Prima parte.

ANTISEMITISMUL

Iată un secol remarcabil, care s-a deschis cu Revoluţia şi s-a sfârşit cu afacerea Dreyfus! Poate că va fi numit secolul gunoaielor.

ROGER MARTIN DU GARD

Capitolul I.
Antisemitismul ca ultragiu
la adresa bunului-simţ

Mulţi încă mai consideră un accident faptul că ideologia nazistă s-a concentrat asupra antisemitismului şi că politica nazistă a urmărit, consecvent şi fără compromisuri, persecutarea şi, în cele din urmă, exterminarea evreilor. Doar oroarea care a învăluit catastrofa finală şi, mai mult, dezrădăcinarea şi izgonirea supravieţuitorilor din căminele lor au făcut ca „problema evreiască” să ocupe un loc atât de proeminent în viaţa noastră politică de fiecare zi. Ceea ce naziştii înşişi au numit esenţiala lor descoperire – rolul poporului evreu în politica mondială – şi principalul lor interes – persecutarea evreilor în întreaga lume – a fost considerat de opinia publică un pretext pentru câştigarea maselor sau un artificiu interesant al demagogiei lor.

Faptul că ceea ce proclamau naziştii înşişi nu a fost luat în serios este cât se poate de semnificativ. Aproape că nu există aspect al istoriei contemporane mai iritant şi mai mistificator decât faptul că, dintre toate marile chestiuni politice nerezolvate ale secolului nostru, tocmai această problemă evreiască, în aparenţă măruntă şi neimportantă, a trebuit să fie cea căreia i-a revenit cinstea dubioasă de a pune în mişcare întreaga maşină infernală. Asemenea discrepanţe între cauză şi efect sunt un ultragiu la adresa bunului nostru simţ, ca să nu mai vorbim de simţul istoricului faţă de echilibru şi armonie. În comparaţie cu evenimentele înseşi, orice explicare a antisemitismului pare construită în grabă şi la întâmplare, pentru a masca o problemă care ne ameninţă într-o măsură atât de mare simţul proporţiilor şi speranţa de sănătate mintală.

Una dintre aceste clarificări grăbite a constat în identificarea antisemitismului cu naţionalismul tot mai activ şi cu izbucnirile sale xenofobe. Din nefericire, faptele arată că antisemitismul modern a crescut direct proporţional cu declinul naţionalismului tradiţional şi a atins punctul culminant exact în momentul când sistemul european al statelor naţionale şi precarul sau echilibru de forţe s-au prăbuşit.

S-a arătat deja că naziştii n-au fost pur şi simplu nişte naţionalişti. Propaganda lor naţionalistă era îndreptată împotriva tovarăşilor de drum, şi nu a aderenţilor ideologic convinşi; acestora din urmă, dimpotrivă, nu li s-a permis niciodată să piardă din vedere abordarea consecvent supranaţională a politicii. „Naţionalismul” nazist a avut mai multe aspecte în comun cu propaganda naţionalistă din Uniunea Sovietică, folosită, şi ea, tot pentru a hrăni prejudecăţile maselor. Naziştii au manifestat întotdeauna un dispreţ real şi niciodată renegat faţă de îngustimile de vederi ale naţionalismului, faţă de provincialismul statului naţional şi au repetat mereu că „mişcarea” lor, având, asemenea mişcării bolşevice, un caracter internaţional, era, pentru ei, mai importantă decât orice stat, care ar fi fost în mod necesar legat de un teritoriu concret. Dar nu numai naziştii, ci şi cincizeci de ani de istorie antisemită stau mărturie împotriva identificării antisemitismului cu naţionalismul. Primele partide antisemite create în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost, de asemenea, printre cele dintâi care au colaborat pe plan internaţional. Încă de la început, ei au convocat congrese internaţionale şi s-au preocupat de coordonarea activităţilor internaţionale sau cel puţin intereuropene.

