Un corb uriaş, negru, lucios, înfricoşător, aproape cât o gâscă, ţopăia în faţa răsuflătorii. Se oprea uneori, lăsându-şi aripa în jos şi închizând viclean pleoapa peste ochiul său mic şi rotund, de parcă era gata să doar­mă. Apoi, pe neaşteptate, întindea ciocul, căutând să lovească ochii scân­te­ietori ai omului din dosul gratiilor de fier. Ochii aceştia gri ca silexul pă­reau să atragă pasărea. Dar prizonierul era iute şi îşi ferea obrazul la timp. Corbul îşi relua atunci plimbarea, cu sărituri scurte şi greoaie.

Omul îşi scotea acum mâna prin răsuflătoare, o mână frumoasă, ma­re, cu degete lungi, nervoase, o întindea pe nesimţite, lăsând-o nemişcată ca o creangă în ţărână, aşteptând clipa prielnică pentru a înşfăca pasărea de gât.

Corbul era şi el sprinten în ciuda trupului greoi; se depărta dintr-o săritură, croncănind răguşit.

— Ia seama, Eduard, ia seama, spuse omul din dosul gratiilor. Într-o zi tot am să-ţi sucesc gâtul.

Căci prizonierul îi dăduse acestui corb şiret, numele vrăjmaşului său, regele Angliei.

Erau optsprezece luni de când ţinea joaca asta, optsprezece luni de când corbul ţintea ochii deţinutului, optsprezece luni de când deţinutul avea poftă să sugrume pasărea neagră, optsprezece luni de când Roger Mortimer, al optulea coborâtor din neamul baronilor de Wigmore, mare se­nior peste ţinuturile de margine ale Ţării Galilor şi fost locţiitor al regelui în Irlanda, se afla întemniţat într-o celulă din turnul Londrei, împreună cu unchiu-său Roger Mortimer de Chirk, fost mare judecător al Ţării Galilor. Datina ar fi cerut ca nişte prizonieri de asemenea rang, aparţinând celei mai vechi nobilimi a regatului, să fie ţinuţi într-o închisoare mai ca lumea. Dar, după bătălia câştigată la Shrewsbury împotriva baronilor săi răzvră­tiţi, când pusese mâna pe cei doi Mortimer, în ianuarie 1322, regele Edu­ard al II-lea le hotărâse această celulă strâmtă şi scundă, unde lumina pă­trundea prin ochiul de geam la un nivel cu pământul de afară, sub noile clădiri ridicate din porunca lui în dreapta clopotniţei. Silit de stăruinţele curţii, ale episcopilor şi chiar ale poporului, să schimbe în temniţă pe viaţă pedeapsa cu moartea pe care o decretase la început împotriva celor doi Mor­timer, regele trăgea nădejde că această celulă vătămătoare sănătăţii, acest beci în care creştetul omului atingea tavanul, va face până la urmă treaba călăului.

La drept vorbind, dacă cei treizeci şi şase de ani ai lui Roger Mortimer de Wigmore putuseră rezista într-o asemenea temniţă, în schimb cele opt­sprezece luni de ceaţă groasă pătrunsă prin răsuflătoare, de ploaie prelin­să pe pereţi sau de zăpuşeală grea ce stăruia în fundul văgăunii cât ţinea vara, toate acestea păreau să fi venit de hac bătrânului Lord de Chirk. Pier­zându-şi părul, pierzându-şi dinţii, cu picioarele umflate şi mâinile strâmbate de reumatism, cel mai bătrân dintre Mortimeri nu-şi mai pără­sea aproape de fel scândura de stejar care-i ţinea loc de pat, în timp ce ne­potu-său stătea lângă răsuflătoare, cu ochii la lumina de afară.

Era a doua vară pe care o petreceau în această temniţă.

De mai bine de două ceasuri, soarele se înălţase peste cea mai vestită fortăreaţă a Angliei, inima regatului şi simbolul puterii regilor ei, peste tur­nul Alb, ridicat de Wilhelm Cuceritorul, şi sprijinit chiar din temelii pe fos­tul castrum roman, peste uriaşul foişor pătrat, subţirel în pofida proporţii­lor sale gigantice, peste turnurile cetăţuii şi zidurile cu metereze clădite de Richard Inimă de Leu, peste casa regelui, peste paraclisul Sfântului Petru, peste poarta Trădătorilor. Ziua se arăta călduroasă, zăpuşitoare chiar, cum fusese şi cea din ajun; asta se ghicea după soarele care înroşea pietrele ca şi după mirosul de nămol, cam greţos, venind din canalurile de scurgere şi din Tamisa foarte apropiată a cărei apă uda movilele de pământ de-a lun­gul şanţurilor.

Corbul Eduard se amestecase printre ceilalţi corbi uriaşi pe pajiştea de tristă faimă, Green, unde se instala butucul călăului în zilele când se tăia capul vreunui osândit; păsările ciuguleau o iarbă hrănită cu sângele patrioţilor scoţieni, al criminalilor de stat, al favoriţilor căzuţi în dizgraţie.

Se grebla iarba din Green, se măturau potecile pietruite fără ca păsă­rile să se sperie; căci nimeni n-ar fi cutezat să se atingă de corbii aceştia care trăiau acolo, din vremuri depărtate, apăraţi de o superstiţie a cărei o­bârşie se pierduse.

