ULTIMA PAGINĂ

Cu o mână lăsată să-i atârne moale pe lângă trup şi cu cealaltă dusă la frunte, tânărul Aristotel, aşezat într-un jilţ capitonat, cu picioarele confortabil încrucişate, citeşte, relaxat, un sul desfăşurat în poală. Într-un portret pictat la cincisprezece secole după moartea sa, poetul Virgiliu, cu turban şi barbă, ţinând cu mâna o pereche de ochelari pe nasul său osos, întoarce paginile însemnate cu roşu ale unui volum. Aşezat pe treapta lată a unei scări, sprijinindu-şi uşor bărbia cu mâna dreaptă, Sfântul Dominic e absorbit de cartea pe care o ţine desfăcută pe genunchi, nepăsător faţă de lume. Doi îndrăgostiţi, Paolo şi Francesca, se strâng unul în altul sub un copac şi citesc un vers care-i va duce în mormânt: Paolo, ca şi Sfântul Dominic, îşi atinge bărbia cu mâna; Francesca ţine cartea deschisă, marcând cu două degete pagina la care nu vor ajunge niciodată. În drum spre şcoala de medicină, doi studenţi islamici din secolul al doisprezecelea se opresc ca să consulte un pasaj dintr-una dintre cărţile pe care le duc cu ei. Arătând cu degetul spre pagina din dreapta a unei cărţi deschise pe genunchiul lui, pruncul Iisus le explică ceea ce citeşte bătrânilor din Templu, în timp ce aceştia, uimiţi şi neîncrezători, întorc zadarnic paginile exemplarelor lor în căutarea unui contraargument.

Frumoasă ca atunci când era vie, urmărită de privirile atente ale unui câine de salon, nobila milaneză Valentina Balbiani frunzăreşte paginile unei cărţi de marmură, pe lespedea unui mormânt pe care se află sculptată, în basorelief, imaginea trupului ei vlăguit. Departe de oraşul aglomerat, în nisip şi printre pietre încinse, Sfântul Ieronim, precum un bătrân navetist în aşteptarea trenului, citeşte un manuscris de dimensiunea unui tabloid în timp ce, într-un colţ, un leu tolănit îl ascultă. Marele cărturar umanist Desiderius Erasmus îi împărtăşeşte prietenului său Gilbert Cousin o glumă din cartea pe care tocmai o citeşte, deschisă pe un pupitru din faţa lui.

Îngenuncheat printre flori de leandru, un poet indian din secolul al şaptesprezecelea îşi mângâie barba în timp ce reflectează asupra versurilor pe care tocmai le-a citit cu voce tare, ca să le pătrundă întreaga savoare, strângând cartea cu legătură preţioasă în mâna stângă. În picioare, în faţa unui şir lung de rafturi grosolan cioplite, un călugăr coreean scoate una dintre cele optzeci de mii de tăbliţe de lemn din care e compusă Tripitaka Koreana, veche de şapte secole, pe care o ţine apoi ridicată în faţa ochilor, citind cu atenţie, în tăcere. ÎNVAŢĂ SĂ FII TĂCUT e sfatul dat de autorul anonim al vitraliului ce înfăţişează portretul pescarului şi eseistului Izaac Walton citind dintr-o cărticică, pe malul râului Itchen, lângă Catedrala Winchester.

Goală-puşcă, o Marie Magdalenă bine coafată, care nu pare să se căiască, e întinsă pe o pânză desfăşurată pe-o stâncă, în sălbăticie, citind un mare volum ilustrat. Făcând uz de talentul său actoricesc, Charles Dickens ţine în faţă un exemplar al unuia dintre romanele sale, din care urmează să citească în faţa unui public entuziast. Aplecat peste unul dintre parapetele de piatră de deasupra Senei, un tânăr e adâncit în lectura unei cărţi (ce carte e?) pe care o ţine deschisă în faţa lui.

Iritată sau doar plictisită, o mamă îi ţine cartea fiului ei roşcovan, care încearcă să urmărească cuvintele, cu mâna dreaptă pe pagină. Jorge Luis Borges, orb, strânge din ochi ca să audă mai bine cuvintele unui cititor nevăzut. Într-o pădure pestriţă, aşezat pe un trunchi acoperit de muşchi, un băiat ţine cu amândouă mâinile o cărticică din care citeşte într-o tăcere blândă, stăpân al timpului şi al spaţiului.

Toţi aceştia sunt cititori, iar gesturile lor, măiestria lor, plăcerea, responsabilitatea şi puterea care decurg din citit sunt identice cu ale mele.

Nu sunt singur.

Am descoperit, pentru prima oară, că pot citi la vârsta de patru ani. Văzusem de nenumărate ori literele despre care ştiam (pentru că aşa mi se spusese) că denumeau imaginile sub care se aflau. Mi-am dat seama că băiatul desenat cu linii groase şi negre, îmbrăcat în pantaloni scurţi, roşii, şi cămaşă verde (aceeaşi pânză roşie şi verde din care erau croite toate imaginile din carte: câini, pisici, copaci şi mame înalte şi subţiri), se regăsea cumva, în acelaşi timp, în contururile negre şi riguroase de sub el, ca şi cum trupul lui ar fi fost dezmembrat în trei elemente precise: braţul şi torsul, b; capul tăiat, perfect rotund, o; şi picioarele lălâi, atârnând, y (boy – „băiat” în limba engleză). Am desenat doi ochi şi un zâmbet pe faţa rotundă şi am umplut cercul gol al torsului. Dar acolo era mai mult: ştiam că, pe lângă faptul că figurile acelea corespundeau băiatului de deasupra lor, ele puteau să-mi spună cu precizie ce făcea băiatul, ale cărui braţe erau răşchirate, iar picioarele, depărtate unul de altul. Băiatul aleargă, sugerează imaginile. Nu sărea, cum m-aş fi putut gândi, nu pretindea că ar fi fost îngheţat pe loc, nici nu juca un joc ale cărui reguli şi scop îmi erau necunoscute. Băiatul aleargă.

Şi totuşi aceste revelaţii erau acte obişnuite de invocare, mai puţin interesante, pentru că altcineva le îndeplinise în locul meu. Alt cititor – bona mea, probabil – explicase figurile şi, acum, de fiecare dată când paginile se deschideau la imaginea băiatului exuberant, eu ştiam ce înseamnă figurile de sub el. Aflam o plăcere în asta, dar din ce în ce mai seacă. Lipsea elementul surpriză.

Apoi, într-o zi, de la geamul unei maşini (nu-mi amintesc acum destinaţia respectivei călătorii), am zărit un panou undeva, la marginea şoselei. Nu aveam cum să mă uit la el prea multă vreme; se poate ca maşina să fi oprit pentru un moment, se poate să fi încetinit îndeajuns cât să văd, mari şi vagi, nişte forme asemănătoare celor din cartea mea, dar pe care nu le mai văzusem niciodată până atunci. Şi totuşi, dintr-odată, am ştiut ce reprezintă; le-am auzit în cap, liniile negre şi spaţiile albe s-au metamorfozat într-o realitate solidă, sonoră, purtătoare de sens. Eu însumi realizasem toate astea. Nimeni altcineva nu făcuse vrăji în locul meu. Eu şi aceste forme ne găseam faţă în faţă, într-un dialog tăcut, plin de respect. Din moment ce puteam transforma nişte simple linii într-o realitate vie, eram atotputernic. Puteam citi.