Nici tendinţele generale, cum ar fi declinul statului naţional şi creşterea antisemitismului, n-ar putea fi vreodată explicate în mod satisfăcător printr-o singură raţiune sau printr-o singură cauză. În cele mai multe cazuri de acest fel, istoricul este confruntat cu o situaţie istorică foarte complexă în care are o libertate aproape totală; iar aceasta înseamnă că este complet dezorientat, în acest sens, în a izola un anume factor ca reprezentând „spiritul timpului”. Există totuşi câteva reguli generale care ar putea ajuta. Cea mai importantă dintre ele, din punctul nostru de vedere, este marea descoperire a lui Tocqueville (în L’Ancien Regime et la Révolution, cartea a II-a, capitolul I), care a identificat motivele urii violente simţite de masele franceze împotriva aristocraţiei la izbucnirea revoluţiei – o ură care l-a îndemnat pe Burke să remarce că revoluţia s-a preocupat în mai mare măsură de „condiţia unui gentleman” decât de instituţia regalităţii. Potrivit lui Tocqueville, poporul francez îi ura pe aristocraţi în momentul când erau pe punctul de a-şi pierde puterea mai mult decât îi urâse vreodată înainte, şi acesta tocmai pentru că pierderea rapidă a puterii reale nu era însoţită, în fapt, de un declin considerabil al stării lor materiale. Cată vreme aristocraţia deţinea puteri de jurisdicţie extinse, membrii ei erau nu numai toleraţi, ci şi respectaţi. Când nobilii şi-au pierdut privilegiile, printre care şi pe cel de a exploata şi de a oprima, poporul a simţit că aceştia sunt nişte paraziţi, fără nicio funcţie reală în conducerea ţării. Cu alte cuvinte, nici opresiunea şi nici exploatarea ca atare nu constituie cauza principală a resentimentului; averea, căreia îi lipseşte o funcţie clar definită, este cu mult mai intolerabilă, pentru că nimeni nu înţelege de ce ar trebui să fie tolerată.

Antisemitismul şi-a atins punctul culminant când evreii şi-au pierdut deopotrivă funcţiile publice şi influenţa, când n-au mai rămas cu nimic altceva decât cu averea. Când Hitler a venit la putere, băncile germane erau aproape judenrein – purificate de evrei – (şi acesta fusese domeniul în care evreii deţinuseră poziţii-cheie de mai bine de o sută de ani), iar evreimea germană, în ansamblul ei, după o perioadă de progres constant în ceea ce priveşte statutul social şi numărul membrilor comunităţii, descreştea într-un ritm atât de rapid, încât statisticienii îi preziceau dispariţia în câteva decenii. E adevărat că statisticile nu indică în mod necesar evoluţia reală a proceselor istorice; totuşi e demn de notat faptul că, pentru un statistician, persecuţia şi exterminările dezlănţuite de nazişti puteau părea o accelerare lipsită de sens a unui proces care, probabil, oricum s-ar fi produs.

O asemenea constatare rămâne valabilă pentru aproape toate ţările europene occidentale. Afacerea Dreyfus a izbucnit nu sub Al Doilea Imperiu, când evreimea franceză se afla la punctul culminant al prosperităţii şi influenţei sale, ci sub A Treia Republică, atunci când evreii aproape dispăruseră din poziţiile importante (dar nu şi de pe scena politică). Antisemitismul austriac a devenit violent nu sub regimul lui Metternich şi al lui Franz Joseph, ci în republica austriacă postbelică, atunci când era cu totul evident că aproape niciun alt grup nu suferise o asemenea pierdere de influenţă şi de prestigiu prin dispariţia monarhiei habsburgice.

Persecutarea unor grupuri lipsite de putere sau care sunt pe cale de a-şi pierde puterea s-ar putea să nu constituie un spectacol plăcut, dar ea nu izvorăşte exclusiv din meschinăria omenească. Ceea ce îi face pe oameni să asculte sau să tolereze puterea reală şi, pe de altă parte, să-i urască pe cei care deţin avere fără să aibă putere este instinctul raţional care le spune că puterea are o anumită funcţie şi că este de folos obştesc. Chiar şi exploatarea şi opresiunea ajută societatea să funcţioneze şi stabilesc un anumit fel de ordine. Averea singură, fără putere, sau superioritatea fără o politică anume sunt simţite a fi de natură parazitară, inutile, revoltătoare, pentru că asemenea privilegii taie toate legăturile care-i unesc pe oameni. Averea care nu exploatează e lipsită până şi de relaţiile existente între exploatator şi exploatat; în absenţa unei anumite politici, superioritatea izolată, fără o politică, nu implică nici măcar grija minimă a opresorului pentru cei oprimaţi.

