PARTEA A I-A

ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI DE INFORMAŢII

Apelul de la 24 ianuarie 1859 care a consfințit Unirea Principatelor Române şi aducerea la cârma ţării a lui Alexandru Ioan Cuza impunea rezolvarea grabnică a unor probleme ce nu mai suportau amânare. Încă de la început independenţa tânărului stat a fost ameninţată de unele ţări vecine. În atari condiţii se impunea cu acuitate cunoaşterea operativă a intenţiilor adversarilor unirii, aceasta constituind o problemă de viaţă şi de moarte. Marile puteri recunoscuseră Unirea Principatelor Române. Acum, printre numeroasele sarcini ce trebuiau a fi rezolvate se impunea cu precădere organizarea justiţiei, a armatei şi bineînţeles a aparatului de informare şi represiune.

Pe deplin conştient de importanţa şi dificultatea deciziilor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut de îndată la emiterea unui decret graţie căruia lua fiinţă Serviciul de Informaţii. Rădăcinile acestui act trebuiesc căutate în activitatea desfăşurată de Alexandru Ioan Cuza încă din perioada premergătoare Unirii, când în calitate de ministru de interne şi locţiitor al hatmanului şi pârcălab de Galaţi, a avut posibilitatea să se iniţieze în subtilităţile diplomaţiei secrete, să se pună la punct cu modul în care sunt obţinute informaţiile şi mai ales cum să fie utilizate.

Deplin conştient de utilitatea acestui serviciu, ca o consecinţă, în fruntea acestui organ şi în posturile mai importante, Cuza anumit persoane pe care le cunoştea bine, prieteni ce se făcuseră remarcaţi prin ataşamentul lor şi prin sentimentele patriotice şi de devotament faţă de ţară.

Iniţial activitatea Serviciului de Informaţii a îmbrăcat forma unor misiuni speciale sau a unor reprezentanţe particulare, cu caracter semioficial. Astfel, Domnul l-a trimis pe poetul Vasile Alecsandri în misiune specială, la Paris şi Londra iar la Berlin şi Viena, pe doctorul Ludovic Steege. În acest timp, Ştefan Golescu a plecat de asemenea cu o misiune specială în Franţa, Prusia şi Sardinia.

Misiunea acestor emisari a fost să se introducă în cele mai înalte cercuri politice – cum ar fi de exemplu în preajma lui Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavur, primul ministru al Sardiniei etc. - unde să pledeze cauza Unirii Principatelor. Aşa după cum arăta Radu Rosetti[1]: „departe de ţară, lipsiţi de informaţii, luptând singuri cu uneltirile reacţionarilor şi cu şiretenia diplomaţilor, deseori răuvoitori, însărcinaţii cu misiuni speciale ai tinerei diplomaţii româneşti şi-au îndeplinit satisfăcător datoria”[2].

Subliniem că în această perioadă de debut, activitatea diplomatică a Principatelor Unite şi contactul lor cu statele străine s-a realizat practic cu ajutorul misiunilor speciale. Membrii misiunilor au militat punând mult suflet pentru cauza Unirii, scoţând în relief cu pregnanţă dorinţa nestrămutată a poporului român pentru unitate şi dragostea de care se bucura domnul din partea aleşilor săi.

Sunt demne de reţinut rândurile pe care le scria Vasile Alecsandri în noiembrie 1859, când se referea la activitatea depusă de aceste misiuni: „numai patriotismul o poate motiva, că numai luptând cu dârzenie împotriva unor duşmani care erau cu atât mai primejdioşi, cu cât aveau acces pretutindeni”.

Aflaţi pe meleaguri străine, luptând cu uneltirile reacţiunii şi culisele diplomaţiei secrete, cei însărcinaţi cu misiuni speciale şi-au dat toată silinţa cu prisosinţă. Dând dovadă de ingeniozitate şi inventivitate, pentru expedierea în ţară a informaţiilor, se utilizau curieri improvizaţi, cum ar fi studenţi români aflaţi la studii în străinătate, rude şi prieteni ai însărcinaţilor, precum şi agenţi diplomatici şi consulari străini, care veneau şi plecau din ţară.

Prin intermediul misiunilor speciale s-au efectuat o serie de tratative oficiale şi semioficiale, cu guvernele unor ţări apusene, privitor la recunoaşterea de către acestea a Unirii Principatelor. Mai mult, în foarte multe cazuri, emisarii trimişi au reuşit să stabilească legături şi contacte secrete cu unii capi ai revoluţionarilor maghiari şi polonezi aflaţi în exil, care în schimbul unor promisiuni de sprijin politic şi ajutor material, au pledat la rândul lor pentru cauza Unirii Principatelor.

La scurt timp după înfiinţarea lor, tinerele organe create pentru apărarea ţării din punct de vedere informativ şi contrainformativ, s-au pus la treabă, depunând toate eforturile pentru a suplini numărul insuficient de cadre ce constituiau noul Serviciu şi mai cu seamă gradul modest de dotare, ca să nu mai punem la socoteală lipsa unei pregătiri speciale.

Sarcinile care le-au fost trasate noilor organe priveau deopotrivă, în primul rând, de a afla şi cunoaşte intenţiile duşmanilor ştiuţi şi mai ales potenţiali, şi în al doilea rând de a proteja propriile secrete. În acest scop au fost reorganizate de urgenţă şi adoptate conform noilor condiţii poşta şi telegraful. Ambele instituţii au fost luate din mâna particularilor, fiind trecute imediat în proprietatea statului român. Treptat s-a trecut la generalizarea cifrării şi codificarea corespondenţei oficiale, ce avea caracter secret şi confidenţial.

S-a efectuat un inventar al locurilor şi mediilor propice urzirii de comploturi împotriva statului român, implantându-se cu discreţia cuvenită agenţi informatori.

Nu a fost uitată nici Sublima Poartă, şi la Constantinopol au fost trimişi agenţi capabili ai serviciului special nou creat. La alegerea şi selectarea acestora, un accent deosebit s-a pus pe incoruptibilitatea lor.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, graţie strădaniei agenţilor trimişi afară, a fost dejucat complotul pus la cale de boierii reacţionari, antiunioniştii Constantin Şuţu şi Panait Balş, care urmăreau compromiterea Domnului şi în final înlăturarea lui. S-a dovedit fără tăgadă că aceşti boieri se ocupau cu furnizarea de informaţii Turciei şi urzeau în mare taină înlăturarea Domnului. A mai fost descoperit agentul de taină al lui Şuţu însărcinat cu transmiterea documentelor, în persoana doctorului Lamberti. Ajuns din urmă la Giurgiu, acesta a fost arestat, descoperindu-se asupra sa documente compromiţătoare referitor la amestecul unor înalţi diplomaţi turci în organizarea unui complot şi recompensarea acestora în caz de reuşită. Din documente rezulta că Constantin Şuţu ar fi urmat să fie făcut mai întâi caimacam şi apoi domn al Ţării Româneşti. Drept urmare a descoperirii făcute, s-a dispus arestarea lui Constantin Şuţu şi a lui Panait Balş.

Despre importanţa documentelor descoperite asupra doctorului Lamberti, ne putem da seama din scrisoarea pe care şeful de cabinet al lui Cuza a adresat-o la 10/22 mai 1864, lui Iancu Alecsandri, la Paris: „Hârtiile ajunse în mâna autorităţilor, constată existenţa unui complot având ca scop răsturnarea principelui domnitor, despărţirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem şi numirea unui vechi ministru al lui Ştirbei, Constantin Şuţii, drept caimacam. Şuţu a fost arestat împreună cu un doctor Lamberti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hârtiile îl compromit pe Ali-Paşa, pe Sanfet Efendi şi pe Haggi-bey, ale căror pecete şi iscălituri figurează în josul unui act relatând scopul complotului”[3].

