Prolog

― Dragoni, zise Mollander. Înhăţă un măr zbârcit de pe jos şi îl azvârli dintr-o mână în alta.

― Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras Sfinxul. Scoase o săgeată din tolbă şi o potrivi în arc.

― Mi-ar plăcea să văd un dragon. Roone era cel mai tânăr dintre ei, un băiat scund şi îndesat, căruia îi mai lipseau doi ani până să devină bărbat. Mi-ar plăcea foarte mult.

Iar mie mi-ar plăcea să dorm în braţele lui Rosey, gândi Pate. Se foi neliniştit pe bancă. Mâine fata putea să fie a lui. Am s-o duc departe de Oraşul Vechi, peste Marea Îngustă, într-unul dintre Oraşele Libere. Acolo nu erau maesteri, nu era nimeni care să-l învinuiască.

Auzea râsul Emmei prin fereastra oblonită de deasupra, îngemănat cu glasul mai grav al bărbatului cu care se întreţinea. Era cea mai vârstnică dintre slujnicele de la Pana şi Stacana, trecută de patruzeci de ani, dar încă atrăgătoare într-un anume fel plinuţ. Rosey era fiica ei, un boboc abia înflorit de cincisprezece ani. Emma decretase că fecioria lui Rosey avea să coste un dragon de aur. Pate economisise nouă cerbi de argint şi un urcior plin cu stele de aramă şi gologani, dar nu-i slujeau la nimic. Ar fi avut mai multe şanse să clocească un dragon adevărat decât să strângă toţi banii de care avea nevoie pentru un dragon de aur.

― Te-ai născut prea târziu pentru dragoni, flăcăule, îi spuse lui Roone Armen Acolitul. Armen purta la gât o curea de piele, pe care erau înşirate zale de metal, cositor, plumb, aramă şi, ca majoritatea acoliţilor, părea să creadă că novicilor le creşteau napi pe umeri în loc de capete. Ultimul a pierit în timpul domniei Regelui Aegon al Treilea.

― Ultimul dragon din Westeros, spuse Mollander.

― Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras. Era un tânăr chipeş, Sfinxul lor. Toate slujnicele se dădeau în vânt după el. Până şi Rosey îl atingea uneori pe braţ când îi aducea vin, iar Pate nu putea decât să scrâşnească din dinţi, prefăcându-se că nu observă.

― Ultimul dragon din Westeros a fost ultimul dragon, zise Armen cu încăpăţânare. E un lucru bine ştiut.

― Mărul, insistă Alleras. Dacă nu cumva ai de gând să-l mănânci.

― Poftim. Târându-şi piciorul şchiop, Mollander făcu un salt scurt, se răsuci şi azvârli mărul, cu braţul întins, direct în ceţurile care atârnau deasupra râului Mied. De n-ar fi fost piciorul, ar fi devenit cavaler, întocmai ca tatăl său. Dar avea putere în braţele acelea groase şi în umerii laţi. Departe şi iute zbură mărul…

… dar nu la fel de iute ca săgeata care şuieră în urma lui, o vergea lungă de un metru din lemn auriu, cu pene stacojii. Pate nu văzu săgeata înhăţând mărul, dar o auzi. O bufnitură înfundată răsună peste râu, urmată de un pleoscăit.

Mollander fluieră.

― L-ai nimerit. Frumos.

Nici pe jumătate la fel de frumos ca Rosey. Pate adora ochii ei căprui, sânii ei înmugurind şi felul în care zâmbea ori de câte ori îl vedea. Adora gropiţele din obrajii ei. Uneori umbla desculţă când servea, ca să simtă iarba sub picioare. Pate adora şi asta. Adora mirosul ei proaspăt şi curat, felul în care i se cârlionţa părul pe după urechi. Îi adora până şi degetele picioarelor. Într-o seară, îl lăsase să-i maseze picioarele şi să se joace cu ele, iar el născocise câte o istorioară amuzantă pentru fiecare deget, ca s-o facă să chicotească.

Poate că ar face mai bine să rămână pe acest ţărm al Mării Înguste. Cu banii strânşi, ar putea să cumpere un măgar, iar el şi Rosey ar putea să-l călărească pe rând, cutreierând prin Westeros. Poate că Ebrose nu-l socotea demn să poarte argintul, dar Pate ştia să pună un os la loc sau să vindece o febră cu lipitori. Oamenii din popor i-ar fi recunoscători pentru ajutorul lui. Dacă ar putea învăţa să tundă părul şi să bărbierească, ar putea chiar să devină frizer. Ar fi de-ajuns, atât timp cât aş avea-o pe Rosey. Rosey era tot ce-şi dorea pe lume.

Nu fusese întotdeauna aşa. Cândva, visase să devină maester într-un castel, în slujba unui lord cu dare de mână, care să-l preţuiască pentru înţelepciunea lui şi să-i ofere un cal alb, de rasă, drept mulţumire pentru serviciile aduse. Cât de mândru ar mai fi călărit, cât de măreţ, zâmbind oamenilor de rând când trecea pe lângă ei pe drum…

Într-o seară, în sala comună de la Pana şi Stacana, după cea de-a doua stacană de cidru teribil de tare, Pate se fălise că nu va fi mereu un novice.

― Cât se poate de adevărat, strigase Leneşul Leo. Vei fi un fost novice care va creşte porci.

Goli stacana, până la ultimele drojdii. Terasa hanului, scăldată în lumina torţelor, era, în dimineaţa aceasta, o insulă de lumină într-un ocean de neguri. În aval, flacăra îndepărtată a Turnului Înalt plutea în întunericul umed ca o lună portocalie, înceţoşată, dar lumina nu reuşea să-i ridice moralul.

