Prefaţă

Înainte de a semna romane istorice, abundente şi dinamice, Maurice Druon se făcuse preţuit pentru vivacitatea analitică îndreptată în direcţia marii finanţe, a politicienilor, a academicienilor, a armatei, a lumii saloanelor din preajma celui de al doilea război mondial. După câteva evocări de campanie, fostul combatant de pe Loire, apoi din Rezistenţă, era, la 30 de ani, Goncourt-ul anului 1948. Răsunătorul premiu i-l adusese Marile familii, operă în tradiţia realistă a lui Balzac, Bourger, Martin du Gard. Era primul şi cel mai temeinic volum al trilogiei Sfârşitul oamenilor, net superior celorlalte: "o frescă neagră a «elitei» franceze", "povestirea urni descompuneri sociale" care, cum observă Pierre de Boisdeffre "îmbracă o amploare aproape epică".

Cu Marile familii, radiografie a unor apariţii dezumanizate, privite cu luciditate necruţătoare, prozatorul se angaja, împreună cu Robert Merle, cu Henri Troyat şi alţi protestatari, în bătălia noului realism, curent cu atât mai preţios cu cât se opunea nenumăratelor tendinţe ducând spre absurd, spre contemplarea pesimistă a răului, spre esoterism, în esenţă spre fuga de real. Fondul etico-social al noului romancier se arăta, după experienţa tragică a războiului, învestit cu trăsături progresiste. El afirma, în numele umanismului, simpatia pentru anonimi, respectul opiniilor, necesitatea colaborării între popoare. Unii vedeau în temerităţile limbajului său un revoluţionar; altora le apărea mai spectaculos omul de lume, înclinat spre critică. Superficialitatea pătrunde în Voluptatea de a fi şi în alte pagini, nu lipsite totuşi de talent. Ironistul din Memoriile lui Zeus, ultima-i scriere, se redresează dând parodiei o funcţie ascuţit demascatoare.

Cu ciclul Regii blestemaţi, întreprinzătorul Maurice Druon se lasă sedus de anvergura unor mari frământări politice, coborând în istoric până în secolul al XIV-lea. Documentarea de arhivă cerea însă eforturi îndelungi care au fost împărţite cu istoricul Pierre de Lacretelle, cu Georges Kessel şi alţii. Investigaţiile în bibliotecile şi arhivele pariziene, milaneze, londoneze sunt puse sub semnul respectului pentru adevăr. Şi, dacă ar trebui să dăm audienţă unei mărturii din Stendhal: "Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt", ar urma să vedem în romanul acesta, ieşit dintr-o colaborare, un model de reconstituire riguroasă.

Cu toată grija pentru exactitate, suntem departe de meticuloasă pregătire aperceptivă din Salammbô, capodopera lui Flaubert, ori de aceea pe care şi-a impus-o Camil Petrescu în Danton şi în evocarea lui Bălcescu. În Regii blestemaţi libertăţile sunt numeroase, fantezia ducând la episoade neverosimile. Faptele sunt dirijate, nu o singură dată, după voinţa autorului, căruia îi convin loviturile de teatru, scenele tari, exagerările de tot felul. Se istoriseşte neted, cultivându-se anecdota fără preocupări de profunzime. Se urmăreşte, ca în balade, reliefarea esenţialului prin simplificare. Se întâmpla, e drept, ca anecdota să fie mai semnificativă, mai elocventă decât multe imagini. În ansamblu verva, patosul, tonul viu fac bună figură de roman popular. Aceasta e formula la care s-a oprit Maurice Druon având în vedere exemplul înaintaşilor şi preferinţele publicului larg. În felul lui, prozatorul e un om de acţiune, care se adresează altor oameni de acţiune, evitând complicaţiile, simplificând pentru a degaja scena. Iar oamenii de acţiune, scriu nu din plăcerea de a scrie, ci pentru că au ceva de spus. De aici, imagini şi expresii rezumative fericite. Şi mai ales alunecarea grăbită a episoadelor, acţiunea însemnând mişcare.

Sunt, desigur, diverse modalităţi de reactualizare a trecutului, romanul fiind cu deosebire indicat pentru mari incursiuni şi reconstituiri. Pe drumul de la istorie la roman circulă, cum este firesc, pe lângă personaje autentice, riguros istorice, numeroase figuri de ficţiune. Subjugat de respectul exactităţii şi cronologiei, istoricul propriu-zis rămâne legat de arhaic. Amănuntul, pentru el, are valoare în sine, devenind uneori scopul ultim al unei activităţi. Vibraţiile lirice din opera istoricului Michelet, romanticul, erau privite de confraţi cu rezerve. Evocând, artistul extrage semnificativul, dându-i, dincolo de constrângerile documentare, o interpretare estetică. În timp ce istoricul ordonează raţional, cauzal, dialectic, scriitorul aduce în plus sensibilitate, demonstrând întrucâtva raţiunea inimii.