Nu mai ştiu care era cuvântul de pe panoul de odinioară (parcă îmi amintesc vag de un cuvânt cu mai mulţi de „A” în el), dar ştiu că atunci am reuşit să înţeleg ceva la care înainte puteam doar să privesc, iar această impresie rămâne tot atât de vie astăzi pe cât trebuie să fi fost atunci. Era ca şi cum aş fi dobândit un simţ cu totul nou, astfel încât, acum, anumite lucruri nu mai erau alcătuite doar din ceea ce ochii mei puteau vedea, urechile mele puteau auzi, limba mea putea gusta, nasul meu putea mirosi, degetele mele puteau pipăi, ci şi din ceva ce trupul meu putea descifra, traduce, da glas, citi.

Cititorii de cărţi, în a căror familie intrasem pe neştiute (întotdeauna avem impresia că suntem cei dintâi care descoperă ceva anume şi că fiecare experienţă, începând cu naşterea şi sfârşind cu moartea, e înspăimântător de unică), extind sau concentrează o funcţie comună nouă, tuturor. Citirea literelor de pe o pagină nu este decât una dintre multiplele înfăţişări ale acesteia. Astronomul care citeşte o hartă a stelelor ce nu mai există de multă vreme; arhitectul japonez care citeşte terenul pe care urmează să se construiască o casă, astfel încât s-o ferească de forţele rele; zoologul care citeşte urmele animalelor în pădure; jucătorul de cărţi care citeşte gesturile partenerului, înainte de a pune pe masă cartea câştigătoare; dansatorul care citeşte însemnările coregrafului şi publicul care citeşte mişcările dansatorului pe scenă; ţesătorul care citeşte desenul complicat al unui covor pe cale să fie ţesut; cântăreţul la orgă care citeşte diferite niveluri simultane ale muzicii orchestrate pe ştime; părintele care citeşte pe faţa copilului semnele bucuriei, fricii sau uimirii; ghicitorul chinez care citeşte formele ancestrale pe carapacea unei broaşte ţestoase; îndrăgostitul care citeşte noaptea trupul iubitei sale pe sub cearşafuri; psihiatrul care-i ajută pe pacienţi să-şi citească visele confuze; pescarul din Hawaii care citeşte curenţii oceanici prin simpla scufundare a mâinii în apă; ţăranul care citeşte vremea pe cer – toţi împărtăşesc cu cititorii de cărţi abilitatea de-a descifra şi interpreta semne. Unele dintre aceste citiri sunt mai nuanţate, pentru că se ştie că ceea ce e citit a fost creat tocmai în acest scop de către alte fiinţe omeneşti – notele muzicale sau semnele de circulaţie, de exemplu – sau de către zei – carapacea broaştei ţestoase, cerul nopţii. Altele depind de noroc.

Şi totuşi, în fiecare dintre respectivele cazuri, cititorul este acela care percepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaşte obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul e acela care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Noi toţi ne citim pe noi înşine şi citim lumea din jurul nostru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem şi unde suntem. Citim ca să înţelegem ori ca să începem să înţelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeaşi măsură ca respiraţia, este o funcţie vitală.

N-am învăţat să scriu decât mult mai târziu, la şapte ani. Aş fi putut trăi, probabil, fără să scriu. Nu cred însă că aş fi putut trăi fără să citesc. Cititul – am descoperit – vine înaintea scrisului. O societate poate exista – multe există – fără scris[1], dar nicio societate nu poate exista fără citit. Conform etnologului Philippe Descola[2], societăţile care nu folosesc scrierea percep liniar timpul, pe când în societăţile cu ştiinţă de carte acesta e perceput ca o acumulare; ambele tipuri de societăţi se mişcă în astfel de scheme temporale diferite, dar la fel de complexe, prin citirea mulţimii de semne pe care le oferă lumea. Chiar şi în societăţile care refuză să înregistreze trecerea lor prin lume, cititul precedă scrierea; cel care vrea să fie scriitor trebuie să se priceapă să recunoască şi să descifreze sistemul social de semne înainte de a le aşterne pe hârtie. Pentru cele mai multe societăţi cu ştiinţă de carte – pentru Islam, pentru societăţile evreieşti şi creştine, precum cea în care trăiesc şi eu, pentru vechii maiaşi, pentru vastele culturi budiste – cititul se află la originea contractului social; a învăţa să citesc a fost ritualul meu de trecere.

Îndată ce am învăţat să citesc literele, am citit totul: cărţi, dar şi anunţuri, reclame, înscrisul mărunt de pe dosul biletelor de tramvai, scrisori făcute cocoloş în coşul de gunoi, ziare spălăcite prinse sub bancă în parc, graffiti, ultima copertă a revistelor ţinute în mână de alţi cititori în autobuz. Când am aflat că Cervantes, dând curs dorinţei nebune de a citi, lectura „chiar şi bucăţele de hârtie ruptă de pe stradă”[3], am ştiut exact ce-l îmboldea să scotocească aşa în gunoaie. Această adulare a cărţii (pe sul, pe hârtie sau pe ecran) este una dintre dogmele unei societăţi cu ştiinţă de carte. Islamul duce ideea chiar mai departe: Coranul nu este doar una dintre creaţiile lui Dumnezeu, ci şi unul dintre atributele lui, precum omniprezenţa sau compasiunea Lui.

Primele mele experienţe au fost prin intermediul cărţilor. Mai târziu în viaţă, când dădeam peste un eveniment sau o împrejurare sau un personaj asemănător celor despre care citisem, aveam, de obicei, o senzaţie de déjà vu uşor surprinzătoare şi deopotrivă dezamăgitoare, pentru că îmi imaginam că ceea ce avea loc în acel moment mi se întâmplase deja în cuvinte, fusese deja numit. Cel mai vechi text ebraic de gândire sistematică, speculativă, care s-a păstrat – Sefer Yezirah, scris cândva prin secolul al şaselea – susţine că Dumnezeu a creat lumea prin mijlocirea a treizeci şi două de căi secrete ale înţelepciunii, zece Sefirot-uri sau numere şi douăzeci şi două de litere[4]. Din Sefirot-uri au fost create toate lucrurile abstracte; din cele douăzeci şi două de litere au fost create toate fiinţele reale din cele trei straturi ale cosmosului – lumea, timpul şi trupul omenesc. În tradiţia iudeo-creştină, universul este imaginat ca o Carte scrisă, alcătuită din numere şi litere; cheia înţelegerii universului stă în iscusinţa noastră de a le citi corect şi de a stăpâni felul în care se combină; prin asemenea acţiuni învăţăm să dăm viaţă unei părţi din acest text colosal, imitându-ne astfel Creatorul. (Conform unei legende din secolul al patrulea, înţelepţii talmudici Hanani şi Hoshaiah studiau o dată pe săptămână Sefer Yezirah şi, prin combinaţia adecvată de litere, dădeau naştere unui viţel de trei ani, pe care îl serveau apoi la cină.)