S-a bucurat de un mare răsunet dejucarea acestui complot, ca şi demascarea publică a imixtiunii în afacerile interne ale Ţării Româneşti de către înalta Poartă. A fost un apreciabil succes al organelor informative şi de siguranţă ale Principatelor Române. De subliniat că Alexandru Ioan Cuza dând dovadă de o mare intuiţie diplomatică nu a folosit documentele capturate pentru a-i compromite pe înalţii demnitari turci, ci i-a obligat în schimbul tăcerii să lucreze în favoarea sa.

Trebuie să subliniem faptul că pentru înfăptuirea politicii sale, urmărită cu consecvenţă, Alexandru Ioan Cuza nu a ezitat să apeleze la serviciile a numeroşi străini, prieteni devotaţi ai poporului român, care prin relaţiile şi experienţa lor au adus servicii deosebite Principatelor. Din numărul mare al acestora, i-am cita în primul rând pe Baligot de Beyne, cunoscut om politic, diplomat şi ziarist francez, care ocupase funcţia de secretar al Consulatului Franţei la Constantinopol; publicistul filoromân A. Ubicini, conducătorul primului centru de presă de la Paris al Principatelor, medicul Carol Davilla, organizatorul şi făuritorul serviciului sanitar al armatei române, precum şi diverşi mulţi alţi simpatizanţi francezi, greci, polonezi, turci şi maghiari. O mare parte dintre aceştia au făcut-o în mod complet dezinteresat ca urmare amarii simpatii manifestate faţă de poporul român iar o mică parte fiind stimulaţi material, conform regulilor conspirative ale serviciilor secrete de pretutindeni.

Informaţiile secrete călătoreau între Bucureşti şi marile capitale ale Europei, apelându-se după caz în funcţie de împrejurări, fie la poştă sau telegraf, fie prin apelarea la curieri speciali sau ocazionali. Majoritatea corespondenţei era cifrată sau semicifrată, lucru care a avut ca urmare păstrarea secretului corespondenţei.

Până în anul 1958, activitatea poştei interne din Principate era prestată de persoane particulare, iar corespondenţa externă era expediată graţie birourilor speciale aparţinând consulatelor, francez, austriac, rus, grec şi britanic. Din acel an Alexandru Ioan Cuza va numi la conducerea serviciului telegrafic pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Cezar Librecht, un vechi agent secret Acesta avea vechi state de serviciu, fiind utilizat cu precădere în misiuni cu caracter informativ. Librecht şi-a sporit încrederea Domnului, mai ales datorită rapidităţii şi modului sistematic în care îl informa, apelând din plin la reţeaua telegrafică şi telefonică, cenzurarea corespondenţei, ca şi a datelor furnizate de diverşi informatori plătiţi.

Alexandru Ioan Cuza îl cunoscuse pe Librecht încă de la Galaţi, când acesta din urmă îndeplinea funcţia de şef al Oficiului telegrafic al Comisiei europene a Dunării. Ajuns domn, Alexandru Ioan Cuza nu va întârzia să-l folosească pe belgianul Cezar Librecht ca agent secret, numindu-i în fruntea serviciului de poştă şi telegrafie. După ce reorganizează pe baze moderne serviciul, Librecht are de acuma posibilitatea de a-şi culege informaţiile de care avea nevoie. Dar nu se rezumă la o activitate pasivă şi organizează o reţea personală de agenţi informatori, plasându-şi oamenii în diverse locuri. Cu o abilitate ieşită din comun, Librecht şi-a făcut prieteni printre mai marii zilei, oameni politici ai vremii, printre funcţionari şi conducători din aparatul administrativ, fiind capabil în orice moment să-l informeze pe domnitor despre activitatea desfăşurată de rivalii săi politici.

Dar în viaţă se ivesc şi rateuri. Aşa a fost cazul rupturii care a intervenit între Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai devotat, Mihail Kogălniceanu, în care un rol negativ l-a jucat din nefericire tocmai Cezar Librecht. Importanţa evenimentului ne determină să-l menţionăm pe scurt.

În toamna anului 1864, Mihail Kogălniceanu a întreprins o călătorie în Muntenia şi Oltenia. Bineînţeles că Cezar Librecht l-a urmărit pas cu pas pe primul ministru, raportându-i lui Cuza modul cum se desfăşura călătoria, cu cine se întâlnea şi ce spunea Kogălniceanu. În materialele trimise, Librecht a strecurat şi o serie de păreri strict personale, prezentând cu de la sine putere în mod vădit denaturat călătoria întreprinsă de Kogălniceanu. De notat că această deplasare fusese întreprinsă începând cu a doua zi după anunţarea publică a legii rurale. Librecht a raportat dacă şi în ce măsură primul ministru şi-a atribuit personal meritul legii. Drept urmare, la revenirea acestuia la Bucureşti a survenit o ruptură neaşteptată şi ireconciliabilă între Cuza şi primul său ministru, spre satisfacţia reacţiunii, care a reuşit în acest mod să-l lipsească pe domnitor de serviciile unui colaborator capabil şi devotat. Apare întrebarea firească dacă nu cumva Librecht a fost cumpărat sau şantajat de opozanţii lui Cuza. În orice caz s-a ajuns ca în ianuarie 1865 guvernul lui Kogălniceanu să demisioneze.

Aflându-se în bune relaţii cu consulul general rus, baronul Offenberg, Cezar Librecht a obţinut de la acesta informaţii importante referitor la activitatea opoziţionistă depusă de principele Barbu Ştirbei la Paris, date pe care le-a furnizat neîntârziat domnitorului.

Pe bună dreptate, ca urmare a organizării eficiente a reţelei sale de funcţionari şi informatori, Librecht a reuşit să pună pe picioare un veritabil serviciu de informaţii şi contrainformaţii. Ca urmare a relaţiilor dobândite în sânul aparatului de stat, el reuşea să afle la timp ce se petrece şi îl informa pe domn asupra comportării şi loialităţii prefecţilor, şefilor de instituţii şi chiar a miniştrilor şi a însuşi prim-ministrului, Mihail Kogălniceanu. În acest sens, la 9 octombrie 1861 el îi prezintă o informare privitor la activitatea depusă în ultimele zile de către ministrul de interne, precum şi asupra activităţii poliţiei.

La drept vorbind, aparatul informativ de care dispunea şi pe care-l coordona Cezar Librecht, reprezenta în fond o dublură a organelor informative ale statului, având ca destinaţie efectuarea unor operaţiuni cu caracter cu totul special destinată Domnitorului.

De reţinut că Librecht îl informa pe Cuza despre tot ce se petrecea, adăugând şi aprecieri personale, uneori chiar permiţându-şi să avanseze soluţii şi măsuri asupra unor probleme referitoare la cadrele de conducere ale administraţiei şi armatei, la comportarea şi la anturajul pe care îl frecventează etc.

Urmare a volumului mare de informaţii, diversităţii şi mai ales a exactităţii datelor furnizate, Alexandru Ioan Cuza îl aprecia în mod deosebit pe Cezar Librecht. Cunoscând acest lucru, oamenii politici aflaţi în anturajul Domnitorului, se comportau atent şi prevenitor cu Librecht, iar cei din opoziţie, în schimb, îl detestau pe faţă. Mai târziu, după înlăturarea lui Cuza, toţi opozanţii şi-au dat mâna şi au dispus arestarea lui Librecht care a fost imediat destituit şi judecat, fiindu-i sechestrată întreaga avere.

