Povestea motanului Mojontali

A FOST ODATĂ un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit şi nu-i dădea nicio coadă, niciun solz de peşte măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi şi ajunsese în aşa hal încât de-abia se mai ţinea pe picioare.

în acelaşi sat trăia şi un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade şi-i dădea pisoiului său lapte, brânză, smântână şi tot soiul de bunătăţi de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate şi se îngraşă pe zi ce trecea, până se făcu un cotoi mare.

într-o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras şi-l pofti la masă; ştia el bine ce fel de bucate se puteau găsi în casa pescarului. Îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston şi se repezi la el.

— Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să-mi fure peştii. Nu eşti sătul, mă, de laptele şi brânza ce-ţi dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci şi peşte! îţi dau eu peşte, motanule!

Şi pescarul îl lovi în cap cu un baston gros şi-l omorî. Pisoiul cel slab abia aştepta să moară celălalt. Se duse în casa lăptarului şi se aşeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el şi-i dădu şi lui lapte, brânză, smântână şi alte bunătăţi din care-i dădea pisoiului său.

De-atâta trai bun pisoiul cel slab se îngraşă. Ajunse şi el un motan mare şi gras, se îngâmfă, însă, atât de mult, încât nu mai vorbea cu ceilalţi pisoi din sat.

Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?”, el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine”.

într-o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă nişte hârţoage sub braţ, îşi puse un toc după ureche şi porni spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufişuri.

— Hei, ce faceţi voi aici? le strigă Mojontali.
Vă jucaţi pe terenul regelui, dar birul l-aţi plătit?

Puii de tigru se speriară văzând o fiinţă atât de stranie, cu hârţoage sub braţ şi un toc după ureche. Fugiră de acolo şi se pitulară în vizuină.

— Du-te afară, măicuţo, îi spuseră ei tigroai- cei, vezi că a venit un… nu ştim cine, şi spune…
nu ştim ce.

Tigroaica ieşi din vizuină şi se miră când îl văzu pe Mojontali.

— Cine eşti, frate? Şi ce cauţi aici? îl întrebă ea, privindu-l curioasă.

— Mă numesc Mojontali şi nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi răspunse motanul.

— Ce vorbeşti? Nu te înţeleg!

— V-aţi instalat fără învoire pe moşia regelui şi nu-i plătiţi birul. Scoate banii ca să vă dau chitanţă, vorbi Mojontali şi scoase o hârţoagă.

Luă apoi tocul de după ureche şi începu să-l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot.

— Stai, eu sunt femeie şi nu mă pricep la legi. Nici n-am auzit de aşa ceva vreodată în viaţă.
Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n-am văzut niciodată. Aşteaptă să vină tigrul şi vorbeşte cu el! Pofteşte în casă, dacă vrei, şi aşază-te!

Lui Mojontali nu-i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. Îi era frică să nu fie sfâşiat în bucăţi. Dar, şmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel:

— Slujitorul regelui nu-şi coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici şi-l aştept.

Şi zicând vorbele astea se sui într-un copac înalt, uitându-se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul veni acasă şi află toată povestea de la tigroaică, se supără foc.

— Halum! scoase el un ţipăt furios şi zise:
Unde a fugit ticălosul? Vrea să-şi bată joc de tigri?
îi rup oasele şi-l înghit!

Tigrul ieşi din vizuină şi-l zări pe Mojontali în copac.

— Vino încoace, ticălosule! Te omor!
Mojontali îi răspunse de sus:

— Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum eşti tu. Dacă ai curaj să te baţi cu mine, vino sus, tigrule!

Tigrul se înfurie şi se caţără în copac. Între timp, Mojontali se urcase şi mai sus şi ajunsese

În vârful copacului, unde ramurile erau mai şubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară şi se rupseră; căzu şi tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzişul copacului acela se afla un tufiş de spini. Tigrul căzu peste el şi se încurcă în tufiş. Oricât încercă să iasă, nu putu şi spinii otrăvitori i se înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori şi muri.

După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac şi o chemă pe tigroaică:

— Vino încoace, tigroaico, să vezi că ţi-am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine.

Aşa se lăuda Mojontali şi biata tigroaică crezu că într-adevăr motanul îl omorâse pe tigru.

Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare şi-i spuse respectuos:

— Linişteşte-te, domnule Mojontali, şi iartă-mă!
Ai milă de mine şi de bieţii mei copilaşi! Noi n-avem cum să-ţi plătim birul şi nu ştim ce vrei de la noi.
Dar, dacă îţi place poţi să locuieşti în casa noastră.
Te servim cu tot ce avem şi-ţi stăm dinainte cu tot ce putem.

