I

IACOB I STUART ŞI PROBLEMA RELIGIOASĂ

I. Regii dinastiei Tudor fuseseră nişte zei naţio­nali. Ca să le fie pe plac, supuşii lor, clerul, chiar şi episcopii şi‑au schimbat de mai multe ori religia. La un cuvânt de‑al lor, seniorii şi miniştrii îşi pu­neau fără împotrivire capetele pe butuc. Parlamen­tul întâmpina dorinţele lor uneori cu umile critici, alteori mormăind, dar nu le respingea niciodată. Am arătat care au fost resorturile acestei uimitoare puteri: după o lungă perioadă de anarhie, supuşii simţeau o aprigă nevoie de autoritate: Henric al VH‑lea şi Elisabeta aveau geniul regalităţii şi un tact care le‑a permis să prevadă, în cea mai mare parte a cazurilor, reacţiile opiniei publice. Numai consimţământul acesteia a făcut posibilă paradoxala vigoare a unei monarhii neînarmate. "Dacă beefeater‑ii196 palatului puteau asigura paza unei corăbii în care vreun nobil răzvrătit sau vreun ministru îndepărtat de la putere era condus la Turn, aceasta se datora faptului că ucenicii din Londra nu încer­cau să le smulgă prizonierul". Nici suveranul, nici

Consiliul privat n‑ar fi putut constrânge la supu­nere o populaţie de cinci milioane de suflete, obiş­nuită de secole să păstreze arme în casă şi antre­nată în mânuirea arcului şi a săbiei. De la urcarea pe tron a lui Henric al VII‑lea, forţa dinastiei Tudor nu a fost o forţă militară, ci una psihologică şi sentimentală. Acest succes de durată, cât şi supu­nerea voluntară a poporului englez aveau să dea naştere în mintea succesorilor Elisabetei unor pe­riculoase iluzii.

II. În ziua morţii reginei (24 martie 1603), o mare nelinişte cuprinsese ţara. Străzile Londrei erau stră­bătute de patrule. Marinari protestanţi părăsiseră porturile pentru a opri – în cazul când s‑ar fi pro­dus – o invazie papistă venită din Flandra. Îndată ce se află că Iacob al Vl‑lea, calvinistul, urma să descindă din regatul său scoţian pentru a deveni Iacob I al Angliei şi a uni cele două coroane, se restabili calmul. Călătoria noului rege începând de la frontieră şi până la Londra a fost un neîntrerupt triumf. În toate satele sunau clopotele; în oraşe o mulţime entuziastă îl aştepta pe suveran în piaţa centrală; în castele, Iacob I, obişnuit cu sărăcia scoţiană, se minuna de splendoarea serbărilor. Un gest al său nu fu pe placul poporului şi produse nelinişte: Iacob, ignorând libertăţile engleze, po­runci să fie spânzurat fără judecată un hoţ prins de escortă pe drum. Dar înainte de a întâlni vreo rezistenţă, el putea să epuizeze vastul fond de în­credere pe care i‑l lăsaseră moştenire predecesorii săi.

III. Era un bărbat de treizeci şi şapte de ani. Destul de ridicol ca înfăţişare şi maniere, lipsit de orice distincţie; vorbea mult, dar greoi, şi limba i se împleticea în gură. Modul său ridicol de a vorbi masca substanţa celor spuse, care nu era niciodată lipsită de savoare. S‑a spus că englezii, proclamându‑l pe Iacob Stuart urmaşul Elisabetei Tudor, au urcat pe tron un caracter feminin în locul unui ca­racter masculin. Într‑adevăr, petrecându‑şi copilăria în mijlocul asasinatelor şi al comploturilor, Iacob Stuart rămăsese cu groaza de oameni înarmaţi. Beati pacifici era deviza sa. Purta haine vătuite pentru a se feri de lovituri de pumnal şi când vedea o sabie se îmbolnăvea. Destul de cultivat, era însă mai curând un intelectual decât un om inteligent. Adolescent precoce, scrisese versuri, tratate de teolo­gie şi două cărţi de doctrină politică: Basilikon Doron şi True Law of Free Monarchies197, în care de­monstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze, iar supuşii să asculte de ei. Regele era, aşadar, deasupra legii, dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un exemplu pentru ceilalţi, în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze.

IV. Doctrină orgolioasă, care se dovedise utilă în Scoţia pentru a ţine la respect un cler arogant şi redutabil. Iacob I venea în Anglia primejdios de convins de superioritatea lui. Îşi închipuia în mod sincer că este un teolog genial menit să‑i ducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. Nu ştia a‑proape nimic despre caracterul noilor săi supuşi şi nici nu căuta să‑i înţeleagă. Cum veni, începu să peroreze în adunările lor, să spumege, să se bâlbâie, amuzându‑şi auditorii, fără să‑şi dea seama, cu ac­centul său scoţian. El se aştepta să fie "înălţat până la ceruri cu laude" pentru elocvenţa şi erudiţia sa. Dar avea de‑a face cu un popor care nu era dispus să asculte cu respect un moralist străin.