În concluzie, se poate spune despre Cezar Librecht că trecând peste toate afacerile pe care le-a tranzacţional în virtutea relaţiilor avute cu Alexandru Ioan Cuza, el a jucat un rol important în domeniul activităţii informative, impusă de conjunctura politică şi economică din acei ani. În ciuda faptului că era străin, se pare că totuşi l-a slujit cu credinţă pe Domnitor, mai puţin episodul petrecut cu primul ministru Mihail Kogălniceanu, care a rămas până în zilele noastre un mister neelucidat. Ne întrebăm dacă a fost o eroare sau…

Ar mai fi de menţionat că în domeniul activităţii informative din acei ani, un rol important i-a revenit unei femei, Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a lui Constantin Catargi. Acesta era cunoscut ca fiind drept unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti. Maria Obrenovici a constituit prototipul femeii fatale: văduvă, tânără, frumoasă şi ispititoare şi-a închinat viaţa activităţii din umbră. S-a bucurat de o reputaţie îndoielnică în societatea ieşeană pe care o frecventa. După alegerea sa ca domn, tânăra femeie plină de ambiţii şi-a îndreptat atenţia spre noul ales, reuşind să-l subjuge cu pasiunea cu care l-a urmărit în toţi anii de domnie şi chiar mai târziu.

În ciuda strădaniilor depuse deopotrivă de către cei doi, legăturile intime dintre ei nu au putut fi ascunse publicului, acestea cauzându-i Domnitorului însemnate prejudicii, mai ales ca urmare a înstrăinării unor prieteni apropiaţi şi devotaţi şi înlocuirea lor cu linguşitori şi afacerişti.

Nutrind proiecte secrete, Maria Obrenovici a intenţionat să-l determine pe Cuza să divorţeze şi a organizat o campanie susţinută împotriva doamnei Elena, urmărind-o pas cu pas până în străinătate.

Pe de altă parte, Maria Obrenovici a reuşit să-i câştige încrederea Domnitorului fiind nu o dată utilizată de către acesta în folosul activităţii informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidenţială, pe care reprezentantul României, Iancu Alecsandri, a înmânat-o împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. Prin relaţiile sale cu diferite cercuri din ţară, mai cu seamă cele ce aparţineau opoziţiei antiunioniste, Maria Obrenovici a constituit pentru Alexandru Ioan Cuza o permanentă sursă de informaţii deosebit de preţioasă. Dar în nemăsurata ei ambiţie de parvenire cu sau fără voia ei, în ciuda sentimentelor declarate domnului, ea a făcut şi jocul complotiştilor, sprijinindu-i în mod inconştient în acţiunea de răsturnare a lui Cuza. Ca punct culminant, în noaptea fatală a complotului ce a avut loc în noaptea de 10 spre 11 februarie, când s-a produs răsturnarea lui Cuza, Maria Obrenovici a colaborat cu complotiştii, arătându-le drumul în palat spre camera în care dormea Domnitorul.

Deşi a jucat pe acest plan un rol mai puţin important, o altă femeie care avea să îndeplinească o misiune secretă pentru Domn, a fost soţia acestuia, Elena Cuza. A fost o femeie virtuoasă care a dat dovadă de multă dragoste şi devotament faţă de soţul ei şi interesele ţării. Amintim un ultim episod, când corpul ofiţeresc al garnizoanei Bucureşti i-a încredinţat Doamnei o misiune secretă, spunându-i că aşteaptă cuvântul Domnitorului pentru a-l readuce la tron. Din păcate, misiunea secretă a principesei, s-a lovit însă de dorinţa neclintită a lui Cuza, care în ideea de a evita o vărsare de sânge provocată de vina sa, a refuzat cu hotărâre ajutorul armatei care îi rămăsese credincioasă.

*

Putem spune fără a greşi că Alexandru Ioan Cuza şi-a dat perfect de bine seama de importanţa activităţii informative, de exploatarea informaţiilor în rezolvarea unor probleme, fără a apela la forţă. În vederea obţinerii de informaţii Domnitorul a făcut apel la utilizarea absolut a tuturor mijloacelor ce îi stăteau la dispoziţie, începând cu tinerii patrioţi aflaţi la studii în străinătate şi sfârşind cu agenţiile diplomatice. A recurs la întreaga gamă de posibilităţi. Unora dintre străini, de pildă, le oferea mari sume de bani pentru a-i atrage de partea sa, iar la alţii apela la sentimentele lor patriotice. Astfel, a reuşit să-i atragă pe foarte mulţi de partea sa şi în cele din urmă să depună o activitate informativă. Am amintit printre aceştia, dintre foarte mulţi alţii, pe poetul Vasile Alecsandri, pe fratele acestuia Iancu Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Bordeanu, Dimitrie Bolintineanu, M. Marghiloman, Baligot de Beyne şi Cezar Librecht.

Astăzi, la aproximativ 135 de ani de la înlăturarea lui Cuza, a rămas tot atât de vie şi actuală întrebarea: cum de a fost posibilă schimbarea domnului în acest mod?

Rememorând mersul evenimentelor, ne amintim că la sfârşitul anului 1865 şi începutul anului următor, acţiunile complotiştilor s-au intensificat, crescând în amploare. Într-una din nopţile lunii ianuarie 1866 a fost răspândit ziarul clandestin „Clopotul” condus mai întâi de Eugen Carada şi mai apoi de D.A. Sturza. Prin conţinutul articolelor sale, ziarul îndemna la revoltă şi asasinat. Mai mult, pe zidurile caselor începuseră să apară lipite afişe ce îndemnau opinia publică la nesupunere şi chiar la opunerea de rezistenţă faţă de autorităţi.

Ca urmare a situaţiei grele economice şi financiare, guvernul condus de N. Creţulescu demisionează. După 4 zile de reflecţie şi tatonări, Cuza respinge demisia guvernului, hotărând doar înlocuirea ministrului de interne, Savel Mânu şi a celui de război, Ion M. Florescu, în fond oamenii cei mai devotaţi şi dornici de a-l sprijini pe domn. Măsura luată a căzut cum nu se poate mai bine pentru complotişti. Astfel, schimbările produse, mai cu seamă la Departamentul militar, a uşurat intrarea complotiştilor în acţiune, determinându-le succesul final. Fapt incredibil dar domnul nu era câtuşi de puţin informat despre starea de spirit şi situaţia din armată, despre planurile şi intenţiile complotiştilor. În schimb, prin natura funcţiei lor, consulii străini, care ce e drept erau mai bine informaţi, au prins de ştire ce se punea la cale în anturajul complotiştilor. Drept urmare, la 2/14 august 1865, Tyllos, consulul general al Franţei la Bucureşti, a transmis la Paris, vestea că în Bucureşti se vorbeşte de iminentă unei revoluţii. Mai mult, el a avut chiar o discuţie în acest sens cu Domnitorul, cu care prilej i-a făcut cunoscute unele deficienţe ale guvernării.

Eder, consulul Austriei la Bucureşti, făcea cunoscut la Viena, faptul că „unii din fruntaşii celor două fracţiuni – conservatorii şi liberalii radicali – luaseră parte la o întrunire în seara din ajunul mişcării, obiectul discuţiilor fiind modul în care s-ar putea debarasa de Cuza”.