Între principalele forme de evocare posibile, mai des întâlnite sunt trei: una din ele, înaintând laborios, cu tot felul de precauţii, se dezvoltă pe temelia celor mai solide cercetări, opera fiind de fapt o restituire de aspect aproape ştiinţific; alta, nu ostilă supunerii la obiect, dar cu oroare pentru amănunt, resimţind o anumită jenă în arborarea erudiţiei, recurge la o diversiune, dând faptelor controlate cu răbdare fizionomia simplităţii, aerul de a fi fost inventate pe loc; o a treia, fie din lipsă de izvoare abundente, fie din scepticism faţă de documente, reţine din totalitatea lor câteva direcţii menite să sugereze o atmosferă. Scriitorul de tip intelectual, raţional se va opri la prima modalitate, exemplul lui Voltaire cu a sa Istorie a lui Carol al XII-lea fiind definitoriu. Scriitorului de tip realist îi va conveni să treacă peste amănuntele seci, erudiţia fiind absorbită în fapte, în situaţii, ca la Tolstoi în Război şi pace. Superficializarea, voită sau nu, a datelor în avantajul construcţiei cât mai personale va caracteriza paginile scriitorului de tip apăsat-imaginativ, Walter Scott de pildă dând, într-un timp relativ scurt, zeci de romane istorice bazate pe o pictură dacă nu foarte exactă, cel puţin extrem de vie.

Când Mihail Sadoveanu abordează istoria naţională în Fraţii Jderi sau în Nicoară Potcoavă, capodopere la nivelul romanului istoric european, erudiţia nu lipseşte, dar nici nu e prea bogată, multe documente fiind pierdute. Scriitorul nu reconstituie riguros, ci evocă; preţioasă se dovedeşte nu atât arta gravurii pe porţiuni mici. Cât viziunea întregului. În Fraţii Jderi ne întâmpină povestirea în frescă, dar care nu e de loc superficială; întrucât interpretarea vine din adâncime, sintetizând, aducând senzaţia vieţii reale. Punctele de plecare consemnate documentar sunt puţine, însă artistul procedează asemenea unui paleontolog, care, pornind de la fragmente disparate, reconstituie profiluri de vietăţi dispărute de zeci de milenii. Fantezia bazată pe cunoaştere întregeşte lacunele unor arhive devastate de împrejurări nefaste.

Pe lângă viziunea viitorului, se poate vorbi de o viziune a trecutului: o retroviziune. În această perspectivă retrospectivă, Maurice Druon extragi din filoanele vechimii mai puţin decât i se oferea.

Exemplele clasice, în literatură şi artă, nu pot fi depăşite lesne. Maurice Druon evoluează în dependenţa lui Walter Scott ― autorul lui Quentin Durward, al Contelui Robert de Paris, al Castelului periculos ― şi a lui Alexandre Dumas-tatăl ale căror procedee sunt, fireşte, modernizate Imaginaţiei psihologice şi plastice, simţului scenic vizibil în valorificarea situaţiilor dramatice li se adaugă sentimentul trecutului. Asemenea aptitudini se lovesc însă de un soi de ireverenţă pentru elaborarea înceată.

În ciuda interesului pentru documentare, se ajunge la o situaţie curioasă: informaţiile foarte numeroase sunt solubilizate în prea mult lichid, apărând diluate. Scriitorul face genealogie, urmăreşte relaţiile personajelor, dar furat de anecdotă nu-şi păstrează timp pentru portrete. Tratarea rămâne la suprafaţă, în frescă, într-o stilizare care nu totdeauna pune în lumina complexitatea mobilurilor.

Deşi tipul de roman pe care-l cultivă Maurice Druon reprezintă, ca orientare generală, un progres faţă de unele încercări ulterioare, acolo unde alţii se mărgineau la simple constatări el aduce că factor pozitiv o atitudine. Naratorul nu e un martor rece, ci un participant, un critic al trecutului îndepărtat. Ceea cei lipseşte lui Maurice Druon, căruia nu-i scapă contradicţiile epocii, e concepţia generală ştiinţifică asupra proceselor istorice. Părţile nu sunt prinse în încheieturi, de aceea interpretarea de ansamblu suferă. Nu se ajunge la explicarea cauzelor reale pentru care centralizarea puterii, sub egida monarhiei, era imposibilă în secolul al XIV-lea. În mod eronat, unor fapte mărunte, întâmplătoare, li se atribuie un rol în determinarea marilor evenimente politico-sociale.

Drumul spre trecut, în compania scriitorului, rezervă, altminteri, momente interesante, fiind vorba de un ghid inteligent şi talentat. Din peisajul vechimii, el degajează cu pricepere aspectele caracteristice, încât călătoria rămâne mereu antrenantă. Între mărturiile ce vorbesc de misterele evului mediu şi fantezie, se face apel, pe rând, la fiecare din ele. "Omul de astăzi, când caută să-şi reprezinte evul mediu, crede în general că are de îndeplinit un enorm efort de imaginaţie. Evul mediu i se pare o epocă sumbră, cufundată în tenebrele timpului, un moment al lumii în care nu era niciodată soare şi în care trăiau o umanitate şi societăţi radical diferite de acelea pe care le cunoaştem. Or e de ajuns să deschidem ochii asupra universului nostru, e destul să citim în fiecare dimineaţă ziarele: evul mediu e la uşa noastră; persistă alături de noi şi nu numai prin câteva vestigii monumentale; e de cealaltă parte a mării care înconjoară ţărmurile noastre, la câteva ore de zbor..."

