INTRODUCERE
POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV

George R.R. Martin

Traducerea: Marian Truţă

Pe vremea când eram puşti, în Bayonne, New Jersey, nu exis­tau librării.

Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poţi cumpăra cărţi. Erau sumedenie de magazine din care puteai să iei o carte dacă-ţi doreai doar o ediţie broşată. (În caz că preferai copertele cartonate, puteai lua autobuzul până la New York). Majoritatea acestor locuri erau ceea ce noi numeam pe atunci „bombonerii”, dar batoanele Her­shey şi Milky Ways ori bomboanele de un ban erau exact cele care se vindeau cel mai puţin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele ofereau produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator, altele nu. Într-unele găseai dimineaţa produse proaspete de brutărie şi sandvişuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când în altele aveau pistoale cu apă, cercuri din lemn şi bile din cauciuc... Dar toate vin­deau ziare, reviste, benzi desenate şi cărţi broşate.

Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria din cartierul meu se afla la intersecţia dintre First Street şi Kelly Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul pentru cărţi” con­sta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, făcut din sârmă, am­plasat chiar lângă rafturile cu benzi desenate... o aşezare perfectă pentru mine din clipa în care lecturile mele au trecut dincolo de lumea cărţi­lor amuzante. Aveam o alocaţie de un dolar pe săptămână, iar încer­cările de a împărţi acel dolar între o bandă desenată de zece cenţi (s-a ales praful de bugetul meu, când preţul lor a crescut la doisprezece cenţi), o carte de treizeci şi cinci de cenţi, o acadea sau două, uneori un sfert de malţ sau îngheţată cu sifon şi, rar, un joc de Skee-Ball la Uncle Milty’s mă puneau mereu în faţa celor mai chinuitoare deci­zii. Dar mi-au şlefuit la maxim abilităţile matematice...

Rafturile cu benzi desenate şi suportul rotativ pentru cărţi aveau mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici rafturile şi nici suportul nu recunoşteau existenţa genurilor. Pe-atunci, supereroii încă nu erau aşa răspândiţi ca în zilele noastre. Fireşte, îi aveam pe Superman, Batman şi JLA, cărora li s-au adăugat mai târziu Spider-Man şi Fantastic Four. Existau, în schimb, tot soiul de alte benzi desenate: de război, poliţiste, western, de dragoste, dar şi hibrizi ciudaţi de genul Turok, Fiul Pietrei, în care indienii întâlnesc dinozauri şi-i nu­mesc honkers. Pentru amuzament îi aveai pe Archie, Betty, Veronica şi pe Cosmo, marţianul vesel. Copiii îi aveau pe Casper, fantoma prie­tenoasă şi pe Baby Huey (dar eu eram mult prea sofisticat pentru aşa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena Donald Duck şi Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”, benzi desenate despre manechine com­plet dezbrăcate şi, desigur, seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat primele mele contacte cu toţi scriitorii, de la Robert Louis Stevenson la Herman Melville. Şi toate aceste benzi de­senate se găseau într-o deplină devălmăşie.

La fel stăteau lucrurile şi în cazul cărţilor de pe suportul rotativ. Era un singur suport de acest fel şi avea atâtea „buzunare”, încât în niciunul dintre ele nu erau vreodată mai mult de unul-două exemplare dintr-un titlu. Am fost fan science-fiction de când un prieten de-al mamei mi-a dat, într-un an, de Crăciun, un exemplar din romanul lui Robert A. Heinlein, Have Space Suit - Will Travel (şi care, pen­tru aproape un deceniu, a fost singura carte cu coperte cartonate pe care am avut-o), aşa că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau de alte SF-uri, dar, cum toate cărţile erau amestecate, nu puteam să găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin toate buzunarele suportului rotativ. Uneori mă aşezam în genunchi ca să pot să verific şi titlurile aflate la nivelul podelei. Pe atunci cărţile broşate erau mai subţiri, aşa că fiecare buzunar putea cuprinde patru sau cinci volume diferite. Puteai găsi un titlu SF în format Ace Double, împreu­nat cu o ediţie de masă a Fraţilor Karamazov, făcute la rândul lor sendviş de un roman lacrimogen şi de ultimele isprăvi ale lui Mike Hammer. Dorothy Parker şi Dorothy Sayers împărţeau acelaşi raft cu Ralph Ellison şi Salinger. Westernurile lui Max Brand se frecau de romanele Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar fi ştiut). A. E. van Vogt, P. G. Wodehouse şi H. P. Lovecraft se înghesuiau împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic, poveşti cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană şi, fireşte, SF, fantasy şi horror - le puteai găsi pe toate în acel suport rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colţul străzilor First Street şi Kelly Parkway.