Pentru mine, cărţile erau transcrieri sau glose ale acelei colosale Cărţi. Miguel de Unamuno[5] vorbeşte, într-un sonet, despre Timp, al cărui izvor se află în viitor; viaţa mea de cititor mi-a dat o impresie similară de navigare împotriva curentului, impresia că trăiam ceea ce citisem. Strada din faţa casei era plină de oameni răutăcioşi, care-şi vedeau de treburile lor obscure. Deşertul, care se întindea nu departe de casa noastră din Tel Aviv, unde am trăit până la vârsta de şase ani, era minunat, pentru că ştiam că exista un Oraş de Alamă îngropat sub nisipurile lui, chiar de cealaltă parte a drumului asfaltat. Jeleul era o substanţă misterioasă pe care n-o văzusem niciodată, dar despre a cărei existenţă ştiam din cărţile lui Enid Blyton, şi care nu s-a ridicat niciodată, nici când l-am gustat, până la urmă, la calitatea acelei ambrozii literare. I-am scris bunicii mele de departe, plângându-mă de vreun necaz minor şi gândindu-mă că ea ar putea fi sursa aceleiaşi magnifice libertăţi pe care o gustau orfanii din cărţi, atunci când descopereau rude de multă vreme pierdute; în loc să mă scape de necazuri, ea a trimis scrisoarea părinţilor mei, care au găsit vag amuzante lamentările mele. Credeam în vrăjitorie şi eram sigur că, într-o bună zi, aveau să mi se îndeplinească trei dorinţe, pe care nenumărate poveşti mă învăţaseră cum să nu le irosesc. M-am pregătit pentru întâlniri cu stafii, cu moartea, cu animale vorbitoare, cu bătălii; am făcut planuri complicate de călătorie către aventuroasele insule unde Sinbad urma să devină prietenul meu de suflet. Abia când am atins pentru prima oară trupul iubitei mele, mulţi ani mai târziu, mi-am dat seama că s-ar putea ca, uneori, literatura să nu fie la înălţimea faptului în sine.

Eseistul canadian Stan Persky mi-a spus odată că „pentru cititori, trebuie să existe un milion de autobiografii”, de vreme ce ni se pare că găsim, în cărţile pe care le citim, urme ale vieţilor noastre. „Să transcriem impresiile pe care le dobândim citind Hamlet an de an”, remarcă Virginia Woolf, „ar însemna practic să ne scriem autobiografia, pentru că, cu cât ştim mai multe despre viaţă, cu atât mai multe ne desluşeşte Shakespeare din ceea ce ştim.”[6] Pentru mine a fost oarecum diferit. Dacă admitem despre cărţi că sunt autobiografii, atunci ele sunt ca atare înainte să ţi se întâmple ceva, iar eu am recunoscut întâmplări despre care citisem înainte în opera lui H.G. Wells, în Alice în Ţara Minunilor, în lacrimogenul Cuore al lui Edmondo de Amicis, în aventurile lui Bomba, băiatul din junglă. Sartre, în memoriile sale, mărturiseşte cam aceeaşi experienţă. Comparând flora şi fauna descoperite în paginile Enciclopediei Larousse cu omoloagele lor din Jardin du Luxembourg, el constată că „la grădina zoologică, maimuţele erau mai puţin maimuţe, la Jardin du Luxembourg, oamenii erau mai puţin oameni. Platonician prin condiţie, mergeam de la cunoaştere la obiectul său, găseam ideilor mai multă realitate decât lucrurilor, fiindcă ele mi se ofereau mai întâi şi fiindcă se ofereau ca lucruri. În cărţi am luat contact cu universul: asimilat, clasat, etichetat, gândit, încă formidabil”.[7]

Cititul mi-a oferit o scuză pentru izolare sau, probabil, a dat un sens izolării ce-mi fusese impusă, deoarece, pe durata copilăriei mele, după ce ne-am întors în Argentina în 1955, am trăit departe de restul familiei, în grija unei bone, într-o aripă separată a casei. Pe atunci, locul meu favorit pentru citit era pe podeaua camerei mele, culcat pe burtă, cu picioarele ghemuite sub un scaun. După aceea, noaptea târziu, patul devenea cel mai sigur şi mai retras loc de lectură, în acea zonă nebuloasă dintre trezie şi somn. Nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată singur; de fapt, în rarele ocazii când am întâlnit alţi copii, jocurile şi discuţiile lor mi s-au părut mult mai puţin interesante decât aventurile şi dialogurile pe care le-am citit în cărţile mele. Psihologul James Hillman afirmă că aceia care au citit poveşti sau cărora li s-au citit poveşti în copilărie „sunt într-o formă mai bună şi au o perspectivă mai bună decât cei care trebuie să fie familiarizaţi cu povestea. […] Cunoaşterea timpurie a vieţii constituie deja o perspectivă asupra vieţii”. Pentru Hillman, primele lecturi devin „ceva trăit şi ceva simţit, un model prin care sufletul se găseşte pe sine în viaţă”.[8] La aceste lecturi, şi din acest motiv, m-am întors iar şi iar şi încă mă întorc.

Pentru că tatăl meu era în serviciul diplomatic, am călătorit foarte mult; cărţile mi-au oferit o casă permanentă, una în care puteam locui exact cum voiam, în orice moment, indiferent de cât de ciudată era încăperea în care trebuia să dorm sau de cât de neînţeles erau vocile de dincolo de uşa mea. Noaptea aprindeam deseori lampa de la capul patului, în vreme ce bona fie îşi vedea de lucru la maşina electrică de tricotat, fie dormea sforăind în patul de lângă al meu, şi încercam să ajung la sfârşitul cărţii pe care o citeam şi, în acelaşi timp, să amân cât mai mult posibil sfârşitul, reluând câteva pagini, căutând un pasaj care-mi plăcuse, verificând detalii care bănuiam că îmi scăpaseră.

Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre lecturile mele; nevoia de-a împărtăşi a venit după aceea. Pe atunci eram un egoist de rangul întâi şi mă identificam, pe de-a întregul, cu versurile lui Stevenson:

„Aceasta era lumea şi eu eram rege;

Pentru mine veneau albinele să cânte,

Pentru mine zburau rândunelele.”[9]

Fiecare carte era o lume în sine, în care îmi găseam refugiul. Cu toate că mă ştiam incapabil să născocesc poveşti asemenea celor scrise de autorii mei preferaţi, simţeam că, adesea, părerile mele coincideau cu ale lor şi (ca să folosesc expresia lui Montaigne) „m-am obişnuit să rămân în urmă, murmurând «Aşa e»“.[10] Mai târziu am reuşit să mă disociez de ficţiunea lor; dar în perioada copilăriei şi, apoi, până târziu în adolescenţă, ceea ce îmi spunea cartea, oricât de fantastic ar fi fost, era adevărat în momentul lecturii, tot atât de tangibil ca şi materia din care cartea însăşi era făcută. Walter Benjamin descrie o experienţă similară. „Ce au fost primele cărţi citite pentru mine – ca să-mi amintesc asta, ar trebui ca mai întâi să uit toate celelalte învăţături ale cărţilor. E sigur că tot ceea ce ştiu despre astea astăzi se bazează pe receptivitatea cu care mă deschideam eu însumi cărţilor; dar dacă acum conţinutul, tema şi subiectul sunt exterioare cărţii, mai înainte acestea îi aparţineau exclusiv şi în întregime, nefiind cu nimic mai externe şi independente decât sunt astăzi numărul de pagini sau hârtia pe care este tipărită lucrarea. Lumea care se releva ea însăşi în carte şi cartea însăşi nu trebuia, cu niciun preţ, să fie despărţite. Astfel, fiecare carte era însoţită de substanţa, de lumea pe care le descria. La rândul lor, această substanţă şi această lume transfigurau fiecare parte a cărţii. Ardeau înăuntrul ei, răzbăteau ca flacăra de-acolo; nu se limitau la ilustraţii şi la coperte, se fixaseră în titlurile capitolelor şi în literele mari de la începutul acestora, în paragrafe şi coloane. Nu citeai cărţile trecându-ţi ochii peste ele; îţi găseai sălaş, te cantonai între rândurile lor şi, deschizându-le iar după o vreme, erai surprins să regăseşti locul unde zăboviseşi cândva.”[11]