Oştenii gărzii ieşeau din odăile lor, încătărămându-şi în grabă centi­roa­nele sau ghetrele, punându-şi chivăra de fier, şi se încolonau pentru pa­rada de toate zilele care, în dimineaţa aceea căpăta o însemnătate deose­bită, căci ne aflam la întâi august, hramul Sfântului Petru-în-Lanţuri căru­ia îi era închinată bisericuţa ― şi aniversarea turnului. Zăvoarele scârţâiră la uşa scundă a celulei. Temnicerul cu lanţul de chei în mână deschise, aruncă o privire înăuntru şi-l lăsă să intre pe bărbier. Acesta, un om cu ochii mici, nasul mare şi o gură rotundă, venea o dată pe săptămână să radă barba lui Roger Mortimer cel tânăr. În lunile de iarnă, operaţia asta era un chin pentru prizonier, căci comandantul Stephen Seagrave, guver­na­torul turnului, declarase:

— Dacă lordul Mortimer, tot mai ţine să fie bărbierit, îi voi trimite băr­bierul, dar nu sunt obligat să-i fac rost de apă caldă.

Şi lordul Mortimer rezistase la această caznă, mai întâi pentru a-l sfi­da pe comandant, apoi fiindcă vrăjmaşul său de moarte, regele Eduard, se purta cu o frumoasă barbă blondă şi, în sfârşit, mai ales pentru el însuşi, ştiind că dacă cedează asupra acestui punct, s-ar lăsa încetul cu încetul pradă decăderii trupeşti. Avea sub ochi pilda unchiului care nu se mai în­grijea de fel. Cu bărbia năpădită de un păr încâlcit, cu şuviţele rare îm­prăş­tiate pe cap, după optsprezece luni de temniţă lordul de Chirk avea înfăţişarea unui bătrân sihastru şi se plângea necontenit de beteşugurile care-l copleşeau.

— Doar durerile bietului meu trup, zicea el, îmi dovedesc că mai sunt încă viu.

Aşadar, Mortimer cel tânăr primise în fiece săptămână pe bărbierul Ogle, chiar atunci când trebuia spartă gheaţa în lighean, iar briciul îi lăsa obrajii însângeraţi. Răbdarea lui îşi găsise răsplata, căci băgase de seamă după câteva luni că acest Ogle putea să-i slujească drept om de legătură cu lumea de afară. Bărbierul avea un suflet ciudat; era lacom de câştig şi tot­odată în stare să-ţi facă un bine; suferea văzându-se într-o situaţie sub­al­ternă pe care o socotea mai prejos de meritele lui; intriga îi oferea prilejul unei tainice revanşe şi un mijloc de a câştiga, împărtăşind secretele celor mari, o oarecare importanţă în propriii săi ochi. Baronul de Wigmore era negreşit bărbatul cel mai nobil, deopotrivă prin obârşie şi prin felul de a fi, din câţi cunoscuse vreodată. Şi apoi, un prizonier care se încăpăţânează, chiar şi pe vreme de ger, să fie bărbierit, asta îţi stârneşte admiraţia!

Datorită bărbierului, Mortimer stabilise deci o legătură, vagă dar re­gu­lată, cu partizanii săi, şi mai ales cu Adam Orleton, episcopul de Here­ford; prin bărbier; aflase că locotenentul comandant al gărzii turnului, Gé­rard de Alspaye, putea fi câştigat pentru cauza sa; şi tot prin bărbier urzise pe îndelete iţele unei evadări. Episcopul îi trimitea vorbă că la vară va fi scă­pat. Şi iată că vara sosise...

Prin ferestruica anume făcută în uşă, temnicerul arunca din când în când o uitătură, fără vreo bănuială deosebită, doar din nărav profesional.

Întemniţatul, cu un castronaş de lemn sub bărbie ― regăsi-va el vreo­dată ligheanul de argint cizelat de care se slujea odinioară? ― asculta cu­vintele obişnuite ale bărbierului, rostite înadins cu glas foarte tare pentru a-l amăgi pe temnicer. Soarele, vara, căldura... Era ceva vrednic de luare aminte, zicea el, că în ziua de sfântul Petru se nimerise întotdeauna vreme frumoasă...

Aplecându-se mai mult peste briciul său, Olge suflă la urechea prizo­nierului:

— Be ready tonight, my Lord.[1]

Mortimer nici nu tresări. Doar ochii de culoarea silexului, sub sprân­cenele stufoase, se întoarseră spre ochii mici şi negri ai bărbierului. Acesta îşi întări spusele, clipind:

— Alspaye?... Întrebă în şoaptă Mortimer.

— He'll go with us[2], răspunse bărbierul trecând la cealaltă parte a o­brazului.

— The Bishop?[3]... mai întrebă Mortimer.

—He'll be waiting for you outside, after dark[4], spuse bărbierul, şi înce­pu iar să vorbească foarte tare de dogoarea soarelui, de parada ce se pre­gătea, de jocurile ce vor avea loc după-amiază...

Odată bărbierit, Mortimer îşi spălă faţa şi se şterse cu o pânză, fără să-i simtă măcar asprimea.

Iar după ce Ogle ieşi, însoţit de temnicerul şef, întemniţatul îşi prinse pieptul cu amândouă mâinile şi răsuflă adânc. Se stăpânea să nu ţipe. "Fii gata pentru astă-seară." Cuvintele îi vâjâiau în cap. Se putea oare să fie, în sfârşit, pentru seara asta?

Se apropie de culcuşul în care moţăia tovarăşul său de temniţă.