Istoricul T.W. Riker menţiona referindu-se la situaţia din anul 1865 din România că: „există elemente ce fac să se bănuiască iţele unei conspiraţii”.

„Nu este mai puţin adevărat că Domnitorul era la curent cu complotul pregătit de monstruoasa coaliţie, dar ce e drept nu i-a acordat importanţa cuvenită. În schimb, diplomaţii străini, după cum am menţionat, l-au avertizat, chiar cu câteva săptămâni înainte de data izbucnirii complotului. De exemplu, în seara zilei de 24 ianuarie 1866, cu ocazia balului care a avut loc la teatru, consulul general al Italiei, cavalerul Aibal Strambio, i-a spus lui Alexandru Papadopol-Calimah, ministrul de externe, următoarele: „Domnule ministru, ţara dumneavoastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”.

O avertizare, ce e drept mult mai voalată, a venit şi din partea consulului Rusiei, baronul Offenberg, care i-a prevenit în aceeaşi zi pe unii miniştri, cerându-le să-l informeze pe Cuza să nu participe la balul organizat cu prilejul aniversării Unirii. Dar cu acest prilej a fost linişte şi nu s-a petrecut nimic deosebit.

În seara zilei de 10 februarie, Cezar Bolliac l-a încunoştiinţat pe Cuza despre cele ce se punea la cale, înmânându-i o scrisoare printr-un om al său de încredere, Gheorghe I. Dogărescu. Tânărul Dogărescu a fost introdus cu mari dificultăţi în palat şi i-a predat scrisoarea chiar în mâna Domnitorului. Acesta impresionat de conţinutul scrisorii şi mai ales de faptul că aducătorul a refuzat sub orice chip să primească vreo recompensă, a dispus să vină imediat şeful siguranţei statului, Ioan G. Valentineanu, prefectul Poliţiei Capitalei Al. V. Beldiman şi pe colonelul Alexandru Zefcari, comandantul comenduirii garnizoanei Bucureşti. Aceştia erau complet în afară şi lipsit de informaţii s-au grăbit să-l liniştească pe Domnitor. Mai mult, Al. V. Beldiman, prefectul Poliţiei Capitalei, deşi era prevenit, în seara conflictului în loc să ia măsuri aflând despre ce se punea la cale, s-a dus la petrecerea organizată în casa lui C. A. Rosetti, unul dintre principalii complotişti şi aici a fost atras la jocul de cărţi, unde câştiga mereu, adversarii săi având grijă să-i facă jocul, pentru a-l reține cât mai mult timp pe loc şi a-i distrage atenţia de la obligaţiile profesionale.

În mod inexplicabil, Alexandru Ioan Cuza fără să întreprindă imediat acţiuni ferme de cercetare, demobilizare a organelor de stat, armată, siguranţă şi poliţie şi a face apel în ultimă instanţă chiar la populaţie, Domnitorul s-a rezumat doar la faptul de a ordona numai să se dubleze garda palatului, fără a şti că însăşi conducerea acesteia trecuse în secret de partea complotiştilor.

Complotiştii au organizat în cel mai desăvârşit secret, deplasarea, după miezul nopţii, spre palatul domnesc, a câtorva subunităţi din Regimentul 7 de linie, precum şi a două baterii de artilerie. La palat, erau aşteptaţi de garda palatului comandată de maiorul Dimitrie Lecca. Acesta a permis accesul în palat a grupului de complotişti şi ofiţeri ce urmau să facă presiuni asupra Domnitorului pentru a-l determina să abdice.

O primă greşeală care i se impută Domnitorului a fost neglijenţa conceperii unui sistem de informare operativ în rândurile armatei.

Dacă ar fi existat, complotul putea fi prevenit la vreme. O a doua greşeală imputabilă lui Cuza a fost lipsa de fermitate în reprimarea acţiunilor complotiste şi antistatale. După cum se ştie, Cuza era un om blând, căruia nu-i plăcea răzbunarea. Astfel, în momentul în care reacţiunea a declanşat o mişcare în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, vizând înlăturarea domnitorului, acesta îi graţiază pe răzvrătiţi, în rândul cărora se număra Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Eugen Carada, Brăiloiu, Golescu şi mulţi alţii. Drept urmare, doar la câteva luni mai târziu, conspiratorii amnistiaţi în 1864 şi 1865, pregătesc actul din 11 februarie, reuşind în final să-l înlăture pe A. I. Cuza.

Această atitudine nejustificată nu servea la întărirea autorităţii statului, a domnului şi impunerea respectului legilor. Nu mai puţin adevărat este faptul că Cuza se împăcase de acuma cu ideea renunţării la domnie, pentru a evita declanşarea unui război civil, ca dovadă declaraţia cuprinsă în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare din decembrie 1865. Mai mult, acest fapt este confirmat şi de scrisoarea trimisă de Cuza din casa lui Ciocârlan lui N. Golescu, unul dintre cei trei locotenenţi domneşti. Aspecte cu privire la o posibilă abandonare a tronului o descifrăm şi în scrisoarea trimisă la 21 octombrie 1865 de Cuza lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Pentru a înfrânge împotrivirea moşierilor majoritari în Cameră şi a realiza împroprietărirea ţăranilor, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să recurgă la o „lovitură de stat”, adică să dizolve Camera (2/ 14 mai 1864) şi să înlocuiască Constituţia printr-un Statut care sporea considerabil drepturile puterii executive şi diminua pe acelea ale puterii legislative. Supus plebiscitului, Statutul a fost în cele din urmă aprobat în mod copleşitor de către popor: 682.621 de voturi – da, 1.307 voturi – nu şi 70.220 de abţineri. Pe temeiul Statutului, legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864 şi împroprietărirea ţăranilor s-a îndeplinit.

În afară de secularizarea averilor mănăstireşti (care a readus în patrimoniul statului 25, 26 la sută din teritoriul ţării) şi împroprietărirea ţăranilor, în timpul guvernării lui Mihail Kogălniceanu (11/23 octombrie 1863–26/7 februarie 1865) se votează o suită de legi care organizează noul stat al României moderne.

Cităm astfel Legea comunală, Legea consiliilor judeţene şi Legea contabilităţii publice, Legea Curţii de Conturi şi Legea Consiliului de Stat, Legea învăţământului, Codul Civil, Codul Penal şi altele.

Lovitura de stat şi Legea rurală i-au adus lui Cuza mulţi duşmani.

Moşierii erau nemulţumiţi fiindcă li se luase o parte din pământ; o parte dintre fruntaşii politici, îndeosebi muntenii, învinovăţeau pe domn de dictatură. Starea critică a finanţelor ţării, existenţa în anturajul lui Cuza a unor persoane interesate şi cu moralitate îndoielnică, toate acestea au creat o atmosferă grea.

Pe acest fond s-a ajuns la un complot al opoziţiei alcătuit din liberali şi moşieri conservatori în care a fost atrasă şi o parte din armata Bucureştilor, care şi-a călcat astfel jurământul de credinţă, în noaptea de 11/23 februarie 1866, conjuraţii au intrat în palat (garda fiind alcătuită de ei) şi l-au forţat pe Domnitor să iscălească actul de abdicare. Ultimele cuvinte ale lui Cuza înainte de a pleca în exil, au fost: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine! Trăiască România!”