V. Deşi a fost crescut în religia calvină, noul rege a făcut casă bună cu biserica anglicană. El suferise în Scoţia din cauza libertăţii democratice a presbiterienilor; nu‑l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. Elisabeta impusese supuşilor săi un conformism la fel de riguros ca odinioară biserica romană. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la cele "treizeci şi nouă de articole"; clerul nu putea folosi decât Cartea de rugăciuni oficială, comisiile ecleziastice se dovedeau tot atât de severe ca odinioară tribunalele romane, în ochii adevăratului anglican, Reforma n‑a însem­nat o ruptură cu trecutul şi biserica lui rămânea pentru dânsul "catolică", adică universală. "Protes­tantul mijlociu – scrie lady Hutchinson198 – re­nunţase la papism pentru că nu mai era la modă, dar în adâncul inimii sale înclina de partea aceasta". Doctrina anglicană, care era aceea a statului, se vedea atacată pe ambele flancuri, şi de catolicii romani, şi de puritani.

VI. În partea a doua a domniei Elisabetei, cato­licii romani suferiseră din pricina prigoanei, pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăs­prit‑o. Nu aveau acces la nici o funcţie locală sau naţională; nu aveau voie să se îndepărteze de pă‑mântul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. Un preot care celebra liturghia şi cei care‑l adăposteau puteau fi condam­naţi la moartea groaznică a trădătorilor, dar ame­ninţarea era rareori pusă în practică şi, în multe castele, se mai găsea, prin poduri, câte un capelan catolic. La începutul domniei lui Iacob I, adepţii bisericii romane nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le inspiră mari speranţe. Se ştia că întreţi­nuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei. Într‑adevăr, el se oferi să suprime amen­zile pentru delicte religioase, dar puse două condiţii: catolicii să declare loialitate faţă de rege, şi nu faţă de papă; să renunţe a face prozeliţi. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând de­cepţia catolicilor deveni atât de mare încât mulţi dintre ei începură să comploteze împotriva regelui

VII. Dintre aceste comploturi, cel mai periculos a fost celebrul "complot al prafului de puşcă" (1605). Scopul era să ucidă în acelaşi timp pe rege, pe lorzi şi pe membrii Camerei Comunelor care s‑ar fi aflat acolo, aruncând în aer Camera Lor­zilor în clipa când se vor fi adunat toţi. Protestanţii, fiind lipsiţi astfel de şefii lor, o răscoală catolică ar fi avut şansă de reuşită, ţinând seama de inerţia maselor. Prin calitatea vinovaţilor şi prin metodele folosite, complotul ne aminteşte de teroriştii ruşi de la sfârşitul secolului al XlX‑lea. Conjuraţii erau gentilomi. Cel mai celebru dintre ei, Guy Fawkes, militant catolic, învăţase în timpul campaniei din Flandra meşteşugul de a săpa tranşee şi tuneluri. Guy Fawkes şi prietenii săi începură prin a închi­ria o pivniţă în faţa parlamentului, dar curând descoperiră, din întâmplare, o încăpere situată exact sub Camera Lorzilor, ceea ce‑i scutea pe ei să mai sape o galerie. După ce închiriară încăperea aceea, aduseră o mulţime de butoiaşe cu praf de puşcă pe care le acoperiră cu vreascuri, şi atentatul ar fi reuşit cu siguranţă dacă conspiratorii n‑ar fi socotit necesar să avertizeze pe câţiva dintre partizanii lor, pentru a organiza răscoala care urma să aibă loc după explozie. Unul din cei cărora li s‑a încredinţat secretul se gândi că era de a sa datorie să informeze stăpânirea. Guy Fawkes rămase singur, plin de curaj, ca să aprindă fitilul la momentul stabilit; el fu arestat (la 5 noiembrie 1605) şi executat. O dată cu el pieriră şi complicii săi, precum şi stareţul ie­zuiţilor englezi, Garnet, care fu acuzat că a dat ideea crimei. Se pare că acuzaţia nu era înteme­iată; Henry Garnet nu păcătuise decât prin tăcere, dar indignarea stârnită de descoperirea unui atentat atât de grav şi care era cât pe aci să reuşească îi făcu pe toţi catolicii mai suspecţi ca oricând. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice, dar au şi fost declaraţi nedemni să exercite profe­siunile de avocat şi medic şi chiar să gireze bunu­rile copiilor lor minori. "Complotul prafului de puşcă" a atras după sine, pentru o vreme îndelun­gată, prăbuşirea catolicismului în Anglia. În min­tea oamenilor papismul se asocia cu sumbrele ima­gini ale complotului contra siguranţei statului; timp de un secol, orice om politic, orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condam­nat de opinia publică.

