CUVÂNT ÎNAINTE

O lume întreagă admiră capodoperele artei egiptene, fie că este vorba de piramide, de temple, de morminte, de sculpturi sau de picturi. Dar oare cine a creat aceste minunății a căror forță spirituală și magică merge direct la inimă?

În niciun caz hoardele de sclavi sau de salahori exploatați, ci confreriile ai căror membri, în număr restrâns, erau în același timp preoți și artizani. Mâna și spiritul alcătuind un tot, ei formau o adevărată elită ce depindea direct de faraon.

Iată-ne privilegiați, fiind în posesia unei bogate documentații asupra uneia dintre aceste confrerii care, timp de cinci secole, între anii 1550 și 1070 î.Hr., a trăit în Egiptul de Sus, într-un sat interzis profanilor.

Acest sat purta un nume extraordinar: „Locașul Adevărului”, în limba egipteană set Maat, adică locul în care zeița Maat se dezvăluia în corectitudinea, justețea și armonia operei desăvârșite de generații de slujitori ai acestui loc.

Clădit în deșert, în apropierea terenurilor cultivate, satul era înconjurat de ziduri înalte, avea propriul tribunal, propriul templu și propria necropolă; aici își duceau viața artizanii, în sânul familiilor, beneficiind de un statut special, datorat importanței misiunii lor principale: crearea locurilor de veci ale faraonilor, în Valea Regilor.

Chiar și astăzi, dacă vizitezi, lângă Teba, ținutul Deir el-Medineh, pe malul stâng al Nilului, descoperi vestigiile acestui loc; partea de jos a caselor este intactă și poți străbate aceleași străduțe pe care și-au purtat pașii maeștrii capodoperelor din acea vreme, pictorii, sculptorii și preotesele zeiței Hathor. Sanctuare, clădiri ale confreriei, morminte admirabil decorate imprimau acestui loc un caracter sacru, satul având totodată rezerve de apă, poduri sub acoperișurile caselor, ateliere și chiar o școală.

Am încercat să-i readuc la viață pe acești oameni excepționali, cu întâmplările și viața lor de zi cu zi, dedicată frumuseții și spiritualității, într-o lume ce s-a dovedit a fi, în același timp, ostilă și plină de invidie. Nici salvarea existenței acestui Locaș al Adevărului n-a fost întotdeauna ușoară și piedicile n-au lipsit, mai cu seamă cele din perioada tulbure în care se desfășoară istorisirea ce urmează.

• PROLOG

Către miezul nopții, nouă artizani, cu șeful de echipă în frunte, au ieșit din Locașul Adevărului și au început să urce un drumeag îngust în lumina lunii pline.

În vârful unui deal ce străjuia deșertul luase naștere satul unde locuiau constructorii faraonului, ale căror secrete erau ocrotite de ziduri de nepătruns. Ascuns în spatele unui bloc de calcar, Mehy abia își putu stăpâni un strigăt de bucurie.

Conducătorul carelor încerca de luni de zile să culeagă informații despre această confrerie menită să cioplească și să decoreze mormintele din Valea Regilor și a Reginelor.

Dar nimeni nu știa nimic, cu excepția lui Ramses cel Mare, protectorul locului în care maeștri în ale artei, cioplitori, sculptori și pictori erau inițiați în principalele lor îndeletniciri prin care asigurau supraviețuirea statului. Satul artizanilor avea propriul guvern, propria justiție și depindea direct de rege și de prim-ministrul său.

Mehy n-ar fi trebuit să se ocupe decât de cariera sa militară, care se anunța strălucită; dar cum ar fi putut să uite că, solicitând admiterea sa în confrerie, această candidatură îi fusese refuzată? Un nobil ca el nu putea fi înjosit astfel. Dezgustat, Mehy s-a orientat către o armată de elită, a carelor, în cadrul căreia talentul său făcuse minuni. Mai mult chiar, urma să primească un loc important în ierarhie.

În inima sa a luat naștere însă, crescând cu fiecare zi ce trecea, ura împotriva acestei confrerii blestemate, care îl umilise și a cărei existență îl împiedica să cunoască fericirea deplină.

Ofițerul din el a luat o hotărâre: ori să descopere toate secretele satului, pe care apoi să le folosească în avantajul său, ori să distrugă această insuliță aparent inaccesibilă și atât de mândră de privilegiile sale.