Domnul Unirii şi al marilor reforme şi-a petrecut restul vieţii dincolo de hotare, mai ales la Viena şi Florenţa. O boală necruţătoare îi curmă zilele la 3/15 mai 1873 la numai 53 de ani, pe când se afla la Heidelberg, în Germania. În semn de cinstire, trupul i-a fost adus în ţară şi odihneşte astăzi în biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, alături de Dimitrie Cantemir.

După abdicarea lui Cuza urma să fie ales un principe străin pentru a se îndeplini astfel dorinţa exprimată de divanurile ad-hoc.

La început, tronul a fost propus Contelui de Flandra, fratele regelui Belgiei la sugestia împăratului Napoleon al III-lea; el nu a primit însă. Atunci cei ce detronaseră pe Cuza, s-au gândit la Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, în vârstă de 27 de ani, al doilea fiu al principelui Carol-Anton. Napoleon al III-lea se arătă favorabil acestei candidaturi. De altfel, principele Carol se şi înrudea prin mama sa Iosefina, cu împăratul Franţei. Anglia a adoptat aceeaşi atitudine. În preajma războiului ei cu Prusia, Austria nu privea cu ochi buni prezenţa unui Hohenzollern pe tronul României… între timp, avusese loc plebiscitul din ţară, organizat în grabă de autorităţi pentru a ratifica alegerea făcută de guvernul instaurat la 11 februarie 1866.

Carol I traversă Austria sub un nume şi o înfăţişare schimbată şi cu paşaport elveţian. La 8 mai, călătorul purtător de ochelari al unei clase a II-a (aşa ni-l înfăţişează Nicolae Iorga), coborî în oraşul Turnu-Severin, unde-l aştepta Ion Brătianu, ca să-l însoţească în mare triumf spre Bucureşti. La 10 mai el a depus jurământul, fapt care a consemnat urcarea pe tronul României a Regelui Carol I.

Scurt timp după aceea, s-a alcătuit noua Constituţie a României, înlocuind Statutul lui Cuza. Ea avea ca model Constituţia Belgiei, față de care, însă avea şi o serie întreagă de deosebiri. Era o Constituţie liberală dând multe drepturi cetăţenilor, între care şi prevederea că nu pot deveni cetăţeni români decât creştinii (art 7). Legile erau votate de către Cameră şi Senat; Domnul le promulga, dar putea să exercite şi un drept de veto. Responsabili de actele de guvernământ erau miniştrii şi numai ei. Persoana Domnului nu putea fi pusă în discuţie.

Noua constituţie a fost votată cu unanimitate în ziua de 29 iunie (11 iulie) 1866. Primii cinci ani ai domniei Regelui Carol I au fost anii cei mai dificili din punct de vedere intern. Patimile şi resentimentele politice erau vii. Ministerele, instabile aveau şi ele o viaţă scurtă. În acest interval, s-au schimbat 10 guverne şi au avut loc 30 de remanieri. Criticile nu cruţau nici pe Domn, manifestând, uneori vădit, atitudini antimonarhice. Presa opoziţiei avea un limbaj extrem de violent.

În 1870, a fost ales ca deputat de Mehedinţi – şi Camera a validat alegerea fostului Domn A. I. Cuza. Acesta însă nu a primit mandatul şi a refuzat să vină în ţară.

Momentul cel mai critic pentru regele Carol I s-a consumat în ziua de 10/22 martie 1871 când s-a desfăşurat o puternică manifestaţie în favoarea Franţei, înfrântă în războiul cu Germania şi contra acesteia din urmă şi, când manifestanţii au strigat pe străzi „Trăiască Republica”.

A doua zi Carol a vrut să abdice. Intervenţia rapidă şi energică a fruntaşului conservator Lascăr Catargiu, care a format în aceeaşi zi un nou guvern, a împiedecat însă acest act.

ACTIVITATEA INFORMATIVĂ ÎN PREAJMA ANULUI 1877

În 1866 locotenentul de dragoni Carol de Hohenzollern-Sigmaringen acceptă tronul României sub numele de Carol I. În istoria ţării noastre începe o nouă epocă, caracterizată prin lupta pentru găsirea unei identităţi naţionale, a făuririi statului şi a căpătării independenţei. În această perioadă în Europa şi mai ales în Balcani aveau loc importante pregătiri de modificarea graniţelor.

Turcia, ca o mare putere ce stăpânea o vastă arie geografică, subjugând numeroase ţări şi popoare, se străduia să fie perfect informată atât despre ce se petrece în vastul său imperiu, cât şi în ţările europene ce o ameninţau. Ea îşi urzea cu viclenie o adevărată reţea de informatori care apelând la întreg diapazonul sentimentelor omeneşti: lăcomia de bani, viciile, ambiţiile, invidia, dragostea sau ura faţă de patrie, se ocupa cu atragerea şi expedierea de agenţi capabili să afle tainele pe care dorea să le cunoască Constantinopolul.

Care era situaţia României: pe plan intern se zbătea în nevoi, orânduirea existentă oferind maselor largi, mizerie şi sărăcie. Pe plan extern, relaţiile cu Sublima Poartă erau proaste. Turcia nu recunoştea numele de România şi îi contesta dreptul de reprezentare diplomatică, nefiind recunoscute cetăţenia şi paşaportul românesc, în fond, Turcia trata Principatele Unite ca pe o provincie otomană.

În acest timp evenimentele se precipitau. Naţiunile subjugate de Imperiul Otoman se pregăteau pentru începerea luptei finale, care să le conducă la dobândirea independenţei de stat. De pildă, sârbii îşi reorganizau armata, se înarmau şi se instruiau, pregătindu-se de lupta finală. Popoarele din Bosnia, Herţegovina şi Muntenegru se pregăteau în acelaşi mod. Bulgarii nu erau mai prejos şi cu sprijinul conaţionalilor lor din România se înarmau în vederea războiului. Într-un cuvânt, toate popoarele subjugate îşi dădeau perfect de bine seama că Imperiul Otoman se afla în declin şi că se apropia momentul când trebuia să acţioneze. La 19 iulie 1870 a izbucnit războiul franco-prusian. Printre cauzele care au condus la izbucnirea acestuia se numără şi acceptarea tronului Spaniei de către fratele lui Carol, prinţul Leopold de Hohenzollern. Napoleon al III-lea care se temea să nu fie înconjurat de Prusia, declară război, Franţa pierzându-l.

Poziţia ţărilor europene faţă de frământările ce agitau popoarele din Balcani, constituia un adevărat şi veritabil nod gordian. Supoziţiile contradictorii lansate voit sau în mod inconştient au făcut cape arena vieţii politice internaţionale să domnească o atmosferă apăsătoare de teamă şi suspiciune, de nesiguranţă şi confuzie.

Iminenţa izbucnirii unui război ruso-turc plutea în aer. Modul în care era privit de marile puteri europene şi mai ales atitudinea adoptată, era diferită. De pildă Anglia, ale cărei interese economice erau vizate imediat de tendinţele expansioniste ale Imperiului ţarist ce priveau, alungarea turcilor din Europa şi ocuparea Constantinopolului de trupele ruseşti, oferind astfel ţarului controlul asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, afirma că în caz de izbucnire a războiului, nu se va rezuma să joace doar un rol pasiv de simplu spectator.

În ceea ce priveşte imperiul Austro-Ungar, în ziarul „Politik” din Praga se menţionau următoarele: îndată ce se vorbeşte despre duşmanii Rusiei, totdeauna e vorba despre Austria actuală, deşi atitudinea ei e necontenit misterioasă şi întunecată. Ştirile despre atitudinea Austriei faţă de evenimentele din Balcani sunt contradictorii. Unii susţin că Austria ar negocia cu Anglia ca într-un moment dat să între în activitate contra Rusiei, iar alţii, din contră, afirmă că Austria va coopera cu Rusia împotriva Turciei. Maghiarii propagă alianţa cu Anglia în contra Rusiei, însă cine ştie dacă vor reuşi să se realizeze programa lor de alianţă?

