Doctor  Spock - Esential pentru bebelusul tau

DE LA VÂRSTA DE ŞASE LA ŞAPTE LUNI

Această perioadă este una foarte plăcută şi grozavă în viaţa bebeluşului dumneavoastră. Acum, majoritatea copiilor dorm şase până la opt ore o dată. Dacă bebeluşul dumneavoastră nu doarme, atunci este bine să discutaţi cu doctorul pediatru sau medicul de familie sau cu un specialist în comportamentul copiilor. Problema poate fi că, pur şi simplu, bebeluşul dumneavoastră are nevoie de mai mult timp pentru a se maturiza şi creşte – aşa cum este cazul multora dintre copiii născuţi prematur – sau poate fi vorba de o altă cauză care trebuie descoperită şi rezolvată. De exemplu, boala de reflux gastro-esofagian (pirozisul sau arsurile retrosternale) poate fi câteodată cauza problemelor legate de somn. Poate fi de obicei tratată cu metode speciale de alimentaţie şi cu medicamente. Aşa cum am discutat şi mai devreme, trezirea frecventă poate fi şi un obicei pe care copilul şi l-a dezvoltat şi pe care puteţi să-l schimbaţi.

Trataţi plânsul de la ora culcării într-un mod iubitor, dar ferm

Este foarte uşor ca un bebeluş de această vârstă să capete o anumită obişnuinţă: îl sărutaţi de noapte-bună şi plecaţi din cameră. El începe să plângă. Dumneavoastră vă întoarceţi, îl luaţi în braţe, îi spuneţi din nou noapte-bună şi ieşiţi din cameră. El plânge din nou. Şi tot aşa. Atât dumneavoastră cât şi bebeluşul sunteţi prinşi într-un cerc vicios, care le produce tuturor sentimente de frustrare şi, desigur, o mare oboseală.

Sfatul clasic este „să lăsaţi bebeluşul să plângă până îi trece”. O dată ce copilul învaţă că plânsul nu face ca părinţii lui să apară, vor înceta să mai plângă. O cale mai pozitivă de a privi această problemă este să vă gândiţi că acest proces îi învaţă pe bebeluşii dumneavoastră aptitudinile necesare pentru a putea adormi „pe cont propriu”. Majoritatea bebeluşilor care sunt sănătoşi cu siguranţă se pot calma singuri şi pot adormi.

Dar dacă părinţii mereu fac ceva pentru ei, niciodată bebeluşii nu vor avea şansa de a-şi dezvolta aceste importante abilităţi.

Să vă lăsaţi bebeluşul să plângă la ora de somn funcţionează de obicei şi este oricum cea mai rapidă soluţie. Dar nu se potriveşte tuturor. Mulţi părinţi nu pot suporta nici măcar gândul de a ieşi din cameră când copilul lor plânge. Uneori se îngrijorează că nu ar fi sănătos din punct de vedere fizic sau psihic să laşi un bebeluş să plângă, în special dacă perioadele de plâns durează 30 de minute sau mai mult. Eu chiar cred că acest lucru nu este adevărat. Nu există nici un motiv notabil că plânsul unui copil poate fi periculos sau dăunător dacă acesta este sătul, uscat, iubit şi îngrijit când nevoia o cere. Însă, dacă vă simţiţi îngrozitor să vă lăsaţi copilul să plângă, atunci ar trebui să vă ascultaţi inima. Există o altă metodă, mai blândă, de a vă învăţa bebeluşul să se autocalmeze la ora somnului, pe care o vom descrie în continuare.

„Ferberizing” este o abordare populară

Metoda plânsului până le trece este câteodată numită „ferberizing”, după Richard Ferber, autorul lucrării clasice „Solve Your Child’s Sleep Problems” (Rezolvaţi problemele de somn ale copilului dumneavoastră). Ferberizing-ul se bazează pe principii sonor-comportamentale: prin reapariţia în cameră, părinţii îşi recompensează (desigur, fără să aibă această intenţie) copilul pentru că au plâns. O dată ce încetaţi să mai recompensaţi un anumit comportament, acesta va dispărea.

În cele mai bune cazuri, în prima seară bebeluşii plâng 20 sau 30 de minute, în a doua seară 10–15 minute, iar începând cu a treia noapte, plânsul durează foarte puţin sau chiar încetează înainte de culcare. Dar principiile comportamentale prevăd un alt rezultat al acestei abordări: când încetaţi să recompensaţi un comportament (cum ar fi plânsul), de obicei se înrăutăţeşte pentru o zi sau două, până dispare de tot.

Părinţii care nu ştiu acest lucru înainte, se îngrijorează când nou-născutul lor plânge mai mult în a doua noapte decât în prima. Nu este anormal ca un nou-născut să plângă timp de 30 sau chiar 45 de minute preţ de câteva nopţi înainte de a învăţa să adoarmă „pe cont propriu”.

Câteodată, însă, plânsul durează chiar mai mult. Deseori, fără să aibă această intenţie părinţii îşi învaţă copiii să plângă din ce în ce mai mult. Ei fac acest lucru deoarece aşteaptă până nu mai pot suporta – să zicem, după 15–20 de minute – după care se duc în cameră şi îşi leagănă copilul până ce acesta adoarme. A doua noapte, acesta îndură mai mult, aproximativ 20–30 de minute, înainte de a-şi legăna copilul ca să adoarmă. A treia noapte copilul a învăţat deja că dacă plânge destul de mult, va fi luat în braţe.

Morala acestei poveşti este că dacă decideţi să aplicaţi această metodă, ar trebui să fiţi pregătiţi să înduraţi plânsul copilului dumneavoastră atât cât este nevoie. Trebuie să vă pregătiţi pentru câteva nopţi grele, deşi este mult mai probabil ca totul să nu fie chiar aşa de greu până la urmă. De asemenea, poate fi de ajutor să vă anunţaţi intenţiile vecinilor dumneavoastră care ar putea auzi gălăgie şi şi-ar putea imagina că vă maltrataţi bebeluşul. De obicei, vecinii sunt înţelegători şi vă susţin dacă ştiu ce încercaţi să faceţi.

A vă lăsa copilul să plângă nu înseamnă, cu toate acestea, că nu puteţi să vă duceţi să îl verificaţi din când în când.

Trebuie să faceţi acest lucru atât pentru a vă asigura pe dumneavoastră, cât şi pe copilul dumneavoastră. S-ar putea să fie nevoie să îi schimbaţi scutecul sau să rearanjaţi aşternutul. Dar trebuie să rezistaţi tentaţiei de a lua bebeluşul în braţe pentru a se calma (moment în care este probabil să adoarmă). Dacă nu vă puteţi abţine, riscaţi să îl învăţaţi să plângă din ce în ce mai mult, el aşteptându-se „să câştige” de fiecare dată.

De asemenea, o abordare mai treptată funcţionează

Dacă toate acestea seamănă pentru dumneavoastră mai mult a bătălie decât a relaţie iubitoare copil – părinte, aţi putea lua în considerare o altă abordare mai blândă, dar de mai lungă durată: la început, puteţi sta lângă pătuţ, poate chiar să vă atingeţi bebeluşul cu o mână, dar fără a vorbi sau a avea contact ochi în ochi şi fără a legăna pătuţul. O dată ce bebeluşul se obişnuieşte cu această rutină şi se calmează mai uşor, vă puteţi muta la o mică distanţă de pătuţ, dar tot fără a vorbi şi a-l privi în ochi. Când se obişnuieşte şi cu acest aranjament, vă puteţi muta dincolo de uşă şi apoi chiar să plecaţi. Orice rutină abordată în momentul somnului trebuie repetată şi când vă culcaţi bebeluşul în timpul zilei şi când acesta se trezeşte în toiul nopţii.

Această abordare mai treptată înseamnă că nu veţi fi nevoiţi să staţi în altă cameră când bebeluşul plânge după dumneavoastră şi să nu îi răspundeţi. Pe de altă parte, poate însemna multe nopţi obositoare, în care staţi în camera copilului, nici dumneavoastră nedormind prea mult. Aceasta este o problemă dificilă, indiferent cum aţi privi-o. Indiferent de metoda pe care o preferaţi – mai rapidă sau mai lentă – trebuie ca în mod constant să vă reamintiţi scopul dumneavoastră final: minunata noapte în care vă veţi aşeza copilul în pătuţ, îl veţi săruta de noapte-bună şi, pur şi simplu, veţi ieşi din cameră în timp ce el alunecă singur în lumea viselor.

Îngrijorările părinţilor pot afecta somnul copilului

Câteodată, problemele copilului legate de somn sunt o oglindă a problemelor cu care se confruntă părinţii acestora. Dacă, de exemplu, un copil a fost bolnav sau sarcina a decurs cu dificultăţi, părinţii ajung să creadă că bebeluşul lor este mai fragil şi ar putea avea de suferit după atâta plâns. În alte cazuri, plânsul a devenit motiv de tensiuni sau supărări între soţi sau parteneri. De exemplu, unul dintre părinţi ar putea să simtă că celălalt nu îngrijeşte suficient de bine copilul, în timp ce celălalt părinte s-ar putea simţi criticat. Dacă realizaţi că vă aflaţi într-o situaţie prea dificilă este foarte important să cereţi ajutor. Medicul pediatru ar putea confirma sau infirma îngrijorările dumneavoastră legate de sănătatea copilului dumneavoastră. Un consilier marital, un membru al clerului sau un alt profesionist ar putea îmbunătăţi comunicarea dintre dumneavoastră şi partener, şi ar putea oferi amândurora sprijinul de care fiecare are nevoie.