Alchimistul ar fi trebuit să sosească deja. Oare fusese totul doar o glumă nemiloasă, sau omul păţise ceva? N-ar fi fost prima oară când norocul îi juca feste lui Pate. Odată, se socotise norocos să fie ales să-l ajute pe Arhimaesterul Walgrave la îngrijirea corbilor, fără să-i treacă măcar prin minte că va ajunge să-i aducă bătrânului mâncarea, să-i măture camerele şi să-l îmbrace în fiecare dimineaţă. Toată lumea spunea că Walgrave uitase de­spre corbi mai multe decât ştiuseră vreodată cei mai mulţi dintre maesteri, aşa că Pate presupusese că putea spera cel puţin la o verigă neagră de fier, dar descoperise că Walgrave nu-i putea acorda aşa ceva. Bătrânul rămăsese arhimaester doar cu titlu onorific. Chiar dacă fusese cândva un mare maester, acum veşmintele sale îi ascundeau cel mai adesea lenjeria murdară, şi, cu o jumătate de an în urmă, nişte acoliţi îl găsiseră plângând în bibliotecă, incapabil să găsească drumul înapoi spre camerele sale. Maester Gormon stătea în spatele măştii de fier în locul lui Walgrave, acelaşi Gormon care îl acuzase cândva de furt pe Pate.

În mărul de pe malul apei, o privighetoare începu să cânte. Era un sunet dulce, o bine-venită alinare după ţipetele stridente şi nesfârşitele cârâieli ale corbilor pe care-i îngrijise ziua întreagă. Corbii albi îi ştiau numele şi şi-l murmurau unul altuia, ori de câte ori dădeau cu ochii de el: Pate, Pate, Pate, până când îi venea să urle. Păsările mari şi albe erau mândria Arhimaesterului Walgrave. Voia să fie mâncat de ele după ce va muri, dar Pate avea o bănuială că păsările voiau să-l mănânce şi pe el.

Poate că de vină era cidrul teribil de tare – nu venise aici cu gând să bea, dar Alleras făcea cinste, sărbătorindu-şi veriga de aramă, iar sentimentul de vinovăţie îi făcuse sete – însă aproape că i se părea că trilurile privighetorii spuneau: Aur pentru fier, aur pentru fier, aur pentru fier. Ceea ce era de-a dreptul ciudat, căci erau vorbele pe care i le spusese străinul în seara când Rosey îi adusese faţă în faţă.

― Cine eşti? îl întrebase Pate, iar bărbatul răspunsese:

― Un alchimist. Pot preschimba fierul în aur. Şi pe urmă moneda se afla în mâna lui, dansându-i pe deasupra degetelor, cu aurul moale, galben, strălucind în lumina lumânărilor. Pe o parte era un dragon cu trei capete, pe cealaltă, capul unui rege mort. Aur pentru fier, îşi amintea Pate, n-ai să mai găseşti o asemenea ocazie. O doreşti? O iubeşti?

― Nu sunt hoţ, îi răspunsese omului care-şi zicea alchimist. Sunt un novice al Citadelei.

Alchimistul îşi înclinase capul şi spusese:

― Dacă te răzgândeşti, mă voi întoarce aici peste trei zile, cu dragonul meu.

Trecuseră trei zile. Pate revenise la Pana şi Stacana, încă neştiind sigur ce anume era, dar în loc de alchimist, dăduse peste Mollander şi Armen Sfinxul, cu Roone după ei. Ar fi dat de bănuit dacă nu li s-ar fi alăturat.

Pana şi Stacana nu se închidea niciodată. De şase sute de ani, hanul stătea neclintit pe insula sa de pe Mied şi nici măcar o dată uşile lui nu fuseseră închise. Deşi clădirea înaltă, din lemn, era înclinată spre sud, aşa cum se înclinau uneori novicii după ce dădeau pe gât o halbă, Pate se aştepta ca hanul să rămână în picioare încă şase sute de ani, vânzând vin şi bere şi cidru teribil de tare oamenilor râului şi ai mării, fierarilor şi cântăreţilor, preoţilor şi prinţilor, novicilor şi acoliţilor Citadelei.

― Oraşul Vechi nu e lumea întreagă, declară Mollander, zgomotos. Era fiul unui cavaler şi cât se poate de beat.

De când primise vestea că tatăl său murise la Apa Neagră, se îmbăta aproape în fiecare seară. Chiar şi în Oraşul Vechi, departe de lupte şi apărat de ziduri, Războiul Celor Cinci Regi îi atinsese pe toţi… deşi Arhimaesterul Benedict insista că nu avusese loc niciodată un război dus de cinci regi, de vreme ce Renly Baratheon fusese ucis înainte ca Balon Greyjoy să se încoroneze.

― Tatăl meu spunea mereu că lumea e mai mare decât castelul oricărui lord, continuă Mollander. Dragonii trebuie să fie cele mai neînsemnate dintre lucrurile pe care le poţi găsi în Qarth, Asshai şi Yi Ti. Poveştile marinarilor…

― … sunt poveşti marinăreşti, îl întrerupse Armen. Marinari, dragul meu Mollander. Du-te la docuri şi pun rămăşag că vei găsi mateloţi care să-ţi povestească de­spre sirenele cu care s-au culcat sau cum şi-au petrecut un an în burta unui peşte.