— Unchiule, spuse el, treaba e hotărâtă pentru astă-seară.

Bătrânul lord de Chirk se întoarse gemând, îşi ridică spre nepotu-său ochii spălăciţi, care străluceau cu un licăr verzui în întunericul celulei, şi răspunse a lehamite:

— Nu scapă nimeni din turnul Londrei, fătul meu. Nimeni... Nici astă-seară şi niciodată.

Mortimer cel tânăr avu un gest de enervare. Pentru ce această împo­trivire încăpăţânată, acest refuz de a înfrunta riscul din partea unui om care, oricum, nu mai avea mult de trăit? Se ţinu să nu răspundă ca să nu-şi iasă din sărite. Deşi vorbeau franţuzeşte între dânşii, ca toată curtea şi nobilimea, pe când slugile, soldaţii şi poporul de rând vorbeau englezeşte, se temeau întotdeauna să nu-i audă cineva.

Mortimer se întoarse la răsuflătoare şi privi parada de jos în sus, cu sentimentul bucuriei nestăpânite că o vede de acolo poate pentru ultima oară.

În dreptul ochilor săi treceau necontenit ghetrele oştenilor; bocancii groşi de piele băteau pietrele. Şi lordul de Wigmore nu se putea opri să nu admire mişcările precise ale arcaşilor, minunaţii arcaşi englezi, cei mai is­cusiţi din Europa, care trăgeau până la douăsprezece săgeţi pe minut.

În mijlocul pajiştii, locotenentul Alspaye, ţeapăn ca un par, îşi răcnea comenzile şi prezenta garda guvernatorului fortăreţei. Nu puteai pricepe cum de acest tânăr înalt şi blond, trandafiriu la faţă, arătând atâta râvnă în slujba lui, punând atâta suflet în dorinţa de a-şi face pe deplin datoria, putuse accepta să trădeze. Trebuie să-l fi împins la asta alte motive decât pofta de câştig. Ca mulţi ofiţeri, şerifi, episcopi şi seniori, Gérard de Als­paye, locotenent al gărzii turnului Londrei, dorea să vadă Anglia scăpată de miniştrii ticăloşi care-l înconjurau pe rege; tinereţea lui visa să joace un rol eroic; afară de asta nutrea ură şi dispreţ pentru şeful său, guvernatorul Seagrave.

Acesta din urmă, un chior cu obrajii fleşcăiţi, beţiv şi leneş, nu-şi da­tora înalta dregătorie decât protecţiei unor miniştri ticăloşi. Adoptând în văzul lumii năravurile pe care regele Eduard şi le arăta în faţa curţii, gu­ver­natorul se slujea, după poftă, de garnizoana lui ca de un harem. Iar gus­turile îl împingeau mai cu seamă spre flăcăii înalţi şi blonzi; de aceea viaţa locotenentului Alspaye, tânăr foarte cucernic şi străin de tot ce-i stri­căciune, ajunsese un iad. Fiindcă mai de mult respinsese drăgăstoasele asalturi ale guvernatorului, Alspaye trebuia să îndure acum necontenitele persecuţii ale acestuia. Nu era sâcâială, nici ocară, pe care Seagrave să nu i-o facă. Chiorul avea bucuria cruzimii. Chiar acum, trecând în revistă oş­tenii, îşi batjocorea locotenentul cu glume grosolane pentru tot felul de fleacuri, pentru o aliniere greşită, pentru o pată de rugină pe lama unui cuţit, pentru o găurică neînsemnată în pielea vreunei tolbe de săgeţi. Sin­gurul său ochi nu căuta decât cusurul.

Deşi era sărbătoare, zi în care nu se dădeau pedepse, guvernatorul porunci ca trei oşteni să fie biciuiţi de îndată, din pricina echipamentului lor neîngrijit cum se cuvine. Un sergent se duse să aducă vergile. Oamenii pedepsiţi trebuiră să-şi lase jos nădragii în faţa camarazilor aliniaţi. Guver­natorul păru să facă mare haz de privelişte.

— Dacă garda nu se înfăţişează mai bine, spuse el, rândul viitor o vei păţi tu, Alspaye.

Apoi, toată garnizoana, în afară de sentinele, porni spre bisericuţă să asculte slujba şi să cânte psalmi.

Vocile aspre şi false ajungeau până la prizonierul care pândea în do­sul răsuflătorii.

"Fii gata pentru astă-seară, stăpâne..."

Fostul împuternicit al regelui în Irlanda nu înceta să cugete că diseară va fi, poate, liber. Avea o zi întreagă de aşteptare, de speranţă şi de teamă. Teamă ca Ogle să nu facă vreo prostie în executarea planului pregătit, teamă ca Alspaye să nu se răzgândească în ultima clipă, îmboldit iar de simţul datoriei... Să-şi fră­mânte mintea o zi întreagă ca să prevadă toate piedicile neaşteptate, tot ceea ce întâmplarea poate scoate în cale pentru ca o evadare să dea greş.

"Mai bine, îşi spuse el, să nu mă gândesc la asta, şi să cred că totul va merge bine. Lucrurile se întâmplă întotdeauna alminteri de cum ni le putem închipui." Dar gândul i se întorcea la aceleaşi griji. "Vor fi oşteni de veghe pe drumurile dimprejur..."

Deodată, dintr-o săritură, se trase îndărăt. Corbul se apropiase tiptil, de-a lungul zidului, şi de data asta era cât pe ce să-şi înfigă ciocul în ochiul întemniţatului.