Mai târziu, ca adolescent, în biblioteca în mare parte nefolosită a tatălui meu din Buenos Aires (îşi instruise secretara să completeze biblioteca, iar aceasta cumpărase cărţi la metru şi le trimisese apoi să fie legate şi tăiate după înălţimea rafturilor, astfel că titlurile din partea de sus a paginilor căzuseră deseori la tăiere şi, uneori, lipseau chiar şi primele rânduri) am făcut altă descoperire. Am început să caut, în imensa enciclopedie spaniolă Espasa-Calpe, articolele despre care, într-un fel sau altul, îmi închipuiam că se referă la sex: „Masturbare”, „Penis”, „Vagin”, „Sifilis”, „Prostituţie”. Eram întotdeauna singur în bibliotecă, de vreme ce tata o folosea doar în rarele ocazii când trebuia să se-ntâlnească cu cineva acasă mai degrabă decât la el la birou. Aveam doisprezece sau treisprezece ani; şedeam ghemuit într-unul din fotoliile acelea mari, cufundat în lectura unui articol despre efectele devastatoare ale gonoreei, când a intrat tata şi s-a aşezat la biroul lui. Pentru o clipă am fost înspăimântat că va observa ce anume citesc, dar apoi mi-am dat seama că nimeni – nici măcar tatăl meu, şezând doar la câţiva paşi de mine – nu putea intra în spaţiul lecturii mele, nu-şi putea da seama cu ce lucruri obscene mă familiariza cartea pe care o ţineam în mâini, sau că doar eu însumi, prin propria voinţă, pot permite cuiva să afle. Micul miracol a fost unul mut, ştiut doar de mine. Am terminat articolul despre gonoree mai degrabă triumfător decât şocat. Ceva mai târziu, în aceeaşi bibliotecă, pentru a-mi completa educaţia sexuală, am citit Conformistul lui Alberto Moravia, Stricata lui Guy Des Cars, Peyton Place a lui Grace Metalious, Main Street a lui Sinclair Lewis şi Lolita lui Vladimir Nabokov.

Numai eu am hotărât ce am citit şi ce urma să citesc sau ce cărţi să-mi aleg din acele librării de mult dispărute din Tel Aviv, din Cipru, din Garmisch-Partenkirchen, din Paris, din Buenos Aires. De multe ori am ales cărţile după coperte. Au fost momente pe care mi le amintesc chiar şi acum: de exemplu, văzând supracopertele mate ale seriei Rainbow Classics (oferite de World Publishing Company din Cleveland, Ohio) şi fiind încântat de legătura imprimată de sub ele, am ieşit pe uşa librăriei cu Hans Brinker sau Patinele de argint (care nu mi-au plăcut şi pe care nu le-am terminat niciodată de citit), Little Women şi Huckleberry Finn. Toate aveau introduceri de May Lamberton Becker, intitulate „Cum s-a scris această carte”, iar asemenea bârfe încă mi se par a fi unul dintre cele mai atrăgătoare moduri de a vorbi despre cărţi. „Astfel, într-o dimineaţă rece de septembrie, în 1880, cu o ploaie scoţiană care izbea în ferestre, Stevenson s-a tras mai aproape de foc şi a început să scrie”, glăsuieşte introducerea lui Becker la Insula comorii. Acea ploaie şi acel foc m-au însoţit pe tot parcursul cărţii.

Din Cipru, unde vaporul nostru a staţionat timp de câteva zile, îmi amintesc de o librărie a cărei vitrină te îmbia cu copertele viu colorate ale povestirilor cu Noddy sau de plăcerea de a-ţi imagina cum să construieşti o casă alături de Noddy, folosindu-te de cuburile desenate pe pagină. (Ceva mai târziu, fără niciun fel de ruşine, am savurat poveştile din seriile The Wishing Chair ale lui Enid Blyton, despre care nu ştiam atunci că librarii englezi le catalogaseră drept „sexiste şi snoabe”.) În Buenos Aires am descoperit seriile de cărţi de joc Robin Hood, cu portretul fiecărui erou desenat cu o tuşă neagră şi groasă pe fondul gălbui; tot aici am citit aventurile cu piraţi ale lui Emilio Salgari – Tigrii Malaysiei – şi romanele lui Jules Verne şi Misterul lui Edwin Drood de Dickens. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată textele de pe coperta din spate ca să aflu despre ce era vorba în carte; nu ştiu dacă vreuna dintre cărţile copilăriei mele avea aşa ceva.

Cred că citeam în cel puţin două moduri. Pe de-o parte, urmăream cu respiraţia tăiată evenimentele şi personajele, fără să mă opresc ca să acord atenţie detaliilor, ritmul accelerat al lecturii proiectând povestea dincolo de ultima pagină – ca atunci când am citit Rider Haggard, Odiseea, Conan Doyle şi cărţile autorului aceluia german de povestiri despre Vestul Sălbatic, Karl May. Pe de altă parte, explorând cu cea mai mare atenţie, scrutând textul pentru a-i înţelege sensul ascuns, găsind plăcere în chiar sunetul cuvintelor sau în codurile pe care cuvintele nu vor să le destăinuie, sau în ceea ce bănuiam că ar fi fost tăinuit, adânc, chiar în povestire, ceva mult prea îngrozitor sau prea minunat ca să poată fi dezvăluit. Acest al doilea fel de lectură – care împrumuta ceva din particularităţile lecturii romanelor poliţiste – l-am descoperit citindu-i pe Lewis Carroll, pe Dante, pe Kipling, pe Borges. Citeam şi din perspectiva a ceea ce gândeam că se presupune a fi o carte (etichetată de autor, de editor, de un alt cititor). La doisprezece ani am citit „Drama la vânătoare” a lui Cehov într-o colecţie de romane poliţiste şi, crezând că Cehov este un scriitor rus de thrillere, am citit „Doamna cu căţelul” ca şi cum ar fi fost scrisă de un rival al lui Conan Doyle – şi mi-a plăcut, deşi i-am considerat intriga cam subţirică. Cam din aceeaşi perspectivă, Samuel Butler povesteşte despre un anume William Sefton Moorhouse, care „îşi închipuia că se convertise la creştinism citind Anatomia melancoliei de Burton, pe care, la recomandarea unui prieten, o confundase, din greşeală, cu Analogia lui Butler. Numai că îl lăsase foarte nedumerit”.[12] Într-o povestire publicată în 1940, Borges sugerează că citirea Imitaţiei lui Hristos a lui Thomas a Kempis ca şi cum ar fi fost scrisă de James Joyce „ar fi fost o înnoire suficientă pentru acele subţirele exerciţii spirituale”.[13]