― Şi de unde ştii tu că nu-i adevărat? Mollander umbla prin iarbă, cu pas apăsat, căutând mere. Ar trebui să fi fost şi tu în burta peştelui, ca să poţi jura că nu s-au aflat acolo. O poveste spusă de un singur marinar, da, pe seama asta am putea râde, însă când vâslaşii de pe patru corăbii diferite spun aceeaşi poveste în patru limbi diferite…

― Poveştile nu sunt aceleaşi, insistă Armen. Dragoni în Asshai, dragoni în Qarth, dragoni în Meereen, dragoni Dothraki, dragoni eliberând sclavi… fiecare istorisire e altfel decât precedenta.

― Diferă doar în amănunte. Mollander devenea mai încăpăţânat la beţie, şi era căpos chiar şi treaz. Cu toţii vorbesc de­spre dragoni şi de­spre o frumoasă tânără regină.

Singurul dragon de care-i păsa lui Pate era făcut din aur galben. Se întreba ce se întâmplase cu alchimistul. Cea de-a treia zi. A spus că va fi, aici.

― Mai e un măr lângă piciorul tău, îi strigă Alleras lui Mollander, iar eu mai am două săgeţi în tolbă.

― La naiba cu tolba ta! Mollander ridică fructul căzut. Ăsta e plin de viermi, se plânse el, dar îl aruncă. Săgeata ajunse mărul din urmă în timp ce începea să coboare şi îl despică în două. O jumătate ateriză pe acoperişul unui turnuleţ, se rostogoli pe un acoperiş aflat mai jos, săltă şi căzu la două palme de Armen. Dacă tai un vierme în două, ai doi viermi, îi informă acolitul.

― Dacă ar merge aşa şi cu merele, nimeni n-ar mai trebui să sufere vreodată de foame, zise Alleras, afişând unul dintre zâmbetele sale blajine. Sfinxul zâmbea mereu, ca şi cum ar fi ştiut vreo ghiduşie secretă. Asta îi dădea un aer răutăcios, care se potrivea de minune cu bărbia-i ascuţită, cu şuviţa de păr coborâtă pe mijlocul frunţii şi cu desişul de bucle negre ca tăciunele, tunse scurt.

Alleras avea să devină maester. Se afla doar de un an la Citadelă, dar îşi făurise deja trei zale în colanul de maester. Armen avea într-adevăr mai multe, dar pe fiecare şi-o dobândise cu câte un an de trudă. Cu toate acestea, avea să devină şi el maester. Roone şi Mollander rămăseseră novici cu gâturile goale, dar Roone era prea tânăr, iar Mollander prefera să bea în loc să citească.

Însă Pate…

Era de cinci ani la Citadelă, sosit pe când nu avea mai mult de treisprezece ani, dar gâtul îi rămânea la fel de golaş ca în ziua în care venise din ţinuturile Apusului. De două ori se considerase pregătit. Prima oară, i se înfăţişase Arhimaesterului Vaellyn ca să-şi demonstreze cunoştinţele de astronomie. În schimb, aflase de unde i se trăgea lui Vaellyn Oţet porecla. Doi ani i-au trebuit lui Pate să-şi adune curajul să încerce din nou. De data aceasta s-a supus examinării bunului, bătrânului Arhimaester Ebrose, renumit pentru glasul său blajin şi mâinile delicate, dar suspinele lui Ebrose se dovediseră la fel de dureroase ca înţepăturile lui Vaellyn.

― Un ultim măr, promise Alleras, şi am să-ţi spun care e bănuiala mea de­spre aceşti dragoni.

― Ce-ai putea să ştii tu şi să nu ştiu eu? mormăi Mollander. Ochi un măr de pe o creangă, făcu un salt, îl culese şi-l aruncă. Alleras trase coarda arcului lângă ureche, întorcându-se cu graţie pentru a urmări ţinta în zbor. Slobozi săgeata în clipa în care mărul începu să coboare.

― Întotdeauna ratezi ultima oară, zise Roone.

Mărul căzu în apele râului, neatins.

― Vezi? adăugă novicele.

― Ziua în care le nimereşti pe toate e ziua în care încetezi să mai progresezi. Alleras destinse coarda şi vârî arcul în husa lui de piele. Era sculptat din inimă-de-aur, un lemn rar şi legendar din Insulele Verii. Pate încercase odată să-l îndoaie, dar nu reuşise. Sfinxul pare sfrijit, dar are putere în braţele-i subţiri, cugetă el, în timp ce Alleras îşi azvârli un picior peste bancă, întinzându-se după cupa cu vin. Dragonul are trei capete… anunţă el, cu vorba lui tărăgănată, dornisheană.

― Asta e o şaradă? vru să ştie Roone. În poveşti, sfincşii vorbesc întotdeauna în şarade.

― Nicio şaradă. Alleras sorbi din vin. Ceilalţi dădeau pe gât stacane din cidrul teribil de tare pentru care era renumit hanul Pana şi Stacana, dar el prefera vinurile exotice, dulci, din ţara mamei sale. Nici măcar în Oraşul Vechi asemenea vinuri nu se vindeau pe puţin.

Cel care îl poreclise Sfinxul pe Alleras fusese Leo Leneşul. Un sfinx are puţin de ici, puţin de colo: chip de om, trup de leu, aripi de şoim. Alleras era la fel: tatăl său era dornishean, mama, o băştinaşă cu pielea tuciurie din Insulele Verii. Avea şi el pielea neagră ca tăciunele. Şi, asemeni sfincşilor din marmură verde care străjuiau poarta principală a Citadelei, Alleras avea ochii de onix.

― Nu s-a pomenit vreodată un dragon cu trei capete, doar pe scuturi şi flamuri, zise hotărât Armen Acolitul. A fost o figură heraldică, nimic mai mult. În plus, Targaryenii sunt toţi morţi.

― Nu toţi, spuse Alleras. Regele Cerşetor avea o soră.

― Credeam că i-au zdrobit capul de zid, zise Roone.