Pentru a-și atinge scopul, Mehy nu-și putea permite să facă vreo greșeală sau să trezească vreo bănuială. Dar în ultimele zile a îndrăznit. Acești slujitori ai Adevărului, după cum erau numiți oficial, nu erau oare niște simpli lăudăroși demni de dispreț, ale căror pretinse puteri erau doar iluzii? Prea bine păzita Vale a Regilor păstra ea oare altceva decât trupurile monarhilor înțepenite în moarte?

Ascunzându-se printre dealurile din preajma satului interzis, Mehy sperase să surprindă riturile despre care nu vorbea nimeni; decepția i-a fost însă pe măsura eforturilor.

Dar iată că, în această noapte, visul i se împlinea!

Cei zece oameni urcau creasta dealului dinspre miazănoapte, unul în spatele celuilalt, mergând încet, de-a lungul falezei, până la colibele de piatră construite într-un loc ferit de privirile celor curioși, adăpost pentru anumite perioade ale anului. De acolo, nu le rămânea decât să urmeze drumul care cobora către Valea Regilor.

Emoționat la culme, conducătorul carelor și-a stăpânit nerăbdarea, pentru a evita rostogolirea pietrelor care i-ar fi trădat prezența. Mehy își risca totuși viața, conștient de existența posturilor de observație ale soldaților care păzeau valea interzisă, înarmați cu arcuri, cerberii aveau ordin să tragă fără somație.

La intrarea în acest loc sacru în care, încă de la începutul Regatului Nou, se odihneau mumiile faraonilor, gărzile s-au retras lăsându-i să treacă pe cei zece slujitori ai Adevărului.

Mehy urcă o pantă abruptă de unde putea vedea fără a fi văzut. Întins pe piatra netedă, urmărea cu sufletul la gură spectacolul incredibil la care asista.

Șeful grupului s-a desprins de ceilalți și a pus pe pământ, în fața intrării în mormântul lui Ramses cel Mare, povara pe care o purtase de la ieșirea din sat, apoi a tras voalul alb care o acoperea.

O piatră.

O simplă piatră tăiată în formă de cub. Un fulger țâșni din ea, atât de puternic, încât lumină poarta monumentală a locului de veci pregătit faraonului încă din viață. Soarele străluci în noapte și întunericul se risipi.

Cei zece artizani s-au recules îndelung în fața acestei minuni, apoi șeful de echipă a ridicat-o cu grijă, în timp ce doi dintre subalternii săi deschideau ușa mormântului. Intră primul, urmat de ceilalți artizani, și cortegiul se pierdu în adâncuri, luminat de piatra enigmatică.

Mehy rămase încremenit timp de mai multe minute. Nu, nu visase! Confreria stăpânea averi fabuloase, cunoștea secretul luminii, doar văzuse piatra care o crea, piatră care nu era nici iluzie, nici legendă! Nu zeii fuseseră capabili s-o cioplească, ci ființe omenești care știau s-o și folosească… Și care era secretul munților de aur pe care-i obțineau în atelierele lor, după cum se vorbea fără încetare?

Orizonturi nebănuite se deschideau înaintea conducătorului carelor. Acum știa că originea prodigioasei averi a lui Ramses cel Mare se afla aici, în Locașul Adevărului. Iată de ce confreria trăia departe de lume, ascunsă în spatele zidurilor înalte.

— Ce faci aici, amice?

Mehy se întoarse fără grabă și dădu ochii cu un soldat nubian, înarmat cu o bâtă și cu un pumnal.

— M-am… m-am rătăcit.

— Ești într-o zonă interzisă, zise paznicul negru. Cum te cheamă?

— Fac parte din garda personală a regelui și sunt în misiune specială, răspunse Mehy cu îndrăzneală.

— Nu mi s-a spus nimic despre trecerea ta pe aici.

— E normal… Nimeni nu trebuia să știe.

— De ce?

— Pentru că datoria mea e să verific dacă ordinele legate de securitate sunt aplicate cu maximă rigoare, astfel încât niciun intrus să nu se poată strecura în Valea Regilor. Felicitări, soldat! Mi-ai dovedit că dispozitivul instalat este eficient.

Nubianul se arătă surprins:

— Șeful ar fi trebuit totuși să mă prevină.

— Nu înțelegi că era imposibil?

— Hai cu mine la șeful nostru! N-am dreptul să te las să pleci așa…

— Îți faci perfect datoria.

În bătaia lunii, zâmbetul pașnic al lui Mehy îl liniști pe nubian și-l făcu să-și pună bastonul la loc, în centură.

Cu iuțeala unei vipere a deșertului, conducătorul carelor se repezi cu capul înainte și-l izbi pe soldat drept în piept.

