de bună, încât o trânti fără să stea pe gânduri. Turnul acesta e locul unde au fost ucişi oamenii tatălui meu. Fantomele lor îmi vor da vise îngrozitoare şi aş vedea sângele lor oriunde m-aş uita.

Tyrion Lannister îi studie chipul.

— Ştiu ce înseamnă coşmarurile, Sansa. Probabil că eşti mai înţeleaptă decât credeam. Dă-mi voie măcar să te escortez înapoi în camerele tale.