În ziarul berlinez „Naţional Zeitung” s-a ventilat ştirea ce circula în cercuri bine informate cum că între Rusia şi Austria ar exista o deplină înţelegere şi de aceea se pare a fi exactă ştirea că Austria va ocupa Bosnia.

Cât priveşte Germania, despre care se considera că ar fi aliata potenţială a Rusiei, într-un raport adresat ţarului Alexandru al II-lea, la data de 26 decembrie 1876, marele duce Nicolae arăta că, după declaraţia consulului rus Stuart la Bucureşti, România se găsea „sub influenţa secretă duşmănoasă nu numai a Austriei, ci şi a Germaniei”.

Cât le priveşte pe Franţa şi Italia, se presupunea că vor fi de partea Rusiei. Izbucnirea conflictului ruso-turc a fost precedată de o vastă activitate informativă dusă atât de cei implicaţi direct în conflict, cât şi de ceilalţi potenţiali beligeranţi, printre care şi România.

Rusia îşi împânzise cu agenţi Balcanii pentru a nu scăpa nimic din activitatea febrilă a Turciei. O atenţie deosebită se acorda viitoarelor zone operaţionale cum ar fi problemelor logistice de hrănire şi încartiruire a trupelor, organizarea spitalelor de campanie, amplasarea depozitelor de alimente şi muniţii, asigurarea mijloacelor de transport, folosirea drumurilor etc.

Turcia, la rândul ei, depunea eforturi să fie operativ informată despre evenimentele întâmplate.

Se pune în mod firesc întrebarea: care era stadiul de pregătire la marile puteri europene privind munca informativă?

Ţările europene se străduiau să găsească o formă nouă, atât din punct de vedere al concepţiei cât şi al organizării artei de a culege informaţii. Până la sfârşitul sec. Al XVIII-lea existau birouri speciale de spionaj numai pe lângă statele majore ale comandamentelor supreme şi numai în timp de război”.

Se făcea tot mai mult simţită nevoia de a se dispune de informaţii cât mai complete, de utilizarea lor la momentul oportun, lucru care impunea o organizare cu caracter permanent, care să funcţioneze atât pe timp de pace cât şi de război.

În perioada premergătoare războiului din 1877 spionajul trecea prin mari prefaceri, cuprinzând treptat toate sferele vieţii politice, militare, economice şi sociale, cu vădite tendinţe de spionaj total ca în Franţa şi Prusia. Spre deosebire de marile puteri europene, Rusia rămăsese cu mult în urmă, aflându-se abia în faza organizării „unui serviciu secret în misiunea modernă. Ruşii lucrau – menţionează Max Runge în lucrarea sa: Spionaj şi contraspionaj – fără sistem şi fără energie”.

Centrul de greutate al activităţii de spionaj continuă să se afle în armată. Unui ataşat militar priceput nu-i era dificil să îndeplinească acest serviciu cu atât mai mult cu cât el rămânea la post nu pe termene prestabilite, ca în prezent, ci cât mai mulţi ani, uneori reuşind să-şi îndeplinească într-un singur post întreaga activitate de ataşat militar, de ofiţer specializat în spionaj. Călătoriile în străinătate pe care le efectuau sub pretextul unor misiuni, de către ofiţerii spioni pentru a culege nemijlocit de la faţa locului, informaţiile de care marele stat major avea absolută nevoie, constituia o metodă des folosită.

În fine, mai trebuie menţionată metoda utilizării în ministerele de externe, sub acoperire diplomatică a agenţilor, ofiţeri din statul major.

Care era situaţia în România? Ţara noastră nu dispunea de un serviciu de spionaj specializat, lipsa de profesionalism fiind înlocuită de spiritul de patriotism şi abnegaţie faţă de ţară.

Astfel, la 13 septembrie 1876, conducerea statului a primit de la Roma o informare trimisă de reprezentantul diplomatic al României în Italia, G. Cantacuzino, ce furniza informaţii exacte privitor la politica marilor puteri. Reproducem un fragment: „Informările pe care le pot comunica excelenţei voastre (…) le deţin din notele mele redactate în urma convorbirilor cu personalul ambasadei austro-ungare acreditat pe lângă Maiestatea Sa Regele Italiei, fie mai ales din notele secrete scrise de la Viena, de către o persoană sus pusă şi în situaţia de a putea comunica date importante, de cele mai multe ori extrase chiar din izvoarele diplomatice şi din cercul restrâns al contelui Andrassy”, cancelarul Imperiului austro-ungar.

Se naşte întrebarea: e de aşa mare importanţă oare pentru România informaţiile ce se puteau obţine din cancelaria de la Viena? Conform spuselor lui Cantacuzino „mai ales în baza notelor de la Viena” schimburile de păreri ce aveau loc între guvernele de la St. Petersburg, Londra, Viena şi Berlin se impunea să fie cunoscute. Diplomatul român îşi întemeia afirmaţia pe conţinutul verificat al notelor prin care sursa din Viena îl informa că: „Domnul Novikov se ducea în fiecare zi la domnul Andrassy cu câte o propunere (…) împăratul Alexandru ar fi făgăduit împăratului Germaniei să nu facă niciodată niciun demers în chestiunea Orientului fără consimţământul prealabil al celor două puteri din Nord şi împăratul Wilhelm s-ar fi angajat, în cazul în care Rusia ar fi fost silită să pornească război împotriva Turciei, să păstreze neutralitatea”.

Se impunea cu acuitate completarea şi verificarea şi din alte surse a informaţiilor de mai sus. Drept urmare, la 18 octombrie 1876, generalul Ghica, agentul diplomatic al României la Constantinopol, raporta o informaţie cum că împăratul Rusiei a însărcinat pe generalul Ignatiev „să declare sublimei Porţi că dacă în termen de două zile nu acceptă un armistiţiu de şase săptămâni sau de două luni şi nu dă ordine imediate pentru oprirea operaţiilor militare, ambasadorul va părăsi Constantinopolul cu tot personalul ambasadei şi legăturile diplomatice vor fi întrerupte”. Era de fapt un ultimatum adresat de Rusia, Turciei.

Conducerea ţării noastre analizând în mod realist informaţiile, din care am reprodus o mică parte, a trecut la iniţierea unor măsuri adecvate. Printre acestea menţionăm telegrama trimisă la 22 oct 1876 către toţi reprezentanţii noştri diplomaţiei, prin care li se cerea să sondeze cu cea mai mare discreţie „dispoziţia guvernului” în legătură cu obţinerea unei garanţii printr-un act internaţional, privind neutralitatea României.

