CARTEA ÎNTÂI

ORIGINILE

I

POZIŢIA ANGLIEI

I. „Trebuie să ne reamintim mereu că suntem vecini, iar nu parte a continentului". Aceste cuvinte ale lui Bolingbroke[1] definesc poziţia origi­nală a Angliei. Ea e atât de apropiată de continent încât, de pe plaja Ca­lais, se zăresc albele faleze de la Dover, ispită pentru invadatori. Timp de mii de ani a fost chiar unită cu Europa şi vreme îndelun­gată Tamisa s-a vărsat în Rin. Animalele care au repopulat Anglia după perioada glaciară şi primii vânători care le-au urmărit au venit din Europa pe uscat. Dar oricât de puţin adânc şi de îngust ar fi bra­ţul de mare ce desparte astăzi insula engleză de Belgia şi Franţa, el a fost de ajuns pentru a asi­gura ţă­rii pe care o proteguieşte un destin aparte.

II. „Insulară, dar nu izolată". Europa este prea aproape de englezi pentru ca insularitatea ideilor şi a moravurilor lor să rămână neinfluen­ţată. S-ar putea spune chiar că insularitatea este mai curând un fapt uman decât un fenomen natural. La în­ceputul istoriei sale, Anglia a fost invadată, la fel ca alte teritorii, şi s-a apărat foarte prost. Trăia atunci din agricultură şi din creşterea vitelor. Lo­cuitorii ei erau mai curând păstori şi fermieri decât negustori sau marinari. Abia mult mai târziu, după ce-şi vor fi construit flote puternice şi se vor simţi la adăpost, îndărătul unei centuri de mări bine apă­rate, englezii vor cunoaşte binefacerile reale ale insularităţii, care, scăpându-i de teama invaziilor şi eliberându-i pentru câteva secole de imperativele mi­litare, determinante în politica altor naţi­uni, le va permite să încerce, fără riscuri, forme noi de guvernământ.

III. O întâmplare fericită a vrut ca partea cea mai accesibilă a Angliei să fie câmpia din sud-est, care priveşte spre Europa. Dacă solul insulei ar fi fost înclinat în partea opusă, dacă piraţii celţi şi scan­dinavi n-ar fi descoperit, de la primele lor in­cursiuni, decât munţi inaccesibili, probabil că puţini dintre ei ar fi încercat o invazie şi istoria ţării ar fi fost cu totul alta. Dar mareele duceau vasele până în fundul estuarelor bine adăposti­te; mici dea­luri calcaroase acoperite de iarbă îngăduiau explo­rarea insu­lei evitându-se pădurile şi mlaştinile; în sfârşit, clima era mai blândă de­cât în alte regiuni situate la aceeaşi latitudine, deoarece Anglia se gă­seşte într-un golf de căldură    hibernală creat de ceţurile umede şi călduţe ale oceanului. Astfel, toate însuşirile acestei coaste erau făcute ca să încura­je­ze pe cuceritor, care a fost în acelaşi timp şi ctitor.

IV. Această Anglie accesibilă este situată exact în faţa frontierei care desparte limbile romanice de cele germanice (astăzi flamanda de france­ză). Era destinată, aşadar, să primească tot atât de bine pe mesagerii cul­­turii romane şi latine ca şi pe mesagerii culturii teutone. Astfel că o altă trăsătură particulară a ei o va constitui, de-a lungul istoriei, combi­na­rea elementelor celor două culturi pentru a-şi făuri propriul său geniu. Prin aceasta Anglia este profund deosebită de Franţa sau de Italia, unde, în pofida anumitor contribuţii germanice, fondul latin a fost totdeauna biruitor, precum şi de Germania, pentru care cultura latină n-a fost nici­odată decât un ornament, respins adesea cu oroare. De trei ori va lua contact Anglia cu lumea latină - prin cucerirea romană, prin creştinism şi prin normanzi - şi influenţa pe care aceasta o va avea asupră-i va fi profundă.