„N-ar fi rău, se gândi Mojontali. M-am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la tigri o să mănânc şi carne.”

Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate niciun fel de bucurie, îi spuse cu asprime tigroaicei:

— Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă să-mi dai mâncărurile cele mai bune şi proaspete, altfel am să te omor şi pe tine.

De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului şi mânca din prada adusă de tigroaică din pădure. Mancă atât de multă carne încât se îngraşă şi se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii tigrului îl cărau pe umeri. Văzându-l pe umerii acestora, celelalte vieţuitoare din pădure credeau că era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el şi nimeni nu îndrăznea să-l supere măcar cu o vorbă.

într-o zi, tigroaică veni la el şi-i spuse:

— Domnule slujitor, ţi-am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum ştii, pădurea asta e mică şi n-ai de unde să găseşti un vânat mai mare. Mă tem că nu-ţi ajunge carnea pe care ţi-o aducem. Dacă vrei, mergem să vă năm în pădurea de pe celălalt mal al râului. Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.

însă nu exista pod peste râu şi nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii ştiau să înoate, dar Mojontali, nu. Îi fu ruşine să-i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrişorii să afle că el era un animal atât de slab.

„Fie ce-o fi!” se gândi el şi porni cu tigrii.

Tigroaica şi cei trei pui ai ei traversară râul fără nicio greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale apei şi-l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că-l văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă şi-l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să-i mulţumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să-l certe:

— Ce mi-ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri şi câţi peşti sunt în râu, şi nu m-ai lăsat să-mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n-am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se supere regele pe mine şi o să mă certe miniştrii.

Se vaită astfel şi puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali şi-l potoli:

— Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuţ, n-are carte ca tine. Ce ştie el de treaba de la curţile regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune şi până la urmă o să-ţi treacă supărarea.

Mojontali era ud leoarcă. Strănuta şi tuşea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să-şi usuce blana. Dar pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nicio rază. Mojontali se urcă într-un copac, unde bătea soarele, şi strigă:

— Nu vă grăbiţi, tigrilor! Lăsaţi-mă să cer cetez pe unde trec animalele.

în timp ce-şi usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac şi ajunse acolo. Coborî şi începu să zgârie ici şi colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri şi le spuse:

— Duceţi-vă în cutare loc şi vedeţi că v-am omorât un bivol.

Tigrii se duseră acolo şi văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că-l omorâse Mojontali. Se mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă:

— Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu şi puii mei, şi să hăituim prada ca s-o omori tu, sau vrei s-o alungi tu şi apoi s-o omoram noi?

Mojontali râse în sinea sa.

„Cui să-i fie frică de mine ca să-l pot alunga eu? Pe-aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf şi pulbere. Mai bine să-i las pe dânşii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele pe care le vor alunga ei.”

Dar nu putea să spună aşa ceva tigroaicei. În schimb, îi zise cu dispreţ:

— Dacă îţi trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să-mi trimiteţi voi prada şi apoi văd eu ce e de făcut.

Astfel se înţeleseră şi tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într-un tufiş şi nici nu sufla. Tigrii răscoliră tot codrul şi toate animalele, începând de la elefanţi şi bivoli până la cerbi, iepuri şi veveriţe, care alergau zăpăcite prin toate colţurile pădurii. Numai cât le zărea, şi Mojontali tremura de frică şi se pitula cât putea mai bine în tufiş, unde niciun animal mare n-avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici înfricoşat care fugea din faţa tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici şi-i fu frică de spinii săi. Ieşi repede din tufiş şi o luă la fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo şi bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.

Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor:

— Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că
Mojontali a omorât destule animale până acum.
Haideţi la el să ne ospătăm şi noi cu ceva din vânat!

Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul.

— Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s-a întâmplat?

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mi-aţi trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Aşa de mult am râs, că mi-a plesnit burta şi am murit de râs.

Astfel zise şi muri motanul cel lăudăros.

Cele două surori

A FOST ODATĂ un moşneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetiţa era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine-i îngriji de gospodărie.

Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei în vreme ce fata ei şedea în pat ca o cloşcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu” sau „Nefericita” şi celeilalte „Sucu” sau „Cea fericită”.

Când moşul era plecat de acasă, mama şi sora vitregă o certau pe Ducu, ba o şi băteau, iar când tatăl ei se întorcea, o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu şi o bate. Deşi bătrânul îşi dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui său.

într-o zi, pe când moşneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că-i smulse aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s-o vadă bărbatul său şi să înţeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe uşă afară şi o alungă, ameninţând-o că dacă mai calcă pragul casei, are s-o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N-avea în lume decât pe taică-său. Se gândi ce se gândi şi hotărî să plece în lume. Aşadar porni spre pădure, fără să-i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice.

