Originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa

INTRODUCERE

Aceasta este povestea unui popor rătăcitor, care în Evul Mediu ajunge în Balcani şi apoi, treptat, se răspândeşte peste întregul continent european şi dincolo de acesta. Bătând la porţile Europei de Vest în straie de pelerini, ţiganii au stârnit o puternică curiozitate, după care au început să circule tot felul de teorii în legătură cu originea lor. Stabilirea prin deducţie lingvistică a locului de unde a început diaspora va fi posibilă mult mai târziu. În ciuda expunerii constante la multe influenţe şi presiuni, ţiganii au reuşit în decursul veacurilor să-şi păstreze o identitate distinctă şi să dea dovadă de o remarcabilă putere de adaptare şi de supravieţuire, într-adevăr, dacă luăm în considerare vicisitudinile de care s-au lovit – faptele relatate aici reprezentând o istorie a ceea ce alţii au întreprins pentru a le distruge individualitatea –, va trebui să conchidem că principala realizare a ţiganilor este chiar faptul că au reuşit să supravieţuiască ca atare.

Întrucât s-ar putea ca afirmaţia conform căreia ţiganii sunt „un popor european” să nu fie un adevăr general acceptat, ar fi mai bine să începem prin a lua în discuţie motivele care au stat la baza includerii lor în colecţia „Popoarele Europei”{1}.

Dacă un popor este reprezentat de un grup de bărbaţi, de femei şi de copii având o limbă şi o cultură comună şi aparţinând aceluiaşi tip rasial, grup ce poate fi cu uşurinţă deosebit de cel al vecinilor, atunci ţiganii au încetat de multă vreme să mai reprezinte aşa ceva. În decursul veacurilor s-a produs o uimitoare diversificare a lor. La fel s-a întâmplat şi cu sensurile date termenului de „ţigan” – o problemă de ordin semantic pe care nu ei au creat-o. Acest cuvânt este denumirea (sau mai degrabă una din cele multe) dată lor de către cei din afara etniei.

În secolul XX confuzia în terminologie devine deosebit de acută. La un moment dat cuvântul „ţigan” dobândeşte o conotaţie eminamente rasială. Definiţia iniţială dată de The Oxford English Dictionary (ediţia a 2-a, 1989) este:

ţigan… Membru al unei rase nomade (ei înşişi numindu-se romi), de origine hindusă, care a apărut pentru prima data în Anglia în secolul al XVI-lea şi despre care s-a crezut că provine din Egipt,

Aceştia au pielea de culoare roşcat-închis şi părul negru. Îşi câştigă existenţa din confecţionarea de coşuri, din geambaşie, din ghicit etc. şi de obicei trezesc suspiciune datorită vieţii nomade şi obiceiurilor lor. Limba lor (zisă romani) este un dialect hindus, foarte stâlcit, cu un număr mare de cuvinte provenind din diferite limbi europene.

Pe lângă acest sens, cuvântul a dobândit şi altul mai larg. Astăzi denumirea este adesea aplicată, fără deosebire, oricărei persoane itinerante, dar care nu este în mod vădit un vagabond. În schimb, alte descrieri, mai vagi poate ca sens (întrucât curând termenul „ţigan” dobândeşte un înţeles peiorativ), vor începe să se bucure de trecere atât în interiorul cât şi în afara comunităţii respective: cel mai des întâlnit este sensul de „călător” şi echivalentul său în alte limbi. Întreaga chestiune a fost exagerată de sensibilităţi actuale în ceea ce priveşte discriminarea pe motive rasiale, astfel că niciunul din termenii utilizaţi de cei din afara etniei nu reprezintă o descriere care să satisfacă şi să fie lipsită de ambiguitate.