Cu asemenea convenţii geografice, pătrundem în trecut, pentru a reface biografiile unor "regi blestemaţi". Trecutul pare desprins din stampe de epocă, din gravuri în lemn povestind sobru, din sălile de arme cu amintiri războinice. Din portrete vechi, atârnate pe ziduri de piatră ne privesc figuri arhaice. Toate acestea respiră şi vibrează imperceptibil, după lungi veacuri de imobilitate. Întâmplările tragice şi adesea ignobile din Regele de fier şi volumul următor Regina sugrumată, s-au petrecut de mult: în 1314-1315.

Îngăduindu-şi libertăţi, Maurice Druon urmează, în unele privinţe, exemplul lui Al. Dumas-tatăl, pentru care istoria devine un pretext: "Un cui de care e agăţat tabloul". Evocatorul "regilor blestemaţi" se ridică deasupra datelor exacte, deasupra personajelor care "au existat realmente" şi al căror arbore genealogic este întregit cu trimiteri istorice, pentru a face un salt din istorie în poezie. Epoca reînvie în tablouri de curte, dar şi în manifestări populare, în pieţe publice, în semiobscuritatea catedralelor, între zidurile temniţelor, în cavalcade mândre, dar şi în suplicii, teribile, în culisele bisericii, în secretele cămătarilor, în uneltirile politice, nimic din ceea ce ar putea proiecta o lumină nefiind lăsat deoparte. Prinţii, conţii, seniorii se întrec în construcţii de palate, în petreceri şi fast. Ceea ce se făcuse la Westminster se făcuse şi la Paris. La curtea Franţei se desfăşoară un luş Insultător, cheltuindu-se pentru un singur tournoi atât cât ar fi fost de ajuns pentru a îndestula existenţa pe un an tuturor flămânzilor dintr-un comitat. Bărbaţii sunt împodobiţi cu mai multe bijuterii decât femeile. La Londra, călătorul străin se îndreaptă cu uimire de la coloanele clădirilor monumentale la cocioabele "cu pereţii înnegriţi şi ulicioare murdare, pe care treceau femei sfrijite cărând poveri grele în spinare, copii zdrenţăroşi şi oşteni cu înfăţişare jalnică". La Roma, un răzvrătit, Cola di Rienzo, se va pune în fruntea maselor populare, devenind în 1347, căpitan şi tribun al poporului. Pe străzile meşteşugăreşti ale Parisului, înguste, întunecoase şi aglomerate, printre ţesători, şelari, tâmplari, cărbunari, armurieri, foiesc într-o mişcare confuză muşterii şi privitori. În alte străzi, cu uşi şi ferestre bine ferecate, pot fi văzuţi escroci, zarafi, neguţători. În pieţele mai largi, cu aspect pitoresc de bâlci, dau reprezentaţii şarlatani; curioşii se adună lingă astrologi şi vrăjitori. Un tânăr bun de gură, lângă o tarabă, îşi recomandă gălăgios marfa: nişte batiste, a căror întrebuinţare nu era cunoscută încă. "Lucrurile acestea frumoase nu-s oare făcute chiar pentru nasurile înălţimilor-voastre?" Se vorbeşte despre templieri ale căror imense averi fuseseră confiscate spre a redresa tezaurul secătuit al lui Filip cel Frumos. Mulţimea comentează ironic. "Lupii trebuie lăsaţi să se sfâşie între ei; în vremea asta, barem n-o să ne sfâşie pe noi." Charles de Valois, fratele regelui, a susţinut pe guelfi împotriva ghibelinilor, a pustiit Florenţa şi a exilat de acolo pe "un poetaş care făcea stihuri politice, numit Dante" merite pentru care papa l-a numit conte de Romagne. La Florenţa, Giotto picta în frescă viaţa lui Francesco d'Assisi. Memoriile navigatorului Marco Polo, relatând despre călătoria în Orientul Îndepărtat, începeau să circule pretutindeni.

Contrastele sociale sunt imense, încruntatul Filip a pus să se zidească lingă Notre-Dame, spre a înfrunta catedrală, un nou palat regal "somptuos şi trist": "Colo casa Domnului, ici casa regelui". Mica nobilime de ţară trece printr-o criză gravă. "Toată averea unora ca de-alde noi, mici moşieri, sunt şerbii noştri şi munca şerbilor noştri. Cum am putea aştepta ca ei să ne hrănească, atunci când nici ei n-au ce mâncă şi vin să moară la uşa noastră, cerând de-ale gurii?... Pământul nu face doi bani". Foametea face ravagii, oamenii bătându-se în jurul stârvurilor. Morile au amuţit, pe câmpii umblă fantome, mame înnebunite leagănă cadavrele copiilor. Disperaţi, ţăranii atacă proviziile mănăstirilor.