— A! Eduard, Eduard, acum te-ai cam întrecut cu gluma, scrâşni Mor­timer între dinţi. Azi, unul din noi doi trebuie să învingă.

Trupa ieşise tocmai din biserică şi intrase în sala de mese, pentru ospăţul tradiţional.

Temnicerul se ivi iar în pragul celulei, urmat de paznicul însărcinat să împartă hrana deţinuţilor. Fiertura de bob era, ca la zile mari, îngrăşată cu un pic de carne de berbec.

— Încearcă de te scoală în picioare, unchiule, spuse Mortimer.

— Şi nu ne duce nici la liturghie de parcă am fi nişte afurisiţi! se plân­se bătrânul lord fără să se mişte de pe scândura lui.

Temnicerul şef se depărtase. Deţinuţii nu vor mai vedea pe nimeni până seara.

— Aşadar, unchiule, eşti într-adevăr hotărât să nu mă însoţeşti? întrebă Mortimer.

— Să te însoţesc unde, fătul meu? răspunse lordul de Chirk. Nimeni nu evadează din turn, ţi-am mai spus-o. Nimeni n-a izbutit vreodată să scape de aici. Şi nici nu se cade să te răzvrăteşti împotriva regelui tău. E­duard nu e cel mai bun rege din câţi a avut Anglia, fără îndoială, iar cei doi Despenser ai săi ar merita foarte bine să fie în locul nostru. Dar nu-ţi alegi regele, îl slujeşti şi atât. Niciodată n-ar fi trebuit să vă ascult, pe tine şi pe Thomas de Lancastre, când aţi ridicat armele. Căci Thomas a fost de­capi­tat, iar noi, uite unde am ajuns...

Era ceasul când, după câteva înghiţituri de mâncare, consimţea să vorbească, cu o voce monotonă şi obosită, repetând de altfel aceleaşi cu­vinte pe care nepotu-său le auzea mereu de optsprezece luni.

La şaizeci şi şapte de ani, Mortimer bătrânul nu mai avea nimic din bărbatul chipeş, nici din marele senior ce fusese, vestit pentru turnirurile minunate pe care le dădea la castelul din Kenilworth şi despre care trei ge­neraţii mai vorbeau încă. Nepotu-său se silea zadarnic să aţâţe jarul stins din inima acestui moşneag istovit.

— Mai întâi că nu mă vor ţine picioarele, adăogă el.

— De ce nu încerci niţel? Dă-te jos din pat. Şi apoi, ţi-am mai spus-o, te voi duce eu în cârcă.

— Ai spus-o! Ai să mă duci pe deasupra zidurilor şi apoi în apă unde eu nu ştiu să înot. Ai să-mi duci capul pe butucul călăului, asta e, şi pe al tău o dată cu el. Poate că Dumnezeu e pe cale să lucreze acum la mântui­rea noastră, iar tu vei strica totul cu încăpăţânarea ta smintită. Aşa s-a în­tâmplat întotdeauna: răzvrătirea e în sângele neamului Mortimer. Adu-ţi aminte de întâiul Roger din spiţa noastră, fiul episcopului şi al fiicei regelui Herfast. Bătuse oastea regelui Franţei sub zidurile castelului său de la Mor­temer-en-Bray. Şi cu toate acestea, i-a adus atât de mare ocara lui Wil­helm Cuceritorul, văru-său, încât moşiile şi averile i-au fost luate...

Aşezat pe scaunul fără spetează, Roger Mortimer de Wigmore îşi în­crucişă braţele pe piept, închise ochii şi se lăsă puţin pe spate ca să-şi spri­jine umerii de pereţi. Trebuia să îndure în fiecare zi pomenirea străbu­nilor, să-l asculte pe Roger Mortimer de Chirk povestind pentru a suta oară cum Ralph Bărbosul, fiul întâiului Roger, debarcase în Anglia alături de ducele Wilhelm şi cum primise ţinutul Wigmore drept feudă şi de ce lor­zii Mortimer îşi întindeau de atunci încoace puterea peste patru comitate.

Din sala de mese răzbeau cântecele de beţie pe care le răgeau oştenii la sfârşitul ospăţului.

— Te rog, unchiule, izbucni Mortimer cel tânăr, lasă-i pentru o clipă pe strămoşii noştri. Nu-s aşa de grăbit ca tine să-i întâlnesc. Da, ştiu bine că ne tragem dintr-un rege. Dar sângele regilor n-are preţ mare într-o tem­niţă. Nu cumva paloşul lui Herfast al Danemarcii ne va scăpa de aici? Un­de ni-s moşiile? Şi unde ni-s veniturile? Ni le aduce oare cineva în această celulă? Şi chiar dacă-mi vei pomeni iar numele străbunelor noastre: Hade­wige, Melisinde, Mathilde la Mesquine, Walcheline de Ferrers, Madousa de Braose, sunt oare acestea singurele femei la care aş putea visa până la ul­ti­ma mea suflare?

Mortimer de Chirk rămase o clipă buimăcit, cercetându-şi distrat mâ­na umflată cu unghiile peste măsură de lungi, rupte pe alocuri. Apoi spu­se:

— Fiecare îşi umple temniţa cum poate, bătrânii cu trecutul apus pen­tru totdeauna, tinerii cu ziua de mâine pe care n-o vor apuca. Tu, fătul meu, îţi închipui că toată Anglia te îndrăgeşte şi se zbate pentru tine, că episcopul Orleton ţi-e prieten credincios, că regina însăşi luptă să te scoată de aici şi că vei pleca de îndată spre Franţa, spre Aquitania, spre Provenţa, mai ştiu eu unde! Şi că de-a lungul drumului tău clopotele bisericilor îţi vor suna de bun-venit. Dar ai să vezi că astă seară nu va veni nimeni.