Declinul general al evreimii din Europa Occidentală şi Centrală constituie însă doar atmosfera în care au avut loc evenimentele ce au urmat. Declinul evreilor în sine explică aceste evenimente la fel de puţin pe cât ar putea fi explicată Revoluţia Franceză prin simpla pierdere a puterii de către aristocraţie. Convingerea că există asemenea reguli generale e importantă doar pentru a respinge acele argumente ale simţului comun care ne-ar face să credem că ura violentă sau rebeliunea bruscă sunt determinate în mod necesar de o mare putere şi de mari abuzuri şi că, prin urmare, ura organizată împotriva evreilor nu poate fi decât o reacţie faţă de importanţa şi puterea lor.

Mai gravă, pentru că încearcă să convingă oameni de o calitate mai bună, este o altă eroare a simţului comun: anume ideea că evreii – pentru că erau un grup complet lipsit de putere, angrenat în conflictele generale şi insolubile ale momentului – puteau fi blamaţi pentru aceste conflicte şi, în cele din urmă, făcuţi să apară drept autorii din umbră ai tuturor relelor. Cea mai bună ilustrare – şi cea mai bună respingere – a acestei explicaţii, scumpă inimii multor liberali, este o glumă care a circulat după Primul Război Mondial. Un antisemit pretindea că evreii provocaseră războiul. Cineva i-ar fi replicat: „Da, evreii şi bicicliştii.” „De ce bicicliştii?” întreabă primul. „De ce evreii?” răspunde celălalt.

Teoria că evreii sunt întotdeauna ţapul ispăşitor implică de fapt că ţapul ispăşitor ar putea fi, la fel de bine, şi altcineva. Ea susţine inocenţa perfectă a victimei; o inocenţă care insinuează nu numai că nu s-a făcut niciun rău, dar şi că nu s-a făcut nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuţie. Este adevărat că teoria ţapului ispăşitor, în forma ei pur arbitrară, nu apare niciodată în scrierile tipărite. Însă, ori de câte ori aderenţii ei încearcă să explice laborios de ce un anume ţap ispăşitor este atât de potrivit pentru rolul său, ei arată prin asta că au abandonat teoria şi s-au implicat în cercetarea istorică obişnuită – şi anume, aceea în care nimic nu se descoperă vreodată, în afară de faptul că istoria este făcută de numeroase grupuri şi că, din anumite motive, un grup anume a fost vizat pentru discuţie. Aşa-numitul ţap ispăşitor încetează în mod necesar să mai fie victima inocentă pe care lumea o condamnă pentru păcatele ei şi pe socoteala căreia încearcă să scape de pedeapsă. El devine un grup de oameni printre alte grupuri de oameni, care, toate, sunt implicate în treburile acestei lumi. Şi acest ţap ispăşitor nu încetează pur şi simplu să fie el însuşi răspunzător pentru că a devenit victima nedreptăţii şi cruzimii lumii.

Până de curând, inconsistenţa lăuntrică a teoriei ţapului ispăşitor constituie un motiv suficient pentru a o scoate din discuţie, ca fiind una dintre numeroasele teorii motivate de evazionism. Dar rolul jucat de teroare, ca arma principală a puterii guvernamentale, a dat acestei teorii o credibilitate mai mare decât a avut ea vreodată.