Războaiele şi molimile de ciumă întreţin o senzaţie de spaimă cronică. În sate singuratice au fost adunaţi leproşii, de care toţi se depărtează îngroziţi. Exigenţa e pusă sub semnul efemerităţii. Călugării filozofi alcătuiesc culegeri de maxime, elogiind sărăcia (Thesaurum pauperum), alţii se dedau experienţelor de alchimie (Arta transmutaţiei), alţii fac speculaţii ermetice (Elixirul filozofilor).

Pentru că dezolarea se întinde, pentru că spectrul morţii obsedează, iar predicile din amvon anunţă zilele mâniei, bogaţii caută ca revers satisfacţia clipei: frenezia erotică, ospeţele copioase, anecdotele desantate. Dintre nobili şi căpitani, unii nu ştiu să citească, alţii desconsideră erudiţia.

Cufundat în uitare şi tristeţe, poporul aşteaptă. "Dar cine îi cere poporului să aibă vreo părere? Cine îl întreabă ce crede?"

Într-un decor ca acesta, peste mulţimile neluate în seamă se duce o luptă aprigă pentru putere. Filip cel Frumos a zdruncinat supremaţia papală, instalând la Avignon un papă la ordinele sale. Pe seniorii turbulenţi i-a redus la tăcere, lucrând metodic, perseverent la consolidarea unui stat centralizat. Voinţa neîncovoiată, e prima trăsătură a portretului. În privirea imobilă şi glacială se citeşte dispreţul. Culoarea ochilor nedefinită, între cenuşiu şi albastru-pal "seamănă cu gheaţa iazurilor ist dimineţile de iarnă". Înstrăinat sufleteşte de oameni, regele se delectează cu animalele, între rege şi acestea fiind "o înţelegere imediată, tainică, tăcută". Spre deosebire de oameni "câinii n-aveau frică de el".

El e regele de fier, impenetrabil, abstract, inuman.

Pleoapele lui nu clipesc. El pare absent din lumea asta, inaccesibil, ireal. "Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic. Nu-i nici om, nici fiară, e o statuie..." În sala de judecată, îndeplinind "o slujbă cumplită", pluteşte parcă în înălţimi "pătruns de învăţătura bunicului său, sfântul Ludovic", încredinţat că reprezintă justiţia divină. În familie, solitar, nu arată nici durere, nici duioşie. Fiica sa, regina Isabela a Angliei, e nefericită: regele Eduard preferă desfătările intime cu bărbaţii. Cu răceala marmoreană cu care contemplă "orice făptură omenească", fie şi propriul copil, regele de fier tace îndelung. Fericirea? Repetă el apoi sentenţios... "În ce stă oare fericirea, fata mea, dacă nu în a fi vrednic de soarta ce ţi-e dată, în a învăţa să zici întotdeauna «da» lui Dumnezeu... şi adesea «nu» oamenilor?... Eu nu te-am măritat cu tiu bărbat, zise el, ci cu un rege."

Cruzimea constituie, de altminteri, o trăsătură comună seniorilor, marilor demnitari, până şi prinţeselor. De-abia trecuţi de vârstă în care se distrau "smulgând aripile muştelor", deveniţi dintr-o dată atotputernici, ei puteau să se amuze "smulgând capul oamenilor". Astfel, "prea tineri pentru a se teme sau a-şi imagina moartea, nu ezitau s-o împartă în jurul lor". Intrigile, machiavelismul, egoismul se împacă foarte bine cu ireverenţa faţa de oameni. E o întrecere în cinism, în viclenie şi tenacitate. Disimularea devine o condiţie de reuşită.

Pentru îndeplinirea voinţei regelui, nici un mijloc de spoliere nu-i prea odios. Servii erau "nici mai mult, nici mai puţin decât animale". Au fost eliberaţi din această stare acei care au putut să plătească favoarea cu preţul muncii de-o viaţă. Bancherilor italieni, aşa numiţii "lombarzi", constituiţi într-o companie cu ramificaţii în Franţa şi Anglia, le-au fost stoarse, pentru a nu fi expulzaţi, sume imense, împotriva templierilor s-a pus la cale o persecuţie răsunătoare, cu scopul de a le anula prestigiul.

Legenda templierilor participanţi la cruciade impresiona. "Numele de templier era pe atunci de ajuns ca să evoce meleaguri depărtate şi fapte de vitejie, corăbiile cu pânzele umflate îndepărtându-se spre Orient, ţările în care cerul e veşnic albastru, galopul călăreţilor prin nisip, comorile Arabiei, prizonierii răscumpăraţi, oraşele cucerite şi prădate, cetăţile ca scări uriaşe zidite la marginea mării. Se povestea chiar că templierii aveau porturi tainice, de unde se îmbarcau pentru continente necunoscute."