Îşi trecu degetele peste pleoape, cu un gest de lehamite, apoi se în­toarse la perete.

Mortimer cel tânăr se apropie iar de răsuflătoare, îşi vârî o mână între gratii şi o lăsă, ca moartă, pe pământul acoperit de colb.

"Acuma, gândi el, unchiul va moţăi până diseară. Apoi, în ultima clipă, are să se hotărască. Ce-i drept, nu-mi va fi uşor cu dânsul; nu se va nărui oare tot planul din pricina lui?... A, iată-l pe Eduard!"

Pasărea se oprise la mică distanţă de mâna nemişcată şi-şi ştergea ciocul negru cu laba.

"Dacă o sugrum, evadarea îmi va reuşi. Dacă-mi scapă, nu voi ieşi de aici."

Nu mai era doar o joacă, ci o prinsoare cu destinul. Ca să-şi umple aş­teptarea, să-şi amăgească neliniştea, întemniţatul avea nevoie să desco­pere semne prevestitoare, şi pândea cu un ochi de vânător, corbul uriaş. Acesta însă, ca şi cum ar fi simţit primejdia, se depărtă.

Oştenii ieşeau din sala de mese, cu feţele aprinse. Se împrăştiară în cete mici prin curte, pentru jocurile, alergările şi luptele care ţineau de da­tina sărbătorii. Vreme de două ceasuri, dezbrăcaţi până la brâu, năduşiră în bătaia soarelui, arătându-şi care mai de care puterea la trântă sau iscu­sinţa în aruncarea buzduganului într-un par.

Se auzea glasul guvernatorului strigând:

— Premiul regelui! Cine-l va câştiga? Un şiling[5]!

Apoi pe la scăpătatul soarelui, se duseră să se spele la hârdaie şi, mai gălăgioşi de cum erau dimineaţa, tot vorbind între ei despre isprăvile şi în­frângerile lor, se băgară iarăşi în sala de mese pentru a se pune din nou pe mâncat şi pe băut. Care nu era beat în seara de Sân'Petru merita dispreţul camarazilor săi! Prizonierul îi auzea năpustindu-se la ulcelele de vin. Întu­nericul se lăsa peste curtea temniţii, întunericul albăstriu al serilor de va­ră, iar mirosul de nămol, ce venea din şanţurile de scurgere şi din fluviu, se făcea tot mai pătrunzător.

Deodată, un croncănit furios, răguşit, prelung, unul din ţipetele ace­lea de animale care-i tulbură pe oameni, sfâşie aerul în faţa răsuflătorii.

— Ce-i acolo? întrebă bătrânul lord de Chirk din fundul celulei.

— Mi-a scăpat, spuse nepotu-său. I-am prins aripa în loc să-l apuc de gât.

Mai păstra între degete câteva pene negre pe care le privea mâhnit în lumina nehotărâtă a asfinţitului. Corbul dispăruse şi, de data asta, nu se va mai întoarce.

"E o nerozie copilărească să dau vreo importanţă acestui lucru, îşi zi­cea Mortimer cel tânăr. Haide, ceasul se apropie." Dar era bântuit de pre­simţiri rele.

Tăcerea stranie care cuprinsese turnul de câteva clipe îl făcu să se gân­dească la altceva. Nici un zgomot nu mai venea din sala de mese; gla­surile chefliilor tăcuseră: clinchetul farfuriilor şi urcioarelor încetase. Nu se mai auzea decât lătratul unui câine dinspre grădini şi strigătul depărtat al unul luntraş pe Tamisa... Să fi mirosit cineva complotul lui Alspaye, şi a­ceastă tăcere a fortăreţei se datora oare buimăcelii care urmează după des­coperirea unei mari trădări?

Cu fruntea lipită de gratiile ferestrei şi ţinându-şi răsuflarea, deţi­nu­tul iscodea întunericul şi-şi ciulea urechea la cel mai mic foşnet. Un arcaş străbătu curtea clătinându-se pe picioare şi se duse să verse lângă zid, a­poi căzu lat fără să mai mişte. Mortimer îi desluşea trupul, nemişcat în iar­bă. Cele dintâi stele se şi iveau pe cer. Noaptea va fi luminoasă.

Din sala de mese mai ieşiră doi oşteni, ţinându-se de burtă şi se prăbuşiră la piciorul unui copac. Asta nu era o beţie obişnuită, de vreme ce dobora oamenii ca o lovitură de ciomag.

Mortimer de Wigmore îşi căută cizmele pe pipăite, într-un ungher al celulei şi le trase în picioare; lunecau uşor căci pulpele i se sfrijiseră.

— Ce faci, Roger? întrebă Mortimer de Chirk.

— Mă pregătesc, unchiule. Clipa se apropie. Prietenul nostru Alspaye pare să fi pus bine la cale lucrurile. Ai putea zice că nu mai mişcă nimic în turn.

— E drept că nu mi-a adus cina, spuse bătrânul lord cu un tremur în glas.