Spinoza, în al său Tractatus Theologico-Politicus din 1650 (denunţat de Biserica Romano-Catolică drept o carte „făurită în iad de către un evreu renegat şi de diavol”), sublimase deja: „Adesea se întâmplă că în cărţi diferite citim istorii similare în ele însele, dar pe care le judecăm foarte diferit, în conformitate cu opiniile pe care ni le-am format despre autori. Îmi amintesc că am citit odată într-o carte că un personaj numit Orlando Furioso obişnuia să călărească prin aer un fel de monstru înaripat, să zboare peste ce ţară poftea, ucigând de unul singur un mare număr de oameni şi de uriaşi, sau alte asemenea închipuiri care, din punctul de vedere al cititorului, sunt evident absurde. Am citit o istorie foarte asemănătoare, în Ovidiu, cea a lui Perseu, sau, în cărţile Judecătorilor şi Regilor, cea a lui Samson, care, singur şi neînarmat, ucide mii de oameni, sau cea a lui Ilie, care zbura pe sus şi până la urmă se urcă la cer într-o caretă de flăcări, cu cai de foc. Toate aceste poveşti sunt evident asemănătoare, doar că le judecăm în mod foarte diferit. Prima caută să amuze, a doua are o miză politică, a treia, una religioasă.”[14] Multă vreme, şi eu am atribuit scopuri cărţilor pe care le citeam, aşteptându-mă, de exemplu, ca în Călătoria pelerinului de Bunyan să mi se ţină o predică, pentru că era, mi se spusese, o alegorie religioasă – de parcă aş fi putut auzi ce se petrecea în mintea autorului în momentul creaţiei, de parcă aş fi avut dovada că acesta spunea adevărul. Experienţa şi o anume doză de bun-simţ nu m-au vindecat încă pe deplin de viciul superstiţiei.

Uneori, cărţile înseşi erau nişte talismane: o anume ediţie în două volume din Tristram Shandy, o ediţie Penguin din Fiara trebuie răpusă a lui Nicholas Blake, un exemplar zdrenţuit din Alice adnotată a lui Martin Gardner, pe care o legasem (cu banii mei de buzunar pe-o lună întreagă) la un librar obscur. Pe acestea le citeam cu o atenţie specială şi le păstram pentru momente speciale. Thomas a Kempis îşi sfătuia învăţăceii astfel: ia „o carte în mâinile tale aşa cum Simion cel Drept l-a luat pe pruncul Iisus în mâini ca să-L poarte şi să-L sărute. Şi când ai terminat de citit, închide cartea şi adu mulţumire fiecărui cuvânt ieşit din gura Domnului; pentru că, în ogorul Lui, ai aflat o comoară ascunsă”.[15] Şi Sfântul Benedict, scriind într-o vreme când cărţile erau destul de rare şi scumpe, porunceşte călugărilor săi să ţină, „dacă se poate”, cărţile pe care le citesc „în mâna stângă, învelite în mâneca rasei, aşezaţi în genunchi; dreapta să le fie dezvelită şi cu aceasta să prindă şi să întoarcă paginile”.[16]

Lecturile mele adolescentine nu beneficiau de o asemenea profundă veneraţie sau de astfel de ritualuri grijulii, dar aveau o anume solemnitate şi o importanţă secretă pe care nu le reneg nici acum.

Mi-am dorit să trăiesc printre cărţi. Când aveam şaisprezece ani, în 1964, mi-am găsit o slujbă după şcoală la Pygmalion, una dintre cele trei librării anglo-germane din Buenos Aires. Proprietară era Lily Lebach, o evreică de origine germană care fugise de nazişti şi se stabilise în Buenos Aires la sfârşitul anilor treizeci, care îmi dădea sarcina zilnică de a scutura de praf toate cărţile din prăvălie – o metodă prin care se gândea (pe bună dreptate) că aveam să memorez repede titlurile volumelor din librărie şi locul lor de pe rafturi. Din păcate, multe dintre cărţi mă ispiteau aşa cum nu ar fi putut-o face nişte simple obiecte ce trebuiau şterse de praf; se cereau ţinute în mâini, deschise şi cercetate, iar uneori nici măcar asta nu era de ajuns. De câteva ori, am furat câte-o carte care mă ispitea; am luat-o cu mine acasă, pitită în buzunarul de la haină, pentru că nu trebuia doar s-o citesc, trebuia s-o am, să spun că-i a mea. Romanciera Jamaica Kinkaid, mărturisind delictul similar de-a fi furat cărţi din librăria copilăriei sale din Antigua, ne lămureşte că intenţia ei nu era să fure; numai că „odată ce citeam o carte, nu mă mai puteam despărţi de ea”.[17] În scurt timp, am descoperit şi eu că nu ajunge să citeşti Crimă şi pedeapsă sau Un copac creştea în Brooklyn. Citeşti o anume ediţie, un exemplar anume, pe care-l recunoşti după cât de aspră sau fină e hârtia, după miros, după faptul că-i puţin rupt la pagina 72 şi are o urmă de cafea în formă de cerc pe colţul din dreapta al copertei a patra. Regula epistemologică a lecturii, stabilită în secolul al doilea, anume că textul cel mai recent le înlocuieşte pe cele anterioare, presupunându-se că le-ar conţine, doar rareori s-a dovedit valabilă în ceea ce mă priveşte. În Evul Mediu timpuriu, se credea despre copişti că „îndreptau” erorile întâlnite în textul pe care-l multiplicau, producând astfel un text „mai bun”; pentru mine, însă, ediţia în care citisem cartea pentru întâia oară devenea editio princeps, cu care toate celelalte trebuiau comparate. Tiparul ne-a dat iluzia că toţi cititorii lui Don Quijote citesc aceeaşi carte. Pentru mine, chiar şi astăzi, e ca şi cum inventarea tiparului n-ar fi avut loc, iar fiecare exemplar al unei cărţi rămâne tot atât de unic precum pasărea Phoenix.

Şi, totuşi, adevărul este că anumite cărţi împrumută anumite caracteristici unor anume cititori. O carte aduce cu sine istoria celorlalţi cititori ai ei – cu alte cuvinte, fiecare nou cititor este afectat de faptul că el sau ea îşi imaginează cum a fost cartea înainte, în alte mâini. Exemplarul meu la mâna a doua din autobiografia autorului, Something of Myself – Ceva din mine însumi, pe care l-am cumpărat din Buenos Aires, are un poem scris de mână pe pagina de gardă, datat în ziua morţii lui Kipling. Oare poetul ocazional care avusese acest exemplar să fi fost un adept pătimaş al imperiului? Un iubitor al prozei lui Kipling, care l-a văzut pe artist prin prisma unui naţionalism extrem? Predecesorul imaginar îmi afectează lectura, pentru că mă văd în dialog cu el, argumentând cutare sau cutare punct de vedere. O carte îi transmite propria istorie cititorului.

Domnişoara Lebach trebuie să fi ştiut că angajaţii ei şterpeleau cărţi, dar bănuiesc că, atâta vreme cât simţea că nu depăşeam anumite limite nedeclarate, permitea delictul. O dată sau de două ori m-a văzut cufundat în lectura vreunei cărţi ce abia sosise şi mi-a spus doar să-mi văd de munca mea şi să păstrez volumul ca să-l citesc acasă, în timpul meu liber. În prăvălia ei îmi cădeau în mână cărţi minunate: Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann, Herzog de Saul Bellow, Piticul de Pär Lagerkvist, Nouă povestiri de Salinger, Moartea lui Virgiliu de Broch, Copilul verde de Herbert Read, Confesiunile lui Zeno de Italo Svevo, poemele lui Rilke, ale lui Dylan Thomas, Emily Dickinson, Gerald Manley Hopkins, lirica de dragoste egipteană tradusă de Ezra Pound, poemul epic despre Ghilgameş.