Constituiţi de două secole într-un ordin cavaleresc, intrând în posesiunea unor bogăţii care atrăgeau privirile, foştii cruciaţi dispuneau de o autoritate ce nu se voia subordonată regelui. Conflictul izbucneşte, la început surd. Conducătorii ordinului, Jacques de Molay, mare maestru, şi Geoffroy de Charnay, preceptor de Normandia, sunt întemniţaţi în propria reşedinţă a ordinului: la Temple, unde, graţie supliciilor, li se smulge mărturisirea "tuturor crimelor din lume". Tezaurul templierilor e transferat la Louvre. Sinistrul sfetnic regal Guillaume de Nogaret adună, crud, false dovezi acuzatoare. După şapte ani, capii ordinului sunt supuşi unui simulacru de judecată şi sortiţi rugului.

Câteva scene care dezvăluie urzelile Inchiziţiei, de acord cu regele, sunt printre cele mai expresive din roman. E drept că figurile celor torturaţi apar ca într-o pâclă a depărtării, fantomatice, şterse. E drept, de asemenea, că înfruntarea dintre Jacques de Molay şi tribunalul ecleziastic la Notre-Dame, sub bolţile sonore, are ceva teatral. E o punere în scenă cu marc spectacol, în prezenţa regelui, a miniştrilor, a cardinalilor. Fiecărui cap de acuzare îi urmează de partea cealaltă o retractare. "Retrag tot ce-am spus! Zise marele maestru... tot ce am spus...", răspunse vuind catedrala întreagă.

Fie şi în linii mari, Maurice Druon tinde să combată falsa interpretare a cruciadelor ca expresie a impulsurilor mistice, a tenebrosului medieval, întrebările asupra sensului istoriei sunt lotuşi rare, prioritatea revenind faptelor. Ce motive au determinat complotul împotriva templierilor? De ce toată această luptă spectaculoasă împotriva unor figuri ţinute până atunci în mare cinste? Cavalerii fiind potoliţi, nu mai trebuiau trimişi peste mări pentru a-şi cheltui flăcările. De cruciade, nu mai era nevoie, căci, cum remarcă primul ministru Marigny, "marele comerţ şi trafic care se făcea îndărătul flamurilor credinţei" continua să fie o realitate laică. Acuzaţiile de erezie urmăreau altceva: ruinarea unei forţe. Aurul templierilor, acumulat prin silnicii şi jaf, reprezenta o realitate de care monarhia prea credincioasă înţelegea să profite.

Întreg sistemul medieval se sprijină pe interese de castă şi teroare. Tribunalul ecleziastic nu-i decât un instrument care nu judecă oameni, ci interese: "Nu era vorba decât de principii". Rugul face parte din decorul familiar, constituind o caracteristică a practicii politice. Prada flăcărilor, conducătorii templierilor par a demonstra prin decăderea lor atotputernicia regală, însă cu ultimele forţe Jacques de Molay scandează blesteme care răspândesc în mulţime nelinişte şi superstiţii. Încă o dată, prozatorul se complace cu insistenţă în scene tari, de efect teatral. "Mulţimea încremenită amuţise.: S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors spre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar:

— Papă Clement... şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret... şi tu, rege Filip... mai înainte de un an, vă chem să vă înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi acolo pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea neam!"...

Marguerite de Bourgogne, soţia fiului mai mare al regelui, şi Blanche de Poitiers, căsătorită cu al treilea fiu al lui Filip, s-au lăsat antrenate într-o dragoste extraconjugală. Seducătorii şi tinerele sunt torturaţi cu sălbăticie, adulterinele fiind silite. Să asiste apoi la* executarea temerarilor amanţi: "Numiţii Gautier şi Filip d'Aunay, călcându-şi cinstea şi trădând legământul de credinţă feudală faţă de persoane de sânge regesc vor fi jupuiţi de vii, traşi pe roată, scopiţi, după care li se va tăia capul şi vor fi puşi în ştreang, acestea în dimineaţa zilei ce va urma celei de azi. Astfel a judecat preaînţeleptul, preaputernicul şi preaiubitul rege."

Sub înrâurirea filozofiei ecleziastice, imaginea morţii era opusă ca un memento pesimist bucuriei de a trăi. Din amvon, preoţii vesteau iluzorii fericiri postume, moartea devenind o condiţie a eliberării de dureri. Scheletul morţii, în dans macabru, sculptat în piatră la intrarea în marile catedrale, exprima simbolic inutilitatea eforturilor. În împrejurări psihologice ca acestea, existenţa era sistematic îmbibată de resemnare şi tristeţe. "Căci, în veacurile acelea când mulţi prunci mureau în leagăn, iar dintre femei o jumătate în durerile facerii, când molimile secerau oamenii în floarea vârstei, când rănile nu se vindecau decât rareori, când plăgile nu se închideau de fel, când biserica te învăţa să fii mereu cu ghidul la moarte, când statuile din altare arătau cadavre mâncate de viermi, şi când fiecare simţea de-a lungul întregii vieţi că-şi duce propriul său leş, ideea morţii era obişnuită, familiară, firească..."

Toate acţiunile regelui sunt orientate în sensul consolidării puterii absolute; toate acţiunile bisericii catolice vizează recucerirea puterii pierdute. Ciocnirile între cele două principii, cel secular şi cel etern, sunt când mai vizibile, când mai voalate. Îndărătul convenienţelor se pun la cale fărădelegi şi turpitudini.