― Nu, preciză Alleras. Capul lui Aegon, fiul cel mic al Prinţului Rhaegar, a fost zdrobit de zid, de către bravii oameni ai Leului de Lannister. Noi vorbim de­spre sora lui Rhaegar, născută la Piatra Dragonului, înainte de căderea sa. Cea căreia i se spune Daenerys.

― Născută din Furtună, acum îmi amintesc. Mollander ridică stacana, împroşcând cidrul rămas: În cinstea ei! Înghiţi cu nesaţ, izbi stacana de masă, râgâi şi se şterse la gură cu dosul palmei. Unde e Rosey? Regina noastră de drept merită încă un rând de cidru, ce ziceţi?

Armen Acolitul îl privi alarmat:

― Coboară glasul, nebunule. N-ar trebui nici să glumeşti cu asemenea lucruri. Nu ştii niciodată cine te poate auzi. Păianjenul are urechi peste tot.

― Hai, nu face pe tine, Armen. Propuneam o băută, nu o rebeliune.

Pate auzi un chicot. Un glas molcom, mucalit, strigă din spatele lui:

― Ştiam eu că eşti un trădător, Broscoiule! Leo Leneşul se clătina lângă piciorul podului vechi de lemn, în haine de satin cu dungi verzi şi aurii şi o capă scurtă din mătase neagră prinsă pe umăr cu un trandafir de jad. Vinul pe care şi-l vărsase pe piept fusese un vin roşu, vârtos, judecând după culoarea petelor. O şuviţă de păr blond-cenuşiu îi cădea peste un ochi.

Văzându-l, Mollander se zbârli:

― La naiba! Pleacă! N-ai ce căuta aici. Alleras îi aşeză o mână pe braţ ca să-l liniştească, iar Armen se încruntă:

― Leo. Lordul meu, înţelesesem că eşti tot închis în Citadelă pentru…

― … încă trei zile. Leo Leneşul ridică din umeri. Perestan zice că lumea e veche de patruzeci de mii de ani. Mollos vorbeşte de cinci sute de mii. Ce înseamnă trei zile, te-ntreb eu? Deşi erau o duzină de mese libere pe terasă, Leo se aşeză lângă ei. Plăteşte-mi o cupă de vin auriu de Arbor, Broscoiule, şi poate că n-am să-l informez pe tata de­spre toastul tău. Am avut ghinion la Hanul cu Noroc şi mi-am dat ultimul cerb pe masa de cină. Purcel de lapte cu sos de prune, umplut cu castane şi trufe. Omul mai trebuie să şi mănânce. Voi ce-aţi mâncat?

― Carne de oaie, mormăi Mollander. Nu părea prea încântat. Am împărţit o pulpă de oaie fiartă.

― Sunt convins c-a fost săţioasă. Leo se întoarse către Alleras: Fiul unui lord ar trebui să fie cu dare de mână, Sfinxule. Înţeleg că ţi-ai dobândit zaua de aramă. Voi bea pentru asta.

Alleras îi răspunse cu un zâmbet:

― Nu dau de băut decât prietenilor. Şi nu sunt fiul unui lord, ţi-am mai spus. Mama mea era negustoreasă.

Ochii căprui ai lui Leo sclipeau de răutate şi de vin.

― Mama ta a fost o maimuţă din Insulele Verii. Dornishenii se dau la tot ce are o gaură între picioare. Fără supărare. Poate că eşti brun ca o nucă, dar cel puţin te speli. Spre deosebire de porcarul nostru pătat. Flutură o mână către Pate.

Dacă l-aş lovi în gură cu stacana, i-aş putea sparge jumătate din dinţi, gândi Pate.

Pate Pătatul, porcarul, era un erou din mii de snoave picante, un mocofan de treabă, nătâng, care reuşea întotdeauna să-i înfrângă pe graşii lorzi mărunţi, pe cavalerii trufaşi şi pe septonii pompoşi care îl hărţuiau. Cumva, prostia lui se dovedea, în cele din urmă, un fel de şiretenie grosolană, iar poveştile se sfârşeau întotdeauna cu Pate Pătatul aşezat în jilţul lordului sau culcându-se cu fiica vreunui cavaler. Dar acelea erau poveşti. În lumea reală, băieţii porcari nu o duceau niciodată atât de bine. Pate se gândea uneori că mama lui trebuie să-l fi urât ca să-i dea aşa un nume. Alleras nu mai zâmbea.

― Ai să-ţi ceri scuze.

― Oare? făcu Leo. Cum aş putea, cu gâtlejul aşa de uscat…

― Îţi faci Casa de ruşine cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşti, îi spuse Alleras. Faci de ruşine Citadela fiindcă eşti unul de-al nostru.

― Ştiu. Aşa că dă-mi nişte vin, ca să-mi pot îneca şi eu ruşinea.

Mollander spuse:

― Am să-ţi smulg limba din rădăcină.

― Serios? Şi atunci cum am să vă mai spun de­spre dragoni? Leo ridică din umeri. Corcitura are dreptul să ştie. Fiica Regelui Nebun trăieşte şi a clocit trei dragoni.

― Trei? făcu Roone uluit.

Leo îl bătu uşor pe mână.

― Mai mulţi de doi şi mai puţini de patru. În locul tău, deocamdată n-aş încerca să obţin zaua de aur.

― Lasă-l în pace, îl avertiză Mollander.

― Ce Broscoi galant! Cum vrei tu. Fiecare om de pe fiecare corabie care a călătorit la o sută de leghe de Qarth vorbeşte de­spre dragonii ăştia. Câţiva chiar îţi vor spune că i-au văzut. Magul e înclinat să-i creadă.