Pericolele sunt amplu ilustrate de evoluţia termenului „ţigan” din legislaţia engleză, începând cu sfârşitul anilor 1950. În cele două utilizări stabilite de lege în această perioadă, termenul de „ţigan” a fost golit, mai întâi accidental, iar apoi în mod deliberat, de orice sens rasial sau etnic. Legea Drumurilor din 1959, dată pentru consolidarea legislaţiei anterioare, omite vechea expresie, mult prea cuprinzătoare, „sau altă persoană ce călătoreşte”, atunci când se referă la persoanele care comit un delict, în momentul în care ridică sau instalează o tabără sau o tarabă pe un drum (ce include carosabilul, acostamentul şi parcările). Lista potenţialilor delincvenţi este astfel redusă la „boccegii, alţi negustori ambulanţi sau ţigani”. Nu avem nicio dovadă că, prin aducerea în prim-plan a cuvântului „ţigan”, legiuitorii au reflectat îndelung asupra implicaţiilor, ceea ce înseamnă că necesitatea interpretării lui nu mai putea fi deloc evitată. Dintr-o singură lovitură aceştia reuşiseră să creeze o problemă de semantică delicată care – lucru uşor previzibil{2} – trebuia să fie reglementată într-o instanţă. Când, în cele din urmă, chestiunea este prezentată în 1967 în faţa înaltei Curţi de Justiţie, judecătorii ajung la concluzia că, în context, termenului nu i se poate acorda sensul de bază menţionat de dicţionar, respectiv „membru al rasei romilor”. Nu puteau concepe că parlamentul ar fi putut intenţiona să condamne pe cineva, având ca motiv simpla apartenenţă la o rasă. Din acest motiv dispun ca termenului de „ţigan” să i se confere sensul de „persoană care duce o existenţă nomadă, fără un serviciu şi un domiciliu stabil”. Cineva, au susţinut judecătorii, „ar putea fi ţigan într-o zi şi într-alta nu”.{3}

Acest concept se reînnoieşte în anul următor, când este adoptată Legea Amplasări: Caselor Mobile din 1968, pentru reglementarea clauzei referitoare la „organizarea taberelor de ţigani”. Legea respectivă îi defineşte pe ţigani ca „persoane cu un mod de viaţă nomad, indiferent de rasă sau origine,” altele decât proprietarii de circuri ambulante sau persoanele angajate în acestea. Astfel, etichetarea cuiva drept „ţigan” avea să depindă în mod expres de felul de viaţă şi nu de originile culturale sau etnice. Această definiţie este astăzi singura păstrată în jurisprudenţa britanică, întrucât exprimarea „sau ţigani” a fost în cele din urmă eliminată din legislaţia referitoare la drumuri, ca fiind discriminatorie.

Sensul etnic este totuşi reafirmat într-un alt context juridic, în care precedentele create în legătură cu drumurile şi locurile de oprire a caravanelor nu sunt neapărat relevante. Acest lucru a avut loc datorită unei hotărâri judecătoreşti, decurgând din Legea Raporturilor Interrasiale din 1976 prin care, în Marea Britanie, se acorda protecţie împotriva discriminării pe motive rasiale, aceasta însemnând: „culoare a pielii, rasă, naţionalitate sau origine etnică sau naţională”. Numărul controverselor i chestiunea dacă ţiganii sunt sau nu protejaţi de legislaţia referitoare la relaţiile dintre rase va creşte neîntrerupt în decursul anilor, începând chiar cu prima lege din 1965, şi se va cheltui mult efort şi multă energie cu afişele „Interzis ţiganilor” puse de către unii cârciumari. Sub incidenţa primei legi, afişele nu erau ilegale dar vor deveni ulterior. Unii dintre cârciumari, totuşi, pentru mai multă siguranţă, recurg la afişe „Interzis nomazilor”, un termen care va genera litigii şi mai încurcate. Astfel că, atunci când Comisia pentru egalitate rasială va contesta asemenea afişe, precum cel din localul Pisica şi oaia din estul Londrei, implicaţiile vor reţine mai întâi atenţia Judecătoriei de Ocol din Westminster în 1987, iar apoi, în 1988, a Curţii de Apel.