Sfaturi practice

• Introduceţi cărţi cu imagini în rutina de culcare. Cărţile cu rime simple pentru copii reprezintă o alegere excelentă. Bebeluşii iubesc sunetul vocii părinţilor lui şi găsesc ritmul şi rimele ca fiind foarte relaxante. Nu trebuie să citiţi ore întregi. Cinci minute reprezintă un timp destul de lung pentru ca un bebeluş să rămână atent la o carte, şi chiar reprize mai scurte, dacă sunt repetate în mod constant sunt suficiente pentru a porni o obişnuinţă ce îl va ţine toată viaţa. De asemenea, puteți inventa propriile poveşti sau rime fără sens, sau alegeţi o carte fără prea multe cuvinte şi adăugaţi-le pe ale dumneavoastră care să se potrivească cu pozele sau ilustraţiile. Dacă bebeluşului dumneavoastră încep să îi placă cititul cu voce tare şi cărţile de pe acum, va fi mult mai receptiv să asculte o poveste întreagă atunci când va fi un prichindel activ.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„În prima noapte m-a durut inima să îmi ascult copilaşul plângând, dar soţul meu continua să îmi spună să aşteptăm 20 de minute. Aşa că am aşteptat, şi nici măcar nu a avut nevoie de atâta timp pentru a se calma şi a adormi la loc. Acum mai plânge doar câteodată, dar se linişteşte rapid şi adoarme la loc. Este grozav!”

— kndcapple, pe site-ul DRSPOCK.COM

• Menţineţi o rutină cât mai strictă înainte de culcare.

Începeţi aproximativ la aceeaşi oră, poate după o baie şi „spălatul pe dinţi” (mulţi părinţi folosesc o cârpă moale pe gingiile bebeluşului pentru a-l obişnui cu spălatul pe dinţi înainte de culcare). Păstraţi aceeaşi ordine a evenimentelor – de exemplu, poveste, cântec de leagăn, sărutul de noapte-bună.

• Aşezaţi bebeluşul în pătuţ pentru somn cât acesta este încă treaz, dar somnoros. Lăsaţi-l să adoarmă singur. În acest fel, când se va trezi în toiul nopţii va fi capabil să adoarmă fără a vă deranja.

• Evitaţi să îi daţi biberonul sau să îl alăptaţi când este momentul să se culce. În schimb, daţi-i biberonul sau alăptaţi-l ultima dată înainte de a începe rutina de dinainte de somn. Alimentatul înainte de somn chiar nu îi face pe bebeluşi să doarmă mai bine.

• Nu vă adormiţi bebeluşul cu biberonul cu lapte de sân sau lapte praf. O dată ce îi apar dinţişorii, această metodă este o metodă sigură de apariţie a cariilor. Atât la copii, cât şi la adulţi, secreţia de salivă se reduce în timpul somnului, aşa că laptele sau alt lichid dulce rămâne pe dinţi şi nu este spălat de salivă. Bacteriile care se hrănesc cu carbohidraţii din aceste lichide produc acizi care atacă smalţul dinţilor, provocând carii.

DE LA VÂRSTA DE OPT LA DOUĂSPREZECE LUNI

În jurul vârstei de opt luni, mulţi dintre bebeluşii care dormeau toată noaptea încep să se trezească din nou. Această schimbare nedorită este atât de previzibilă încât eu o menţionez tuturor părinţilor când vin cu bebeluşul lor la controlul de la vârsta de şase luni. Astfel, atunci când după o lună sau două, sugarul se trezeşte noaptea, părinţii nu sunt surprinşi (şi se gândesc că au un pediatru foarte inteligent!)

A nu vedea nu înseamnă a uita

Cea mai bună explicaţie pe care am găsit-o este că acest fenomen este rezultatul dezvoltării capacităţilor de memorare şi de gândire ale copilului. Cam în aceeaşi perioadă în care începe să strige după mami şi tati, un copil arată că ştie de existenţa lucrurilor care se află în afara razei lui vizuale. Dacă îi arătaţi bebeluşului o maşinuţă de jucărie, de exemplu, după care o ascundeţi sub o cană, el se va duce direct la cană şi o va ridica aşteptându-se ca jucăria să fie acolo. Încercaţi acelaşi lucru cu un bebeluş mai mic, în vârstă de şase luni să zicem. Acesta îşi va pierde interesul pentru jucărie imediat ce nu o va mai vedea. Dacă, totuşi, se întinde după cană, acest lucru nu se datorează decât faptului că ceaşca însăşi i-a atras atenţia şi va fi surprins când va găsi jucăria dedesubt.

Ce legătură are această etapă de dezvoltare cu somnul (sau mai corect spus cu lipsa acestuia). O dată ce un copil îşi aduce aminte că mama şi tata sunt în camera alăturată, chiar dacă temporar sunt în afara razei vizuale, este mult mai probabil să strige după părinţii lui, cerându-le să se întoarcă. Dacă sunteţi un părinte obosit care bâjbâie să ajungă în camera copilului de nouă luni în mijlocul nopţii, atunci poate vă veţi simţi mai bine ştiind că un astfel de comportament este un semn că bebeluşul dumneavoastră devine mai inteligent. De asemenea, s-ar putea să observaţi că bebeluşul dumneavoastră va prezenta o schimbare temporară în modul în care doarme, când are loc o schimbare de dezvoltare majoră – de exemplu, învaţă să meargă sau leagă cuvinte. Este ca şi cum costurile pentru astfel de schimbări sunt prea mari pentru a putea dormi.

Nu încurajaţi hrănirea în timpul nopţii

Înainte de a vă sugera câteva lucruri pe care să le faceţi pentru a ameliora orice probleme cu somnul pe care le-ar putea avea un bebeluş la această vârstă, vreau să menţionez o greşeală pe care părinţii o fac în mod frecvent: hrănitul copilului când acesta se trezeşte în mijlocul nopţii.

Deşi s-ar putea să fie tentant să oferiţi biberonul sau sânul pentru a calma un bebeluş agitat, în jurul vârstei de şase sau opt luni, majoritatea bebeluşilor sănătoşi nu au nevoie să mănânce în timpul nopţii. Cu toate acestea, sunt chiar foarte fericiţi să capete o mică gustare dacă îi oferiţi şi acest lucru poate deveni un obicei greu de dezvăţat. De asemenea, hrănitul în timpul nopţii este o idee proastă pentru că bebeluşul poate adormi cu lapte sau suc pe dinţi, fiind astfel predispuşi la formarea de carii. Pentru a preveni acest lucru, puneţi în biberon sau în cană doar apă – care nu reprezintă nici un pericol pentru dinţi şi este mult mai puţin interesantă decât sucul sau laptele, astfel încât nu îl va deranja aşa de mult să renunţe la ea. Dacă îi oferiţi bebeluşului o sticlă plină cu apă, nu o lăsaţi peste noapte în pătuţ. Când bebeluşii beau stând întinşi pe spate, lichidul le poate curge în urechi, predispunându-i la apariţia de infecţii ale urechii medii (otite medii).

Sfaturi practice

• Continuaţi să puneţi bebeluşul în pat cât este încă treaz.

Copilaşii care adorm singuri, vor fi capabili să facă acest lucru şi când se trezesc în toiul nopţii.

• În cazul în care bebeluşul se trezeşte noaptea, lăsaţi-l un minut sau două, dându-i şansa să adoarmă singur. Nu vă gândiţi că sunteţi nişte părinţi răi, ci gândiţi-vă că îl ajutaţi să capete o abilitate importantă.

• Dacă este neapărată nevoie să vă duceţi în camera copilului dumneavoastră, încercaţi să fiţi calmi şi chiar indiferenţi.

În cazul în care copilul este complet treaz, s-ar putea să fie nevoie să reluaţi un pic din ritualul de dinainte de somn înainte de a părăsi camera.

• Menţineţi ritualurile de dinainte de somn. Rutina este importantă în special acum, când bebeluşul este capabil să-şi exprime propriile dorinţe şi preferinţe. Copilul capătă un sentiment de siguranţă şi de control, care este foarte relaxant când ştie că lucrurile se întâmplă în aceeaşi ordine în fiecare seară. Aşa că faceţi bebeluşului o baie, puneţi-l în pătuţ, uitaţi-vă împreună la o carte cu poze, spuneţi-i o poveste sau cântaţi-i un cântecel şi sărutaţi-l de noapte-bună, în acelaşi mod în fiecare seară – orice rutină liniştitoare la care aţi ajuns şi care îl ajută să facă tranziţia de la zi la noapte.