Roger Mortimer îşi vârî cămaşa în nădragi, strânse catarama centurii în jurul tunicii sale de războinic. Hainele îi erau prăpădite şi boţite, căci de optsprezece luni nu voiau să-i dea altele, şi avea pe dânsul vesmintele de luptă, aşa cum se afla când i-au scos armura strâmbată, de i-au sfâşiat bu­za de jos cu apărătoarea de sub bărbie.

— Dacă izbuteşti, voi rămâne singur aici, şi toată răzbunarea lor va cădea pe capul meu, mai spuse lordul de Chirk

În încăpăţânarea zadarnică cu care moşneagul încerca să-şi abată ne­potul de la gândul evadării se simţea mai ales grija de propria lui piele.

— Ascultă, unchiule, iată-i că vin. Acum, scoală-te.

Paşi răsunau pe lespezile de piatră, apropiindu-se de uşă. Se auzi un glas:

— My Lord!

— Tu eşti, Alspaye?

— Da, my Lord, dar nu am cheia. În beţia lui, temnicerul a rătăcit le­gătura de chei, şi acum, în halul în care se află nu-i chip să scoţi o vorbă de la dânsul. Am căutat peste tot.

De pe priciul unde zăcea lordul de Chirk se auzi un râset scurt.

Mortimer cel tânăr scăpă o înjurătură de ciudă. Minţea oare Alspaye, prins de frică în ultima clipă? Dar dacă-i aşa, de ce mai venise? Sau era numai întâmplarea, întâmplarea absurdă pe care întemniţatul încercase toată ziua să şi-o închipuie, şi acum i se înfăţişa sub acest chip?

— Totul e gata, my Lord, crede-mă, continuă Alspaye. Pulberea e­pis­co­pului pe care le-am vârât-o în vin a făcut minuni. Şi fără ea erau beţi turtă şi nu-şi dădeau seama de nimic. Acum, zac toţi în neştire, ca morţi. Funiile sunt pregătite, luntrea vă aşteaptă. Dar n-am cheia.

— Câtă vreme mai avem?

— Santinelele n-ar putea să simtă ceva încă o bună jumătate de ceas. Au chefuit şi ele înainte de a intra în schimb.

— Cine te însoţeşte?

— Ogle.

— Trimite-l să aducă un baros, un ic, o pârghie şi apucaţi-vă să scoa­teţi piatra din zid.

— Mă duc cu dânsul şi mă-ntorc îndată.

Cei doi bărbaţi se depărtară. Roger Mortimer măsura timpul după bă­tăile inimii sale. Din pricina unei chei rătăcite!... Şi acum ar fi de ajuns ca o santinelă, dintr-o pricină oarecare, să-şi părăsească postul de veghe pen­tru ca totul să dea greş... Bătrânul lord însuşi tăcea şi i se auzea răsufla­rea întretăiată în fundul celulei.

Curând, o rază de lumină răzbi pe sub uşă. Alspaye se întorcea, cu bărbierul care aducea lumânare şi scule. Se apucară să desprindă piatra din peretele în care zăvorul intra de două degete. Se sileau să-şi înăbuşe ciocăniturile; dar chiar şi aşa, li se părea că ecoul răsuna în tot turnul. Sfă­râmături de piatră cădeau pe jos. În cele din urmă, lespedea se surpă şi uşa se deschise.

— Dă-i zor, my Lord, spuse Alspaye.

Chipul trandafiriu, în licăreala lumânării, era îmbrobonit de sudoare, şi mâinile îi tremurau.

Roger Mortimer de Wigmore se apropie de unchiu-său şi se aplecă pes­te dânsul.

— Nu, du-te singur, fiule, spuse Mortimer de Chirk; trebuie să scapi de aici. Dumnezeu să te aibă în paza lui. Şi nu fi supărat pe mine pentru că-s bătrân.

Îşi apucă nepotul de mânecă şi-l trase spre el, făcându-i somnul cru­cii pe frunte.

— Tu să ne răzbuni, Roger, mai şopti el.

Şi, îndoindu-şi spinarea, Roger de Wigmore ieşi din celulă.

— Pe unde o luăm? întrebă el.

— Pe la bucătării, răspunse Alspaye.

Locotenentul, bărbierul şi întemniţatul urcară câteva trepte, merseră de-a lungul unui coridor, străbătură mai multe încăperi întunecoase.

— Eşti înarmat, Alspaye? şuşoti deodată Mortimer.

— Am la mine pumnalul.

— E cineva, acolo!

Lângă zid, stătea un om pe care Mortimer îl zărise înaintea celorlalţi. Bărbierul acoperi cu palma flacăra palidă a lumânării, locotenentul îşi tra­se jungherul din cingătoare, şi tustrei încetiniră pasul.

În întuneric, omul rămânea nemişcat. Cu umerii şi braţele lipite de zid, cu picioarele răscăcărate, părea că abia se poate ţine să nu cadă.

— E Seagrave, spuse locotenentul.

Înţelegând că fusese drogat împreună cu oştenii săi, guvernatorul chior izbutise să se târâie până acolo şi lupta cu o toropeală de neînvins. Vedea cum prizonierul său o şterge; îşi vedea locotenentul care-l trădase: dar gura lui nu reuşea să scoată un sunet, picioarele refuzau cea mai mică mişcare, iar în singurul său ochi, sub o pleoapă ce se lăsa greoaie, puteai citi spaima de moarte. Locotenentul îi trase un pumn drept în obraz; capul guvernatorului se ciocni de piatra zidului, şi trupul căzu mototol.