Interesele regatului şi cele ale credinţei sunt puse mereu în corelaţie, însă, straniu, legătura o face otrava, pumnalul, aurul corupător. În numele "raţiunii de stat", formulă elastică servind cauze personale, răzvrătiţii sunt "urmăriţi, martirizaţi, executaţi". Paradoxal, asasinatul devine simbolul puterii: "Morţi în timpul interogatoriilor, morţi în temniţe, morţi pe rug, morţi pe roată..." Gloriile sunt scurte. Înfiorătorul Nogaret, suflet de "plumb şi fier", fanatic al "legii", cade sub legea otrăvii; papa Clement, care a ratificat suprimarea templierilor, moare îngurgitând un preparat ucigător: pulbere de smarald; câţiva regi vor fi suprimaţi curând cu aceleaşi mijloace.

Întemniţate într-o fortăreaţă pustie, supuse umilinţei şi foamei, nurorile regelui îndură o penitenţă cumplită. Nici o licărire de umanitate nu moaie inimile. În înţelegere cu Charles de Valois, infatuat şi fantast, sadicul conte Robert d'Artois înlesneşte sugrumarea frumoasei Marguerite de Bourgogne, pentru ca, rămas văduv, mărginitul Ludovic să-şi poată alege o altă regină. Aceiaşi intriganţi duc la înlăturarea lui Marigny, fostul sfetnic al lui Filip.

Precum se vede, crimele se ţin lanţ. Meditând asupra tristelor realităţi, dizgraţiatul Marigny, care-şi petrece ultimele zile în celula răposatului Jacques de Molay, templierul, face, agonizând, un bilanţ tulburător.

"Templierii se îndepărtaseră de rostul lor; ei se abătuseră de la slujirea creştinătăţii pentru a nu se mai îndeletnici decât de camătă; stricăciunea se strecurase în rândurile lor; dintr-aceasta li se trăgea blestemul şi drept era să fie nimiciţi. Dar spre a le veni de hac templierilor, l-am pus în scaun de arhiepiscop pe fratele meu, care era ambiţios şi mişel, într-adins ca să-i osândească pentru fărădelegi născocite; nu e deci de mirare că fratele meu s-a întors împotriva mea şi m-a trădat atunci când ar fi putut să mă scape. N-am de ce să-i port pică; eu sunt cel vinovat... Negreşit, ar fi fost bine pentru Franţa să avem un papă francez; dar pentru că acest papă, ca să se poată alege, se înconjurase de cardinali alchimişti, lacomi viu de virtute, ci de aurul pe care voiau să-l fabrice, el a murit înghiţind pulberea de smaralde ce i-au vârât-o pe gât cardinalii săi. Pentru că Nogaret chinuise prea mulţi nevinovaţi ca să scoată de la dânşii mărturisirile pe care le voia şi pe care le credea necesare binelui ţării, vrăjmaşii lui au sfârşit prin a-l otrăvi... Pentru că Marguerite de Burgundia fusese măritată din interese politice cu un prinţ pe care nu-l iubea, dânsa a trădat căsătoria, pentru că a trădat, a fost descoperită şi întemniţată. Pentru că am ars scrisoarea, care i-ar fi putut reda libertatea regelui Ludovic, am dus-o la pieire pe Marguerite şi în acelaşi timp mi-am urzit mie însumi pieirea... Pentru că Ludovic a pus s-o omoare, aruncând crima în spinarea mea, ce se va întâmpla cu dânsul? Ce se va întâmpla cu Charles de Valois, care, în dimineaţa asta, pune să mă spânzure pentru nelegiuiri ticluite? Ce se va întâmpla cu Clémence a Ungariei dacă, pentru a fi regina Franţei, primeşte să se mărite cu un ucigaş?... Chiar atunci când suntem pedepsiţi pentru vreo vină născocită, există întotdeauna o cauză adevărată a pedepsei care ne loveşte."

La 47 de ani, Filip cel Frumos murea lăsând în locu-i pe neajutoratul Ludovic al X-lea. Fără voinţa de fier a tatălui, neavând nici măcar masca aceluia, el e o umbră şovăitoare. Făcut să fie condus de alţii, îşi ia "maşinal" poza de stăpân, pentru a-şi uita îndată rolul. Bicisnic, înşelat, pătimaş, îşi exercită puterea cu toată lipsa de măsură. Sadic, meschin şi ridicol, nu dispune de imaginaţia marilor sceleraţi. "Dar mă vor iubi ei vrând-nevrând, iar dacă nu mă vor iubi, am să fac astfel că au să tremure de frică văzându-mă şi-au să strige «. Ura», ca şi cum n-ar mai putea de dragul meu."

Fraza similară atribuită de Costache Negruzzi Lăpuşneanului exprima energic esenţa unei conduite politice. Aceea a lui Ludovic apare muiată în pulbere, mărturie a neputinţei.