V. Pare paradoxal, dar adevărul este că poziţia Angliei pe glob s-a schimbat între secolele al XV-lea şi al XVII-lea. Pentru popoarele din antichitate şi cele din evul mediu, aceste regiuni atât de des învă­luite în ceaţă constituie marginea extremă a lumii. Este îndepărtata Thule[2], ma­gică şi aproape in­umană, aflată nu departe de infern. Dincolo de stâncile pe care le bat valurile mari ale oceanului încep la nord gheţurile eterne, la vest marea fără de sfârşit. Cei mai cutezători se aventurează până aco­lo pentru că găsesc aur, perle, iar mai târziu lână, dar cum ar putea să-şi închipuie cineva viitorul prodi­gios al acestor insule? Orice activitate omenească lua atunci drept ţintă, în mod direct sau indirect, bazinul Mediteranei. Va trebui să vină bariera Isla­mului[3], descoperirea Americii şi mai ales puritanilor[4] pentru a deplasa căile comerciale şi pen­tru a face din insulele britanice - în faţa unei lumi noi - baza navală cea mai înain­tată a Europei.

VI. În sfârşit, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, insularitatea, du­pă ce-i permisese Angliei să-şi acorde, la adăpostul flotei sale, mai multă libertate internă decât puteau avea popoarele de pe continent, îi va per­mi­te, graţie aceleiaşi flote, să cucerească un imperiu mondial. Stăpânirea mărilor, soluţie a problemei apărării naţionale pe care i-o impunea Angli­ei poziţia sa geografică, explică în parte istoria imperială a acestei naţi­uni. Inventarea aeroplanului reprezintă pentru ea evenimentul is­toric cel mai însemnat şi cel mai periculos al tim­purilor noastre.

II

PRIMELE SEMNE UMANE

I. Prima pagină din istoria Angliei nu este, aşa cum s-a scris adesea, o pagină albă, ci mai curând o pagină acoperită de semne care aparţin mai multor alfabete, a căror cheie noi n-o posedăm. Unele re­giuni ale ţă­rii şi, în deosebi, dunele cretoase şi on­dulate din Wiltshire sunt presărate de monumente construite în timpuri preistorice.

Aproape de satul Avebury se pot vedea urmele gigantice ale unei a­de­­vărate catedrale megalitice. Peste cinci sute de pietre în picioare for­mau inele la care duceau imense alei. Un meterez mărginit de un şanţ inte­rior acoperit de iarbă înconjura un vast spaţiu cir­cular. De pe mete­rez se mai zăreşte şi astăzi, la o distanţă de câteva sute de metri, o colină artificială care domină câmpia şi care a cerut, desigur, unui popor primi­tiv tot atâta trudă, credinţă şi curaj cât le-au cerut egiptenilor monumen­tele de la Giseh. Pe toate deluşoarele din împrejurimi se ridică gor­gane de iarbă, având forme neregulate, unele ovale, altele rotunde, - morminte ale căpeteniilor în care s-au găsit, înlăuntrul unor încăperi de piatră, sche­­lete, obiecte de olărie şi bijuterii. Câmpul acesta de eroi, liniile sim­ple şi maiestuoase ale gorganelor care se reliefează pe cer, profilul în­drăz­neţ şi limpede al meterezului, inelele şi aleile, totul evocă existenţa încă de pe acele vremuri a unei înalte civilizaţii.

II. Monumentele de la Avebury, templul de la Stonehenge, gorganele de pe Colina Giganţilor par a dovedi existenţa, încă din al doilea mileniu înain­tea erei noastre, a „unei populaţii numeroase obiş­nuite să se uneas­că în vederea unei acţiuni comune sub conducerea unei autorităţi accep­tate". Poteci de iarbă urmau crestele şi serveau drept drumuri pri­milor locuitori ai ţării. Multe dintre ele îşi mai păs­trează importanţa, şi auto­mo­bilul englezului modern înaintează, întocmai ca însoţitorul turmelor în se­colul al XVIII-lea, pe aceste drumuri ridicate care domină văile astăzi fertile, dar care odinioară erau inaccesibile călătorului din cauza păduri­lor şi a mlaştinilor. Astfel, încă din acea perioadă învăluită în mister fu-se­seră determinate anumite trăsături per­manente ale geografiei umane. Multe din locurile sacre ale popoarelor primitive aveau să rămână pen­tru urmaşii lor pământuri fermecate. Şi încă de pe atunci natura sugera lo-cu­rile de aşezare ale viitoarelor oraşe. Canterbury era punctul cel mai apropiat de coastă de unde a fost posibil, ţinând seamă de flux şi reflux, să se ajungă în timp util în cutare sau cu­tare port; Winchester ocupa aceeaşi poziţie în vest; Londra păstrează puţine urme ale unei vieţi preis­to­rice, dar avea să se impună curând pentru că era, în fundul celui mai sigur estuar, un adăpost comod, la gura unui râu şi locul cel mai apro­piat de mare unde era posibil să se arunce un pod peste Tamisa.