Nefericitul căzu pe spate rostogolindu-se pe pantă până la un platou ce domina Valea.

Cu riscul de a-și frânge gâtul, Mehy îl urmă și constată că, în ciuda unei răni profunde la tâmplă, soldatul încă mai trăia. Fără a lua în seamă privirea rugătoare a victimei sale, îi puse capăt zilelor cu o piatră ascuțită, sfărâmându-i capul.

Asasinul așteptă îndelung dând dovadă de sânge rece. Când a fost sigur că nu l-a văzut nimeni, Mehy a urcat din nou dealul, cu grijă să nu alunece. Tot mai atent, s-a îndepărtat de locul interzis.

În această noapte minunată, i s-a înfiripat în minte un singur gând: să pătrundă misterul Locașului Adevărului.

Dar cum s-o facă de unul singur? Din moment ce nu putea intra în sat, avea nevoie să obțină informații serioase.

Și ucigașul întrevăzu un viitor splendid: secretele și bogățiile confreriei i-ar putea aparține lui, și numai lui!

☥ Capitolul 1

Zelosul nu mai putea suporta monotonia vieții sale… Imediat după inundație, aratul. Apoi semănatul, seceratul și recoltatul, umplerea podurilor, teama de lăcuste, rozătoare și de hipopotami, devastatori ai culturilor, irigarea, întreținerea uneltelor, împletirea funiilor în timpul nopților fără somn, supravegherea turmelor și a atelajelor, grija continuă pentru pământ, calitatea grâului și sănătatea vacilor. Iată unicul orizont ce i se deschidea.

Așezat la umbra unui sicomor, acolo unde deșertul se desparte de terenurile cultivate, tânărul nu reușea să ațipească și să se bucure de o binemeritată odihnă, înainte de a-și duce boii pe pășunea familiei. La șaisprezece ani, Zelosul, un colos de un metru și nouăzeci, nu mai voia să rămână țăran ca tatăl, bunicul și străbunicul său.

Zi de zi se retrăgea în acest loc liniștit și, cu un lemn cioplit chiar de mâna lui, desena tot felul de animale pe nisip. Să deseneze… Iată ce i-ar plăcea să facă ore în șir, să pună apoi culoare și să dea viață unui măgar, unui câine și multor altor creaturi!

Zelosul știa să observe. Când o imagine îi pătrundea în inimă, aceasta făcea ca mâna să pornească, liberă, trasând contururi mai vii decât realitatea. I-ar fi trebuit papirus, un stil, pigmenți… Dar tatăl său era agricultor și îi râsese în nas când își exprimase aceste dorințe.

Într-un singur loc, unul singur, Zelosul ar fi putut obține ceea ce dorea: în Locașul Adevărului. Nu se cunoștea nimic din ce se petrecea dincolo de ziduri, dar se știa că acolo se adunaseră cei mai mari pictori și desenatori din regat, cei care erau autorizați să decoreze mormântul faraonului.

În această confrerie fabuloasă, un fiu de țăran n-ar fi putut pătrunde. Dar tânărul continua să viseze la fericirea celor liberi, să se dedice cu totul vocației lor, uitând de meschinăriile vieții cotidiene.

— Hei, Zelosule, te odihnești?

Cel care i se adresase pe acest ton ironic era numit Mojicul și avea vreo douăzeci de ani. Înalt, atletic, nu purta decât o perizoma scurtă din stuf împletit. Lângă el, fratele lui mai mic, Marele Jaret, zâmbea tâmp. La cincisprezece ani, cântărea cu zece kilograme mai mult decât fratele său mai mare, din cauza cantității de prăjituri pe care le înfuleca în fiecare zi.

— Lăsați-mă în pace amândoi!

— Locul ăsta nu-ți aparține… Avem tot dreptul să-ți cerem socoteală.

— N-am chef să vă văd.

— Noi avem. Și va trebui să ne dai explicații.

— În legătură cu ce?

— Ca și când n-ai știi… Unde ai fost noaptea trecută?

— Te crezi soldățoi?

— Nati… Numele ăsta îți spune ceva?

Zelosul zâmbi:

— O amintire minunată.

Mojicul făcu un pas spre Zelos:

— Gunoi ce ești! Fata asta trebuie să se mărite cu mine… Iar tu, noaptea trecută, ai îndrăznit…

— Ea a venit să mă caute.

— Minți!

Zelosul se ridică:

— Să nu mă faci mincinos!

— Din cauza ta nu mă voi însura cu o fecioară.

— Și ce-i cu asta? Dacă are un pic de minte, Nati nu te va lua de bărbat.