Într-o după-amiază, Jorge Luis Borges a venit la prăvălie însoţit de mama lui de optzeci şi opt de ani. Era celebru, dar eu citisem doar câteva dintre poeziile şi povestirile sale şi nu mă simţisem copleşit de opera lui. Deşi era aproape întru totul orb, refuza să se folosească de baston; îşi trecea mâna peste rafturi de parcă ar fi putut vedea titlurile cu degetele. Căuta cărţi care să-l ajute să studieze anglo-saxona, care devenise ultima lui pasiune, şi comandasem pentru el dicţionarul lui Skeat şi o versiune adnotată a Bătăliei de la Maldon. Mama lui Borges şi-a pierdut răbdarea: „Oh, Georgie”, a spus ea, „nu ştiu de ce-ţi pierzi vremea cu anglo-saxona, în loc să studiezi ceva folositor, ca latina sau greaca!” La urmă, el s-a întors şi mi-a cerut câteva cărţi. Le-am găsit pe unele şi mi-am notat titlurile celorlalte şi apoi, când era pe punctul să plece, el m-a întrebat dacă eram ocupat serile, pentru că avea nevoie (a spus-o ca pe o scuză) de cineva care să-i citească, mama lui obosind acum foarte repede. Am acceptat.

În următorii doi ani, i-am citit lui Borges, cum au făcut mulţi alţi norocoşi sau cunoştinţe întâmplătoare, fie seara, fie dimineaţa, dacă îmi permitea orarul de la şcoală. În mare, ritualul era întotdeauna acelaşi. Ignorând liftul, urcam scările spre apartamentul său (scări similare cu acelea pe care Borges le urcase cândva, purtând în mână un exemplar nou achiziţionat din O mie şi una de nopţi; nu observase un geam deschis şi se alesese cu o tăietură urâtă, care se infectase, făcându-l să delireze şi să creadă că e pe cale să înnebunească); apăsam pe butonul soneriei; camerista mă conducea printr-un intrând cu draperii într-un salon mic, unde Borges venea să mă-ntâmpine, cu dreapta lui moale întinsă. Nu existau discuţii de complezenţă; se aşeza pe canapea, eu luam loc într-un fotoliu, iar apoi, cu vocea-i vag astmatică, îmi sugera ce să citim în acea seară. „Alegem Kipling în seara asta? Ei?” Era evident că nu aştepta, de fapt, un răspuns.

În salonul acela, sub o gravură de Piranesi înfăţişând ruine romane circulare, am citit Kipling, Stevenson, Henry James, câteva articole din enciclopedia germană Brockhaus, versuri de Marino, de Enrique Banchs, de Heine (dar pe acestea din urmă le ştia pe de rost, aşa că abia începeam să citesc când vocea lui ezitantă prelua şi recita din memorie; ezita doar la cadenţă, nu şi la cuvintele în sine, pe care şi le amintea fără greş). Nu-i citisem, până atunci, pe mulţi dintre aceşti autori, aşa că ritualul era unul ciudat. Eu descopeream textul în timp ce-l citeam cu voce tare, în timp ce Borges îşi folosea urechile aşa cum alţi cititori îşi folosesc ochii, ca să exploreze pagina în căutarea unui cuvânt, a unei propoziţii, a unui paragraf care să-i confirme o amintire. Mă întrerupea în timp ce citeam, comentând textul ca să-şi facă (cred) note în minte asupra acestuia.

Oprindu-mă după un vers care i se păruse ilar din New Arabian Nights de Stevenson („îmbrăcată şi fardată ca să reprezinte o persoană care are legături cu Presa, dar strâmtorată” – „Cum poate fi cineva îmbrăcat aşa, ei? Ce crezi c-a avut Stevenson în minte? Să fi fost îngrozitor de precis? Ei?”), el a trecut la analiza figurii de stil ce presupunea definirea cuiva sau a ceva prin intermediul unei imagini sau al unui termen care, dând impresia că este exact, forţează cititorul să conceapă propria definiţie. El şi prietenul lui Adolfo Bioy Casares s-au jucat cu ideea asta într-o povestire scurtă de opt cuvinte: „Străinul urcă scările în întuneric: tic-tac, tic-tac, tic-tac.”

Ascultându-mă cum citeam povestirea lui Kipling Beyond the Pale, Borges m-a întrerupt după o scenă în care o văduvă hindusă îi trimite iubitului ei un mesaj constând în felurite obiecte adunate într-o boccea. A remarcat oportunitatea poetică a găselniţei şi s-a întrebat, cu voce tare, dacă nu cumva Kipling inventase acest limbaj concret şi, deopotrivă, simbolic.[18] Apoi, parcă scotocind într-o bibliotecă mentală, a făcut o comparaţie cu „limbajul filosofic” al lui John Wilkins, în care fiecare cuvânt e o definiţie în sine. De exemplu, Borges a observat că somon nu ne spune nimic despre ceea ce reprezintă; zana, cuvântul care-i corespunde din limbajul lui Wilkins, bazat pe categorii prestabilite, înseamnă „un peşte solzos de râu cu carnea roşiatică”:[19] z pentru peşte, za pentru peşte de râu, zan pentru peşte de râu cu solzi şi zana pentru peşte solzos de râu cu carnea roşie. Faptul că-i citeam lui Borges ducea, întotdeauna, la o reorganizare mentală a cărţilor pe care le aveam; în seara aceea Kipling şi Wilkins au stat alături pe un raft imaginar.

Altă dată (nu-mi amintesc ce anume mi se ceruse să citesc), el a început să compileze pe loc o antologie a versurilor proaste compuse de autori faimoşi, referindu-se, printre altele, la versul lui Keats „Bufniţa, cu toate penele ei, este sloi”, la „O, sufletu-mi profetic! Unchiul meu!” al lui Shakespeare (Borges găsea „unchiul” un cuvânt apoetic, nepotrivit pentru a fi rostit de Hamlet – el ar fi preferat „Frate al tatălui meu!” sau „Rubedenie a mamei mele!”), la versul lui Webster din Ducesa de Malfi („Nu suntem decât mingile de tenis ale stelelor”) sau la ultimul vers din Paradisul regăsit al lui Milton – „el neobservat / La casa Mamei lui singur se-nturnă” – care făcea din Hristos (considera Borges) un gentleman englez cu melon ce venea acasă la mamiţa să ia ceaiul.

Uneori se folosea de şedinţele de lectură pentru ceea ce scria. Descoperirea unui tigru-fantomă în The Guns of Fore and ’Aft de Kipling, pe care o citisem cu puţină vreme înaintea Crăciunului, l-a făcut să compună una dintre ultimele sale povestiri, Tigrii albaştri; Două imagini din heleşteu de Giovanni Papini l-a inspirat să scrie 24 august, 1982, o dată care atunci ţinea încă de viitor; iritarea pe care i-o provoca Lovecraft (ale cărui povestiri le începusem şi le abandonasem la jumătate de vreo douăsprezece ori) l-a făcut să conceapă o versiune „corectată” a uneia dintre povestirile acestuia şi s-o publice în Raportul doctorului Brodie. Adesea îmi cerea să notez ceva pe ultimele pagini ale cărţii pe care o citeam – o trimitere la un capitol sau la un gând. Nu ştiu cum se folosea de ele, dar obiceiul de a vorbi o carte pe la spate a devenit şi al meu.