Favorizând asasinarea fostei sale soţii, Ludovic îşi dă pe faţă instinctele criminale. Repudiindu-şi copilă, tatăl denaturat se arată într-o jalnică decrepitudine. Culcându-se cu lenjereasa palatului, în chiar noaptea înmormântării tatălui, ireverenţa devine nebunie. În el, orice afirmaţie se învecinează cu o negaţie: "Era rege şi nu ştia cian să domnească; era om şi nu ştia cum să trăiască; era însurat şi nu avea soţie."

Cu tot dispreţul pentru oameni, Filip cel Frumos înţelesese să utilizeze pe unii exponenţi ai burgheziei incipiente împotriva nobilimii. Enguerrand de Marigny, burghez normand, devenit prim sfetnic regal, oferea regelui "sprijinul unei clase care, dezvoltându-se, dobândea conştiinţa importanţei sale". Marigny reprezenta progresul, concretizat în centralizarea puterii, unificarea monedei şi administraţiei, separarea puterii civile de autoritatea bisericii, pacea cu vecinii, pacea internă, mărirea producţiei şi a schimburilor şi altele ca acestea. Charles de Valois susţinea tacit sau pe faţă ambiţiile feudalilor, dispreţuind pe Marigny pentru politica ostilă nobilimii, pentru originea modestă, pentru că ajunsese un alter ego al regelui. Uşuraticul prinţ de sânge regal încarna "trecutul neîntrerupt", în care, perspicace, regele, fratele său, nu mai credea.

Poziţiile se delimitează tot mai clar între cele două clase, Ludovic, neajutoratul, lăsându-se dominat de feudali. Autoritatea centrală se dezagregă; seniorii sunt liberi să se războiască între ei, să bată monedă, să creeze noi vasali; burghezii şi ţăranii liberi nu mai pot solicita decât cu greu justiţia regală. Biserica redevine arbitrul suprem.

În competiţia dintre, paşa" de Valois şi "marele vizir" Marigny, acesta din urmă nu rezistă. Însă suprimarea lui Marigny nu însemna suprimarea puterii burgheziei.

Opulenţa seniorilor nu face faţă luxului, risipei, ambiţiilor crescânde. Îndărătul fastului se ascundea, o lepră: banul". Titlul fabulos de împărat al Constantinopolelui, adus ca dar de nuntă lui Charles de Valois de o Courtenay, nu înşela pe nimeni, în Orient stăpânind Paleologii. Pe Charles îl tortura dorinţa de a fi rege al Franţei. Sau cel puţin să

conducă din umbră pentru a şi reface averea. Bănci! E lombarzilor sunt mai puternice decât intrigile acestui aventurier megaloman, câte va lăsa urmaşilor din dinastia Valois "câte o trăsătură a firii sale de nebun". Efigia bancherului Spinello Tolomei, ales de confraţii lui căpitan general al companiilor lombarde din Paris ("frumos titlu care n-avea nici o semnificaţie militară, dar dădea deţinătorului o putere mai sigură decât aceea a unui conetabil") e tot mai frecvent invocată de seniori. Căci iscusitul lombard controlează ocult o treime din operaţiile bancare ale Franţei. Nepotul lui Tolomei, Guccio Baglioni, figură prea caligrafică, un fel de june-prim, are un rol între curtea Franţei şi aceea a Angliei. Şi tot el mijloceşte la Napoli căsătoria lui Ludovic cu Clémence a Ungariei.

Banul nu egalează încă titlurile de nobleţe, dar, indirect, le domină. Prin intermediul aurului, diferenţele sociale se atenuează treptat. Surâzătorul Guccio, acest gentilom în devenire, al cărui fiu va fi pretendent la tronul Franţei, se arată ofensat de înfumurarea celor de sus, el gândind deocamdată ca un burghez. "Oamenii aceştia au nişte mari aere studiate, dar de loc maniere din inimă şi dau cu piciorul celor mai alese devotamente. Nu-i de mirare că sunt atât de rău iubiţi şi atât de bine trădaţi".

În fond, lupta pentru putere, indiferent că-şi ia ca paravan binele regatului, ori cauza religioasă, urmăreşte acapararea de bunuri. Acumularea primitivă a început de mult; acum băncile dau impuls capitalului care se adună în mâini puţine. Ascensiunea rapidă a ministrului Marigny n-a fost rezultatul unor mari virtuţi, iar fratele său, arhiepiscopul, traficant de valori, nu uită să i-o reamintească. "De unde ţi-a venit averea? De la ce evrei jupuiţi? De la ce templieri pârjoliţi? N-am făcut decât să te imit."