Privind înapoi, de la o distanţă de aproape jumătate de secol, ob­serv că suportul acela rotativ a avut un impact profund asupra deve­nirii mele ca scriitor. Toţi scriitorii sunt mai întâi cititori şi toţi scriem genul de cărţi pe care am vrea să le citim. Am început iubind SF-ul şi încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, scormonind printre toate cărţile acelea m-am trezit interesat şi de alte genuri. Am început să citesc lite­ratură horror atunci când mi-a atras atenţia o copertă cu imaginea lui Boris Karloff. Robert E. Howard şi L. Sprague de Camp m-au nără­vit la literatura fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu Stă­pânul inelelor. Epopeile istorice ale lui Dumas şi Thomas B. Costain înfăţişau, tot lupte cu săbiile, aşa că am început curând să citesc şi acest gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice şi la alţi autori. Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles Dickens, Mark Twain şi Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc textele originale ale unora dintre povestirile mele favorite şi să văd cât sunt de diferite faţă de versiunile din Classics Illustrated. Unele dintre cărţile de sus­pans descoperite pe rafturi aveau coperte atât de lascive, încât a tre­buit să le strecor pe furiş în casă şi să le citesc doar când nu mă vedea mama. Ian Fleming şi James Bond m-au introdus în lumea thrilleru­lui şi a romanelor de spionaj, iar Jack Schaefer m-a introdus în lumea westernului. (Bine - trebuie să mărturisesc - n-am ajuns niciodată la romanele de dragoste sau la cele lacrimogene). Fireşte, ştiam care era diferenţa dintre space opera şi un roman poliţist dur sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de aceste diferenţe. Îmi părea, atunci, ca şi acum, că există poveşti bune şi poveşti proaste şi era singura deosebire care conta cu adevărat.

Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima jumă­tate de secol, dar în lumea editorilor şi a vânzătorilor de carte cu sigu­ranţă s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă mai există câteva suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu toate volumele în devăl­măşie, dar în zilele noastre majoritatea oamenilor îşi cumpără cărţile prin lanţurile de supermagazine, acolo unde genul este rege. Litera­tura SF şi fantasy acolo, suspansul dincoace, romanele de dragoste în spate, bestsellerurile în faţă. Fără amestecuri, vă rog să staţi fiecare la locul vostru! Acum, pentru că aşa numitul „roman epic” a devenit el însuşi un gen, există o secţiune numită „Literatură”. Cărţile pen­tru copii şi cele pentru adolescenţi au fost separate.

Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu să descoperi cărţile din genul care-ţi place. Nimeni nu trebuie să se lase în genunchi în speranţa că, în spatele unui volum intitulat Cum să câştigi prietenii şi cum să influenţezi oamenii, va descoperi Big Pla­net a lui Jack Vance.

Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Şi, categoric, nu-i bine pentru scriitori. Cărţile ar trebui să ne deschidă uşi, să ne poarte în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne lărgească orizonturile şi felul în care vedem lumea. Limitarea lecturilor la un singur gen zădărniceşte totul. Ne limitează, ne face mai mici.

Totuşi, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În decur­sul carierei mele, am scris science-fiction, fantasy şi horror şi, câteo­dată, am creat nişte hibrizi care aveau câte ceva din fiecare, uneori elemente de roman de suspans amestecate cu elemente de roman epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la început de carieră, sunt descura­jaţi în mod programatic de editori şi edituri să procedeze la fel. Noi­lor fantezişti li se spune că trebuie să adopte un pseudonim, dacă vor să scrie un roman science-fiction... şi Dumnezeu să-i aibă în pază, dacă vor să încerce unul de suspans.

Totul, pentru a optimiza vânzările şi presupun că şi ajută...

Eu sunt de părere că aşa ceva e un spanac şi-l dau dracului.

N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o mul­ţime de pizzerii şi cea mai bună pizza din lume mi se pare şi acum una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare că e una din­tre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu înseamnă că vreau să mănânc pizza în fiecare zi şi să dau deoparte orice alt fel de mâncare.

Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o ţineţi acum în mâini.

Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar Război­nicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deşi, are o doză bună de fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei antologii, a editat o revistă de SF timp de două decenii. Dar despre Războinicii nu s-ar putea spune nici că-i tocmai o antologie de science-fiction, deşi are câteva povestiri SF la fel de bune precum cele din Analog sau Asi­mov’s. Războinicii conţine şi un western, câteva povestiri de suspans, o mulţime de ficţiuni istorice, ceva mainstream şi vreo două poves­tioare pe care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este suportul nostru rotativ.

Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să spună poveşti. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile şi când sume­rienii au scris Epopeea lui Ghilgameş, ne-au fascinat războinicii, soldaţii şi luptătorii. Ei sunt prezenţi în toate culturile, în tradiţiile literare şi în fiecare gen. Pe frontul de vest nimic nou, De aici în eternitate, Semnul roşu al curajului - toate acestea fac parte din canoanele noastre lite­rare, sunt învăţate la şcoală în întreaga ţară sau în lume. Fantasy-ul a oferit războinici memorabili precum Conan Barbarul, Elric de Mel­nibone şi Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne oferă imagini ale răz­boaielor şi războinicilor din viitor în cărţi precum Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern a lui Joe W. Haldeman, ori în epopeile spaţiale ale lui David Weber, Lois McMaster Bujold şi Walter Jon Williams. Pistolarul din westernurile clasice este un răz­boinic. Genul poliţist a creat un arhetip al războinicului urban, fie acesta poliţistul, asasinul plătit, şmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe străzile sordide din prozele lui Chandler sau Ham­mett. Femeile războinice, copiii soldaţi, luptătorii de pe terenurile de fotbal, hoplitul grec şi legionarul roman, vikingii, muşchetarii, cruciaţii, soldatul din al Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toţi aceştia sunt războinici şi pe mulţi dintre ei îi veţi găsi între pagi­nile cărţii de faţă.

Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau bestseller­uri la activ, reprezentând o mulţime de edituri şi genuri diferite. Fie­căruia i s-a cerut acelaşi lucru - o poveste despre un războinic. Unii au ales să scrie proze care ţin de genul în care sunt consacraţi. Alţii au hotărât să încerce să scrie altfel. În aceste pagini veţi descoperi războinici de toate formele, mărimile şi culorile, din toate perioa­dele istorice, de ieri, de azi sau de mâine şi din lumi care nu au fost nicicând. Unele poveşti vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe dintre ele vă vor ţine cu sufletul la gură.

Dar nu veţi şti care, ce şi cum, pentru că Gardner şi eu le-am ames­tecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de cărţi. Aici nu există o secţiune de SF, nu există rafturi rezervate poveştilor isto­rice sau de dragoste, nu există pereţi despărţitori sau etichete de vreun fel. Există doar poveşti. Unele scrise de autorii voştri preferaţi (spe­răm), altele scrise de autori despre care, poate, n-aţi auzit (încă). Nădăj­duim ca, atunci când veţi termina cartea, o parte din autorii din ultima categorie să fie trecuţi la prima categorie.

Aşadar, rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina. Avem câteva poveşti să vă spunem...

REGELE NORVEGIEI

Cecelia Holland

Traducere din limba engleză:

Marian Trută

Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin.

În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...

I

Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru.

— Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat.

Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau.

— N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor.

— Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă.

Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă.

— Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn.

— Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef.

— Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.

În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui.

Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung.

— Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri.

Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos.

După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis.

— Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre.

Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută.

— Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei!

Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn.

— Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se.

— Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător.

Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră:

— De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt.

Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn.

— Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia?

Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos.

— Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică.

Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul.

— Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei.

Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură.

Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.

În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă.

— Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat.

Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc.

— Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi.

Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală.

Conn se apropie de el.

— Ce am jurat aseară?

Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie.

— Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei.

Uluit, Conn scoase un scâncet.

— Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa?

— Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef.

— Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.

II

Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri.

Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.

III

Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin.

În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el.

Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn.

Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios.

— Hakon trebuie să apară curând.

Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi.

— Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde.

Bui râse.

— Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el.

— Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete.

— Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur.

Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate.

— E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse.

Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs.

— Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea.

Bui încă îl privea pe Conn rece.

— Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta.

— Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă.

Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas.

Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor.

Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ.

Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei.

— Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine.

Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut.

Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă.

— Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn.

— Nimic, răspunse Conn.

Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak.

Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere.

— Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor.

Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea.

— Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe?

— Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici.

— Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn.

Aslak îl salută cu cornul plin de bere:

— Jefuieşti un aur nepotrivit.

Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău.

— Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul.

Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi.

— Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător.

Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă.

— Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat.

— Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne.

Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput.

În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine.

— Este...?

Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri.

— Nu mai are mult.

Conn se gândi la lupta din sat şi spuse:

— Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi?

Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse.

— Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri.

— Şi ce va face până la urmă?

— Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui!

Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei.

— Traiască regele Norvegiei, necheză el.

— Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici?

— Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat.

Conn aruncă o privire spre Raef.

— Vii cu mine?

— Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui.

— Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.