Există o povestire de Evelyn Waugh în care un bărbat, salvat de un altul în mijlocul junglei amazoniene, e obligat de salvatorul său să citească Dickens cu voce tare pentru tot restul vieţii sale.[20] N-am avut niciodată senzaţia că îmi făceam doar datoria citindu-i lui Borges; dimpotrivă, experienţa aceasta era ca un fel de captivitate fericită. Eram cucerit nu atât de textele pe care mă făcea să le descopăr (multe dintre acestea au devenit, după aceea, favoritele mele), cât mai ales de comentariile sale, care erau imens, dar nu supărător, de erudite, foarte hazlii, uneori crude, aproape întotdeauna de neînlocuit. Simţeam că eram unicul proprietar al unei ediţii adnotate cu grijă, alcătuite numai pentru mine. Desigur, nu eram; eu (ca mulţi alţii) eram doar carnetul lui de notiţe, un aide-memoire de care orbul avea nevoie ca să-şi pună în ordine ideile. M-am bucurat chiar să pot fi folosit în felul acesta.

Înainte de a-l întâlni pe Borges, fie citisem în gând, de unul singur, fie cineva îmi citise cu voce tare o carte aleasă de mine. Să-i citesc cu voce tare bătrânului orb era o experienţă ciudată, pentru că, deşi mă simţeam, în urma unui oarecare efort, stăpân pe tonul şi ritmul lecturii, Borges, ascultătorul, era cel care devenea stăpânul textului. Eu eram şoferul, dar peisajul, spaţiul în desfăşurare îi aparţineau celuilalt din automobil, care nu mai avea nicio altă responsabilitate decât aceea de a recunoaşte ţara de dincolo de ferestre. Borges alegea cartea, Borges mă oprea sau îmi cerea să continui, Borges întrerupea ca să comenteze, Borges permitea cuvintelor să vină la el. Eu eram invizibil.

Am învăţat repede că cititul e un proces cumulativ şi-şi urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are baza în lecturile anterioare ale cititorului. Am început prin a face presupuneri în privinţa povestirilor pe care le alegea Borges – Kipling era plictisitor, Stevenson, copilăresc, Joyce, neinteligibil – dar, în scurt timp, prejudecăţile au lăsat loc experienţei, iar descoperirea unei povestiri mă făcea să fiu nerăbdător în privinţa celei care avea să urmeze, care, la rândul ei, se îmbogăţea prin amintirea reacţiilor lui Borges şi ale mele. Evoluţia lecturilor mele nu a urmat niciodată convenţionala ordine cronologică. De exemplu, dacă-i citeam cu voce tare texte pe care le citisem singur înainte, asta modifica acea lectură solitară, făcea ca amintirea ei să se lărgească şi să se reverse, mă determina să percep lucruri pe care nu le percepusem atunci, dar asupra cărora reacţia sa îmi atrăgea acum atenţia. „Există cei care, când citesc o carte, readuc în memorie, compară, reactivează emoţii din alte lecturi, anterioare”, remarca scriitorul argentinian Ezequiel Martinez Estrada. „Asta este una dintre cele mai delicate forme de adulter.”[21] Borges nu avea încredere în bibliografiile sistematice şi încuraja astfel de lecturi adulterine.

În afară de Borges, mai erau câţiva prieteni, unii profesori şi câte-o recenzie găsită pe ici şi colo care-mi sugerau, din când în când, ce să citesc, dar, în general, întâlnirea mea cu cărţile a fost una de natură întâmplătoare, ca întâlnirea cu acei străini aflaţi în trecere care, în cântul al cincisprezecelea din Infernul lui Dante „dau cu ochii unul de altul, pe când lumina zilei scade în amurg şi pe cer se află luna nouă”, şi care găsesc într-o apariţie, o privire, un cuvânt, o atracţie de nestăpânit.

La început, mi-am păstrat cărţile într-o strictă ordine alfabetică, ordonate după numele autorilor. Apoi am început să le împart pe genuri: romane, eseuri, piese de teatru, poezie. Mai târziu, am început să le grupez pe limbi, iar când am fost obligat să păstrez doar câteva, de-a lungul călătoriilor mele, le-am împărţit în cele pe care nu prea le citeam, cele pe care le citeam permanent şi cele pe care speram să le citesc. Uneori, biblioteca mea urma reguli secrete, născute din asociaţii marcate de idiosincrazii. Romancierul spaniol Jorge Semprun păstra Lotte la Weimar a lui Thomas Mann printre cărţile lui despre Buchenwald, lagărul de concentrare în care fusese închis, pentru că romanul lui Mann se deschide cu o scenă la Hotelul Elefant din Weimar, la care a fost dus Semprun după eliberare.[22] Odată, m-am gândit c-ar fi amuzant să alcătuiesc din astfel de grupări o istorie a literaturii, explorând, de exemplu, asocierile între Aristotel, Auden, Jane Austen şi Marcel Aime (în ordinea mea alfabetică), ori între Chesterton, Sylvia Townsend Warner, Borges, Sfântul Ioan al Crucii şi Lewis Carroll (aceştia fiind cei care-mi plăceau cel mai mult). Mi se părea că literatura învăţată la şcoală – în care legăturile care se pot face între Cervantes şi Lope de Vega sunt explicate pe baza faptului că au trăit în acelaşi secol sau în care Platero şi cu mine al lui Juan Ramón Jiménez (o retorică relatare a slăbiciunii poetului pentru măgăruşul său) era considerată a fi o capodoperă – constituia o selecţie tot atât de arbitrară sau de permisivă ca aceea pe care o puteam construi eu însumi, bazându-mă pe descoperirile făcute de-a lungul drumurilor sinuoase ale lecturilor mele sau pe rafturile propriei biblioteci. Istoria literaturii, aşa cum e consacrată de manualele şcolare şi bibliotecile oficiale, îmi părea a nu fi mai mult decât istoria unui anume mod de-a citi – poate mai matur şi mai bine informat ca al meu, dar nu mai puţin tributar norocului şi întâmplării.

Cu un an înainte de a absolvi liceul, în 1966, când a venit la putere guvernul militar al generalului Ongama, am descoperit încă un sistem în care un cititor îşi poate rândui cărţile. Bănuite că ar fi comuniste sau obscene, anumite titluri şi nume de autori se găseau pe lista cenzurii, iar în tot mai desele razii ale poliţiei în cafenele, baruri şi gări sau, pur şi simplu, pe stradă, a nu fi văzut cu cărţi suspecte în mână devenise la fel de important ca a avea asupra ta actele de identitate. Autorii interzişi – Pablo Neruda, J.D. Salinger, Maxim Gorki, Harold Pinter – formau o altă istorie a literaturii, una diferită, ale cărei conexiuni nu erau nici evidente şi nici veşnice, şi ale cărei baze comune se revelau exclusiv prin ochiul pedant al cenzorului.

Dar nu numai guvernelor totalitare le e teamă de lectură. Cei care citesc sunt agresaţi în curtea şcolii sau în vestiare tot atât de mult ca în birourile guvernamentale sau în închisori. Aproape peste tot, comunitatea cititorilor are o reputaţie ambiguă, datorată autorităţii pe care şi-a câştigat-o şi a puterii pe care o exercită. Relaţia dintre un cititor şi o carte are ceva ce este recunoscut ca bun şi fructuos, dar ea e văzută şi ca formă de manifestare a unui exclusivism dispreţuitor şi privilegiat, probabil pentru că imaginea individului ghemuit într-un colţ, care pare că ignoră bombănelile lumii, sugerează o intimitate de nepătruns, un ochi egoist şi o activitate deosebit de secretoasă. („Du-te afară şi trăieşte!” îmi spunea mama când mă vedea că citesc, de parcă activitatea mea tăcută ar fi contrazis ceea ce credea ea că însemna a trăi.) Teama populară de ceea ce poate face cineva care întoarce paginile unei cărţi seamănă cu temerea ancestrală pe care o nutresc bărbaţii faţă de ce se întâmplă în părţile secrete ale trupului femeii sau faţă de ce ar putea face vrăjitoarele şi alchimiştii în beznă, îndărătul uşilor închise. Fildeşul, după Virgiliu, este materialul din care e făcută Poarta falselor vise; după Saint-Beuve, este şi materialul din care e făurit turnul celui care citeşte.