III. De unde veneau aceste familii care, după dis­pariţia omului pale­olitic şi la sfârşitul perioadei gla­ciare, au populat Anglia, aducând cu ele boul, capra şi porcul? Scheletele arată că au existat două rase, una cu craniul alungit, alta cu craniul lat. Odinioară se învăţa că aceste cranii alungite se găsesc în gor­ganele ovale, iar craniile late în gorganele rotun­de. Era comod, dar inexact. Din păcate s-au găsit cranii alungite în gor­ga­nele rotunde şi îţi trebuie multă amabilitate intelectuală spre a sesiza printre monu­mentele megalitice din Anglia două civilizaţii dis­tincte. Se dă în general denumirea de iberi acestei populaţii primitive şi se crede că a venit din Spania. Spaniolă sau nu, era cu siguranţă de origine medi­teraneană. Călătorul care se întoarce din Malta şi se duce la Stonehenge este izbit de trăsăturile co­mune pe care le oferă monumentele megalitice din locuri atât de depărtate unul de altul. Fără îndoială că în timpuri pre­istorice a existat în Mediterana, pe ţărmurile oceanului şi până în Insulele Britanice, o civilizaţie destul de omogenă, aşa cum a fost mai târziu în Europa - în evul mediu - creştinătatea. Această civilizaţie a fost adusă în Anglia de imi­granţii rămaşi în contact cu continentul graţie ne­gustorilor care veneau după metale în Britania şi aduceau în schimb pro­dusele Levantului şi chihlim­barul din Baltica. Puţin câte puţin, locuitorii insu­lelor, ca şi cei de pe continent, au deprins noi înde­letniciri: agricul­tu­ra, arta de a construi corăbii lungi şi aceea de a topi bronzul. Este in­teresant să-ţi imaginezi încetineala acestor progrese pe care oamenii le-au înfăptuit în decurs de secole. Pelicula subţire a perioadei istorice se reazemă pe adâncile straturi ale preistoriei, şi nenumăratele generaţii care n-au lăsat alte urme tangibile sau vizibile decât pietrele cioplite şi ridicate în picioare, drumuri şi fântâni, au lăsat moştenire omului o sea­mă de cu­vinte, de instituţii şi de procedee fără de care conti­nuarea aventurii ar fi fost de neconceput.

III

CELŢII

I. Între secolele al VI-lea şi al IV-lea î.e.n. so­siră în Anglia şi Irlanda valuri succesive de triburi de păstori şi de războinici, care, puţin câte puţin, luară locul iberilor. Triburile aparţineau unui popor numit celt, care ocupase imense teritorii în valea Dunării, la nord de Alpi şi în Galia. De ce migrau aceste triburi? Probabil pentru că popoarele de păs­tori sunt silite să-şi urmeze cirezile, împinse de foame spre noi păşuni. Fără îndoială că au inter­venit şi cauze omeneşti: un şef aventuros, dorinţa de cuceriri, presiunea din partea altui popor mai puternic. Migraţiunile aces­tea fură încete şi conti­nue. Un clan traversa Canalul Mânecii, se ins­tala la marginea mării; un alt clan îl alunga, iar acesta mergea mai de­par­te, gonindu-i la rândul său pe indi­geni. Triburilor celte le plăcea să se războiască, chiar şi între ele. Erau formate din bărbaţi înalţi şi puternici, mâncători de carne de porc şi de terci de ovăz, băutori de bere şi destoi­nici conducători de care. Scriitorii latini şi greci îi zugrăveau pe celţi ca pe un popor de statură înaltă şi slabă, cu pielea albă, părul blond. În rea­litate existau şi o mulţime de celţi bruni, şi învingătorii, ca să organi­zeze la Roma parăzi cu prizonieri corespunzători tradiţiei popu­lare, tre­buiau să-i trieze şi să le vopsească părul. Celţii înşişi îşi făuriseră un model ideal al rasei lor, de care căutau să se apropie cât mai mult. Îşi deco­lorau părul şi îşi pictau corpul în culori pastel; de aceea romanii îi supranumiră mai târziu pe celţii din Scoţia picti, adică oameni pictaţi.