Armen îşi strânse buzele, dezaprobator.

― Marwyn e nebun. Arhimaesterul Perestan e primul care poate să-ţi spună asta.

― Şi Arhimaesterul Ryam zice la fel, punctă Roone.

Leo căscă.

― Marea e udă, soarele e cald şi animalele din menajerie urăsc mastifful.

Are o poreclă pentru fiecare, gândi Pate, dar nu putea nega faptul că Marwyn aducea mai mult a mastiff decât a maester. Se spunea că se însoţea cu târfele şi vrăjitorii rătăcitori, că vorbea cu ibbanezii păroşi şi băştinaşii negri ca smoala din Insulele Verii, pe limba lor, şi că aducea jertfe unor zei ciudaţi în templele mici ale marinarilor, jos, la cheiuri. Oamenii spuneau că l-au văzut în oraşul subteran, în gropile şobolanilor şi în bordelurile negre, în tovărăşia comedianţilor, a cântăreţilor, a mercenarilor şi chiar a cerşetorilor. Unii chiar şopteau că omorâse cândva un om cu pumnii.

Când Marwyn se întorsese în Oraşul Vechi, după ce îşi petrecuse opt ani în îndepărtatele ţinuturi răsăritene, căutând cărţi pierdute şi studiind cu vrăjitorii şi descântătorii, Vaellyn Oţet îl poreclise Marwyn Magul. În scurt timp, numele se răspândise în tot Oraşul Vechi, spre nemărginita iritare a lui Vaellyn.

― Lasă farmecele şi rugăciunile pe seama preoţilor şi a septonilor şi îndreaptă-ţi mintea spre învăţarea adevărurilor în care omul se poate încrede, îl sfătuise cândva Arhimaesterul Ryam pe Pate, însă inelul şi sceptrul şi masca lui Ryam erau din aur, iar colanul maesterului său nu avea nicio za de oţel valyrian.

Armen se uită în josul nasului la Leo Leneşul. Avea nasul perfect pentru aşa ceva, lung, subţire şi ascuţit.

― Arhimaesterul Marwayn crede în multe lucruri ciudate, spuse el, dar nu are mai multe dovezi de­spre existenţa dragonilor decât Mollander. Nu sunt decât alte poveşti marinăreşti.

― Te înşeli, spuse Leo. În apartamentul Magului arde o lumânare de sticlă.

Peste terasa luminată de torţe se aşternu liniştea. Armen oftă şi clătină din cap. Mollander începu să râdă. Sfinxul îl cercetă pe Leo cu ochii săi mari şi negri. Roone avea un aer pierdut.

Pate ştia de­spre lumânările de sticlă, deşi nu văzuse niciodată una arzând. Erau secretul cel mai prost păzit al Citadelei. Se spunea că fuseseră aduse în Oraşul Vechi din Valyria, cu o mie de ani înaintea Urgiei. Auzise că erau patru, una verde şi trei negre, toate înalte şi răsucite.

― Ce sunt aceste lumânări de sticlă? întrebă Roone.

Armen Acolitul îşi drese glasul.

― Cu o noapte înainte ca un acolit să-şi rostească jurămintele, trebuie să stea de veghe în criptă. Nu i se îngăduie să aprindă niciun opaiţ, nicio torţă, nicio lampă, nicio candelă… doar o lumânare de obsidian. Trebuie să-şi petreacă noaptea în întuneric, dacă nu poate aprinde acea lumânare. Unii încearcă. Cei nechibzuiţi şi cei încăpăţânaţi, cei care au cercetat aceste aşa-zise mistere înalte. Adesea se taie la degete, căci se spune că muchiile lumânării sunt ascuţite ca briciul. Apoi, cu mâinile însângerate, trebuie să aştepte zorile, cugetând la eşecul lor. Cei mai înţelepţi se culcă pur şi simplu sau îşi petrec noaptea în rugăciune, dar în fiecare an se găsesc câţiva care trebuie să încerce.

― Da. Pate auzise aceleaşi poveşti. Dar la ce bun o lumânare care nu luminează defel?

― E o lecţie, răspunse Armen, ultima lecţie pe care trebuie s-o învăţăm înainte de a primi colanurile de maesteri. Lumânarea de sticlă e menită să semnifice adevărul şi învăţătura, lucruri rare, frumoase şi fragile. E în formă de lumânare ca să ne reamintească faptul că un maester trebuie să răspândească lumină oriunde slujeşte, şi este ascuţită ca să ne aducă aminte că, uneori, cunoaşterea poate fi periculoasă. Oamenii învăţaţi pot deveni aroganţi în ştiinţa lor, dar un maester trebuie să rămână mereu umil. Lumânarea de sticlă ne reaminteşte şi asta. Chiar şi după ce a rostit jurămintele, a primit colanul de maester şi a purces să-şi îndeplinească misiunea, un maester se va gândi la bezna privegherii sale şi îşi va aminti cum nimic din ce-a făcut n-a putut aprinde lumânarea… căci, fie şi cu învăţătură, unele lucruri nu sunt posibile.

Leo Leneşul izbucni în râs.

― Nu sunt posibile pentru tine, vrei să zici. Am văzut cu ochii mei lumânarea arzând.

― Ai văzut arzând o lumânare, nu mă îndoiesc, răspunse Armen. O lumânare din ceară neagră, probabil.

― Ştiu ce-am văzut. Lumina era stranie şi strălucitoare, mult mai strălucitoare decât cea pe care o răspândeşte oricare lumânare din ceară de albine sau din seu. Arunca umbre ciudate şi flacăra nu pâlpâia deloc, nici măcar când prin uşa deschisă din spatele meu a pătruns un curent de aer.