O diferenţă fundamentală între dictaturile moderne şi toate celelalte tiranii ale trecutului o constituie faptul că teroarea nu mai e folosită ca mijloc de exterminare şi intimidare a oponenţilor, ci ca un instrument prin care sunt guvernate masele populare, întrutotul docile. Teroarea, aşa cum o cunoaştem astăzi, loveşte fără nicio provocare preliminară, iar victimele ei sunt inocente chiar din punctul de vedere al persecutorului. Aceasta a fost situaţia în Germania nazistă, când teroarea totală era îndreptată împotriva evreilor, adică împotriva unor oameni cu anumite caracteristici comune, independente de comportamentul lor specific. În Rusia sovietică situaţia este mai confuză, însă faptele, din nefericire, sunt cât se poate de evidente. Pe de o parte, sistemul bolşevic, spre deosebire de cel nazist, nu a admis niciodată teoretic că ar putea recurge la teroare împotriva unor oameni nevinovaţi şi deşi, ţinând seama de anumite practici, asta ar putea părea o ipocrizie, e o deosebire. Pe de altă parte, practica folosită de ruşi e încă şi mai „avansată” decât cea germană, într-o anumită privinţă; arbitrarul terorii nu mai este limitat nici măcar de diferenţierile rasiale, câtă vreme vechile criterii de clasă au fost demult înlăturate. Astfel că oricine, în Rusia, poate deveni dintr-odată victima terorii poliţiei. Nu ne ocupăm acum de consecinţele ultime ale guvernării prin teroare – respectiv de faptul că nimeni, nici măcar executorii, nu se poate elibera de frică şi spaima; în contextul de faţă, ne interesează doar arbitrarul alegerii victimelor, şi în această privinţă e hotărâtor faptul că ele sunt inocente din punct de vedere obiectiv, că sunt alese ca victime indiferent de ce au făcut sau nu.

La prima vedere, aceasta ar putea părea o confirmare târzie a vechii teorii a ţapului ispăşitor şi e adevărat că victima terorii moderne are toate caracteristicile ţapului ispăşitor; este obiectivă şi la modul absolut inocentă pentru că nimic din ceea ce a făcut sau a omis să facă nu are vreo legătură cu soarta sa.

Există, aşadar, ispita de a ne reîntoarce la o explicaţie care exonerează automat victima de răspundere; o asemenea explicaţie pare cu totul adecvata unei realităţi în care nimic nu ne impresionează mai mult decât totala nevinovăţie a individului prins în mecanismul ororii şi totala sa neputinţă de a-şi schimba soarta. Teroarea însă este doar în ultima etapă a dezvoltării sale o simplă formă de guvernare. Pentru a institui un regim totalitar, teroarea trebuie să se înfăţişeze ca un instrument servind la aplicarea unei ideologii specifice; iar această ideologie trebuie să câştige aderenţa multor oameni, şi chiar a unei majoritari, înainte ca teroarea să se poată instaura. Important pentru istoric este faptul că evreii, înainte de a deveni principalele victime ale terorii moderne, au constituit centrul ideologiei naziste. Şi o ideologie care trebuie să-şi convingă şi să-şi mobilizeze oamenii nu-şi poate alege victimele în mod arbitrar. Cu alte cuvinte, dacă o falsificare evidentă, ca aşa-numitul Protocol al Bătrânilor Sionului, este crezută de atât de mulţi oameni, încât poate ajunge textul de bază al unei întregi mişcări politice, sarcina istoricului nu mai constă în a descoperi un fals. Cert e că sarcina aceasta nu mai constă în inventarea unei explicaţii care să respingă semnul politic şi istoric al chestiunii: că acest fals ajunge să fie crezut. Faptul în sine e mai important decât circumstanţa (secundară, din punct de vedere istoric) că este vorba de un fals.

Teoria ţapului ispăşitor rămâne deci una dintre principalele încercări de a eluda gravitatea antisemitismului şi semnificaţia faptului ca evreii au fost împinşi în vârtejul evenimentelor. La fel de răspândită este doctrina contrară, a unui „veşnic antisemitism”, în care ura faţă de evrei constituie o reacţie normală şi firească, pentru care istoria oferă prilejuri doar într-o măsură mai mare sau mai mică. Izbucnirile de antisemitism nici n-au nevoie de vreo clarificare specială, pentru că ele sunt doar consecinţele naturale ale unei probleme veşnice. Faptul că această doctrină a fost adoptată de antisemiţii profesionişti este de la sine înţeles; ea constituie cea mai bună explicaţie posibilă pentru toate ororile. Dacă este adevărat că omenirea n-a încetat să-i asasineze pe evrei timp de mai bine de două mii de ani, atunci uciderea evreilor este o ocupaţie normală şi chiar umană, iar ura faţă de evrei e justificată dincolo de orice nevoie de a se mai găsi vreun argument.