VIII. Dacă biserica anglicană trebuise, pe unul din flancurile sale, să se apere de catolici, pe celă­lalt avea de îndurat asaltul puritanilor. Puritanis­mul era mai puţin o doctrină şi mai curând o stare de spirit a acelora care voiau să "purifice" biserica nu numai de orice contact cu Roma, ci şi de obice­iurile romane. Îndată după venirea lui Iacob I, pas­torii puritani i‑au prezentat o petiţie. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a hotărî el însuşi dacă să poarte un stihar alb; suprimarea semnului crucii la botezuri, a înclinării capului când se pronunţa numele lui Iisus, a genuflexiunii în faţa altarului, a verighetei la celebrarea căsătoriei; şi, în sfârşit, stricta respectare a duminicii. Alţii, mai radicali, doreau desfiinţarea episcopilor şi cre­area unei biserici presbiteriene după modelul bise­ricii scoţiene. Un al treilea grup era compus din independenţi, care cereau dreptul pentru fiecare om să‑şi aleagă singur dogmele. Toţi aveau ca trăsătură comună o profundă "aversiune pentru veselie", o "dragoste pasionată pentru libertăţile civice", gus­tul vieţii simple şi al unui cult fără strălucire. Pu­ritanii aveau oroare de poezia italienizată şi sen­zuală a Renaşterii elisabetane. Era de vină sângele saxon? Climatul? Veselia mediteraneană era pen­tru ei un motiv de mirare şi de scandal. Nu că n‑ar fi fost sensibili la o anumită poezie, dar preferau poezia Ecleziastului şi a psalmilor celei a lui Spenser şi a lui Shakespeare. Dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici ebrei, îşi ziceau unul altuia "frate cutare" sau "soră cutare" şi cre­deau a fi noul popor al lui Dumnezeu, însărcinat să‑i extermine pe amaleciţii199 de la curte. Citirea permanentă a Bibliei îi făcea să trăiască într‑un vis colectiv şi sumbru, adesea nobil. Ei condamnau tea­trul, aveau oroare de păcat, mai ales de cel tru­pesc, se îmbrăcau cu o modestie voit demodată şi se rădeau pe cap ca să‑şi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. Pe scurt, erau trişti, oneşti, insuportabili şi dârji.

IX. La începutul domniei lui Iacob, puritanii fă­ceau parte din biserica naţională şi sperau să‑şi im­pună doctrina lor. S‑a organizat o conferinţă la Hampton Court, sub preşedinţia regelui, pentru a examina petiţia lor. Iacob I luă parte cu plăcere la această discuţie teologică până în clipa când au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. Ele tre­zeau penibile amintiri în mintea lui. "Dacă doriţi o biserică presbiteriană – spuse el –, ea se potri­veşte tot atât de bine cu monarhia ca Dumnezeu cu diavolul... Orice Jack, Will sau Tom va putea să critice actele mele. Jack va spune: «Aşa trebuie să fie», şi Will va răspunde: «Nu, ar trebui sa fie în felul ăsta»". Şi, luându‑şi pălăria ca să ridice şe­dinţa, ţipă: "Se ştie cum au tratat‑o pe biata doamnă, mama mea, şi pe mine însumi în timpul minorităţii... Închei deci: fără episcopi, nici rege... Dacă asta‑i tot ce are de spus partida voastră, am s‑o silesc să se conformeze sau am s‑o alung din ţară". Prin discursul acesta, el a transformat cearta religioasă într‑o ceartă politică. Puritanii învăţa­seră din Biblie că cei credincioşi trebuie să militeze pentru credinţa lor şi că datoria fiecărui om care cunoaşte adevărul este de a‑l face să învingă. Şi pentru că îi constrângea s‑o facă, o vor încerca până şi împotriva voinţei regelui. În 1604 el a trebuit să poruncească expulzarea din biserică a trei sute de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican.

X. Începând din acest moment trebuie să se dis­tingă în clerul englez trei grupări: o grupare a înaltei biserici, cea mai puţin îndepărtată de bise­rica romană şi care acceptă ritualul impus de di­nastia Tudorilor; o grupare presbiteriană, neconformistă, care rămâne în sânul bisericii, dar doreşte s‑o reformeze; şi o grupare independentă, sau "congregaţionalistă", care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. Inde­pendenţii refuzau să recunoască o biserică de stat, fie de tip englez, fie de tip scoţian. Biserica era pentru ei un grup de creştini uniţi numai din pro­pria lor voinţă. Unii dintre ei, din respect faţă de libertatea individuală, mergeau până la suprimarea botezului copiilor, pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă: aceştia erau baptiştii.

XI. E important să se înţeleagă că pentru pro­testanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. Mulţi aleseră exilul şi, în 1608, emigrară în Olanda, dar şi acolo erezia din jurul lor îi nelinişti pe cei mai exigenţi. În 1620 câţiva se întoarseră din Olanda şi veniră la Southampton, pentru a se îmbarca de îndată pe Mayflower, care trebuia să‑i transporte în America. Primii pelerini au fost în număr de o sută doi. Se gândeau să se stabilească pe la frontiera de nord a teritoriului Companiei Virginia; vânturile şi curentele marine îi siliră să debarce mai la nord, în regiunea care se numeşte astăzi Noua‑Anglie. În anii care au urmat şi care au fost puţin favorabili pentru puritani în Anglia, mii de emigranţi au venit după ei şi, în noua lor ţară, oamenii aceştia care au preferat exi­lul în locul ereziei au întemeiat, după cum era de aşteptat, o teocraţie.