Armen îşi încrucişă braţele.

― Obsidianul nu arde.

― Sticla dragonului, preciza Pate. Oamenii din popor îi spun sticla dragonului. Cumva, lucrul acesta i se părea important.

― Aşa e, cugetă Alleras Sfinxul, şi dacă în lume există din nou dragoni…

― Dragoni şi lucruri mai întunecate, zise Leo. Oile cenuşii au închis ochii, dar mastifful vede adevărul. Puterile străvechi se deşteaptă. Umbrele se mişcă. O eră de spaimă şi de uimire se va pogorî curând asupra noastră, o eră a zeilor şi a eroilor. Se întinse, cu zâmbetul său leneş pe buze. Asta merită încă un rând, aş zice.

― Suntem destul de beţi, se împotrivi Armen. Zorile vor veni peste noi mai repede decât ne-ar plăcea şi Arhimaesterul Ebrose ne va vorbi de­spre proprietăţile urinei. Cei care au de gând să dobândească o za de argint ar face bine să nu-i piardă prelegerea.

― Departe de mine gândul să vă opresc de la degustarea de urină, zise Leo. Eu, unul, prefer gustul vinului auriu de Arbor.

― Dacă am de ales între tine şi urină, am să beau urină. Mollander se îndepărtă de masă. Haide, Roone.

Sfinxul întinse mâna după husa arcului.

― Mă duc şi eu la culcare. Sper să visez dragoni şi lumânări de sticlă.

― Toţi? Leo ridică din umeri. Ei, bine, Rosey va rămâne. Poate că am s-o stârnesc pe dulcea noastră bucăţică şi am s-o fac femeie.

Alleras observă căutătura lui Pate.

― Dacă nu are un gologan pentru o cupă de vin, nu poate avea niciun dragon de aur pentru fată.

― Da, întări Mollander. Pe lângă asta, e nevoie de un bărbat ca s-o facă femeie. Hai cu noi, Pate. Bătrânul Walgrave se va trezi la răsăritul soarelui. Va avea nevoie de tine să-l duci la privată.

Dacă astăzi îşi aminteşte cine sunt. Walgrave deosebea un corb de altul fără nicio dificultate, dar cu oamenii nu se descurca la fel de bine. Uneori părea să creadă că Pate era cineva pe nume Cressen.

― Nu chiar acum, le spuse prietenilor săi. Mai rămân un pic. Nu se crăpase încă de ziuă, nu tocmai. Alchimistul mai putea să vină şi Pate voia să fie acolo dacă apărea.

― Cum vrei, zise Armen. Alleras îl privi lung pe Pate, apoi îşi aruncă arcul peste un umăr zvelt şi porni către pod, după ceilalţi. Mollander era atât de beat, încât era nevoit să se sprijine cu o mână de umărul lui Roone, ca să nu cadă. Citadela nu era la mare depărtare după cum zboară vulturul, însă niciunul dintre ei nu era vultur, iar Oraşul Vechi era un adevărat labirint, un oraş împânzit de ulicioare, alei întortocheate şi străzi înguste, sinuoase.

― Cu grijă! îl auzi Pate spunând pe Armen, în timp ce negurile râului îi înghiţeau pe toţi patru. E o noapte umedă şi pietrele sunt alunecoase.

Când dispărură, Leo Leneşul îl cercetă ursuz pe Pate, peste masă.

― Ce trist! Sfinxul a şters-o cu tot argintul lui, lăsându-mă pe mâna lui Pate Pătatul, porcarul. Se întinse, căscând. Ce face drăgălaşa noastră Rosey, mă rog?

― Doarme, i-o tăie scurt Pate.

― Goală, fără îndoială. Leo rânji. Chiar crezi că merită un dragon? Cred că într-o zi trebuie să aflu.

Pate era destul de chibzuit cât să nu răspundă la asta. Leo nu avea nevoie de niciun răspuns.

― Mă gândesc că după ce-i iau fecioria, o să-i scadă preţul într-atât încât şi-o vor putea permite până şi porcarii. Ar trebui să-mi mulţumeşti.

Ar trebui să te omor, gândi Pate, dar nu era nici pe departe destul de beat cât să-şi pună viaţa la bătaie. Leo învăţase meşteşugul armelor şi era cunoscut pentru înverşunarea cu care mânuia sabia şi pumnalul. Iar dacă Pate ar reuşi cumva să-l omoare, asta ar însemna să-şi piardă capul. Pate avea un singur nume, în vreme ce Leo avea două, iar cel de-al doilea era Tyrell. Ser Moryn Tyrell, comandant al Gărzii Oraşului Vechi, era tatăl lui Leo. Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului, era vărul lui Leo. Iar Bătrânul Oraşului Vechi, Lordul Leyton de Hightower, care avea printre numeroasele sale titluri pe acela de „Protector al Citadelei”, era un stegar jurat al Casei Tyrell. Nu-l lua în seamă, îşi zise Pate. Spune lucrurile astea doar ca să te rănească.

Către răsărit, negurile se luminau. Zorile, îşi dădu seama Pate. Au sosit zorile, iar alchimistul, nu. Nu ştia dacă ar trebui să râdă sau să plângă. Oare rămân hoţ, chiar dacă pun totul înapoi şi nu află nimeni? Era o altă întrebare la care nu avea răspuns, ca acelea pe care i le puseseră cândva Ebrose şi Vaellyn.

Când se ridică de pe bancă, cidrul teribil de tare i se urcă dintr-odată la cap. Puse o mână pe masă, ca să se sprijine.

― Las-o pe Rosey în pace, spuse el, în loc de bun-rămas. Fă bine şi las-o în pace, altfel s-ar putea să te omor.