Aspectul mai surprinzător al acestei explicaţii, asumarea unui antisemitism veşnic, stă în faptul că el a fost adoptat de un mare număr de istorici lipsiţi de prejudecăţi şi chiar de un număr şi mai mare de evrei. Tocmai această coincidenţă ciudată face o atare teorie atât de primejdioasă şi de generatoare de confuzii. Baza sa evazionistă este, sub ambele aspecte, aceeaşi: după cum antisemiţii doresc – ceea ce e şi de înţeles – să scape de răspundere pentru faptele lor, tot aşa şi evreii, atacaţi şi în defensivă – într-un mod şi mai de înţeles –, nu doresc în niciun caz să mai discute partea lor de răspundere. Însă, în cazul aderenţilor evrei – şi deseori creştini – ai acestei doctrine, tendinţele evazioniste ale apologeţilor oficiali se bazează pe motive mai importante şi mai puţin raţionale.

Naşterea şi dezvoltarea antisemitismului modern au fost însoţite de (şi interconectate cu) asimilarea evreilor, secularizarea şi perimarea vechilor valori religioase şi spirituale ale iudaismului. De fapt, o mare parte a poporului evreu s-a văzut ameninţată deodată de extincţia fizică din afară şi de disoluţie dinăuntru. În această situaţie, evreii preocupaţi de supravieţuirea propriului popor au ajuns, într-o interpretare greşită, şi curios de deznădăjduită, la ideea liniştitoare că antisemitismul, la urma urmelor, ar putea fi un mijloc excelent de a menţine unitatea poporului, astfel încât ipoteza că ar exista un antisemitism veşnic ar putea implica chiar o garanţie veşnică a existenţei evreilor. Această superstiţie – o travestire secularizată a ideii eternităţii, inerentă convingerii că ei sunt un popor ales şi speranţei mesianice – a fost consolidată de faptul că, timp de multe secole, evreii au îndurat modalitatea creştină de ostilitate, care a constituit un agent puternic de continuitate a existenţei lor atât spirituale, cât şi politice. Evreii au înţeles greşit antisemitismul modern anticreştin, ca fiind vechea ură religioasă faţă de evrei – şi aceasta într-un mod cu atât mai inocent cu cât asimilarea lor evitase trecerea prin creştinism sub aspectul său religios şi cultural. Confruntaţi cu un semn evident al declinului creştinismului, ei puteau, aşadar, să-şi imagineze, într-o totală ignoranţă, că aceasta ar fi fost o reînviere a aşa-numitei „epoci întunecate”. Ignorarea sau neînţelegerea propriului lor trecut au fost, în parte, răspunzătoare pentru fatala subestimare a primejdiilor reale şi fără precedent care le stăteau în faţă. Dar trebuie să se ţină seama, de asemenea, că lipsa de abilitate şi de judecată politică au fost provocate de însăşi natura istoriei evreilor – istoria unui popor fără guvern, fără ţară şi fără limbă. Istoria evreilor oferă spectacolul extraordinar al unui popor – unic în această privinţă – care şi-a început existenţa cu o concepţie bine definită despre istorie şi cu o hotărâre aproape conştientă de a realiza pe pământ un plan bine circumscris de acţiune şi care, apoi, fără a renunţa la aceasta concepţie, a evitat orice acţiune politică timp de două mii de ani. Rezultatul a fost că istoria politică a poporului evreu a ajuns mai dependentă de factorii neprevăzuţi, accidentali decât istoria altor naţiuni, astfel încât evrei; au trecut, indecişi, de la un rol la altul şi n-au reuşit să accepte responsabilitatea pentru niciunul.

