☥ Capitolul 1

Pericolul plutea în aer.

De la moartea lui Ramses cel Mare, dispăruse liniștea din Locașul Adevărului. Situat pe malul stâng al Tebei, interzis celor din afară, satul secret al artizanilor, a căror îndeletnicire era de a ciopli și de a decora mormintele regilor și reginelor, își aștepta soarta cu înfrigurare.

Oare ce hotărâre va lua succesorul Merenptah, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, acum, când cele șaptezeci de zile de la mumificarea ilustrului faraon luau sfârșit? Fiu al lui Ramses, trecea drept un bărbat autoritar, drept și sever; dar va ști el, oare, să dea în vileag inevitabilele comploturi și să scape de intriganții care ar dori să ocupe „tronul celor vii”, însușindu-și cele Două Regate, Egiptul de Sus și cel de Jos?

Ramses cel Mare fusese generosul protector al Locașului Adevărului și al confreriei artizanilor care depindeau în mod direct de rege și de primul său ministru[1], vizirul; acest loc avea propriul tribunal și beneficia de un transport zilnic de hrană. Neavând griji materiale, artizanii se puteau consacra operei lor, vitale pentru supraviețuirea spirituală a țării.

Însărcinat cu paza satului în care nu avea dreptul să pătrundă, șeful Sobek nu mai reușea să doarmă. Înarmat cu o sabie, o lance și un arc, străbătea neîncetat teritoriul de care răspundea și, de mai multe ori pe zi, își verifica dispozitivul de supraveghere conceput de el însuși.

Desigur, cei doi paznici ai porții celei mari își făceau garda obișnuită, unul de la ora patru dimineața la patru după-amiază, iar celălalt, de la patru după-amiaza la patru dimineața; bine făcuți, buni mânuitori ai bâtei, nu-i lăsau pe profani să intre dincolo de incinta Locașului Adevărului, în care trăiau artizanii împreună cu familiile lor. Și mai erau și cele „cinci ziduri”, mai bine-zis forturile dispuse de-a lungul drumului către sat.

Dar aceste măsuri obișnuite nu i se păreau suficiente lui Sobek, un nubian mare și puternic, al cărui chip era marcat de o cicatrice, sub ochiul stâng; le ordonase oamenilor săi să stea în permanență la pândă pe dealurile dimprejur, să supravegheze drumul ce ducea la Ramesseum, templul lui Ramses cel Mare, înălțat pentru milioane de ani, și potecile spre Văile Regilor și ale Reginelor.

Dacă s-ar fi ivit tulburări grave, rebelii ar fi ocupat Locașul Adevărului în care, după cum se zvonea, artizanii erau capabili să producă bogății fabuloase și chiar să transforme orzul în aur. Ce se va alege oare, sub noul faraon, de modesta comunitate în care trudeau treizeci și doi de artizani, împărțiți în „echipajul din dreapta” și „echipajul din stânga”, pe vasul cu care era comparat satul? Sobek ar fi, poate, ultimul apărător, care rezista până la capăt, fără să fugă precum un laș.

Trăind „în exterior”, paznicul sfârșise prin a se atașa de cei mai mulți dintre locuitorii pe care avea datoria să-i protejeze; deși nu era el însuși un artizan și nu le cunoștea secretele, avea totuși sentimentul că participă la aventura lor și nu-și mai putea imagina cum ar fi viața departe de ei.

Iată de ce, o altă frământare îl urmărea tot timpul: oare nu se ascundea vreun asasin printre membrii confreriei, punând în pericol viața maestrului Nefer cel Tăcut, acuzat cu ceva timp în urmă, pe nedrept, printr-o scrisoare anonimă, și apoi declarat nevinovat de crima comisă asupra unui paznic? Șeful Sobek nu reușise să-i identifice nici pe vinovat, nici pe autorul anonimei și se întreba dacă nu cumva făptașul era un prieten al lui Nefer, gelos din pricina ascensiunii acestuia. Dar paznicul avea o altă pistă de urmat, căci îl bănuia pe Abry, administratorul principal al malului stâng al Tebei, ca fiind amestecat într-un complot ce amenința să distrugă Locașul Adevărului. Din nefericire, dispariția lui Ramses cel Mare risca să schimbe situația, scăpând-o de sub control.

Ca șef al echipei din dreapta, Nefer avea datoria de „a face tot ce este luminos în Locașul de lumină”, de a concepe planurile și de a repartiza munca în funcție de priceperea fiecăruia. Responsabilități tot mai grele îi apăsau umerii de la recenta dispariție a lui Kaha, șeful echipei din stânga, căruia îi urmase fiul său de suflet, Hay, lipsit de experiență și mare admirator al lui Nefer, considerat adevăratul conducător al confreriei. Până și Kenhir, bătrânul scrib al Mormântului, reprezentantul puterii centrale, îl trata pe Nefer cu mult respect; înaltul funcționar, cel care trebuia să pună la punct confreria numită simbolic „Marele și Nobilul Mormânt pentru milioane de ani din vestul Tebei”, recunoscuse în el un maestru excepțional, cu o autoritate firească și de necontestat.