Problema în litigiu era întrebarea dacă interzicerea accesului la bunuri sau servicii reprezintă sau nu discriminare „pe motive rasiale”. Judecătorul de Ocol a refuzat însă să accepte argumentul Comisiei pentru egalitate rasială, conform căreia termenul de „nomad” este sinonim şi interschimbabil cu cel de „ţigan” şi că ţiganii reprezintă un grup etnic. Concluzia la care a ajuns este că anunţurile de tipul celui din localul Pisica şi oaia nu contravin legii şi ca urmare respinge acţiunea. Curtea de Apel{4} menţine hotărârea, în sensul că cei trei judecători sunt de acord că termenul „nomad” nu este sinonim cu cel de „ţigan” şi că acea categorie de persoane exclusă de afiş nu se limitează la ţigani: ca atare nu s-a efectuat în mod direct o discriminare Judecătorii confirmă totuşi că ţiganii reprezintă, în sensul legii, un grup rasial. Astfel că un afiş cu textul „Interzis ţiganilor” este considerat ilegal; în plus, un altul cu textul „Interzis nomazilor” va constitui în mod indirect o discriminare în detrimentul ţiganilor, prin impunerea unei condiţii (de a nu fi nomazi) care îi va afecta pe aceştia mai mult decât pe membrii altor grupuri rasiale.

Sunt necesare scuze pentru faptul că ne-am lansat aici în atari subtilităţi de ordin juridic, dar acestea se datorează descoperirii faptului că problema identităţii ţiganilor însoţeşte trecerea lor prin Europa, chiar din momentul sosirii lor aici. Pe de altă parte, aceste dezbateri juridice din tribunalele engleze servesc foarte bine la ilustrarea unei importante dileme ce se încăpăţânează să rămână prezentă în orice discuţie referitoare la ţigani. Este oare modul de viaţă factorul determinant în definirea lor? Acesta ar putea reprezenta o identificare suficientă în cazuri precum cele mai sus menţionate, dar e departe de a constitui un răspuns complet, căci unde oare vor fi cuprinşi acei ţigani numeroşi, care se mai simt încă ţigani, deşi au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au încetat să mai „călătorească”. Pe de altă parte, a acorda importanţă esenţială criteriilor de ordin biologic sau genealogic poate conduce uşor la delimitări absurde: populaţiile ţigăneşti, la fel ca şi altele, dovedesc un amestec de rase ancestrale.

Un sumar calcul matematic ne va arăta că, dacă de la sosirea ţiganilor în Europa, la fiecare o sută de căsătorii ar fi existat în medie patru căsătorii încheiate în afara etniei, pentru populaţia ţigănească actuală din Europa acest lucru ar fi condus la o descendenţa neţigănească de circa 70%. Dacă am lua doar trei căsătorii la fiecare sută şi tot am ajunge la un procentaj de 60%. (în timpul celui de al Treilea Reich, dificultăţile de ordin conceptual şi practic în modul de abordare a problemei rasiale au fost rezolvate prin crearea unui vast aparat de stat pentru studierea genealogiei ţiganilor şi prin elaborarea de norme pentru stabilirea gradului de ascendenţă ţigănească suficientă pentru ca cineva să fie clasificat ca atare, iar apoi trimis spre lagărele morţii.)

În cele din urmă se ajunge tot la criteriile „etnice”, în sensul în care Curtea de Apel din Anglia utiliza termenul în iulie 1988, şi ne va fi de ajutor dacă stăruim ceva mai mult asupra raţionamentului foarte pertinent din hotărârea respectivă. S-a constatat că „sunt foarte mulţi oameni care călătoresc prin ţară în locuinţe mobile, furgonete, autobuze transformate, rulote, furgoane şi alte vehicule cu motor, ducând un mod de viaţă nomad… În mod vag pot fi numiţi «ţigani», dar ca grup nu prezintă trăsăturile vreunui grup rasial menţionat în Legea Raporturilor Interrasiale”. O hotărâre dată anterior de către Camera Lorzilor{5} stabilea că termenul „etnic”, din sus-menţionata lege, nu era utilizat într-un sens strict biologic sau rasial, stabilind în acelaşi timp două trăsături esenţiale ale unui grup etnic în cadrul contextului respectiv: prima se referea „la îndelungata istorie comună, de care grupul este conştient că îl distinge de un alt grup, şi a cărei amintire este păstrată vie”; a doua trăsătură era reprezentată de „o tradiţie culturală proprie, incluzând obiceiurile de familie şi cele sociale cât şi moravurile, adesea, dar nu în mod obligatoriu, asociate cu respectarea tradiţiei religioase”. Fără a fi totuşi esenţiale, alte caracteristici ce ar putea duce la diferenţierea unui grup etnic de un altul sunt: originea geografică comună sau descendenţa dintr-un număr de strămoşi comuni, o limbă comună specifică grupului, o religie comună dar diferită de cea a grupurilor apropiate sau a marii comunităţi şi, în cele din urmă, faptul de a reprezenta o minoritate sau un grup oprimat în cadrul unei comunităţi mai largi.