Din perspectiva catastrofei finale, care i-a dus pe evrei atât de aproape de anihilarea completă, teza antisemitismului veşnic a devenit mai primejdioasă decât oricând. Astăzi, ea i-ar absolvi pe cei care-i urăsc pe evrei de crime pe care nimeni nu le-a crezut vreodată posibile. Antisemitismul, departe de a fi o garanţie misterioasă a supravieţuirii poporului evreu, a fost dezvăluit în mod limpede ca reprezentând o ameninţare cu exterminarea lui. Şi cu toate acestea, o atare explicaţie a antisemitismului – asemenea teoriei ţapului ispăşitor şi din motive similare – a supravieţuit propriei respingeri şi condamnări de către realitate. Ea subliniază, la urma urmelor, cu argumente diferite dar cu o încăpăţânare egală, acea inocenţă desăvârşită şi inumană care caracterizează în mod atât de izbitor victimele terorii moderne şi de aceea pare confirmată de evenimente. Ea are, în raport cu teoria ţapului ispăşitor, chiar avantajul că, într-un fel, răspunde la întrebarea supărătoare: „De ce, dintre toate naţiunile şi popoarele, tocmai evreu?” chiar dacă o face cu un răspuns fals – din cauza ostilităţii veşnice.

Este cu totul remarcabil că singurele două doctrine care cel puţin încearcă să explice semnificaţia politică a mişcării antisemite neagă orice responsabilitate specifică a evreilor şi refuză să discute problema în termeni specific istorici. În această negaţie inerentă a semnificaţiei comportamentului omenesc, ele prezintă o asemănare teribilă cu acele practici şi forme de guvernământ moderne care, cu ajutorul terorii arbitrare, lichidează însăşi posibilitatea activităţii omeneşti. Într-un fel, în lagărele de exterminare, evreii au fost asasinaţi parcă în conformitate cu explicaţia pe care o oferiseră aceste doctrine la întrebarea de ce erau ei urâţi: indiferent de ce făcuseră sau omiseseră să facă, indiferent de viciile sau virtuţile lor. Mai mult, asasinii înşişi, pur şi simplu ascultând de ordine şi mândri de eficienţa lor lipsită de pasiune, semănau nefiresc cu nişte instrumente „inocente” ale cursului inuman şi impersonal ai evenimentelor, aşa cum îi şi considerase doctrina antisemitismului veşnic.

Asemenea factori comuni între teorie şi practică nu constituie în sine o indicaţie a adevărului istoric, deşi sunt un indiciu al caracterului „oportun” al unor astfel de păreri şi explică de ce ele par atât de plauzibile în ochii mulţimilor. Istoricul se ocupă de ele doar în măsura în care sunt ele însele parte din istoria sa şi, pe de altă parte, din cauză că se interpun în căutarea adevărului pe care o întreprinde el. Fiind un contemporan, el este la fel de susceptibil ca oricine altcineva să sucombe în faţa forţei lor de persuasiune. Precauţia în manevrarea unor opinii general acceptate care pretind că pot explica tendinţe întregi ale istoriei este deosebit de importantă pentru istoricul timpurilor moderne, întrucât ultimul secol a produs o mare bogăţie de ideologii care se vor chei ale istoriei, dar care, în realitate, nu sunt altceva decât eforturi disperate de a scăpa de răspundere.

Platon, în faimoasa sa luptă împotriva vechilor sofişti, a descoperit că acea „artă universală de a încânta mintea prin argumente” (Phaidros 261) nu avea nimic de-a face cu adevărul, ci ţintea spre opinii care, prin însăşi natura lor, sunt schimbătoare şi au valoare doar „la vremea înţelegerii şi atâta timp cât ţine înţelegerea” (Theaitetos 172). El a descoperit de asemenea poziţia foarte nesigură a adevărului în lume, căci din „opinii vine persuasiunea, şi nu din adevăr” (Phaidros 260). Diferenţa cea mai izbitoare dintre sofiştii vechi şi cei moderni stă în faptul că cei vechi se mulţumeau cu o victorie trecătoare a argumentului în pofida adevărului, câtă vreme modernii doresc o victorie mai dăinuitoare în dauna realităţii. Cu alte cuvinte, unii distrugeau demnitatea gândului omenesc, ceilalţi distrug demnitatea acţiunii omeneşti. Vechii manipulatori ai faptelor constituiau obiectul preocupării filosofului, în timp ce măsluitorii moderni ai faptelor apar în calea istoricului. Căci istoria însăşi este distrusă, iar comprehensibilitatea ei – bazată pe faptul că este întrupată de oameni şi poate fi deci înţeleasă de oameni – este în primejdie ori de câte ori faptele nu mai sunt considerate a fi parte componentă a lumii trecute şi prezente, ci sunt deformate în beneficiul cutărei sau cutărei opinii.