II. În lunga şi înceata invazie celtică, istoricii dis­ting două valuri principale: primul, format din goideli sau gaeli, care dădură limba lor, gaelica, Ir­landei şi regiunii de munte din Scoţia; al doilea, format din britani, sau prytoni, a căror limbă a de­venit limba galilor şi a bretonilor din Franţa. În Anglia invaziile germanice au dus mai târziu la dis­pariţia limbilor celtice. Au supravieţuit numai câteva cuvinte din viaţa domes­tică, salvate de femeile celte care s-au căsătorit cu învingătorii, ca cradle (lea­găn), şi nume de locuri. Avon (râu) şi Ox (apă) sunt rădăcini celtice. Denumirea Londrei, London, în la­tineşte Lundinium, trece drept o denu­mire celtică analoagă cu aceea a satului francez Londinières. Mult mai târziu, cuvinte celtice aveau să fie reim­portate în Anglia de către scoţieni (clan, plaid, kilt) şi de către irlandezi (shamrock, log, gag) [5]. Cuvântul slogan din publicitatea americană vine din celtă şi înseamnă „strigăt războinic". Cât despre cuvântul britan sau pryton, el însemna: ţara oamenilor ta­tuaţi. Când grecul Pytheas ajunse în aceste insule în anul 325 î.e.n., el le dădu denumirea de pretanice, denumire care s-a păstrat aproape neschimbată.

III. Pytheas era un grec din Marsilia, matemati­cian şi astronom, însărcinat de către o asociaţie de negustori cu explorarea Atlanticului. El, cel dintâi, a îndreptat farul istoriei spre o regiune obscură pe care oamenii din timpul său o considerau marginea universului. În aceste locuri fabuloase, Pytheas a găsit o ţară relativ civilizată. Omul Meditera­nei a fost surprins de mareele Atlanticului; el a notat că poporul de acolo cultiva grâu, dar că era nevoit să-l treiere în hambare acoperite, din pri­cina climei umede. Britanii pe care i-a observat beau un ames­tec de gră-unţe fermentate şi de miere şi făceau co­merţ de cositor cu porturile gali­ce de pe continent. Două sute de ani mai târziu, un alt călător, Poseido­nius[6], ne descrie chiar minele de cositor, modul cum se transportau lin­gourile pe spatele măgarilor şi al cailor şi apoi cu corăbiile, până la insu­la Ictis, care trebuie să fie Mont-Saint-Michele. Traficul era destul de im­portant pentru a justifica folosirea unei monede de aur, pe care celţii o copiaseră după sta­terele lui Filip din Macedonia[7]. Prima monedă bă­tută în Anglia purta capul lui Apollon, ceea ce este un simbol destul de grăitor al originii mediteraneene a acestei civilizaţii.

IV. Cel mai bun document pe care-l posedăm cu privire la viaţa celţilor este mărturia lui Cezar. Fiecare oraş, fiecare târg şi aproape fiecare familie erau divizate în două fracţiuni. Mai-marii fiecărei partide îşi proteguiau partizanii lor. Aceste popoare n-aveau simţul statului şi n-au lăsat nici o moşte­nire politică.