La informaţiile provenind din sursă diplomatică s-au adăugat rapoartele informative înaintate de pichetele de pază a frontierei, de punctele vamale şi de căpitanii porturilor dunărene, ca urmare a unei dispoziţii exprese a primului ministru de a fi la curent cu toate bastimentele de război otomane ce trec în susul Dunării, asemenea şi cu orice concentrare de trupe din partea dreaptă a Dunării. Astfel, căpitanii porturilor româneşti au raportat cu operativitate despre prezenţa navelor de război turceşti, armamentul de care dispunea la ord, concentrările de trape, armamentul şi lucrai la fortificaţiile militare ce se edificau cu repeziciune. Rezulta că este vorba de pregătiri specifice de luptă. Aceste informaţii coroborate cu cele care se refereau la activitatea informativă şi de cercetare reţinută în sarcina turcilor şi despre care autorităţile române aveau cunoştinţă, duceau la concluzia indubitabilă că Sublima Poartă nu va ceda presiunilor Rusiei, ci va căuta numai o conjunctură favorabilă pentru a porni lupta. Din acest punct de vedere, este sugestivă următoarea informaţie: generalul maghiar Clapka a trecut prin Viena venind din Constantinopol. El a transmis confidenţial ambasadorului francez că turcii vor ocupa patra puncte pe malul nostru pentru a distrage calea ferată şi a ocupa Bucureştiul”.

Forurile conducătoare şi-au dat repede seama că trebuie curmată starea de improvizaţie şi neprofesionalism, şi pregătirea de luptă se impunea a fi asigurată. Drept urmare, prin Decretul nr. 380 din 17 martie 1877, s-a organizat „Depozitul general de război”, în cadrul căruia s-a constituit şi Secţia a II-a cu însărcinări de informare şi cercetare.

La 4 aprilie 1877, generalul Cernat, noul ministru de război, dă un ordin de zi prin care cere ca armata să fie gata pentru a-şi face datoria.

Se continuă măsurile de organizare şi de instruire superioară în armată; se înfiinţează unităţi şi subunităţi noi, se fac numiri de comandanţi, se elaborează planuri de operaţii. Se înţelege că s-a intensificat şi preocuparea pentru obţinerea de informaţii.

În anul 1876, Serbia şi Muntenegru declară război Turciei, primele operaţiuni de luptă începând să se desfăşoare pe linia Dunării, între Vidin şi Lom-Palanca. Pentru a opri trecerea Dunării pe teritoriul românesc, este trimis în zonă Alexandru Cernat, colonel şi mai apoi general.

Alexandru Cernat îşi stabileşte cartierul general în localitatea Gruia, judeţul Mehedinţi şi urmăreşte cu ajutorul trupelor sale mobile evoluţia luptelor dintre sârbi şi turci, observând în acelaşi timp vasele turceşti care navigau pe Dunăre. Pentru a putea transmite imediat informaţiile obţinute şi a primi ordine de la eşaloanele superioare, colonelul Alexandru Cernat solicită să se urgenteze organizarea legăturii telefonice între turnu-severin şi Craiova. Într-un raport adresat ministrului de război, Alexandru Cernat cere să i se pună la dispoziţie cât mai urgent un „dicţionar de corespondenţă”, cu alte cuvinte un cifru. Dar operaţia de la Gruia rămâne singulară în acea perioadă. În general activitatea informativă a armatei a fost neglijată şi problemele privind înzestrarea şi pregătirea ei.

În ziua de 6/18 aprilie este decretată mobilizarea generală, iar trupele române ocupă poziţii de apărare de-a lungul Dunării. Prima ciocnire dintre armata română şi cea turcească a avut loc în ziua de 26 aprilie, moment în care artileria română, situată în zona Calafat, deschide focul şi bombardează Vidinul. La 9 mai 1877 cu prilejul unei sesiuni extraordinare a Adunării deputaţilor, este proclamată independenţa de stat a României. În perioada care a trecut de la mobilizarea generală până la intrarea în luptă, armata română a luat măsuri eficace de apărare a hotarelor ţării, desfăşurând totodată şi o hotărâtă activitate informativă. În ziua de 30 august 1877, zi rămasă memorabilă a avut loc cea de a treia bătălie pentru Plevna.

Un istoric[4] arată că: „Statul major rus ignora cu totul forţele turceşti ce avea să combată la Plevna” fapt care a avut drept rezultat înfrângerea catastrofală suferită de armata rusă în luna iulie. Cauza era una singură: insuficienta recunoaştere a terenului şi lipsa unor informaţii corecte şi precise. Rezultatul: armata rusă a pierdut circa 7000 de oameni, plus 200 de ofiţeri.

Fapt de neînţeles şi inexplicabil, dar comandamentul român nu a tras nici-o concluzie practică din aceste înfrângeri şi nu a trecut la efectuarea în teren a unor acţiuni de recunoaştere şi informare, bazându-se doar pe recunoaşterea cu totul superficială executată în trecut de serviciul de informaţii al armatei ruse.

Generalul Alexandru Cernat, un ofiţer cu experienţă, numit proaspăt ministru de război, a neglijat latura informativă şi în plus a menţinut corpul de observaţie în spatele frontului pentru a face siguranţa zonei Calafat.

Fără a intra în detalii, amănunte se găsesc în lucrările de specialitate, datorită lipsei de informaţii şi a carenţelor hărţilor topografice, asaltul Griviţei s-a soldat cu mari pierderi de vieţi omeneşti: aproape 800 de ostaşi şi ofiţeri la care se adaugă 1200 de răniţi. Datorită jertfelor aduse de ostaşii români, valea din faţa redutelor, necunoscută statului major al armatei române datorită lipsei de informaţii, a intrat în istorie sub denumirea de Valea Plângerii. Baia de sânge din faţa redutelor de la Griviţa, a făcut obiectul unor critici severe adresate comandamentului român, care a dat dovadă de o totală neglijenţă privind activitatea de informare. Subliniem faptul că lipsa de informaţii a fost una din principalele cauze a numărului mare de morţi şi răniţi la luarea Griviţei. Ofiţerii participanţi şi supravieţuitori la atacul de la Griviţa din 30 august 1877, i-au criticat aspru şi vehement pe cei ce fuseseră însărcinaţi cu recunoaşterea terenului şi cu obţinerea informaţiilor cu privire la situaţia inamicului.

O altă lipsă care trebuie menţionată este aceea că pe timpul luptelor de la Plevna nu au fost luate măsuri pentru zădărnicirea şi prevenirea acţiunilor de sabotaj şi de spionaj efectuate de turci. Aceasta a permis spionilor turci şi bulgari ca în noaptea de 27/28 noiembrie 1877, să taie sârmele de telegraf ale armatelor aliate, fapt care i-a permis lui Osman-paşa, generalul turc să iasă din încercuire, lipsind armata rusă şi română de posibilitatea de a se informa şi comunica cu operativitate.

De altfel subliniem încă odată că a fost resimţită lipsa unui serviciu de informare bine organizat şi încadrat cu ofiţeri pregătiţi, capabili şi plini de iniţiativă. Această lipsă s-a manifestat pe tot timpul desfăşurării războiului de independenţă, fapt care explică pierderile importante suferite de armata română.

Comandamentul armatei române, în plină campanie, a încercat să apropie şi mai mult organizarea activităţilor informative şi de cercetare ale nevoilor frontului. Drept urmare la 14 august 1877, secţia a II-a a fost inclusă în corpul Marelui Cartier General, iar o bună parte din efectivele secţiei au fost trimise să opereze direct în cadrul trupelor operative pe front în ciuda măsurilor luate, secţia a II-a nu corespundea cerinţelor de informare solicitate de Statul Major. Îşi spunea acum cuvântul lipsa de cadre specializate şi cu experienţă în domeniu. De pildă se resimţea nevoia unor chestionare judicios elaborate din care să rezulte informaţiile despre inamic. Concret, o serie de prizonieri capturaţi de trupele române nu au fost chestionaţi în mod corespunzător despre fortificaţiile inamicului.