DE LA VÂRSTA DE UNU LA TREI ANI

Pe măsură ce copilul intră în aceşti ani ai copilăriei mici, apar noi încercări. Adormitul înseamnă să îşi ia la revedere de la activităţile din timpul zilei şi, în special, de la părinţi, înseamnă să înveţe să fie singuri. Copiii care de-abia au învăţat să meargă s-ar putea să fie atât de uimiţi de această nouă abilitate încât se chinuie să o stăpânească din ce în ce mai bine, aproape fără întrerupere, şi adorm doar când sunt extenuaţi. Probabil că şi visează tot la mers! Copilaşii mai mari pot deveni neliniştiţi noaptea sau se pot trezi frecvent din cauza coşmarelor.

Aşteptaţi-vă la obstacole în drumul către independenţă

Unul dintre motivele pentru care somnul este atât de dificil pentru multe familii este faptul că atât copiii, cât şi părinţii ţin foarte mult la independenţă şi la legături. Copiii au o nevoie naturală, înnăscută de a se simţi legaţi de părinţii lor şi protejaţi de aceştia. Dar, o dată cu împlinirea vârstei de nouă luni, îşi dezvoltă şi un puternic simţ al explorării şi al independenţei. A se mişca între aceste două necesităţi – cea de independenţă şi cea de dependenţă – este rezultatul multor toane. Nu este numai vorba că şi-ar dori să fie mereu cum vor ei. Ei vor să fie liberi şi să deţină controlul, şi vor şi să se simtă complet conectaţi cu ceilalţi în acelaşi timp.

Părinţii au, de asemenea, sentimente confuze în ceea ce priveşte independenţa. Dorim ca bebeluşii noştri să ne aparţină întotdeauna, dar, în acelaşi timp, dorim ca ei să se descurce pe propriile picioare, să se ducă la grădiniţă şi apoi la şcoală fără noi – şi să adoarmă singuri. Ne aşteptăm de la copiii noştri să suporte aceste separări, dar, foarte des, avem îndoielile noastre secrete. Ne întrebăm: „Se vor putea oare descurca?” Copiii au tendinţa să fie incredibil de sensibili în ceea ce priveşte emoţiile părinţilor lor. Dacă simt că suntem neliniştiţi, chiar dacă încercăm să îi asigurăm că totul este în regulă şi ne comportăm încrezător şi ferm, ei devin şi mai neîncrezători în ceea ce priveşte separarea. Şi pe măsură ce ei devin din ce în ce mai supăraţi, noi devenim convinşi că nu pot face faţă situaţiei singuri.

De exemplu, un părinte s-ar putea teme că bebeluşului său îi este frică să fie lăsat singur în momentul în care trebuie să adoarmă. Apoi, la primul semn de nelinişte al copilului, părintele devine sigur că acestuia chiar îi este frică. Copilaşul observă faţa îngrijorată a părintelui său şi acum chiar devine înspăimântat. Bineînţeles că nu susţin să ignoraţi un copil căruia chiar îi este frică. Dar părinţii trebuie să permită copiilor lor să aibă parte de puţin mai multă nelinişte, astfel încât să înveţe să o depăşească singuri – o abilitate foarte importantă în viaţă.

Despărţirea în momentul culcării poate fi extrem de dificilă, în special în cazul părinţilor al căror program îi ţine departe de copilul lor toată ziua. Dacă aceştia ajung acasă la ora 18, iar ora de culcare este 19³⁰, atunci chiar nu este timp pentru a sta împreună. În aceste circumstanţe, este de înţeles ca un părinte să nu spună noapte-bună copilului pe tonul pe care ar trebui să-i transmită acestuia: „Acum este timpul să dormi şi ştiu că poţi să o faci, şi totul va fi în regulă!”.

Motivul pentru care mă concentrez asupra modului în care unii părinţi ajung să se confrunte cu probleme legate de somnul copilului nu este ca să arunc vina asupra lor, ci pentru a vă permite să aveţi o altă perspectivă a propriilor rutine şi poate să vă ajut să alegeţi să faceţi lucrurile diferit. De exemplu, dacă ştiţi că vă simţiţi vinovaţi că vă lăsaţi copilul în pat singur, s-ar putea să vă întrebaţi dacă această îngrijorare chiar este realistă: „Îi permit eu oare copilului meu oportunitatea de a-şi dezvolta capacitatea de a se linişti singur?” Dacă dumneavoastră consideraţi că ora de culcare este puţin prea devreme, puteţi să vă culcaţi copilul mai târziu, cu condiţia ca acesta să aibă posibilitatea să doarmă mai mult dimineaţa. Bebeluşii şi copiii mici au nevoie de mult somn, dar nu este nevoie ca acesta să înceapă la o anumită oră.

Fiţi inteligenţi cu trucurile şi toanele lor

Mulţi prichindei încearcă să amâne inevitabila despărţire din momentul culcării, solicitând mai multe poveşti, căni cu apă, drumuri la baie, şi lista poate continua. Aceste dorinţe, deşi uneori drăguţe, pot ajunge să ia o întorsătură disperată pe măsură ce copilul inventează noi cereri de la părinţii săi deja extenuaţi. Pentru a preveni nesfârşitele amânări şi pentru a evita toanele declanşate de refuzul dumneavoastră, stabiliţi limite din timp. „Vom citi două poveşti, vom bea un pahar cu apă, vom merge la baie o singură dată şi vom avea două îmbrăţişări şi trei pupicuri, după care ne vom culca”. Pentru ca această strategie preventivă să funcţioneze, secretul este consecvenţa – să alegeţi o rutină şi să o respectaţi zi de zi. În cazul în care copilul dumneavoastră cere mai mult, explicaţi-i că nu poate avea decât „două poveşti, un pahar cu apă, un singur drum la baie etc.”, cu alte cuvinte repetaţi-vă. Dacă acesta insistă să îi explicaţi motivul, răspunsul dumneavoastră ar trebui să fie: „Deoarece asta facem noi când ne culcăm”. Credeţi-mă sau nu, majoritatea copilaşilor (şi chiar şi preşcolarii) sunt satisfăcuţi de această explicaţie.

O altă tactică eficientă este abordarea în trei paşi. Luaţi aminte la ceea ce îşi doreşte copilul dumneavoastră, stabiliţi limitele şi încheiaţi pe un ton care să ofere speranţă. De exemplu, aţi putea spune: „Ştiu că ai vrea mai multe poveşti şi că nu vrei să te culci. Dar acum trebuie să dormi şi trebuie să ne oprim din povestit. Vom citi mai multe poveşti mâine dimineaţă”.

Păstraţi-vă calmul

Poate că vă simţiţi frustraţi de dorinţele neîncetate ale copilaşului dumneavoastră, dar, dacă vă enervaţi, nu veţi rezolva absolut nimic. Nu faceţi decât să îl încurajaţi să se supere, astfel amânând ora somnului (exact ce îşi doreşte el). Dacă simţiţi că vă enervaţi, cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să spuneţi repede noapte bună, după care să vă duceţi într-o parte a casei dumneavoastră cât mai departe de camera copilului. Preparaţi-vă o cană cu ceai, răsfoiţi o revistă. Ignoraţi plânsetele copilului – atâta timp cât ştiţi că nu este nici un pericol sau nu îl doare ceva – şi liniştiţi-vă.

Este foarte probabil că până vă liniştiţi dumneavoastră, şi copilul să se liniştească şi să adoarmă.

În cazul în care copilaşul iese din cameră după dumneavoastră, duceţi-l înapoi cu blândeţe în pat şi reamintiţi-i cu dragoste, dar ferm, că este timpul să doarmă, după care ieşiţi din cameră. S-ar putea să fie nevoie să repetaţi acest lucru câteva nopţi la rând până când copilaşul va învăţa că nu este bine ce face şi nu va mai coborî din pat. Dar dacă sunteţi ferm şi la obiect se va plictisi foarte curând de acest joc neinteresant.

Copiii care se trezesc devreme pot produce probleme părinţilor somnoroşi

Unele persoane sunt în mod normal matinale, în timp ce altele sunt mai vioaie seara. În cazul în care copilaşul dumneavoastră este o fire matinală, iar dumneavoastră nu, atunci s-ar putea să vă confruntaţi cu o problemă. Câteodată, această problemă se datorează unui lucru simplu, cum ar fi prea multă lumină sau zgomot în camera prichindelului dumneavoastră, problemă pe care puteţi să o rezolvaţi relativ simplu. În alte cazuri, problema se datorează faptului că bebeluşul se trezeşte parţial şi nu se poate linişti îndeajuns încât să adoarmă la loc, deşi este încă obosit. Trezitul dis-de-dimineaţă este asemănător cu trezitul în toiul nopţii despre care am vorbit mai devreme.

Câteodată, totuşi, un prichindel este cu adevărat treaz şi gata de activitate la ora 5. Cu toate că se culcase la ora 19, aceste 10 ore de somn au fost tot ce avea el nevoie. În cazul în care copilaşul nu este obosit, atunci nu puteţi face nimic să îl convingeţi să adoarmă la loc sau să se conformeze programului dumneavoastră de somn. În schimb, trebuie să vă ajutaţi copilul să înveţe să se distreze singur până în momentul în care sunteţi pregătiţi să vă daţi jos din pat. Iată câteva sugestii:

• Aşezaţi câteva jucării sau cărţi pentru copii în pătuţul lui după ce a adormit. Atunci când se va trezi, el le poate descoperi şi, astfel, va fi puţin mai mult timp ocupat. Aveţi grijă ca toate jucăriile să fie sigure – fără părţi mici detaşabile pe care copilaşul le-ar putea înghiţi, fără cureluşe cu care s-ar putea sugruma şi fără păpuşi mari care l-ar putea ajuta să iasă din pătuţ.