Statul, în Anglia şi în Franţa, este o creaţie deopotrivă latină şi germanică[8]. Celţii, care, uniţi, ar fi fost invincibili, îşi depreciau prin certu­rile lor bravura şi inteligenţa. Clanul celt nu era un clan totemic[9], ci un clan familial, ceea ce creează legături mai puternice, dar constituie un obstacol în calea dezvoltării unor societăţi mai largi. Tot astfel se vede cum în ţările de origine celtică familia a rămas unitatea vieţii sociale. La irlandezi, chiar şi la cei care au emigrat în Statele Unite, politica rămâne o afacere de clan. Din timpul lui Cezar cla­nurile familiale „aveau gustul culorilor, al emble­melor, al blazoanelor... Tartanele clanurilor scoţiene au poate o origine celtică". Cezar apreciază că viaţa în comunitatea rurală, cu câmpiile şi păşunile co­mune, care vor juca un rol atât de important în istoria Angliei, este proprie germanilor. Ea n-ar fi fost compatibilă, la celţi, cu sistemul de facţiuni pe care l-a descris. De altfel, pentru aceşti nomazi abia statorniciţi, agricultura era mai puţin importantă decât vânătoarea, pescuitul şi creşterea vitelor. În Ţara Galilor, până în evul mediu, populaţia îşi muta cătunele pentru a găsi noi terenuri de vânătoare, de păşuni sau chiar de cultivat.

V. Clasa cea mai onorată era aceea a preoţilor, sau druizilor. Nimic nu seamănă mai mult cu aceşti druizi decât brahmanii din India sau magii din Iran.

Multe din credinţele celtice amintesc de Orient. Greva foamei, practicată de irlandezi, este dharna a indienilor: brahmanul posteşte la uşa adversarului său până ce obţine satisfacţie. Pe vremea lui Cezar, în Britania se găseau cei mai renumiţi druizi. Ei se adunau în fiecare an într-un punct central, poate la Stonehenge, dar Sfânta Sfintelor era pentru ei insula Mona (Anglesey). Galii sau belgii care voiau să dobândească o cunoaştere aprofundată a doctrinei se duceau să se instruiască în Britania. Acolo învăţau un număr mare de versuri care conţineau preceptele sacre. După învăţătura druizilor, „moartea nu-i decât o schimbare a locului, căci viaţa continuă, cu for­mele şi bunurile sale, în Lumea Morţilor, care con­stituie o rezervă de suflete disponibile... Se pare că pentru ei capitalul de suflete nu era limitat la spe­cia umană şi că ei credeau în metempsihoză", ceea ce reprezintă încă o trăsătură comună cu Orientul.

VI. Între celţii din Britania şi belgi, care trăiau de cealaltă parte a Canalului Mânecii, existau legă­turi strânse şi constante. În momentul invaziei ro­mane, celţii din Britania trimiseră întăriri fraţilor lor de pe continent. Cezar remarcă totuşi că celţii din insule erau mai puţin bine înarmaţi decât cei din Galia. Celţii din Galia părăsiseră carele de luptă, instrument arhaic, pentru că găsiseră în câmpiile din sud destui cai buni. Britanii, care nu posedau cai în stare să poarte un oştean, luptau întocmai ca război­nicii lui Homer şi aveau încă, în loc de cavalerie, o pedestrime purtată.

VII. După înfrângerea lor, celţii, inteligenţi şi adaptabili, imitară bucuroşi civilizaţia romană, atât în Britania cât şi în Galia. „Profesorii gali, formaţi la şcoala druizilor, au fost aceia care au dat Galiei cultura sa clasică... Mai târziu, în timpul evului mediu, călugări irlandezi vor readuce în Europa cul­tul literaturii greceşti şi latine". Dar celţii n-au fost numai nişte buni agenţi de transmisie ai unei cul­turi străine. Ei înşişi aveau gustul artelor şi orna­mentaţiile în spirală de pe armele lor, de pe biju­teriile şi obiectele de olărit dovedesc mai multă fantezie decât au avut vreodată romanii. Ei au adus literaturii europene simţul oriental al misterului şi o concepţie dramatică despre fatalitate care le este proprie. Poate că mai ales, prin istoria lui Tristan şi a Isoldei şi prin aceea a regelui Arthur geniul celtic şi-a lăsat amprenta sa în Europa. Elementele celtice, păstrate în vestul insulelor, au jucat un mare rol în formarea Angliei moderne; în secolul al XX-lea vom găsi guverne engleze.