Leo Tyrell îşi dădu la o parte părul din ochi.

― Nu mă duelez cu porcari. Pleacă.

Pate se întoarse şi traversă terasa. Paşii îi răsunau pe scândurile îmbătrânite ale vechiului pod. Când ajunse pe malul celălalt, cerul răsăritului se înroşea. Lumea e largă, îşi spuse. Dacă aş cumpăra măgarul ăla, aş putea încă să cutreier drumurile şi cărările Celor Şapte Regate, punându-le oamenilor lipitori şi pigulindu-le ouăle de păduchi din păr. Aş putea să mă îmbarc pe o corabie, să trag la vâsle şi să călătoresc spre Qarth, pe la Porţile de Jad, să văd cu ochii mei dragonii ăia afurisiţi. Nu trebuie să mă întorc la bătrânul Walgrave şi la corbi.

Însă picioarele îl purtară înapoi spre Citadelă.

Când prima rază de lumină străpunse norii la răsărit, clopotele dimineţii începură să răsune dinspre Septul Marinarilor, de lângă port. Septul Lordului li se alătură o clipă mai târziu, apoi Cele Şapte Sanctuare, din grădinile lor de dincolo de Mied şi, în cele din urmă, Septul Înstelat, care fusese reşedinţa Înaltului Septon vreme de o mie de ani, înainte ca Aegon să poposească la Debarcaderul Regelui. Sunetul clopotelor era o muzică grandioasă. Dar nu atât de dulce ca a unei mici privighetori.

Auzea şi cântec de glasuri, dincolo de dangătul clopotelor. În fiecare dimineaţă, la primele raze de lumină, preoţii roşii se adunau să dea bineţe soarelui în faţa modestului lor templu de lângă chei. Căci noaptea e neagră şi plină de spaime. Pate îi auzise strigând aceste vorbe de sute de ori, cerându-i zeului lor, R’hllor, să-i apere de întuneric. Lui, Cei Şapte îi erau de-ajuns, dar auzise că Stannis Baratheon se închina acum la focurile de noapte. Mersese până acolo încât aşezase pe stindardele sale inima înflăcărată în locul cerbului încoronat. Dacă are să cucerească Tronul de Fier, va trebui să învăţăm cu toţii cuvintele cântecului preoţilor roşii, gândi Pate, dar nu era de aşteptat ca asta să se întâmple. Tywin Lannister îl zdrobise pe Stannis, cu tot cu al său R’hllor, la Apa Neagră şi, cât de curând, avea să îi vină de hac şi să înalţe capul lui Baratheon, pretendentul la tron, într-o suliţă, deasupra porţilor Debarcaderului Regelui.

Pe măsură ce negurile nopţii se risipeau, Oraşul Vechi prindea contur în jurul său, ivindu-se, ca o nălucă, din umbrele primilor zori. Pate nu văzuse niciodată Debarcaderul Regelui, dar ştia că era un oraş de chirpici, o întindere răsfirată de străzi noroioase, acoperişuri de paie şi colibe de lemn. Oraşul Vechi era zidit din piatră şi toate străzile sale, până la ultima uliţă, erau pietruite. Când se crăpa de ziuă, oraşul era mai frumos ca oricând. La vest de Mied, Castelele Ghildelor mărgineau ţărmul, ca un şir de palate. În amonte, cupolele şi turnurile Citadelei se înălţau pe ambele maluri ale râului, legate între ele prin poduri de piatră, înţesate de castele şi case. În aval, sub zidurile de marmură neagră şi ferestrele arcuite ale Septului Înstelat, casele celor evlavioşi se îngrămădeau ca nişte copii adunaţi la picioarele unei bătrâne doamne.

Iar mai departe, acolo unde Miedul se lărgea, pătrunzând în Golful Şoaptelor, se ridica semeţ Turnul Înalt, cu făcliile sale strălucind în întuneric. Din locul în care se afla, sus, pe faleza Insulei Bătăliei, umbrele sale tăiau oraşul ca o sabie. Cei născuţi şi crescuţi în Oraşul Vechi cunoşteau fiecare ceas al zilei după locul în care cădea umbra aceea. Unii susţineau că, din vârf, puteai ajunge cu privirea până la Zid. Probabil că de aceea, de mai mult de zece ani, Lordul Leyton nu mai coborâse de acolo, preferând să-şi conducă oraşul din nori.

Carul unui măcelar trecu huruind pe lângă Pate, pe drumul râului, cu cinci purceluşi guiţând speriaţi în spate. Ferindu-se din calea lui, Pate scăpă în ultima clipă să fie împroşcat de un orăşean care îşi deşerta oala de noapte pe fereastră, chiar deasupra lui. Când voi fi maester într-un castel, voi avea un cal pe care să-l călăresc, gândi el. Apoi se împiedică de o piatră de pavaj şi se întrebă pe cine păcălea. N-avea să aibă nici colan, nici loc la masa unui lord, nici armăsar alb, de călărit. Avea să-şi petreacă zilele ascultând croncănitul corbilor şi frecând petele de rahat de pe izmenele Arhimaesterului Walgrave.

Stătea pe un genunchi, încercând să-şi şteargă noroiul de pe veşminte, când auzi un glas spunând:

― ’Neaţa, Pate.

Alchimistul stătea deasupra lui.

Pate se ridică:

― Cea de-a treia zi… spuneai că vei putea fi găsit la Pana şi Stacana.

― Erai cu prietenii tăi. N-am vrut să mă amestec în anturajul tău. Alchimistul purta o mantie cu glugă, maro şi fără semne distinctive. Soarele la răsărit se mijea peste acoperişuri, dincolo de umărul lui, astfel că Pate distingea cu greu chipul ascuns de glugă. Te-ai hotărât ce eşti?