După ce trecu de marginea satului, fata moşului văzu un arbore de bumbac. Culese nişte crengi uscate, care erau împrăştiate ici şi colo, şi-şi făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur-împrejurul copacului, îl curăţă de ramuri şi de foi uscate. Copacul fu mulţumit şi o binecuvânta.

Merse Ducu mai departe pe câmp şi dădu de un bananier. Mătură şi în jurul bananierului, îl curăţă de frunze uscate. Bananierul fu mulţumit şi o binecuvânta.

Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăţă şi îl spălă, în grajdul acela se afla o singură vacă, pe care o

ţesălă şi-i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulţumită şi o binecuvânta. Merse ce merse Ducu şi văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc şi o cresc pe lângă casă. Mătură în jurul ei, şi o curăţă şi o udă. Planta de tulsi fu mulţumită şi o binecuvânta. Ducu se închină în faţa plantei după obiceiul pământului, rugându-se pentru sănătatea tatălui său şi plecă mai departe.

Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. Îşi închipui că acolo trebuie să locuiască vreun înţelept şi porni spre ea. Într-adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă şi părul încâlcit, care stătea cu ochii închişi, meditând. Ducu ştia că nu e îngăduit să tulburi un înţelept care meditează; deci se aşeză sub un copac şi aşteptă până ce bătrânul îşi isprăvi caierul de gânduri. Când deschise ochii, înţeleptul o zări şi se miră.

— Cine eşti, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te-a adus aici, în pădure?

Glasul domol şi ochii blânzi ai bătrânului o liniştiră şi o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o plecăciune şi îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă.

înţeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap şi-i vorbi cu multă duioşie:

— Nu te necăji, fata mea! Du-te să te scalzi la izvorul acela şi apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu-ţi uzi părul decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău.

Ducu se linişti. Îşi şterse ochii. Se duse la izvor şi se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că părul ei crescu la loc. Şi ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer şi negru ca pana corbului. Pieriseră zgârieturile şi umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară.

Cu sufletul plin de bucurie şi de recunoştinţă, Ducu se grăbi să-i mulţumească înţeleptului. Căzu la picioarele lui şi-i spuse:

— N-am cum să-ţi răsplătesc şi de aceea îţi cer voie să mă laşi să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl meu.

— Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puţin şi n-am nevoie de îngrijire. Iar tu n-ai ce căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îţi spun eu. Intră în colibă şi vezi că într-un colţ se află nişte cutii. Alege-ţi una şi du-te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă şi supărarea mamei tale vitrege.

Deşi Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înţeleptului. Aşa că intră în colibă şi-şi alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înţeleptul îi spuse să deschidă cutia numai noaptea şi să fie singură în odaie, cu uşile închise.

Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înţeleptului, îşi luă rămas bun şi plecă.

În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă şi-i spuse să meargă liniştită, căci o aşteaptă o mare fericire. Ducu îi mulţumi şi plecă mai departe.

Trecu pe lângă grajd şi vaca o chemă să-i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de brăţări, făcute din cornul său, şi-i zise că oricând va dori ceva, să le poarte şi să-şi spună dorinţa. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă mai departe.

Trecu pe lângă bananier şi acela o chemă şi o îmbie să mănânce banane mari şi coapte. Îi dădu o frunză spunându-i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture acea frunză. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi porni mai departe.

Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să-i dea un sari1 frumos şi roşu, asemenea celor pe care le poartă miresele. Îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el şi-şi va dori un alt sari, va avea orice va gândi. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă. Pe drum îmbrăcă sari-ul acela fumos şi roşu şi-şi puse şi brăţările pe care i le dăduse vaca. Şi aşa, cu frunza de banană în mână şi cutia din casa sihastrului la subţioară, ajunse acasă. Îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât de frumoasă şi aşa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi povesti tot ce i se întâmplase pe drum şi în pădure, şi tatăl ei se bucură mult.

Iar Sucu şi mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca sarea-n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă şi încărcată de daruri.

1Sari – piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian: o fâşie de ţesătură dreaptă care se înfăşoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr (n. Red.).

Ducu intră în odăiţa ei şi se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul şi iată că din cutie se înălţă un tânăr frumos şi încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană de aur pe cap, coliere de perle la gât, brăţări cu diamante pe braţe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete, un cordon cu paftale’ de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănţişoare de argint cu o mulţime de clopoţei.

Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinţ şi ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată prinţesă. Fireşte că moşneagul se bucură peste măsură şi-i cunună pe cei doi tineri. Ducu îşi luă rămas bun de la tată, de la mama vitregă şi de la soră şi plecă împreună cu soţul ei în ţara lui ca să-şi serbeze nunta.

Sucu şi mama se făcuseră negre de mânie. Abia aşteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă şi Sucu din casă ca să-l caute pe înţeleptul acela din pădure. În drumul său trecu şi ea pe lângă arborele de bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit şi pe lângă planta

1 Pafta – încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. Red.).

detulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu le aruncă nici măcar o privire. O ţinu tot într-o fugă până ajunse la coliba sihastrului.

Acesta se afla tocmai în clipele de meditaţie şi nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ţinu seama de asta. Fără să-i dea bineţe, îl strigă şi-i ceru să-i dea şi ei tot ce-i dăduse sorei sale.

înţeleptul, trezit din meditaţie, îşi stăpâni supărarea, aşa cum se cuvine unui om desăvârşit, îi spuse lui Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie şi apoi să vină la el. Îi atrase atenţia să nu-şi ude capul decât o singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău.

Fata se grăbi să ajungă la izvor şi se scaldă. După ce-şi udă capul o dată văzu că-i crescuse părul la fel de frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu-şi că părul va creşte şi mai frumos dacă se va spăla pe cap de" mai multe ori, şi că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai frumoasă decât Ducu, îşi vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase cheală. Şi chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieşi din apă, se duse la înţelept şi începu să-l certe. Acesta, la rândul său, se supără şi o mustră.

— Ce-ai făcut, nenorocita? Nu ţi-am spus să-ţi uzi capul numai o singură dată? Te-ai lăcomit să fii mai frumoasă, şi n-ai vrut să mă asculţi. Acum n-am ce să-ţi fac. Pleacă de aici şi lasă-mă în pace!

— Nu mă mişc de aici până nu-mi dai şi mie o cutie cu un prinţ.

— Du-te în colibă şi alege-ţi una!

Sucu intră în colibă şi după ce măsură cu privirea toate cutiile, şi-a ales cutia cea mai mare şi mai arătoasă. O arătă înţeleptului, care îi spuse şi ei să n-o deschidă decât noaptea şi când va fi singură în cameră.

Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea şi fugi fără să facă vreo plecăciune de mulţumire şi bun rămas înţeleptului.

Pe drum o chemă planta de tulsi:

— De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m-aiângrijit. Maica ta nu te-a învăţat nimic. Ai grijă…

Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce-i spune.

— Lasă-mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să-mi văd norocul.

— Dacă te duci acasă, du-te sănătoasă, fata! Dar n-ai pentru ce să te grăbeşti, căci acasă nu te aşteaptă nicio fericire.

Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier şi pe lângă grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici arborele de bumbac nu-i dădu sari-ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum şi de greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aştepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de obosită şi încă şi mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte.

Curioasă, o încuie pe Sucu într-o cameră şi-i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de uşă, ciulin-du-şi urechile ca să audă ce se petrece înăuntru.

Sucu ridică degrabă capacul, dar… vai şi amar de ea! Din cutie, în loc de prinţ, apăru un şarpe mare care i se încolăci pe picioare.

— Mamă, deschide uşa! ţipă fata. Vai, vai, picioarele mele!

— Stai cuminte, fată, încercă mama s-o liniştească, aşa te doare când pui lanţuri grele de argint la picioare.

Nici nu-şi terminase bine vorba şi auzi din nou un ţipăt:

— Deschide uşa, mamă. Vai, mijlocul!

— Îmi închipui că ginerele te-a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă-ţi liniştită bijuteriile! Nu-i nimic dacă te doare puţin.

Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru:

— Deschide uşa, mamă, mi-a prins mâinile!

— Lasă-l pe prinţul tău să-ţi pună toate bră-ţările şi toate inelele.

— Mamă, mă nenoroceşti! Deschide uşa şi dă-mi drumul! îmi arde gâtul.

— De bună seamă că frumoase coliere ţi-a pus la gât. Ai răbdare să-ţi pună şi coroana de mireasă pe cap.

— Mi s-a dus şi capul, mamă! strigă Sucu.

Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă, deschise uşa şi intră în cameră. Dar în loc de un prinţ frumos, ea găsi înăuntru un şarpe mare cât camera, care acum se repezi şi la ea şi o înghiţi.

A doua zi de dimineaţă veniră Ducu şi soţul său cu o trăsură şi îl luară pe moşneag acasă la ei. Acolo moşneagul trăi fericit o sută de ani şi muri înconjurat de mulţi, mulţi nepoţi drăguţi şi voinici.