• Obişnuiţi-l să fie puţin timp singur. Lăsaţi-l câte puţin în fiecare zi să se joace singur în pătuţ sau într-un ţarc, astfel încât să înveţe să se amuze singur.

• Setaţi un ceas să cânte muzică în camera copilaşului la ora la care trebuie să vă treziţi dumneavoastră. Explicaţi-i că trebuie să se joace singur până în momentul în care porneşte muzica.

• Luaţi în considerare să îi mutaţi ora de culcare mai târziu.

În mod normal, acest lucru înseamnă doar să începeţi rutina de dinainte de culcare cu câteva minute mai târziu în fiecare seară, până când ajungeţi la ora dorită.

Frica de întuneric este normală

Este normal ca celor mici să le fie frică de întuneric. Imaginaţia lor este foarte puternică şi ei încă învaţă să facă diferenţa între ceea ce este real şi ceea ce este închipuit. Fricile din timpul nopţii le par foarte reale.

Câteodată puteţi „stinge focul cu foc”, folosind lucruri produse de imaginaţia dumneavoastră pentru a le contracara pe cele produse de imaginaţia lor. De exemplu, copiii mici îşi consideră părinţii ca fiind atât de puternici. Puteţi folosi acest ajutor pentru a calma frica din timpul nopţii a copilaşului spunându-i că aveţi puterea de a ţine toţi monştrii afară din casă. Puteţi să faceţi ca această putere să pară chiar mai reală folosind ceea ce eu numesc „spray-ul pentru monştri”. Ţineţi mâna ca şi cum aţi avea un spray magic pentru monştri, care este garantat să ţină toţi monştrii la distanţă. Daţi cu spray-ul în toată camera, asigurându-vă că daţi şi pe sub pat, şi în dulap (poate cele mai frecvente locuri unde se ascund monştrii). Fiţi foarte serioşi când faceţi acest lucru. Copilul va şti că vă prefaceţi, bineînțeles, dar nu-i va păsa.

Monştrii care nu sunt alungaţi cu astfel de măsuri magice, câteodată sunt semne ale îngrijorării copilului dumneavoastră de către un lucru real, nu doar un rezultat al imaginaţiei sale. Deoarece copiii nu pot aşeza prea uşor conceptele în cuvinte, îngrijorările lor pot lua forma unor monştri. De exemplu, un băieţel este foarte supărat pe frăţiorul său mai mic, dar ştie că este greşit să fie supărat – el ar trebui să-şi iubească fratele. Un monstru este supărător, dar măcar este o ţintă mai acceptabilă a sentimentelor negative, iar câteodată poate chiar cere ajutorul părinţilor săi. Asigurarea că este în regulă să fie supărat pe fratele său (deşi nu este în regulă să îl pocnească) ar putea fi tot ceea ce are nevoie băieţelul pentru a se simţi mai bine şi a alunga monştrii, cel puţin pentru moment.

Dacă unui copil îi este, într-adevăr, frică noaptea, atunci adoptarea unei feţe serioase şi cererea să rămână în camera sa nu îi va face deloc bine. Aceste lucruri îl vor face să se simtă şi mai singur şi mai speriat, aşa că va trebui să învăţaţi să vă daţi seama dacă îi este cu adevărat frică sau doar foloseşte această replică: „Îmi este frică!” pentru a vă readuce în camera sa.

Pentru frica adevărată, s-ar putea să fie nevoie să rămâneţi o vreme în camera copilului pentru a-l asigura că totul este în regulă. Dacă frica persistă în ciuda eforturilor dumneavoastră, ar trebui să vorbiţi cu medicul pediatru sau cu un psiholog pentru copii, cu scopul de a vă ajuta copilul să treacă peste fricile sale.

Coşmarurile încep să apară în jurul vârstei de trei ani

În jurul acestei vârste, dacă nu chiar mai devreme, fiecare copil începe să aibă visuri urâte din când în când. Înclinaţia naturală a dumneavoastră este să vă reasiguraţi copilul că totul este în regulă şi că este în siguranţă. Şi acesta este şi lucrul corect pe care trebuie să îl faceţi. De obicei, nu este de prea mare ajutor să spuneţi sau să sugeraţi că se comportă „ca un bebeluş” pentru că îi este frică de coşmaruri. Acest lucru nu-l face pe copil decât să se simtă ruşinat şi chiar mai speriat. De asemenea, să spuneţi „este doar un coşmar” ar putea face să pară că nu prea sunteţi interesat dacă celui mic îi este frică. O mai bună abordare ar fi să îl faceţi să înţeleagă că ştiţi că într-adevăr coşmarurile sunt înspăimântătoare şi neplăcute. Ar trebui, de asemenea, să îi explicaţi că visele nu sunt reale şi că dumneavoastră sunteţi acolo să fiţi siguri că totul este în regulă.

S-ar putea să fie nevoie să staţi cu copilaşul dumneavoastră până în momentul în care este pe cale să adoarmă. Ar putea fi de folos să vă aduceţi o carte sau ceva de croşetat pentru a trece timpul mai uşor. Unii părinţi îşi iau copilaşul la ei în pat, fapt care este foarte liniştitor. Dar acest lucru se poate întoarce asupra părinţilor în cazul în care copilul se obişnuieşte să doarmă în patul lor. Eu cred că este la fel de folositor ca un părinte să se întindă lângă copil în pătuţul acestuia, oferindu-i asigurare în propria cameră.

SPOCK CLASIC

„Când copilul se trezeşte dintr-un coşmar, plângând sau ţipând, trebuie să-l liniştiţi asigurându-l că totul este în regulă, că a avut un vis urât şi că visele nu sunt reale. Apoi, puteţi să încercaţi să-l determinaţi să vă povestească câte ceva despre visul lui. Asiguraţi-l din nou că totul a fost un vis şi că n-o să permiteţi să i se întâmple nimic rău.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

În cazul în care coşmarurile apar mai frecvent de o dată sau de două ori pe lună, cu toate reasigurările din partea dumneavoastră, va trebui să reduceţi orice expunere la imagini violente sau înspăimântătoare sau idei care ar putea reprezenta cauza coşmarurilor. Câteodată, prescriu o „reţetă de nonviolenţă” care înseamnă, pe lângă altele, protejarea copilului dumneavoastră de ştirile de la televizor, de majoritatea desenelor animate şi poveştilor de groază. O parte foarte importantă a acestei „reţete” constă în revizuirea de către părinţi a modului în care îşi rezolvă conflictele sau diferenţele de opinie acasă. Dacă aceştia folosesc cuvinte urâte, ţipete, ameninţări sau forţă fizică, este foarte probabil ca aceste lucruri să ridice nivelul de stres al copilului şi să contribuie la apariţia coşmarurilor.

Coşmarurile care apar mai frecvent de două pe săptămână şi de care nu se scăpă cu reasigurări şi „reţeta de nonviolenţă” ar putea fi un semn că există destul de mult stres în viaţa copilului. Deseori, o vizită la un medic pediatru vă poate ajuta să găsiţi cauza acestor coşmaruri şi să o rezolvaţi.

Pavorul nocturn este o afecţiune înspăimântătoare şi pentru părinţi

Este ora 23³⁰, iar copilul dumneavoastră în vârstă de trei ani stă în şezut în pat, cu o privire terifiată şi cu ochi sticloşi. Când încercaţi să îl alinaţi, se zbate şi vă împinge. În aproximativ 10 minute (care, probabil, vă par mult mai multe) adoarme. Se trezeşte de dimineaţă şi nu îşi aminteşte nimic.

Aceasta este o scenă de pavor nocturn clasic. Spre deosebire de coşmaruri, pavorul nocturn apare atunci când copilul se află într-un stadiu mai adânc de somn. Ceea ce pare a fi frică sau agitaţie în timpul unei crize de pavor nocturn nu vine de la imagini din mintea copilului – în somnul adânc, mintea nu focalizează pe imagini clare, înspăimântătoare sau nu – ci de la activitatea altor părţi ale creierului care au legătură cu frica. Acestea sunt părţile creierului care determină creşterea frecvenţei cardiace, transpiraţia mâinilor şi „ieşirea ochilor din orbite”. Copilul nu-şi aminteşte nimic de aceste episoade, deşi câteodată se trezeşte şi îşi găseşte părinţii părând confuzi şi supăraţi.

Mulţi copii mici care sunt perfect sănătoşi au astfel de crize din când în când. Un copil poate avea de la un astfel de episod pe lună până la unul sau două pe săptămână. Majoritatea copiilor încetează să le mai aibă pe la vârsta de şase-şapte ani. Copiii care au fost supuşi unui stres major – de exemplu, au avut experienţa unui cutremur – câteodată reacţionează la acesta prin apariţia episoadelor de pavor nocturn mult mai des ca înainte. Dar majoritatea copiilor care au astfel de episoade au fost supuşi unei cantităţi de stres normală şi sunt sănătoşi atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.