Chiar trebuie să mă facă s-o spun?

― Bănuiesc că sunt un hoţ.

― Aşa mă gândeam şi eu.

Partea cea mai grea fusese atunci când se aşezase în patru labe, să scoată cutia de valori de sub patul Arhimaesterului Walgrave. Deşi cutia era solidă şi legată cu fier, lacătul era spart. Maester Gormon îl bănuise pe Pate de spargerea acestuia, dar nu era adevărat. Walgrave însuşi îl spărsese, după ce pierduse cheia care îl deschidea.

Înăuntru, Pate găsise o pungă cu cerbi de argint, o şuviţă de păr blond legată cu o panglică, miniatura pictată a unei femei care semăna cu Walgrave (chiar şi la mustaţă) şi o mănuşă de cavaler, din solzi de oţel. Walgrave susţinea că mănuşa aparţinuse unui prinţ, deşi nu părea să-şi mai poată aminti care anume. Când Pate o scuturase, cheia căzuse din ea, pe podea.

Îşi amintea că gândise: Dacă o ridic, sunt un hoţ. Cheia era veche şi grea, din fier negru, şi ar fi trebuit să deschidă orice uşă a Citadelei. Doar arhimaesterii aveau asemenea chei. Ceilalţi le purtau asupra lor sau le ascundeau la loc sigur, dar dacă Walgrave ar fi ascuns-o pe a lui, n-ar mai fi văzut-o nimeni, niciodată. Pate înhăţase cheia şi era deja la jumătatea drumului spre uşă când se întorsese să ia şi argintul. Un hoţ era un hoţ, fie că fura mult, fie că puţin. Pate îl strigase unul dintre corbii albi. Pate, Pate, Pate.

― Mi-ai adus dragonul? îl întrebă pe alchimist.

― Dacă ai ceea ce-mi trebuie.

― Dă-mi-l aici, vreau să-l văd. Pate nu avea de gând să se lase păcălit.

― Drumul râului nu e locul potrivit. Vino.

N-avea timp să se gândească, să-şi cântărească opţiunile. Alchimistul se îndepărta. Pate n-avea decât să-l urmeze sau să rămână pe vecie şi fără Rosey, şi fără dragon. Îl urmă. În timp ce mergeau, îşi strecură palma în mânecă. Simţea cheia, ascunsă în buzunarul secret pe care îl cususe acolo. Veşmintele maesterilor erau pline de buzunare. Ştia asta încă de pe vremea când era copil.

Trebuia să alerge ca să ţină pasul cu mersul mai întins al alchimistului. Înaintară pe o ulicioară, cotiră pe după un colţ, străbătură Piaţa Hoţilor şi Uliţa Zdrenţăroşilor. În cele din urmă, omul o luă pe o altă ulicioară, mai îngustă decât prima.

― E destul de departe, spuse Pate. Nu e nimeni prin preajmă. O facem aici.

― Cum doreşti.

― Vreau dragonul meu.

― Negreşit. Moneda ieşi la iveală. Alchimistul şi-o plimbă peste degete, aşa cum făcuse atunci când Rosey îi adusese laolaltă.

În lumina dimineţii, dragonul scânteia, poleind cu aur degetele alchimistului.

Pate înhăţă dragonul din mâna alchimistului. Simţea aurul cald în palmă. Duse moneda la gură şi o muşcă, aşa cum îi văzuse pe alţii făcând. La drept vorbind, nu prea ştia ce gust trebuia să aibă aurul, dar nu voia să pară prost.

― Cheia? întrebă alchimistul politicos.

Ceva îl făcu pe Pate să şovăie.

― Ce cauţi, vreo carte? Se spunea că unele dintre vechile suluri valyriene încuiate în beciuri erau singurele exemplare care mai rămăseseră pe lume.

― Nu-i treaba ta ce caut.

― Nu. Gata, s-a încheiat, îşi spuse Pate. Du-te. Aleargă înapoi la Pana şi Stacana, trezeşte-o pe Rosey şi spune-i că e a ta. Însă mai zăbovea. Arată-ţi chipul.

― Cum doreşti. Alchimistul îşi dădu gluga la o parte. Era un om ca oricare, iar chipul lui era un chip ca oricare. Un chip obişnuit, de bărbat tânăr, cu obrajii cărnoşi şi umbra unei bărbi. Pe obrazul drept, se desluşea vag o cicatrice. Avea nasul coroiat şi un smoc de păr negru, des, care îi cădea în bucle strânse în jurul urechilor. Nu era un chip pe care Pate să-l recunoască.

― Nu te cunosc.

― Nici eu pe tine.

― Cine eşti?

― Un străin. Nimeni. Zău.

― Oh. Pate rămăsese fără cuvinte. Scoase cheia şi o aşeză în mâna străinului, simţindu-se ameţit, aproape buimac. Rosey, îşi reaminti. Atunci, s-a făcut.

Străbătuse jumătate din ulicioară când pietrele de pavaj începură să se mişte sub picioarele lui. Pietrele sunt alunecoase şi ude, gândi el, dar nu de­spre asta era vorba. Îşi simţea inima bubuind în piept.

― Ce se întâmplă? întrebă el. I se înmuiaseră picioarele. Nu înţeleg.

― Şi nu vei înţelege niciodată, îi răspunse un glas, cu tristeţe.

Pietrele se ridicară năvalnic să-l sărute. Pate încercă să strige după ajutor, dar glasul îl părăsea şi el. Ultimul său gând se îndreptă către Rosey.