Dar Nefer cel Tăcut va fi, oare, capabil să lupte împotriva forțelor întunericului care amenințau Locașul Adevărului? El, căpitanul echipajului „bărbaților din interior”, va ști, oare, să-și dea seama de gravitatea pericolului și va avea, oare, mijloacele de a le ține piept? Legat de desăvârșirea operei după regulile predecesorilor săi, Nefer uitase, poate, cruzimea și lăcomia lumii din exterior. Charisma lui va fi, oare, de ajuns pentru a îndepărta nenorocirea?

Paznicul se opri în fața unei nișe scobite în zidul de incintă, în care se afla o statuetă a lui Maat, patroana ocrotitoare a satului. Purtând pe cap o pană cu ajutorul căreia păsările se puteau orienta, fragila zeiță întruchipa idealul confreriei, aspirația sa către armonie și dreptate, elemente indispensabile ale creației artistice. Nu se spunea oare că „desăvârșind-o pe Maat, faci un lucru plăcut lui Dumnezeu”?

Sobek respira cu greu. Aerul cald devenea tot mai apăsător, pericolul se apropia. Încercând să se liniștească, contemplă creasta Soarelui-Apune, vârful cel mai înalt al muntelui teban, de forma unei piramide. Potrivit legendei, stânca fusese astfel modelată de către primii cioplitori în piatră ai confreriei, pentru ca oamenii din sud să-și amintească de piramidele din nord.

Ca toți cei de prin partea locului, paznicul știa că această creastă adăpostea o femelă-șarpe de care toți se temeau, numită „Cea-care-iubește-liniștea”, și că un obstacol îi oprea pe profani să-i tulbure odihna. Faraonii își puseseră locurile de veci sub protecția sa, iar sătenii îi încredințaseră speranțele lor.

De la o altitudine de patru sute cincizeci de metri, creasta se situa pe axa templelor înălțate de faraoni întru strălucirea lui Ka, energia inepuizabilă răspândită în univers; dispuse în evantai în jurul ei, templele îi aduceau un permanent omagiu.

Lui Sobek îi plăcea s-o privească la apusul soarelui, atunci când penumbra acoperea deșertul, culturile și Nilul; nu rămânea în lumină decât creasta, ca și când noaptea n-avea nicio putere asupra ei.

Un paznic își agită brațele, altul strigă din răsputeri.

Sobek alergă de îndată către primul fort, acolo unde agitația era la culme; paznicii încercuiau vreo zece stăpâni ai unor măgari, speriați, ce-și protejau capetele cu mâinile, pentru a evita loviturile de bâte, în timp ce animalele se risipeau în toate direcțiile.

— Opriți-vă, ordonă Sobek, nu sunt decât niște auxiliari!

Dându-și seama de greșeala făcută, paznicii încetară să-i mai lovească.

— Ne-a fost frică, șefu’, se scuză unul dintre ei. Am crezut că vor să intre cu forța.

Așa cum se întâmpla în fiecare zi, auxiliarii aduceau apă, pește, legume proaspete, ulei și alte provizii necesare sătenilor. Cei mai curajoși dintre ei își adunară măgarii, alții gemeau sau protestau. Șeful Sobek trebuia să scrie un raport enorm pentru a explica incidentul, justificând totodată comportamentul subordonaților săi.

— Dați îngrijiri răniților, ordonă el, și despovărați măgarii!

Când cortegiul sosi la poarta principală a satului, aceasta se întredeschise lăsându-le să treacă pe soțiile artizanilor. Gospodine în familie, dar și preotese ale lui Hathor, își luară porțiile în primire, în liniște deplină.

În timpul vieții lui Ramses cel Mare, acesta era un moment în care se discuta, oamenii râdeau de orice fleac, păreau să se mai și certe pentru a obține cea mai bună carne, cele mai bune fructe sau cea mai bună brânză. Dar de la dispariția marelui monarh, până și copiii tăceau, iar mamele nu mai aveau chef să ia parte la joaca lor. Își făceau munca zilnică lăsându-se pe vine, mai ales pentru a frământa aluatul pentru pâine. Dar cât timp vor mai putea face toate aceste gesturi simple, pregătind bucuria unei mese în familie?

Un paznic tânăr alergă spre Sobek:

— Șefu’, șefu’! Iată că mai sosesc și alții!

— Alți auxiliari?

— Nu… Soldați cu arcuri și lănci!