Borges mi-a spus odată că, în timpul uneia dintre demonstraţiile populiste organizate de regimul lui Peron în 1950 împotriva intelectualilor de opoziţie, demonstranţii strigau „Pantofi da, cărţi ba.” Riposta – „Pantofi da, cărţi da” – n-a convins pe nimeni. Realitatea – aspra, necesara realitate – era văzută ca fiind în iremediabil conflict cu evaziva şi visătoarea lume a cărţilor. Folosindu-se de o astfel de scuză, cei aflaţi la putere continuă să încurajeze asiduu despărţirea artificială dintre viaţă şi citit. Regimurile populare ne cer să uităm şi, în consecinţă, etichetează cărţile drept un lux inutil; regimurile totalitare ne cer să nu gândim şi, drept urmare, interzic, ameninţă şi cenzurează; ambele, la urma urmelor, ne cer să devenim proşti şi să ne acceptăm cu umilinţă degradarea, încurajând astfel consumul unei literaturi de duzină. În astfel de împrejurări, cei care citesc nu pot fi decât subversivi.

Şi astfel, ambiţios, am trecut de la istoria lecturilor mele la istoria actului lecturii. Sau, mai degrabă, la o istorie a lecturii, de vreme ce orice astfel de istorie – constituită din intuiţii proprii şi amănunte personale – trebuie să fie una dintre cele multe, oricât de impersonală ar încerca să fie. Până la urmă, probabil, istoria lecturii este istoria fiecăruia dintre cititori. Chiar şi punctul ei de plecare trebuie să fie marcat de circumstanţe personale. Recenzând o istorie a matematicilor publicată cândva pe la mijlocul anilor treizeci, Borges a scris că aceasta suferea de „un defect mutilator: ordinea cronologică a evenimentelor nu corespunde cu ordinea logică şi naturală. Foarte adesea, definiţia elementelor constitutive vine la urmă, practica precede teoria, eforturile intuitive ale precursorilor sunt mai puţin accesibile cititorului profan decât cele ale matematicienilor moderni”.[23] În mare parte, se poate spune acelaşi lucru despre o istorie a lecturii. Cronologia ei nu poate fi cea a istoriei politice. Scribul sumerian, pentru care cititul era o prerogativă deosebit de importantă, avea un simţ mai ascuţit al responsabilităţii decât cititorul din New Yorkul sau din Santiago de astăzi, de vreme ce un articol de lege ori o reglare de conturi depindea exclusiv de interpretarea lui. Metodele de lectură din Evul Mediu, care defineau când şi cum se citeşte, făcând deosebire, de exemplu, între textul ce trebuia citit cu voce tare şi textul ce trebuia citit în gând, erau stabilite cu mai mare claritate decât cele predate în Viena sfârşitului de secol nouăsprezece sau în Anglia edwardiană. O istorie a lecturii nu poate să urmeze nici succesiunea coerentă a istoriei criticii literare; temerile clar exprimate de mistica din secolul al nouăsprezecelea Anna Katharina Emmerich (că textul tipărit nu a egalat niciodată experienţa ei nemijlocită)[24] au fost şi mai hotărât exprimate cu două mii de ani mai devreme de către Socrate (care considera cărţile o piedică în calea învăţării)[25] şi, în vremurile noastre, de către criticul german Hans Magnus Enzensberger (care laudă neştiinţa de carte şi propune o întoarcere la creativitatea originală a literaturii orale).[26] Această poziţie a fost respinsă de către eseistul american Allan Bloom,[27] printre mulţi alţii; printr-un splendid anacronism, Bloom a fost amendat şi corectat de precursorul său, Charles Lamb, care, în 1833, mărturisea că-i plăcea să se piardă în „minţile altora. Când nu mă plimb”, spunea el, „citesc; nu pot să stau şi să gândesc. Cărţile gândesc pentru mine”.[28] Istoria lecturii nu corespunde nici cronologiilor istoriilor literare, căci în istoria lecturii un anumit autor apare, adesea, nu odată cu prima lui carte, ci odată cu viitorii săi cititori: Marchizul de Sade a fost eliberat de pe blamatele rafturi cu literatură pornografică, unde cărţile sale au stat mai mult de o sută cincizeci de ani, de către bibliofilul Maurice Heine şi de către suprarealiştii francezi; William Blake, ignorat mai bine de două secole, revine în timpurile noastre datorită entuziasmului manifestat de Sir Geoffrey Keynes şi Northrop Frye, care au făcut din opera sa o lectură obligatorie în orice bibliografie de liceu.

Deşi ni s-a spus că suntem ameninţaţi cu dispariţia, noi, cititorii de astăzi, încă nu ştim ce este lectura. Viitorul nostru – viitorul istoriei lecturilor noastre – a fost explorat de către Sfântul Augustin, care a încercat să facă deosebire între textul văzut în minte şi textul rostit cu voce tare; de către Dante, care a cercetat limitele puterii de interpretare a cititorului; de către Doamna Murasaki, care a pledat pentru caracterul specific al anumitor lecturi; de către Plinius, care a analizat interpretarea lecturii şi relaţia dintre scriitorul care citeşte şi cititorul care scrie; de către scribii sumerieni, care au conferit puteri politice actului lecturii; de către primii făcători de cărţi, care au considerat metodele de citit de pe suluri (asemănătoare metodelor pe care le folosim acum ca să citim pe computerele noastre) prea limitate şi incomode, oferindu-ne, în schimb, posibilitatea să frunzărim paginile şi să mâzgălim pe marginile lor. Trecutul acelei istorii se află acum în faţa noastră, pe ultima pagină din acel viitor – avertisment lansat de Ray Bradbury în Fahrenheit 451, o lume în care cărţile sunt păstrate nu pe hârtie, ci în minte.

Ca şi actul lecturii în sine, o istorie a lecturii sare înainte în contemporaneitate – în cazul meu, la experienţa mea de cititor – şi, apoi, se întoarce, la o pagină timpurie dintr-un secol îndepărtat şi străin. Sare peste capitole, răsfoieşte, reciteşte, refuză să urmeze ordinea convenţională. În mod paradoxal, teama care opune cititul vieţii active, teama care o îndemna pe mama mea să mă urnească de pe scaunul meu şi din faţa cărţii mele, gonindu-mă afară, în aer liber, recunoaşte un adevăr grav: „Nu te poţi îmbarca în viaţă, acea călătorie unică fără mijloc de transport, încă o dată, când aceasta s-a terminat”, scrie romancierul turc Orhan Pamuk în Castelul alb, „dar dacă ai o carte în mână, indiferent cât de complexă şi greu de înţeles ar fi acea carte, când ai terminat-o, poţi, dacă vrei, să te întorci la început, s-o citeşti din nou şi, astfel, să înţelegi ceea ce este greu şi, odată cu asta, să înţelegi şi viaţa.”