Pavorul nocturn nu este periculos. A încerca să îi calmaţi luându-i în braţe nu face altceva decât să le crească agitaţia. A încerca să îi treziţi este dificil pentru că se află într-o fază foarte adâncă a somnului. Dacă rămâne în pat şi nu se mişcă suficient de mult încât să se rănească, probabil cel mai bine este să îl lăsaţi în voia lui. Dacă observaţi că aceste episoade se întâmplă de fiecare dată aproape la aceeaşi oră – de obicei, în primele ore de somn – încercaţi să îl treziţi pentru un scurt timp înainte de această oră. Deseori, întreruperea ciclului somnului în acest fel este suficientă pentru a preveni criza. În cazuri mai grave se administrează medicamente, dar majoritatea specialiştilor încearcă alte metode mai întâi. În mod cert, trebuie să vă gândiţi la sursele de stres din viaţa copilului dumneavoastră şi să faceţi astfel încât să îl mai eliberaţi pe cât posibil cel puţin de o parte din presiune. Acest lucru poate fi de folos uneori în prevenirea apariţiei pavorului nocturn.

Păziţi copiii somnambuli

Somnambulismul se aseamănă cu pavorul nocturn prin faptul că amândouă afecţiunile se produc într-o fază adâncă a somnului, lipsită de vise.

De asemenea, în amândouă, copilul este doar vag conştient despre ceea ce se petrece în jurul lui, şi după ce adoarme la loc, nu îşi mai aminteşte nimic. Principala problemă a somnambulismului este că în somn, copilul poate face lucruri potenţial periculoase, cum ar fi să iasă din casă şi să se plimbe pe stradă. Dacă descoperiţi că prichindelul dumneavoastră suferă de somnambulism, puteţi încerca aceleaşi metode ca în cazul pavorului nocturn. De asemenea, s-ar putea să fie necesar să asiguraţi camera copilului (un zăvor sau o portiţă) pentru a-l împiedica să se rănească.

Reluaţi rutina de dinainte de somn imediat după o boală

Când un copil este bolnav, el îşi pierde o parte din abilitatea de a face faţă excesului de stres cauzat de adormit. Aşa că este normal ca unui prichindel care până în acel moment se descurcase de minune la momentul culcării să îi fie mai frică de întuneric şi să aibă nevoie de mai multă atenţie când este bolnav. De asemenea, în cazul unor boli, cum ar fi infecţiile urechii (otite), durerea se poate accentua în poziţia culcat.

În cazul în care copilul este bolnav, este normal ca şi dumneavoastră să mai relaxaţi regulile. Puteţi decide să rămâneţi cu bebeluşul dumneavoastră până când acesta adoarme sau să îl luaţi să doarmă cu dumneavoastră. Pe termen scurt, aceste schimbări par logice. Luaţi aminte însă ca problemele pe termen lung legate de somn încep de obicei după ce copilul primeşte „tratament preferenţial” după o boală minoră. Copilul se obişnuieşte să fie alintat şi se aşteaptă ca aceste încălcări ale regulilor să fie pe termen nelimitat. De aceea, cea mai bună idee este să reveniţi la vechile rutine cât de repede posibil după o boală pe termen scurt.

Sfaturi practice

• Antrenaţi-vă copilul în timpul zilei şi seara în activităţi multiple, dar nu chiar înainte de culcare. În schimb, plănuiţi în acest moment activităţi liniştite, cum ar fi să-i citiţi, să-i recitaţi nişte versuri sau să-i cântaţi.

LĂUDÂND PĂTURICILE

Părinţii se îngrijorează câteodată de ataşamentul pe care îl poate dezvolta un bebeluş faţă de o păturică sau de un alt obiect, considerându-l şi copilăresc, şi încearcă să împiedice un astfel de obicei prin înlăturarea obiectului la o vârstă cât mai fragedă. Dar acest obicei frecvent întâlnit nu este cu nimic copilăros. Majoritatea bebeluşilor nu creează obiecte speciale pentru propriul confort. Doar când ajung la vârsta de un an şi jumătate sau chiar doi, copiii sunt capabili de un astfel de comportament. De asemenea, s-ar putea să vă îngrijoraţi şi că bebeluşul o dată ce se va ataşa de o păturică sau de o păpuşă de care nu se va mai despărţi, o va lua pretutindeni cu el, aşa cum face Linus din desenele animate „Peanuts”. De fapt, mulţi copii folosesc obiectul preferat doar noaptea şi uneori înainte de somnul de după-amiază. Alţii păstrează păturica tot timpul. Dar în jurul vârstei de cinci sau şase ani, dacă nu chiar mai devreme, ei îşi dau seama că mulţi dintre prietenii lor nu îşi poartă cu ei păturicile, de obicei lăsându-le în pătuţ. De fapt, am cunoscut adolescenţi foarte inteligenţi şi cu succes care îşi iau după ei un ursuleţ de pluş când merg la colegiu. Nu le face nici un rău!

• Nu-l lăsaţi să doarmă prea mult în timpul zilei. Asiguraţi-vă că somnul de după-amiază nu durează mai mult de o oră şi copilul se trezeşte cu cel puţin trei – patru ore înainte de ora de culcare.

• Nu vă abateţi de la rutina de dinainte de culcare pe care aţi stabilit-o astfel încât copilaşul dumneavoastră să cunoască ce urmează să se întâmple. De exemplu, cititul cu voce tare ar putea fi primul, urmat de un ritual special de învelire, iar în final un sărut de noapte-bună înainte de a pleca din cameră.

• În cazul în care copilaşul dumneavoastră se trezeşte în toiul nopţii, acordaţi-i câteva minute să se liniştească singur. Dacă nu se întâmplă acest lucru, va trebui să verificaţi dacă totul este în regulă – dacă nu cumva trebuie să îi schimbaţi scutecul, de exemplu. Apoi, folosiţi o versiune mai scurtă a rutinei de dinainte de somn, poate doar ultimele două lucruri, înainte de a părăsi camera.

• Ajutaţi-vă copilaşul să-şi găsească un animăluţ de pluş, o păturică sau o pernuţă pentru a-i fi companion de somn.

Copiii mici, cu imaginaţia lor bogată, sunt capabili să confere puteri magice liniştitoare unui astfel de obiect, care devine aproape un substituent al dumneavoastră, părintele. Dar spre deosebire de dumneavoastră, acest obiect drag petrece toată noaptea cu copilaşul şi îi rămâne alături atâta timp cât el doreşte şi cât are nevoie de el.

• Jucăriile din pătuţ ar trebui să fie mici. Dacă prichindelul dumneavoastră încă doarme într-un pătuţ, asiguraţi-vă că jucăria nu este destul de mare pentru ca acesta să o folosească pentru a coborî din pătuţ. Cărţile cu poze ale căror pagini sunt din carton sau material textil reprezintă o bună alegere pentru a însoţi copilul în pătuţ.

• În cazul în care copilaşul dumneavoastră este deranjat de gândul că sub patul lui ar putea fi monştri sau alţi vizitatori nocturni care să-l sperie, încercaţi să-i oferiţi asigurarea magică. De exemplu, aţi putea folosi „spray-ul pentru monştri” sau „bagheta de vrăjitor” pentru a elimina aceste creaturi nesuferite. În cazul în care bebeluşul are coşmaruri dese încercaţi să îl puneţi la o „dietă de nonviolenţă” care elimină expunerea lui la imagini violente sau înfricoşătoare de la televizor sau din cărţi şi filme.

Opţiuni pentru somn

Deşi oamenii au frecvent opinii puternice în această problemă, nu există o singură cale „bună” privind modul în care ar trebui să doarmă. Oamenii din diferite culturi dorm în moduri diferite, tot aşa cum trăiesc în moduri diferite când sunt treji. Diferite persoane fac, de asemenea, alegeri diferite în ceea ce priveşte modul în care să îşi adoarmă copiii. Ceea ce veţi alege dumneavoastră va depinde de propriile valori şi obiceiuri, cât şi de temperamentul copilului dumneavoastră.

Patul familial este etalonul în multe culturi

Mulţi părinţi aleg să îşi împartă patul cu bebeluşul lor, în special cu nou-născuţii. În cea mai mare parte a lumii, acesta este singurul mod în care s-ar gândi vreodată părinţii să-şi culce copiii.

Şi mulţi părinţi din Statele Unite ale Americii au sentimente puternice în ceea ce priveşte această idee, într-un fel sau altul. Dar în afară de câteva probleme importante legate de siguranţă, nu există argumente clare care să justifice dacă este bine sau nu să culcăm bebeluşul cu noi în pat. Iată câteva argumente pro şi contra:

Pro:

• Copiilor mici pare să le placă să doarmă cu părinţii lor dacă au ocazia. Chiar şi nou-născuţii prematuri aflaţi în incubator s-a observat că treptat se mută lângă un obiect cald, moale, care se mişcă ritmic, urmând parcă o dorinţă înnăscută de a dormi lângă un alt corp.

• Pentru mămicile care alăptează, a avea bebeluşii lângă ele face momentul hrănirii din timpul nopţii să fie mai uşor.

• Metoda ca bebeluşii să doarmă separat de părinţii sau de fraţii lor este relativ nouă în ceea ce priveşte istoria umană.

În multe părţi ale lumii, dormitul împreună cu bebeluşul este un lucru obişnuit.