Cei trei oameni trecură pe lângă uşa deschisă a sălii de mese în care făcliile fumegau; toată garnizoana era acolo, adormită. Lungiţi pe mese, prăbuşiţi pe bănci, întinşi pe jos, arcaşii sforăiau cu gura căscată, în pozi­ţii caraghioase, de parcă un vrăjitor i-ar fi cufundat într-un somn de o sută de ani. Aceeaşi privelişte la bucătăriile luminate de jăratecul ce scânteia roşiatic sub cazanele de mâncare, şi unde plutea un miros greu de untură arsă. Cantinierii gustaseră şi dânşii din vinul de Aquitania în care bărbie­rul Ogle băgase somniferul; şi zăceau, care sub butucul de tăiat carne, ca­re lângă raftul de pâine, care printre urcioarele golite, cu burta în sus şi braţele desfăcute. Doar un cotoi mai mişca, ghiftuit de carne crudă, căl­când cu băgare de seamă printre mese.

— Aici, my Lord, spuse locotenentul ducându-l pe prizonier spre o că­mară folosită drept latrină şi totodată hârdău în care se vărsau apele mur­dare din bucătarii.

Încăperea avea o ferestruică, singura deschizătură în zid dinspre par­tea asta, prin care ar fi putut trece un om.

Ogle aduse o scară de frânghie pe care o ascunsese într-o ladă, şi tra­se mai aproape un scaun. Scara fu prinsă de pervazul ferestruicii; locote­nentul trecu cel dintâi, apoi Roger Mortimer, apoi bărbierul. Şi după câteva clipe erau tustrei agăţaţi de scară, lunecând de-a lungul zidului, la treizeci de picioare deasupra apei lucioase a şanţurilor. Luna nu se înălţase încă pe cer.

"Într-adevăr, gândi Mortimer, unchiu-meu n-ar fi putut niciodată s-o şteargă astfel."

O mogâldeaţă neagră se mişcă lângă dânsul, cu un foşnet de pene. Cuibărit într-un meterez, era un corb mare sculat din somn. Instinctiv, Mortimer întinse mâna, scotoci prin penele calde şi dădu de gâtul pasării care scoase un ţipăt lung, dureros, aproape omenesc; evadatul strânse din toate puterile, răsucindu-şi mâna până simţi cum trosnesc oasele corbului printre degete.

Stârvul animalului căzu în apă cu un pleoscăit.

— Who goes there[6]? răcni numaidecât o santinelă.

Şi o chivără se aplecă dintr-un meterez, în vârful turnului clopotniţei.

Cei trei fugari, agăţaţi de scara de frânghie, se lipiră de zid.

"De ce am făcut asta? se întrebă Mortimer. Ce ispită neroadă m-a îm­pins? Ne pândeau şi aşa destule primejdii, de ce să mai stârnesc altele?"

Dar santinela, căreia îi venise inima la loc, văzând tăcerea din jur, îşi continuă rondul de noapte, şi o vreme i se auziră paşii depărtându-se în întuneric.

Fugarii începură iar să coboare. În acest anotimp, apa din şanţurile cetăţuii nu era prea adâncă. Cei trei bărbaţi îşi dădură drumul în apă, a­fundându-se până la umeri, şi o luară de-a lungul temeliilor fortăreţei. Ţi­nându-se cu mâna de pietrele zidului roman, ocoliră turnul clopotniţei, a­poi trecură şanţul silindu-se să nu facă prea mult zgomot. Taluzul era lu­necos, acoperit de nămol. Fugarii începură să-l urce căţărându-se de-a bu­şilea, ajutându-se unul pe altul, apoi, o dată ajunşi sus, alergară, îndoiţi de spate, până la malul fluviului. Acolo, o luntre îi aştepta, pitită în ier­buri. Doi luntraşi stăteau gata, cu mâinile pe vâsle; un om înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, purtând pe cap o pălărie cu urechiere, şedea în spatele lor; acesta fluieră încetişor de trei ori; fugarii săriră în luntre.

— My Lord Mortimer, spuse bărbatul în mantie, întinzând mâinile.

— My Lord Bishop, răspunse evadatul făcând acelaşi gest.

Degetele sale atinseră nestemata unui inel spre care îşi plecă buzele.

— Go ahead, quickly![7] porunci prelatul celor doi vâslaşi.

Şi vâslele tăiară apa.

Adam Orleton, episcop de Hereford, numit de papă în scaunul său îm­potriva voinţei regelui şi cap al opoziţiei clerului, reuşise să înlesnească e­vadarea celui mai de seamă senior al regatului. Orleton e cel care pusese totul la cale, pregătise totul, îl ademenise pe Alspaye, încredinţându-l că are să-şi câştige dintr-o dată o înaltă situaţie în lumea asta şi un loc în rai dincolo; tot el făcuse rost de narcoticul care cufundase în somn toată gar­da turnului Londrei.

— Treaba a mers bine, Alspaye? întrebă episcopul.

— Cum nu se poate mai bine, my Lord, răspunse locotenentul. Cât timp au să doarmă ăia?

— Două zile bune, fără îndoială... Am aici ceea ce făgăduisem fiecăru­ia din voi, spuse prelatul, arătând o pungă grea pe care o ţinea sub manti­e. Şi pentru domnia-ta, my Lord, am de asemenea banii de cheltuială, ba­rem cât e nevoie pentru câteva săptămâni.