Cei doi scoaseră la iveală un bici de piele. Arma era mică, dar de temut.

— Hai s-o lăsăm baltă, propuse Zelosul. Nati și cu mine am petrecut clipe minunate împreună, ce-i drept, dar asta e viața. Pentru a vă face pe plac, accept să n-o mai revăd. Și, la drept vorbind, nu-mi va lipsi.

— O să-ți pocim mutra, decretă Mojicul. Cu figura pe care o s-o ai, nu vei mai seduce nicio fată.

— Nu mi-ar displăcea să-i învăț minte pe doi idioți ca voi, dar e prea cald și aș prefera să-mi termin siesta.

Marele Jaret își ridică brațul drept asupra Zelosului. Brusc, nu mai văzu ținta loviturii sale. Se simți ridicat, proiectat în aer și căzu în cap, lovindu-se de trunchiul sicomorului. Năucit, nici nu mai mișcă.

Uluit pentru o clipă, Mojicul se dezmetici, apoi lovi aerul cu biciul. Credea că-i va șfichiui obrazul Zelosului, dar brațul i-a fost oprit de cel al tânărului colos și un trosnet a pus capăt scurtei lupte. Cu umărul dislocat, Mojicul dădu drumul biciului și fugi urlând.

Pe fruntea Zelosului nu apăruse nici măcar o picătură de sudoare. Obișnuit să se bată de la vârsta de cinci ani, trecuse prin lupte zdravene înainte de a se iniția în loviturile imparabile. Sigur pe forțele sale, nu-i plăcea să provoace, dar nu dădea niciodată înapoi. Viața nu-i făcuse niciun cadou, dar nici el vieții.

Tânărul se simți îngrețoșat la gândul de a-și petrece după-amiaza la pășune și de a se reîntoarce, cuminte, acasă, cu lapte și vreascuri.

Ziua de mâine se anunța mai rea decât cea de astăzi, mai întunecată, mai plicticoasă și el simțea că-și pierde sufletul, ca și când sângele i s-ar scurge pe nesimțite. Ce-i păsa lui de micul domeniu agricol al familiei? Tatăl său visa la grâne coapte și la vaci cu lapte, vecinii îl invidiau pentru reușita sa, fetele vedeau deja în Zelos un moștenitor norocos care, datorită forței sale fizice, urma să-și dubleze producția și să devină bogat. Visau să se mărite cu un țăran înstărit, căruia numeroase odrasle îi vor asigura o bătrânețe fericită.

Mii de oameni ar fi fost mulțumiți cu o astfel de soartă, dar nu Zelosul. Acestuia, dimpotrivă, perspectiva i se părea mai sufocantă decât zidurile unei închisori. Dând uitare vitele care se puteau descurca și fără el, tânărul porni prin deșert, fără a slabi din ochi creasta muntelui ce veghea Teba, prea bogata cetate a zeului Amon, acolo unde fusese construit orașul sfânt Karnak, plin de sanctuare.

Pe malul stâng al Nilului se întindea, iată, Valea Regilor, a Reginelor și a nobililor care se îngrijeau de locurile de veci ale acestora, precum și templele faraonilor construite pentru mii de ani, printre care și cel al lui Ramses cel Mare. Aceste minunății erau create de artizanii din Locașul Adevărului… Nu degeaba se spunea că muncesc cot la cot cu zeii și sub protecția lor.

În lumea tainică a Karnak-ului, ca în cel mai modest paradis, divinitățile vorbeau, dar cine oare le înțelegea cu adevărat mesajul? Cât despre Zelos, acesta dezvăluia lumea desenând pe nisip, dar, lipsindu-i prea multe cunoștințe, nu putea progresa.

Nu accepta această nedreptate. De ce zeița ascunsă pe creasta de miazănoapte le vorbea artizanilor și de ce rămânea ea mută când o implora să-i răspundă la chemare? Tinerele sale iubite, dornice de plăceri, nu puteau să-i înțeleagă aspirațiile. Se simțea lăsat pradă singurătății în fața crestei mistuite de soare.

Pentru a se răzbuna, îi gravă contururile pe nisip cu toată precizia de care era în stare, apoi, cu piciorul, le șterse cu furie, ca și când și-ar fi spulberat astfel nemulțumirea, o dată cu această zeiță mută.

Dar creasta de miazănoapte rămase intactă, grandioasă și de nepătruns. Și, în ciuda forței sale fizice, Zelosul se simți inutil. Nu, asta nu mai putea dura.

Fie ce-o fi, tatăl său va trebui să-l asculte.