• Este posibil ca dormitul împreună să promoveze apropierea familială, dar cu siguranţă mai există multe alte moduri de a realiza acelaşi lucru.

Contra:

• A avea un copil în pat înseamnă că părinţii trebuie să găsească un alt loc şi moment pentru relaţiile lor sexuale.

• Dormitul împreună trebuie să fie o alegere voită. Dacă un soţ, de exemplu, este de acord numai pentru că soţia sa insistă, patul familial va fi dominat de resentimente şi nu de armonie familială.

ŞASE REGULI DE SIGURANŢĂ PENTRU PATUL FAMILIAL

Dacă decideţi ca bebeluşul să doarmă cu dumneavoastră în pat este foarte important să urmaţi aceste reguli de bază pentru siguranţa copilului:

1. Bebeluşul ar trebui să doarmă pe spate cu excepţia cazului în care există un motiv medical să nu o facă.

2. Bebeluşul ar trebui să doarmă pe o suprafaţă fermă: fără saltele cu fulgi sau cu apă.

3. Bebeluşul ar trebui să fie îmbrăcat subţire şi confortabil, nu încotoşmănat.

4. Nu trebuie să se fumeze în preajma lui fie că este treaz sau adormit.

5. Academia Americană de Pediatrie recomandă ca bebeluşii să nu doarmă în pat cu adulţii care nu le sunt părinţi sau cu alţi copii, deoarece aceştia s-ar putea să nu fie la fel de atenţi în respectarea condiţiilor de siguranţă.

6. De asemenea, Academia Americană de Pediatrie recomandă evitarea dormitului cu un copil pe canapea, deoarece există riscul ca acesta să fie prins între părinte şi spătarul canapelei.

• Dacă un copil se mişcă mult în timpul somnului, s-ar putea să-i deranjeze pe părinţi care se vor trezi din cauza mânuţelor sau picioruşelor care îi lovesc în timpul nopţii.

De asemenea, copiii nu sunt cei mai tăcuţi somnoroşi din lume, iar gemetele, respiraţia sau gânguritul lor i-ar putea face nişte parteneri de pat nu prea doriţi.

• O dată început, somnul împreună ar putea fi greu de întrerupt, cel puţin pentru câţiva ani. De aceea, este o decizie care trebuie luată cu implicaţiile pe termen lung clare în minte.

Rostogolirea peste copil este o problemă de siguranţă în unele cazuri

Unii doctori se împotrivesc hotărât dormitului împreună cu părinţii. Principala grijă este că părintele se poate întoarce peste copil, sufocându-l. Majoritatea părinţilor dorm foarte uşor când au un copil lângă ei, se trezesc chiar şi la cel mai mic semn de pericol. Dar există un pericol foarte real ca acest lucru să se întâmple dacă:

• dormiţi de obicei adânc sau sunteţi câteodată atât de obosiţi încât cădeţi într-un somn profund;

• luaţi medicamente sau droguri care vă fac să dormiţi zgomotos;

• consumaţi suficient alcool încât să vă facă să dormiţi zgomotos şi sunteţi foarte greu de trezit.

Dacă oricare dintre cele de mai sus sunt adevărate în cazul dumneavoastră, atunci dormitul împreună cu copilul dumneavoastră este prea periculos pentru a-l experimenta.

Împărţind dormitorul, dar nu patul cu bebeluşul dumneavoastră

Puteţi să aveţi copilul în camera dumneavoastră fără a-l avea neapărat în patul dumneavoastră, punându-l într-un leagăn, un coş pentru copii, cărucior sau co-sleeper (vezi pagina 57). De fapt, majoritatea americanilor aleg probabil această variantă pentru nou-născuţii şi copiii lor mici datorită mai multor argumente pozitive:

• Nou-născuţii se trezesc frecvent noaptea, pentru a fi alăptaţi, schimbaţi sau doar pentru a fi luaţi în braţe. Dacă trebuie să vă ridicaţi şi să traversaţi holul de fiecare dată atunci această variantă vă va scuti de mult efort nedorit.

• Este de înţeles dacă vreţi să verificaţi nou-născutul de mai multe ori pe noapte, doar pentru a vă asigura că totul este în regulă. Nou-născuţii nu sunt chiar atât de delicaţi pe cât cred părinţii lor că sunt, dar instinctul de a ne proteja copilul este foarte puternic. Nu are rost să ne împotrivim naturii noastre.

• Nou-născuţii nu ocupă mult spaţiu. De obicei, este loc pentru un leagăn sau un coş, chiar şi într-un dormitor mic.

• Copiii mici nu sunt deranjaţi în nici un fel dacă observă comportamentul intim al părinţilor lor. Îngrijorări le privind acest lucru devin realiste probabil în jurul vârstei de nouă luni sau mai mult (deşi nici atunci nu este clar dacă astfel de scene sunt dăunătoare).

Într-un final, bineînţeles, veţi dori să vă mutaţi copilul în propria lui cameră. Momentul în care faceţi acest lucru va depinde şi de spaţiul de care dispuneţi, cât de bine puteţi dormi în aceeaşi cameră cu copilul dumneavoastră (este uimitor cât de mult zgomot pot face aceste mici fiinţe în somn), şi de când sunteţi dumneavoastră convinşi că bebeluşul este pregătit pentru schimbare.

Mulţi părinţi decid să facă această schimbare în jurul vârstei de trei sau patru luni. La această vârstă, bebeluşii dorm noaptea perioade destul de lungi, astfel încât părinţilor nu le pare că se tot plimbă pentru a-i îngriji. Schimbarea are sens şi din punctul de vedere al copilului. Un copil care se trezeşte noaptea şi îi vede pe mami şi pe tati chiar acolo este mai probabil să îi cheme sau să plângă până părintele se trezeşte şi face ca totul să fie în regulă. Un copil care se trezeşte singur într-o cameră este mult mai predispus să se liniştească singur. Autoalinarea este una dintre calităţile pe care un bebeluş le stăpâneşte pe la vârsta de patru luni.

Făcând trecerea la patul de copil mare

Când este momentul să faceţi trecerea de la leagăn la „patul de copil mare”? În mod cert este momentul potrivit când copilaşul este capabil să iasă din el chiar dacă arcurile sunt în poziţia cea mai joasă, iar grilajul în poziţia cea mai ridicată. De obicei, acest lucru se întâmplă când bebeluşul are o înălţime de 87–90 cm. Trecerea la pat reduce riscurile de lovire gravă a copilului în cazul în care ar cădea.

Un alt motiv pentru care mulţi părinţi fac acest schimb este acela că un alt copil este pe drum şi acesta va avea nevoie de leagăn sau coşuleţ. Este cel mai bine să faceţi schimbarea înainte de naşterea noului bebeluş. Pentru copilul mai mare, a avea un nou frăţior sau surioară înseamnă să renunţe la multe lucruri, în special la atenţia pe care o primea în calitatea de „cel mai mic” sau de singurul copil. A trebui să renunţe şi la leagăn ar fi prea mult pentru el. Aşa că dacă reuşiţi să faceţi această schimbare înainte de apariţia noului membru al familiei, sentimentele copilului mai mare vor fi menajate.

Ca şi cu toate celelalte, şi trecerea aceasta diferă de la copil la copil, în funcţie de temperamentul fiecăruia. Un copil care acceptă rapid schimbările va face şi această tranziţie repede; un copil care se obişnuieşte greu cu schimbările s-ar putea plânge şi ar putea avea dificultăţi să doarmă. Un copilaş foarte activ ar putea să profite de această oportunitate pentru a se ridica deseori din pat şi va fi nevoie să fiţi fermi şi convingători în a stabili limitele. Iată câteva sfaturi pentru a face tranziţia cât mai uşoară:

• Începeţi să vorbiţi despre noul pat cu câteva zile înainte de a-l achiziţiona. Acest lucru oferă posibilitatea copilului dumneavoastră să devină entuziasmat de idee. Dacă este posibil, lăsaţi-l şi pe el să ajute în alegerea patului.

• Poziţionaţi patul astfel încât copilul să se simtă în siguranţă.

Puneţi patul într-un colţ şi folosiţi o bară de siguranţă pentru partea liberă, astfel încât copilul să se simtă în siguranţă.

• Transferaţi cât mai mult din leagăn. Mutaţi păturica specială, perna şi jucăriile în noul pat, astfel încât să aibă un aer familiar.

• Lăsaţi copilul să aleagă un set special de aşternuturi, care să facă patul să pară în mod special deosebit. Nu contează dacă setul este nou sau mai vechi atâta timp cât este nou şi frumos pentru el.

• Atunci când încearcă patul, lăsaţi-l să ştie că sunteţi mândri de faptul că a crescut. Dar nu îi oferiţi recompense mari sau să faceţi chiar mare caz. Lăsaţi propria mândrie şi plăcere să fie recompensa lui.

• Dacă nu se simte confortabil în primele nopţi, ascultaţi-i sentimentele şi înţelegeţi-le. Dar, totuşi, insistaţi în mod blând că noul pat este locul unde trebuie să doarmă acum.