Alte întâmplări sumbre, până în 1343, întregesc profilul epocii. Tehnica vindictei atinge culmea în această etapă prerenascentistă. În Otrăvurile coroanei, dragostea şi moartea se îmbină. După optsprezece luni de la ceremonia nupţială, Clémence a Ungariei îşi începe văduvia. Ludovic al X-lea a fost asasinat. Succesorul său, Filip al V-lea, va avea aceeaşi soartă. Rivalităţile între casele de Valois, de Navara şi dArtois se adâncesc. În Anglia, opoziţia baronilor faţă de monarhie e înlesnită de dragostea Isabelei pentru lordul Roger Mortimer. Triumfă Legea masculilor. Agitând subteran, templierii tăinuiţi determină pe sute de mii de tineri între 15 şi 20 de ani să-şi lase căminele şi să pornească într-o aventură bizară. "Păstoraşii" sunt cuprinşi de im vânt al nebuniei: pradă, ucid, se dedau dezmăţului. Oraşele asaltate trec prin momente de panică, falşii cruciaţi pustiind totul. Al treilea fiu al lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea, mediocru şi arogant, cade la timp. Isabela s-a răzbunat, dirijând îndemânatic detronarea nedemnului ei soţ Eduard. Lupoaica Franţei nu-şi dezminţea tatăl, "regele de fier". Ambiţia şi intrigile, sperjurul şi spada favorizează noi acţiuni sângeroase. Crinul şi leul (Franţa şi Anglia) se angajează în pustiitorul război de o sută de ani. Într-un epilog la al şaselea volum (1354-1362) se consemnează sfârşitul principalilor eroi.

După cel de al doilea volum; naraţiunea ia un ritm grăbit. Anecdota consistentă ţine locul epicului. Stilul simplu de xilografie şi stilul familiar se întâlnesc, îmbinându-se pe aceeaşi pagină. Dialogul e mereu viu, volubil, nepretenţios. Maurice Druon scrie cu dezinvoltură, trecând de la atrocităţi la idilic, de la obscen la virtute, de la frenezie la reflecţie. Iar reflecţiile sale pledează pentru raţiune şi progres. Între oamenii din popor sunt unii, cu merite deosebite, care intră în istorie pentru că aţi contribuit la înfăptuirea ei. Eternitatea aparţine, de drept, poporului. Adevărul acesta sună lapidar: "Naţiunile nu mor niciodată cu moartea oamenilor, oricât de mari vor fi fost ei..."

Un surâs ironic punctează din loc în loc expunerea. Ironia preţuieşte uneori cât un comentariu explicativ. Începând cu titlul ciclului, Regii blestemaţi, atitudinea prozatorului este limpede, concretizându-se explicit în sarcasm tăios faţă de o instituţie sortită dispariţiei inexorabile.

CONST. CIOPRAGA

"Istoria e un roman care a fost..."

Edmond şi Jules de Goucourt

"Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt."

Stendhal

PERSONAJELE PRINCIPALE

Regele Franţei:

- Filip al IV-lea, zis Cel Frumos, 46 de ani, nepot al sfântului Ludo­vic.

Fraţii săi:

- Monseniorul Charles, conte de Valois, împărat cu numele al Constantinopolei, conte de Romagne, 44 de ani.

- Monseniorul Ludovic, conte d'Evreux, în vârstă de vreo 40 de ani.

Fiii săi:

- Ludovic, rege al Navarei, 25 de ani.

- Filip, conte de Poitiers, 21 de ani.

- Charles, 20 de ani.

Fiica sa:

- Isabelle, regina Angliei, 22 de ani, soţia regelui Eduard al II-lea.

Nurorile sale:

- Marguerite de Burgundia, de vreo 21 de ani, soţia lui Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a sfântului Ludovic.

- Jeanne de Burgundia, de vreo 21 de ani, fiică a contelui palatin al Burgundiei, soţia lui Filip.

- Blanche de Burgundia, sora sa, ca la vreo 18 ani, soţia lui Charl­es.

Miniştrii şi consilierii săi:

- Enguerrand le Portier de Marigny, 49 de ani, locţiitor al rege­lui şi, cum ar veni azi, prim-ministru.

- Guillaume de Nogaret, 54 de ani, păstrătorul sigiliilor statului, adică ministru de justiţie.

- Hugues de Bouville, mare şambelan.

Spiţa d'Artois, coborâtoare dintr-un frate al sfântului Ludovic:

- Robert al III-lea d'Artois, senior de Conches, conte de Beaumont-le-Roger, 27 de ani.

- Mahaut, mătuşa sa, de vreo 40 de ani, văduva contelui palatin al Burgundiei, contesă d'Artois, pair al Franţei, mama prinţeselor Jeanne şi Blanche de Burgundia şi vară a Margueritei de Burgundia.

Templierii:

- Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templie­rilor.

- Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia.

- Evrard, fost cavaler templier.

Zarafii:

- Spinello Tolomei, bancher din Sienna, aşezat la Paris.

- Guccio Baglioni, nepotu-său, de vreo 18 ani.

Fraţii d'Aunay:

- Gautier, fiul cavalerului d'Aunay, de vreo 23 de ani, scutier al con­te­lui de Poitiers.

- Filip, frate-său, de vreo 21 de ani, scutier al contelui de Valois.

Familia Cressay:

- Doamna Eliabel, văduva seniorului de Cressay, de vreo 40 de ani.

- Pierre şi Jean, fiii săi, de 20 şi 22 de ani.

- Marie, fiica sa, de 16 ani.

Alţii:

- Jean de Marigny, arhiepiscop de Sens, frate mai mic al lui En­guerrand de Marigny.

- Beatrice D'Hirson, primă domnişoară de onoare a contesei Ma­haut, de vreo 20 de ani.