☥ Capitolul 2

Mehy, Trezorierul principal al Tebei, se plimba de colo-colo în sala de recepție a vilei sale somptuoase. Om de finanțe fără egal, deosebit de priceput în manipularea cifrelor, maestrul ocult al regiunii era, totodată, un comandant foarte apreciat de forțele armate, care profitau de generozitatea sa.

Avea fața rotundă, părul negru ca pana corbului lipit de creștet, ochii căprui-închis, buzele groase, mâinile și picioarele durdulii, torsul lat și puternic. Sigur de sine și de capacitatea sa de seducție, Mehy era obsedat de un scop aparent inaccesibil: să-și însușească imensele comori ale Locașului Adevărului. Știa că artizanii produc bogății incredibile în Locașul Aurului și văzuse piatra de lumină care le deschidea drumul, atunci când pătrundeau în întunericul unui mormânt din Valea Regilor.

Pentru a o șterge fără a fi identificat, Mehy ucisese un paznic. Scrisoarea anonimă trimisă lui Sobek cu scopul de a-l scoate vinovat de omor pe Nefer cel Tăcut nu avusese, din nefericire, efectul scontat; intervenția misterioasei „femei înțelepte” din Locașul Adevărului, precum și ancheta tribunalului dovediseră nevinovăția artizanului. Dar comandantul rămânea departe de orice bănuială și ascensiunea sa își urmase cursul, cu prețul dispariției socrului său, pe care o pusese la cale cu istețime, și datorită complicității delicioasei sale soții Serketa, fermecătoare ca un scorpion, lacomă și neiertătoare ca el.

Bogat, puternic, bucurându-se de o bună reputație, Mehy complota cu prudență și cu răbdare. Refuzat de tribunalul de admitere al Locașului Adevărului, nu reușise niciodată să treacă peste acest afront. Dorința lui de a se răzbuna era dublată de visul de a transforma vechiul Egipt, îngropat în tradițiile și credințele sale, într-o țară modernă și cuceritoare, în care știința, prin persoana prietenului său Dakter, gata să accepte orice invenție, ar trezi la viață o societate adormită.

Pentru împlinirea acestui plan măreț era, însă, necesară pătrunderea în secretele confreriei, protejate cu atâta strășnicie de faraoni. Principalul adversar al lui Mehy fusese Ramses cel Mare, iar unica sa tentativă de a-l suprima pe monarh, sabotându-i carul de luptă, nu fusese decât un eșec. Comandantul trebuise să admită că bătrânul suveran se bucura de un noroc nemaipomenit și se mulțumise cu suprimarea celui care ar fi putut cleveti, cel care executase nereușitul sabotaj. Rămânea posibilă o singură strategie: să-și țeasă, în jurul satului, o plasă, precum face un păianjen, așteptând să moară Ramses.

În sfârșit, Mehy scăpase de binefăcătorul Locașului Adevărului! Fără Ramses, artizanii vor fi dezorientați. Și nu se știe dacă noul rege, Merenptah, un om din nord, va fi la fel de dispus să protejeze confreria ca predecesorul său. Dar Trezorierul principal al Tebei nu reușea să obțină vești sigure din Pi-Ramses, capitala în care Merenptah fusese încoronat. Se credea despre el că este paseist, lipsit de orice intenție novatoare și foarte hotărât să meargă pe urmele lui Ramses cel Mare. Dar, oare, puterea lui supremă nu-i va modifica și caracterul?

Cât despre intrigi, astea ar trebui să se întindă, din ce în ce mai frumos țesute!

Unii s-ar fi împăcat cu ideea unei domnii de tranziție care, probabil, ar putea fi de scurtă durată, pregătind astfel o lume nouă. Ar fi o lume în care Mehy ar juca un rol extrem de important. Dar asta, doar dacă ar deține secretele Locașului Adevărului!

În timpul acestei interminabile perioade de mumificare s-ar fi putut ivi evenimente neașteptate: moartea brutală a lui Merenptah, bunăoară, și o luptă pentru tron. Mehy spera că nu se va întâmpla nimic din toate acestea, nefiind încă pregătit să ia parte la ele. Visa la manipularea unui monarh care să înainteze primul pe scenă, în timp ce el, din umbră, să fie adevăratul conducător. Dacă îi reușise planul în privința primarului Tebei, de ce nu i-ar reuși din nou, dar la un nivel superior?

Un Merenptah conservator, care credea în principii învechite și incapabil să perceapă evoluția unei țări, acest faraon mediocru n-ar putea, oare, deveni cel mai bun dintre aliații săi?

Pentru a testa puterea de rezistență și starea de spirit a artizanilor, Mehy îl convinsese pe Abry, administratorul principal al malului stâng, să trimită în sat un grup de soldați și un vistiernic.