• Nu vă abateţi de la rutina normală dinainte de culcare. În cazul în care copilul se ridică din pat şi vine în camera dumneavoastră, fiţi blânzi, dar fermi. Mergeţi cu el înapoi la pat, spuneţi-i că acela este locul unde trebuie să fie şi că în curând se va obişnui. Încrederea dumneavoastră în această privinţă este foarte importantă. Dacă dumneavoastră sunteţi încrezători că va fi capabil să se descurce să doarmă într-un pat nou, atunci probabil că aşa va fi.

• Chiar dacă sunteţi obosiţi la un moment dat, nu cedaţi impulsului de a vă lăsa copilul să doarmă în patul dumneavoastră „doar de data aceasta”. În schimb, fiţi fermi dacă aceasta înseamnă ca uneori să îl duceţi de mână de douăsprezece ori pe noapte la pat. După scurt timp, vizitele nocturne la dumneavoastră în dormitor vor înceta, iar dumneavoastră veţi putea să dormiţi mai bine.

• Acordaţi-i totuşi puţin credit. În timp ce se obişnuieşte cu noul pat, nu fiţi surprinşi dacă rămâne puţin în urmă în alte lucruri cum ar fi manierele la masă etc.

Accesorii pentru dormit

De ce are nevoie copilul dumneavoastră pentru a dormi în linişte şi siguranţă? Posibilităţile par nelimitate: leagăne, pătuţuri, coşuri şi noua invenţie, denumită co-sleeper, ţarcuri de joacă, monitoare şi multe altele. Toate acestea sunt atrăgătoare, multe sunt costisitoare şi doar câteva sunt cu adevărat necesare. Câteva principii de bun-simţ vă pot ajuta să alegeţi dintre toate acestea. În primul rând siguranţa este în fruntea listei de priorităţi. Ştim multe despre cum să menţinem siguranţa copilului când se joacă şi când doarme. În al doilea rând, nici un echipament, indiferent cât de grozav este, nu poate lua locul unui părinte iubitor şi responsabil.

PATURI ŞI AŞTERNUTURI PENTRU COPII

Dormitul împreună dă un sentiment foarte reconfortant, atât pentru părinţi, cât şi pentru bebeluşi. Aţi putea să aduceţi copilul în patul dumneavoastră dar nu toţi părinţii sunt de acord cu un astfel de aranjament. De asemenea, aţi putea să aduceţi pătuţul copilului în camera dumneavoastră, dar acesta s-ar putea dovedi prea mare, sau s-ar putea să nu doriţi să fiţi separaţi de nou-născutul dumneavoastră de către bare. Soluţia tradiţională la această problemă este reprezentată fie de un leagăn, fie de un coş sau de un mic pătuţ ce stă lângă al dumneavoastră. Co-sleepers sunt o nouă soluţie care oferă un spaţiu de dormit copilaşului dumneavoastră; acosta este ataşat de pat, dar separat. Oricare ar fi alegerea dumneavoastră, se aplică toate regulile de siguranţă legate de spaţiile de dormit (vezi pagina 59) şi chiar unele în plus.

Leagănele şi coşurile

Leagănele se balansează, coşurile tind să se rostogolească (făcând adormitul copilului mai uşor indiferent de camera unde se află). În toate celelalte privinţe sunt în mare la fel: compartimente de adormit confortabile, compacte, cu marginile suficient de înalte pentru a preveni căderea copilului. (În această idee, o cutie de carton tare sau un sertar mare echipat cu o salteluţă tare şi bine fixată ar servi aceluiaşi scop, evitând însă cheltuielile.) Cu excepţia cazului în care copilaşul dumneavoastră este foarte activ, un leagăn sau un coş ar putea fi tot ce aveţi nevoie în primele două – trei luni. Asiguraţi-vă că au o bază destul de lată încât să nu se răstoarne. Unele sunt prevăzute şi cu picioruşe astfel încât să nu se legene când nu doriţi. Verificaţi eticheta produsului pentru a vă asigura care este limita de greutate. Şi dacă folosiţi un leagăn sau un coş „moştenit” fiţi în mod special atenţi la margini ascuţite, aşchii sau alte pericole.

Co-sleeper

Aceste dispozitive inteligente şi relativ noi funcţionează asemănător unui leagăn care se ataşează de patul dumneavoastră. Au o parte care se poate scoate, permiţându-vă accesul uşor la copilul dumneavoastră în mijlocul nopţii. Asiguraţi-vă că nu există spaţiu între co-sleeper şi patul dumneavoastră, în care copilul ar putea cădea, şi că patul şi co-sleeper-ul sunt la aceeaşi înălţime. Aceste dispozitive sunt simpatice, dar în nici un caz nu sunt necesare şi tind să fie un pic mai costisitoare. Unele, care se pot transforma în alte piese de mobilier, cum ar fi o masă pentru înfăşat, s-ar putea dovedi investiţii mai avantajoase.

Pătuţuri

Când vine vorba de alegerea unui pătuţ, singurul lucru cu adevărat important care trebuie luat în calcul este să fie sigur pentru copilul dumneavoastră (vezi pagina 59). Bineînţeles, veţi dori să găsiţi unul care să fie şi drăguţ pentru că veţi petrece multe ore privind cum copilul doarme liniştit – şi multe altele când nu va fi aşa de liniştit! Dar copiii nu au simţ estetic. Copilaşul dumneavoastră se va simţi ca acasă în orice pătuţ sigur. Iată însă câteva lucruri practice de care ar trebui să dispună:

• Bara laterală ar trebui să se mişte în sus şi în jos cu uşurinţă şi fără zgomot. Nimic nu se compară cu momentul în care aşezaţi copilul aproape adormit doar ca el să fie trezit de o bară care scârţâie.

• O bară care poate fi manevrată doar cu o singură mână este foarte convenabilă, în special în momentele în care ţineţi în braţe un copil, scutece sau o cârpă umedă.

• Un pătuţ robust, care nu scârţâie sau zornăie este o binecuvântare în momentul în care copilul dumneavoastră se hotărăşte să exerseze mişcări de gimnastică în toiul nopţii.

• Pătuţurile din metal sunt câteodată şubrede sau au porţiuni ascuţite sau aspre la suduri, aşa că inspectaţi-le cu atenţie înainte să le cumpăraţi.

• În final, căutaţi un pătuţ care se asamblează uşor şi pentru care nu este nevoie de prea multe unelte.

Un cuvânt despre pătuţurile convertibile: un pătuţ care poate fi transformat într-un pat pentru copilul mic (vezi secţiunea despre copilul mic de la pagina 66) costă, de obicei, mai mult. Dacă ştiţi că veţi dori un astfel de pat mai târziu, acest model se poate dovedi o investiţie bună, dar dacă plănuiţi să aveţi mai mult de un copil, s-ar putea să doriţi atât un pătuţ pentru nou-născuţi, cât şi unul pentru copilul mai mare în acelaşi timp, sau aţi putea decide să vă descurcaţi chiar fără un pat pentru prichindei. Majoritatea bebeluşilor se descurcă grozav la trecerea directă la un pat dublu.

Principii de siguranţă la pătuţuri

American Academy of Pediatrics (AAP), Consumer Products Safety Commission (CPSC) şi alte organizaţii din Statele Unite au o lungă listă de standarde şi recomandări pentru siguranţa pătuţurilor, leagănelor, coşurilor şi ţarcurilor, cât şi în ceea ce priveşte alte echipamente pentru copii.

Chiar dacă numărul şi varietatea recomandărilor pot fi puţin intimidante, utilizarea unei astfel de liste vă poate fi de folos (vezi pagina 62). O altă modalitate de a ţine minte recomandările cele mai importante de siguranţă este să aveţi în gând pericolele pentru care sunt făcute să le prevină. Există multe recomandări, dar doar patru categorii mari de pericole – sufocarea, strangularea, asfixierea şi căzăturile. Şi cu toate că probabil nici nu doriţi să vă gândiţi la astfel de lucruri, a înţelege riscurile este primul pas pentru păstrarea siguranţei copilului dumneavoastră.

Sufocarea

Unii bebeluşi nu au bine dezvoltat reflexul care vă face să vă pară că aveţi nevoie de aer după ce v-aţi ţinut respiraţia un timp mai îndelungat. Un copil fără un bun astfel de reflex s-ar putea să nu se străduiască să respire dacă o păturică sau un alt obiect îi blochează căile respiratorii. Pentru copiii cu vârsta de până la un an, folosiţi aceste sfaturi pentru a preveni sufocarea:

• Întotdeauna adormiţi copilul cu faţa în sus, pe spate (vezi pagina 6).

• Nu puneţi în pătuţ cuverturi, perne, plăpumi pufoase, animale de pluş etc. Acele apărători moi care împiedică bebeluşul să se lovească de marginile de lemn ale patului ar putea reprezenta de asemenea şi un pericol de sufocare, deşi recomandările experţilor nu sunt niciodată clare în ceea ce priveşte acest subiect. Este îndoielnic că sunt folositoare, deşi părinţilor le place cum arată.

• Folosiţi o saltea tare. Suprafeţele moi, pufoase, cum sunt cele de lână, saltelele umplute cu fulgi sau cu apă pot bloca respiraţia unui copil mult mai uşor decât o saltea fermă, confortabilă.