În clipa aceea se auzi o santinelă răcnind:

— Sound the alarm![8]

Dar luntrea se şi depărtase pe fluviu, şi toate strigătele santinelei nu izbutiră să trezească oştenii din turn.

— Îţi datorez totul, şi mai cu seamă viaţa, îi spuse Mortimer episco­pului.

— Stai să te vezi mai întâi în Franţa, răspunse acesta, şi numai a­tunci vei putea să-mi mulţumeşti. Caii ne aşteaptă pe celălalt mal, la Ber­mondsey. O corabie e tocmită, lângă Dover, gata să ridice ancora.

— Pleci cu mine?

— Nu, my Lord, n-am nici un motiv să fug. De îndată ce te voi vedea îmbarcat, mă întorc în eparhia mea.

— Nu ţi-e teamă de ce ţi s-ar putea întâmpla, după cele ce ai făcut?...

— Sunt slujitor al bisericii, răspunse episcopul cu un pic de ironie. Regele mă urăşte, dar nu va îndrăzni să se atingă de mine.

Prelatul acesta cu vocea potolită, care flecărea în mijlocul Tamisei, tot aşa de liniştit de parcă ar fi fost în palatul său episcopal, avea un curaj de­osebit, şi Mortimer îl admiră sincer.

Vâslaşii stăteau la jumătatea bărcii: Alspaye şi bărbierul se instalaseră în faţă.

— Şi regina? întrebă Mortimer. Văzut-o-ai în ultima vreme? E tot aşa de chinuită?

— Regina se află deocamdată în Yorkshire, unde regele face o călătorie, ceea ce de altminteri ne-a uşurat mult treaba. Soţia domniei tale...

Episcopul rosti ceva mai apăsat ultimele cuvinte.

— ...Soţia domniei tale mi-a trimis deunăzi veşti din partea ei.

Mortimer se simţi roşind şi fu recunoscător întunericului care-i as­cun­dea tulburarea. Îşi arătase îngrijorarea pentru soarta reginei, chiar îna­inte de a se fi interesat de ai săi şi de propria sa nevastă. În aceste opt­spre­zece luni de temniţă, nu se gândise oare decât la regina Isabelle?

— Regina îţi doreşte tot binele, urmă episcopul. Din banii ei, din puţi­nii bani pe care bunii noştri prieteni Despenserii consimt să-i lase reginei, mi-a dat ceea ce-ţi voi preda domniei tale ca să poţi trăi în Franţa. Cât des­pre celelalte, pentru Alspaye, pentru bărbier, pentru caii şi corabia care te aşteaptă, eparhia mea a făcut faţă cheltuielilor.

Îşi pusese mâna pe braţul fugarului.

— Dar eşti ud leoarcă! adăugă el.

— Nu-i nimic, spuse Mortimer, aerul libertăţii are să mă usuce repe­de.

Se ridică, lepădă tunica şi cămaşa de pe dânsul, şi rămase în picioare, gol până la brâu, în mijlocul bărcii. Avea trupul frumos, bine legat, cu u­meri zdraveni, cu spinarea lungă şi vânjoasă; temniţa îl slăbise, fără să scadă însă impresia de vlagă pe care ţi-o dădea făptura lui. Luna care se ivise deodată, îl scălda într-o lumină de aur şi-i scotea în relief pieptul.

— Prielnică îndrăgostiţilor şi funestă pentru fugari, rosti episcopul, arătând luna. Bine că am plecat la timp.

Pe pielea şi în părul său ud, Roger Mortimer simţea cum pătrunde ae­rul nopţii, plin de mirosul ierburilor şi apei. Netedă şi neagră, Tamisa go­nea de-a lungul bărcii, iar vâslele stârneau stropi de aur. Malul celălalt se apropia. Marele senior se întoarse spre a privi pentru ultima oară turnul înalt, uriaş, rezemat de fortificaţiile, de meterezele, de rambleurile sale.

"Ni­meni nu evadează din Turn..."

De mai multe veacuri, era întâiul prizo­nier care scăpase de acolo; îşi dădea seama cât de însemnată îi era fapta şi cât de mare ocara ce-o aducea puterii regilor.

În urma lor, oraşul adormit se profila în întuneric. De-a lungul celor două maluri şi până la podul vegheat de turnurile sale înalte, se legănau încet catargele înghesuite, numeroase, ale corăbiilor Hansei din Londra, Hansei teutonice, Hansei pariziene a negustorilor pe apă, ale corăbiilor ve­nite din toată Europa, care aduceau postavurile fabricate la Bruges, ara­ma, catranul, smoala, cuţitele, vinurile de Aquitania, şi din Saintonge peş­tele uscat, şi încărcau acolo pentru Flandra, pentru Rouen, pentru Bor­deaux, pentru Lisabona grâul, pielea, cositorul, brânzeturile, şi mai cu sea­mă lâna oilor englezeşti, cea mai bună din lume. Se recunoşteau după forma şi poleiala lor marile galere veneţiene.

Dar de pe acum Roger Mortimer de Wigmore se gândea la Franţa. Se va duce mai întâi să ceară adăpost în Artois, vărului său Jean de Fien­nes... Îşi desfăcu larg braţele, cu un gest de om liber.

Iar episcopul de Orleton, căruia îi părea rău că nu se născuse nici fru­mos, nici mare senior, contempla cu un fel de invidie acest trup voinic, gata să sară-n şa, torsul acesta sculptat, bărbia mândră, straşnicul păr încreţit, toată făptura aceasta care va duce cu dânsa în exil destinul An­gliei.