În general datele care priveau desfăşurarea operaţiunilor erau dobândite mai ales prin observarea directă de ostaşi aflaţi sub comanda unui ofiţer sau subofiţer, de cele mai multe ori lipsit de pregătirea de specialitate.

Referitor la modul de obţinere a informaţiilor, şeful statului major al armatei române, colonelul Slăniceanu, a trimis la 6 iulie 1877 marilor unităţi, o instrucţie în care se făcea mai întâi sublinierea că informaţiile se obţin de la prizonieri, dezertori, spioni şi alte surse, menţionând: „Având în vedere însemnătatea ce o au informaţiile exacte asupra mişcării şi situaţiei inamicului se prescriu mai la vale mijloacele cele mai obişnuite întrebuinţate pentru a dobândi asemenea ştiri, precum şi un sumar de chestiunile principale ce se adresează prizonierilor, dezertorilor şi locuitorilor.”

Dacă se examinează chestionarul anexat la Instrucţiune, se constată că a fost judicios întocmit şi că mai mult ca sigur şi-a adus o contribuţie valoroasă la obţinerea de informaţii necesare comandamentului armatei române. I se poate reproşa faptul că nu era adaptat nevoilor acelui front de luptă, fiind valabil în oricare război. Nu este mai puţin adevărat că purta menţiunea de a se lărgi aria întrebărilor după caz, dar aceasta nu putea suplini lacuna principală a chestionarului.

Nu erau în chestionar întrebări referitoare la fortificaţiile, obstacolele naturale sau artificiale existente în terenul inamic. Trebuiau puse întrebări precise pentru ca informaţia căpătată să aibă valoare. Dar pentru acesta era nevoie ca cel ce întreabă să posede cunoştinţele necesare, or din acest punct de vedere chestionarul nu le putea fi de niciun folos. Ca o concluzie se poate constata că atât chestionarul cât şi instrucţiunile demonstrează lipsa de experienţă a celor însărcinaţi cu elaborarea lor, fapt cu atât mai pregnant la nivelele inferioare de execuţie.

În instrucţiuni se mai făcea referire şi la faptul că se mai pot obţine informaţii şi prin interceptarea scrisorilor şi telefoanelor sau controlarea acestora din urmă prin interceptarea convorbirilor purtate. Nu era trecut cu vederea pericolul dezinformării prin preluarea neverificată a informaţiilor, făcându-se recomandarea în legătură cu prizonierii ca aceştia să nu fie forţaţi să facă declaraţii privind armata din care provin, ci să se discute cu ei cu mult tact pentru a-i determina să fie cât mai corecţi în declaraţiile lor.

Lipsurile constatate cu prilejul războiului din 1877 au condus la idea necesităţii înfiinţării unui serviciu de informaţii şi pregătirii cadrelor necesare desfăşurării activităţii de informaţii pe timp de pace şi război. S-a trecut rapid la elaborarea a numeroase proiecte de organizare a serviciului de informaţii al armatei, stabilindu-se cu acest prilej rolul, sarcinile şi mijloacele necesare pentru a-şi desfăşura activitatea cât mai bine.

În anul 1881 vede lumina tiparului lucrarea „Serviciul de siguranţă în campanie” semnată de colonelul Ipătescu, comandantul regimentului 17 Mehedinţi, care descrie câteva dintre procedeele de recunoaştere a terenului şi de obţinere a informaţiilor despre inamic, în acest scop autorul propune formarea unor patrule constituite de la doi oameni până la companie sau un batalion, în funcţie de necesităţi. Pentru recunoaşterea dintre ei a celor care acţionează, se recomandă apelarea la o parolă secretă, concretizată printr-un anumit mod de a bate cu palma pe patul armei, pe sabie sau pe giubernă sau nume de oraşe şi personalităţi istorice. Printre recomandări se arată că patrulele vor merge în cea mai mare ferire până la marginea localităţii, acolo vor pune lumina pe întâiul om ce-l vor găsi şi-l vor întreba dacă satul este ocupat de inamic. Acesta va fi reţinut până la confirmarea informaţiei furnizate. Totodată patrulele vor afla de ce forţe dispune inamicul, cum este el încartiruit şi unde se găseşte garda sa. În continuare, autorul enumeră şi sursele care, după părerea sa, ar fi în măsură să furnizeze informaţii preţioase, fără a-i uita şi pe copii.

Actul de naştere al Serviciului Secret Român modern poate fi considerat în elaborarea „instrucţiunilor provizorii privind înfiinţarea pe lângă comandamente a unor servicii de exploraţie, recunoaşteri şi informaţiuni secrete”, din anul 1886[5].

În instrucţiuni sunt formulate obiectivele acestui serviciu ca şi procedeele de îndeplinire a misiunilor. În capitolul i se menţionează că în război este de cea mai mare importanţă a se avea ştiinţă despre poziţiile, mişcările şi intenţiile inamicului şi de a împiedica ca el să descopere pe ale noastre. Serviciul de exploraţie are datoria să spioneze pe comandat, să procure şi să dea informaţii asupra mişcărilor adversarului. Pentru obţinerea informaţiilor se indică un sistem greoi care cuprinde efective numeroase – până la trei regimente – dar şi ofiţeri ce au cai buni. Instrucţiunile mai oferă şi modul de acţiune al patrulei de la întâlnirea cu inamicul, în cazul Când este descoperită, precum şi unele procedee de distrugere a liniilor ferate şi telegrafice. Ministerul de război recomandă ca ofiţerul care realizează activitate de informaţii să aibă libertatea de acţiune după propria lui judecată. Dacă patrula acţionează în spatele inamicului, este necesar să între în posesia corespondenţei de la oficiile poştale şi telegrafice, să examineze scrisorile autorităţilor şi să ia la nevoie prizonieri. În cazul în care la activitatea de informaţii participă ofiţeri izolaţi, aceştia sunt obligaţi să culeagă date generale cu privire la teatrul de război, să identifice lucrările de apărare şi mijloacele cu ajutorul cărora vor putea fi atacate poziţiile fortificate. În capitolul VI al instrucţiunilor, destinat obţinerii informaţiilor secrete, se arată că pe lângă comandamentul suprem al armatei va exista un birou de informaţii secrete, ce va lucra cu emisari şi agenţi, cercetând în timp de pace corespondenţa şi ziarele şi procurându-şi în timp de război informaţii prin interogarea prizonierilor, a dezertorilor sau a locuitorilor din zona de operaţii.

Tot în anul 1866, Ministerul de război a elaborat instrucţiuni privitor la modul de efectuare a pazei frontierelor, în care se fac precizări privind atitudinea ce trebuie avută faţă de străini şi măsurile împotriva persoanelor care încearcă să treacă frontiera sau să facă contrabandă.

În anii ce au urmat se dezvoltă activitatea de informaţii în cadrul armatei române. Un număr tot mai mare de ofiţeri sunt trimişi în străinătate pentru a urma cursuri de specializare sau a recepţiona material militar.

Munca de informaţii prestată până la începutul secolului XX reprezintă o perioadă de pionierat în domeniu. Ea rămâne totuşi prin faptul că a contribuit la constituirea serviciului român de informaţii.

Aşa după cum menţionează unii autori[6]: „Analizată prin prisma experienţei dobândite ulterior, greşeala comici de statul major al armatei române în pregătirea şi executarea atacului de la 30 august 1877 apare ca o adevărată crimă săvârşit inconştient împotriva ostaşilor şi a ofiţerilor, care au fost trimişi direct la moarte, datorită lipsei de informaţii”