• Asiguraţi-vă că salteaua se potriveşte perfect patului. Dacă între saltea şi marginea patului este un spaţiu mai mare de 2,5 centimetri, faţa copilului ar putea rămâne blocată şi copilul s-ar putea sufoca. Această problemă reprezintă o îngrijorare în special în cazul paturilor cu apă unde există un spaţiu mare între saltea şi marginea patului.

Strangularea

Bebeluşii nu au forţa şi îndemânarea să se elibereze dacă ceva se prinde în jurul gâtului lor. Iată câteva sfaturi pentru a preveni strangularea:

• Asiguraţi-vă că spaţiile dintre barele pătuţului nu sunt mai mari de 6 centimetri. Acest lucru nu constituie nici o problemă pentru un pătuţ nou cumpărat de la un producător american. Dar aveţi grijă cu pătuţurile mai vechi. Verificaţi, de asemenea, ca nici una dintre bare să nu fie slab fixată, ruptă sau cu aşchii.

• Verificaţi dimensiunile oricărei decoraţiuni decupate de la capetele pătuţului. Asiguraţi-vă că diametrul nici uneia nu depăşeşte 6 centimetri astfel încât să nu existe vreo şansă ca bebeluşul să-şi bage capul pe acolo.

• Asiguraţi-vă că stâlpii de la colţuri nu sunt mai înalţi cu mai mult de 1,5 mm decât restul pătuţului. Păturile şi alte obiecte din pânză ar putea să rămână agăţate de aceşti stâlpi şi apoi să se înfăşoare în jurul gâtului copilului. Dacă pătuţul are aceşti stâlpi sculptaţi, s-ar putea să puteţi pur şi simplu să îi deşurubaţi.

• Ţineţi jucăriile mobile care se agaţă deasupra patului la distanţă. Asiguraţi-vă că bebeluşul nu poate ajunge la ele şi înlăturaţi-le o dată ce bebeluşul poate sta în fund.

• Verificaţi lungimea corzilor. Dacă folosiţi apărători moi sau jucării ataşabile la pătuţ, asiguraţi-vă că legăturile sunt făcute astfel încât să nu permită formarea unor bucle cu diametrul de 35 centimetri sau mai mult.

• Nu aşezaţi pătuţul lângă ferestre cu perdele sau jaluzele de la care atârnă sfori. Un copil curios se poate întinde şi apuca o astfel de sfoară, încurcându-se în ea.

LISTĂ DE VERIFICAT PENTRU SIGURANŢA PĂTUȚULUI

□ Pătuţul nu se clatină (toate şuruburile şi cuiele sunt bine prinse).

□ Nu există margini ascuţite, crăpături sau piese care se pot rupe

□ Nu există stinghii sau bare lipsă, sparte sau care se mişcă. Nu trebuie să fie la mai mult de 6 centimetri distanţă una de alta.

□ Când sunt ridicate, barele trebuie să fie la cel puţin 60–65 centimetri deasupra suprafeţei pe care se află salteaua (în poziţia ei cea mai joasă). Când sunt lăsate jos, ele trebuie să fie la cel puţin 22 centimetri deasupra suportului saltelei.

□ Salteaua este bine prinsă în suport, între marginea ei şi marginea suportului nu trebuie să încapă două degete.

□ Suportul saltelei este bine prins de partea din faţă şi de cea din spate a patului.

□ Stâlpii din colţuri nu sunt cu mai mult de 1,5 mm mai înalţi decât restul.

□ Decoraţiunile decupate din partea din faţă şi din partea din spate ale patului nu sunt destul de mari pentru a permite capului copilului să rămână blocat.

□ Zăvoarele părţilor laterale sunt bine asigurate.

□ Pătuţul nu a fost fabricat înainte de anul 1975, iar în cazul în care a fost fabricat anterior acestui an, toată vopseaua originală a fost înlăturată şi înlocuită pentru a evita intoxicaţia cu plumb.

Asfixierea

Bebeluşul care încă nu poate ţine în mână o zornăitoare câteodată reuşeşte să se înece cu o varietate de obiecte incluzând nasturi, bucăţi de plastic, pietricele etc. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să presupuneţi că orice obiect aflat în raza de apucat a copilului ar putea ajunge în gura sau gâtul copilului. Iată câteva sfaturi pentru a preveni asfixierea bebeluşului:

• Nu daţi copilului jucării cu bucăţi mici care s-ar putea desprinde sau rupe, cum ar fi ursuleţi de pluş cu ochi de plastic sau maşinuţe cu roţi detaşabile. Ţineţi astfel de jucării în afara pătuţului. Orice obiect cu diametrul mai mic de 4,5 cm este suficient de mic să blocheze căile respiratorii ale copilului.

• Verificaţi ca părţile de plastic ale pătuţului să nu aibă aşchii sau asperităţi (în special bucăţele de plastic de pe barele de sus, puse pentru a împiedica bebeluşul să roadă direct lemnul).

Căderile

Bebeluşii se pot răni în cazul unei căzături sau în cazul în care cad obiecte pe ei. Iată câteva sfaturi pentru a preveni loviturile cauzate de căzături:

• Aveţi grijă unde aşezaţi pătuţul. Nu îl plasaţi lângă o bibliotecă, sub un tablou sau sub orice alt ornament care atârnă pe perete şi care ar putea cădea.

• Asiguraţi-vă că suportul pentru saltea este bine prins, altfel acesta ar putea aluneca şi cădea. Verificaţi şi asiguraţi-vă că pătuţul este bine prins, că toate cuiele sunt bine bătute şi şuruburile bine prinse.

• Ţineţi salteaua în poziţie corectă. O dată ce bebeluşul a crescut destul de mult încât stă în fund, coborâţi salteaua în poziţia cea mai joasă şi toate lucrurile de care s-ar putea agăţa. Mai devreme sau mai târziu, va cădea încercând să se caţere afară.

• Fiţi pregătiţi să realizaţi trecerea la un pat adevărat.

Odată ce copilul depăşeşte înălţimea de 85–90 centimetri sau poate ridica un picior peste barele laterale, atunci este timpul să îl treceţi la un pat normal.

Opţiuni pentru aşternuturi

Deşi aşternuturile frumoase, la modă, s-ar putea să vă ofere un sentiment plăcut, potrivirea culorilor, numele de firmă al aşternuturilor, pernelor, păturicilor nu vor însemna nimic pentru bebeluşul dumneavoastră. Ceea ce este cu adevărat important este ca materialele să fie bune şi sigure. Iată câteva considerente practice pe care să le luaţi în calcul când hotărâţi ce să luaţi – şi ce să nu luaţi:

PATURILE MAI VECHI AR PUTEA FI VOPSITE CU VOPSEA PE BAZĂ DE PLUMB

Înainte de anul 1975, majoritatea vopselelor conţineau plumb, care, ingerat, produce anemie şi probleme legate de învăţat şi de comportament. Dacă aveţi un pătuţ mai vechi, asiguraţi-vă că vopseaua a fost complet înlăturată şi înlocuită. Altfel nu folosiţi pătuţul.

• Nu sunt adeptul volănaşelor sau pernuţelor de protecţie, deoarece o dată cu creşterea cantităţii de pânză din jurul copilului cresc şi oportunităţile de sufocare şi expunere la acarienii de praf. (Acarienii de praf sunt creaturi microscopice care îşi fac casă în pânză şi covoare. Nu muşcă dar pot cauza alergii la unele persoane.) În cazul în care folosiţi pernuţe de protecţie, în momentul în care copilul dumneavoastră începe să stea în picioare, înlăturaţi-le deoarece ar putea „evada” cu ajutorul lor.

• Alegeţi materiale pe care să le puteţi spăla în mod repetat la temperaturi ridicate. Nylon-ul sau alte materiale sintetice se pot topi, putând deveni, astfel, un pericol de asfixiere.

• Culoarea albă arată grozav, dar scoate în evidenţă petele.

Dacă puteţi evita înălbitorul cu clor, vă puteţi scăpa copilul de iritaţii nedorite.

• Bebeluşii activi se freacă mult de aşternuturi, aşa că alegeţi materiale moi şi delicate.

• Majoritatea saltelelor au huse din material plastic, aşa că s-ar putea să doriţi una sau două din pânză. O husă din material mai fin este suficientă; unele groase şi moi s-ar putea să nu fie prea sigure.

• Veţi avea nevoie, de asemenea, de mai multe rânduri de cearşafuri, în funcţie de cât de des plănuiţi să spălaţi.

• Vă poate fi de folos să aveţi la îndemână câteva păturici mai mici. Acestea tind să se murdărească foarte uşor şi vă sunt de folos nu numai pentru somn, dar şi pentru când schimbaţi scutece sau ieşiţi din casă.

• Pentru copiii cu vârsta peste 12 luni, o cuvertură sau o plăpumioară poate fi suficient de confortabilă. Dar trebuie să aveţi grijă ca bebeluşul să nu se supraîncălzească, deoarece acest lucru măreşte riscul de moarte subită a sugarului (SIDS). Un sac de dormit sau o pătură subţire este de obicei de ajuns, în afara cazului în care la dumneavoastră în casă este mai răcoare.

• Pernele nu sunt considerate sigure în pătuţul bebeluşului până după vârsta de un an, când orice risc de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului a trecut.