Prin aplicarea acestor criterii la ţigani, situaţia din Anglia, care în iulie 1988 a provocat mari greutăţi unuia dintre cei trei judecători ai Curţii de Apel, a îmbrăcat următorul aspect:

Ţiganii preferă sa fie numiţi „nomazi” întrucât consideră că termenul acesta este mai puţin înjositor. Pentru publicul larg, aceasta ar putea sugera dorinţa lor de a-şi pierde identitatea distinctă. Mai mult de jumătate dintre ei locuiesc acum în case, ca majoritatea celorlalţi oameni. Oare şi-au pierdut acum ţiganii identitatea lor distinctă, de grup, încât, în sensul prevederilor legii, nu mai reprezintă o comunitate ce poate fi recunoscută datorită originilor sale etnice?

Judecătorul a răspuns la această întrebare acceptând faptul că, dacă unii ţigani nu se mai pot deosebi de restul populaţiei, acest lucru nu este suficient pentru a se stabili pierderea, în ochii grupului şi a celor din afara lui, a unei identităţi sociale determinate istoric. „În ciuda prezenţei lor îndelungate în Anglia, ţiganii nu s-au contopit pe deplin cu restul populaţiei, aşa cum au făcut-o saxonii şi danezii, pierzându-şi în totalitate identitatea lor distinctă. Ei, sau cel puţin o mare parte a lor, au păstrat o individualitate şi o conştiinţă de sine proprie, aceea de a fi încă ţigani.”

Fără îndoială că acest argument va mai continua să producă agitaţie. În Marea Britanie problemele legate de definiţie sunt, de fapt, deosebit de acute, datorita elementului neţigănesc, foarte însemnat, din descendenţa romilor de aici, precum şi datorită istoriei îndelungate a altor grupări de nomazi, prezente aici cu mult înainte de sosirea ţiganilor şi cu care acestea s-au suprapus în multe aspecte ale vieţii sociale şi ale mijloacelor de subzistenţă. Natura literalmente insulară a societăţii britanice în totalitatea ei a condus în rândul populaţiei nomade la o estompare a deosebirilor etnice, mai ales întrucât valurile recente de ţigani „străini” veniţi din alte părţi au fost mult mai reduse numeric decât într-o serie de alte ţări. În plus, ma există şi o dimensiune ideologică care tinde sa provoace confuzie în această chestiune: ca reacţie împotriva preocupărilor despre „puritatea sângelui”, greşit orientate în trecut, încercarea de a identifica sau de a vorbi despre diferite categorii în cadrul comunităţii de nomazi a devenit în Marea Britanie un subiect de discuţie nu foarte onorabil şi de un gust îndoielnic. La mulţi specialişti în antropologie socială se poate într-adevăr detecta o mare doză de suspiciune în legătură cu orice fel de subliniere a originii indiene a ţiganilor, aceştia din urmă putând fi cu uşurinţă acuzaţi de exotism, romantism sau escapism.