Fireşte, rămân doar puţine călăuze prin labirintul faptelor nearticulate dacă înlăturam opiniile şi dacă tradiţia nu mai este acceptată ca fiind indiscutabilă. Asemenea nelămuriri ale istoriografiei rămân însă minore, ţinând seama de profundele răsturnări ale vremii noastre şi de efectele acestora asupra structurilor istorice ale lumii occidentale. Rezultatul lor imediat a fost demascarea tuturor acestor componente ale istoriei care rămăseseră până acum ascunse vederii noastre. Aceasta nu înseamnă că ceea ce s-a prăbuşit în cursul acestei crize (poate cea mai profundă din istoria Occidentului, de la căderea Imperiului Roman) a fost doar faţada, deşi multe lucruri pe care acum numai câteva decenii le consideram a fi esenţe indestructibile s-au dovedit, şi ele, a fi doar aparenţe.

Declinul statului naţional european, care s-a produs simultan cu creşterea mişcărilor antisemite, prăbuşirea Europei organizate pe principii naţionale care a coincis cu exterminarea evreilor, aşa cum fusese pregătită de victoria antisemitismului asupra tuturor ism-elor rivale în lupta pentru convingerea opiniei publice – toate trebuie considerate indicii serioase ale surselor antisemitismului. E necesar ca antisemitismul modern să fie văzut în cadrul mai general al dezvoltării statului naţional; în acelaşi timp, sursa lui trebuie căutată în anumite aspecte ale istoriei evreilor şi, mai ales, ale funcţiilor evreilor în cursul ultimelor secole. Dacă, în stadiul final de dezintegrare, lozincile antisemite s-au dovedit a fi cele mai eficiente mijloace de a inspira şi organiza mari mase de oameni în slujba expansiunii imperialiste şi a distrugerii vechilor forme de guvernare, atunci istoria anterioară a relaţiei dintre evrei şi stat trebuie să cuprindă indicii elementare cu privire la creşterea ostilităţii dintre anumite grupuri ale societăţii şi evrei. Vom urmări această situaţie în capitolul al doilea.

Dacă, în plus, dezvoltarea constantă a plebei moderne – adică a acelor déclassés din toate clasele – a produs lideri care, fără să se lase tulburaţi de întrebarea dacă evreii erau sau nu suficient de importanţi pentru a fi aduşi să reprezinte centrul unei ideologii, au văzut deseori în ei „cheia istoriei” şi cauza centrală a tuturor relelor, atunci istoria de până acum a relaţiei dintre evrei şi societate trebuie să conţină indicii elementare cu privire la relaţia de ostilitate dintre această plebe şi evrei. Ne vom ocupa de relaţia dintre evrei şi societate în capitolul al treilea.

Capitolul al patrulea se referă la Afacerea Dreyfus, un fel de repetiţie generală pentru spectacolul timpurilor noastre. Acest caz va fi tratat în amănunt din cauza prilejului special pe care ni-l oferă de a vedea, într-un scurt moment istoric, potenţele altminteri ascunse ale antisemitismului folosit ca armă politică majoră în cadrul politicii secolului al XIX-lea şi al sănătăţii relativ echilibrate a perioadei respective.

Următoarele trei capitole analizează, bineînţeles, doar elementele pregătitoare care nu şi-au găsit realizarea deplină decât atunci când decăderea statului naţional şi dezvoltarea imperialismului au atins înseşi fundamentele scenei politice.