Dacă ar fi reușit să forțeze intrarea în sat, Mehy ar fi putut să dea năvală și să spulbere privilegiile confreriei.

☥

Treaba era serioasă.

Șeful Sobek constata că avea de-a face într-adevăr cu soldați, în majoritate bărbați maturi. De când fusese numit șef al pazei Locașului Adevărului, se confrunta pentru prima oară cu o trupă de ostași.

Dispuși pe două rânduri, aceștia așteptau, nemișcați, în fața primului fort. Paznicii nubieni, flăcăi puternici, bine antrenați, erau înarmați cu bâte și săbii scurte. Erau gata să asculte de Sobek, considerat un adevărat șef de clan, ale cărui ordine nu se discutau.

Sobek înainta:

— Care vă este comandantul?

— Eu, răspunse un veteran, vizibil impresionat de robustul bărbat negru care-l măsura din cap până-n picioare, dar eu ascult de ordinele vistiernicului.

Ascuns până atunci în spatele soldaților, un omuleț rotofei ieși dintre rânduri și i se adresă lui Sobek cu o voce subțirică și ascuțită:

— Am un mandat din partea administratorului principal al malului stâng. Trebuie să văd câte animale există în sat și să calculez taxele ce trebuie aplicate. În ultimii ani, n-am înregistrat nicio declarație. Reprezentând forța publică, va trebui să colaborați cu mine, ajutându-mă să-mi îndeplinesc misiunea.

Șeful Sobek nu se aștepta la un atac de acest gen:

— Intenționați… să pătrundeți în sat?

— Fără asta nu se poate!

— Ordinele mele sunt stricte. Accesul în sat este interzis oricărei persoane care nu este artizan sau membru al familiei sale.

— Ar trebui să fiți rezonabil. Doar reprezint puterea administrativă!

— De la regula pe care v-am prezentat-o nu fac excepție decât faraonul și vizirul. Din câte știu, nu sunteți niciunul, nici celălalt.

— În ceea ce privește fiscul, ar trebui să vă supuneți! Mergeți și-l căutați pe scribul Mormântului. Vă va spune clar care este legea.

Sobek ezita. La urma urmelor, nu era o soluție proastă. Oricum, inspectorul nu-l cunoștea pe Kenhir cel Ursuz:

— De acord, dar nu care cumva să constat că soldații s-au clintit din loc! Dacă încearcă să treacă de acest fort, oamenii mei îi vor face să se retragă fără menajamente.

— Șefule Sobek, folosiți un ton care nu-mi este deloc pe plac. Soldații mei sunt mult mai numeroși decât paznicii voștri, așa că legea este de partea mea.

— Dacă vorbiți astfel, nu mă mai duc să caut pe nimeni și rezolv problema eu însumi.

Paznicii nubieni își ridicară bâtele fără să mai aștepte vreun ordin. Mai tineri și mai rapizi decât adversarii lor, nu se temeau de o înfruntare cu doi sau trei deodată.

— Mai bine să nu ne enervăm, propuse vistiernicul. Eu nu sunt aici decât pentru a respecta ordinul, ca și dumneavoastră, de altfel.

— Ordinele mele sunt foarte stricte și sunt obligat să le respect ca atare.

— Mergeți să-l căutați pe scribul Mormântului!

— Dar nu cumva să înaintați!

Crispat, funcționarul încremenise. Fusese prevenit că avea de îndeplinit o misiune delicată, dar nu se așteptase totuși la o asemenea rezistență. Și se temea de acel colos negru. Dacă s-ar isca vreo luptă, nu s-ar termina oare rău pentru el? Pentru moment, era mai bine să renunțe la folosirea forței și să stea de vorbă cu scribul Mormântului, punându-l în fața faptului împlinit.

Șeful Sobek nu se grăbi să treacă de forturi. Oamenii săi nu vor avea ce alege din această mână de soldați. Dar în urma lor vor veni alții, mai numeroși, mai de temut.

Cine să fi plănuit această intervenție dacă nu Abry, administratorul principal de pe malul stâng? Iată că, din nou, îi ieșea în cale lui Sobek. Înaltul funcționar încercase în zadar să-l corupă și apoi să-l convingă să se mute, de parcă ar fi vrut să scape de un paznic nedorit, capabil să-l implice în asasinatul care îl obseda pe nubian.

Abry lansa pentru a treia oară un atac împotriva lui și, mai mult chiar, împotriva Locașului Adevărului.

De ce acționa astfel dacă nu pentru că se știa vinovat, într-un fel sau altul, și făcea tot ce putea să scape de cei care l-ar fi putut acuza?

Urgența zilei era acest vistiernic. Evitarea unui conflict va fi, poate, imposibilă, căci nu era de ajuns să-l prevină pe Kenhir. Trebuia ca scribul Mormântului să accepte să se deplaseze.