La ce orientare ne putem aştepta din partea ţiganilor înşişi, autodefinirea fiind un mecanism important în stabilirea identităţii etnice? Cine va fi considerat „noi” şi cine „ei”? În ochi; lor, separarea fundamentală se face între ei şi gadźo (plural gadźé){6}, care este numele cel mai răspândit în dialectele limbii romani, dat celor din afara etniei. (în Spania, termenul utilizat de ţigani este payo. Nomazii scoţieni, de regulă, utilizează termenul flattie, în timp ce în Irlanda acesta este buffer, niciunul dintre termeni nefiind de origine ţigănească.) Totuşi nu există niciun cuvânt romani corespondent pentru termenul „ţigan”. Un ţigan englez îşi poate spune romanichal (ţigan), cuvânt utilizat de asemeni în SUA, Canada şi Australia, de către ţigani ce se trag din imigranţi ţigani de origine engleză. În Europa, ţiganii stabiliţi din vechime poartă o mare varietate de nume precum: calé (negri) în Spania şi în sudul Franţei, kaale în Finlanda, sinti în Germania şi manouches în Franţa. În multe ţari există numeroşi reprezentanţi ai unui val mai recent de ţigani migratori plecaţi, cu peste un veac în urmă, din estul Europei, care îşi spun romi şi a căror limbă a fost puternic influenţată de şederea îndelungată a strămoşilor lor în teritoriile de limbă română, de unde şi denumirea de romi valahi. (Cuvântul rom nu are nicio legătură cu România, ci se traduce ad litteram cu „om” sau „bărbat”.) Aceşti romi valahi se împart şi ei în mai multe triburi: căldărari, geambaşi, ciurari etc. Ajunşi aici, simpla dihotomie „noi” şi „ei” îşi pierde valabilitatea. Fiecare grupare de ţigani tinde să se considere ca fiind cea autentică. Este suficient de clar unde se situează fiecare dintre aceste grupări în raport cu gadźé. Mai sunt însă şi ceilalţi, adesea în aceeaşi ţară, situându-se la limita dintre ei şi gadźé. Ţiganii recunosc că aceştia nu fac parte dintre gadźé, având trăsături comune cu ei înşişi, dar îşi dau totuşi seama că nici nu sunt la fel ca ei. Pentru ţigani deosebirile sunt importante în chestiunile legate de relaţiile sociale, de căsătorie, precum şi altele, şi totuşi clasificările sunt rareori clare şi necontradictorii. Atitudinile reciproce ale grupărilor de ţigani reprezintă un factor auxiliar în nesfârşitele polemici dintre cei din afara etniei în legătură cu cine să fie sau să nu fie desemnat „ţigan veritabil”; pe de altă parte, ele fac ca discuţiile pe criterii geografice, „ţiganii francezi” de exemplu, să fie inutile, generalizarea în privinţa ţiganilor fiind astfel cât se poate de dificilă şi înşelătoare.

O ultimă precizare în legătură cu conştiinţa de a face parte dintr-o entitate mai largă. Începând cu anii 1960, acţiunile de autoapărare ale organizaţiilor naţionale ale ţiganilor, acţiunile în vederea recunoaşterii acestora cât şi cele de luptă împotriva politicilor de respingere şi asimilare a lor, au condus la legături internaţionale contrare caracterului fragmentat al societăţii ţigăneşti, care pune un accent special pe deosebire şi distincţie. Aceasta reprezintă începutul unei noi conştiinţe în ceea ce priveşte legăturile istorice şi culturale dintre ţigani.

Poate că termenul englezesc de „popor” („un grup de persoane ce constituie o comunitate, trib, rasă sau naţiune” – Oxford English Dictionary), indefinit şi ambiguu, acoperă cu greutate acest bogat mozaic de fragmente etnice care alcătuiesc în zilele noastre populaţiile numite „ţigani” de către cei din afara etniei. Să ne întoarcem totuşi la întrebarea iniţială, şi anume în ce măsură sunt ei „un popor al Europei”? Există mulţi ţigani în afara Europei, unii descinzând din strămoşi care n-au migrat niciodată dincolo de hotarele Asiei, iar alţii, mai mulţi la număr, care au emigrat ei înşişi din Europa sau se trag din ţigani care au emigrat la rândul lor. Pentru toţi aceştia, cu excepţia prime categorii, îndelungata asociere şi combinare cu alte popoare din Europa a marcat adânc şi pentru totdeauna limba, obârşia, cultura şi societatea lor. După atâtea secole, sunt pe deplin îndreptăţiţi să pretindă a fi consideraţi „din Europa”. Ţiganii sunt într-adevăr printre puţinii paneuropeni de pe continent.

A venit momentul să trecem acum la examinarea originii lor. Procedând astfel, se pune întrebarea dacă vom găsi poate mai multă unitate rasială, etnică, lingvistică printre strămoşii ţiganilor, decât reiese din diversitatea descendenţilor lor din secolul XX.