Capitolul I

ÎNTINDEREA ŞI PUTEREA MILITARĂ A IMPERIULUI ROMAN ÎN EPOCA ANTONINILOR

*

În secolul al doilea al erei noastre, imperiul Romei cuprindea cea mai mare parte a lumii şi porţiunea cea mai civilizată a omenirii. Hotarele acestei întinse monarhii erau apărate de un vechi renume şi de vitejia unor armate bine disciplinate. Influenţa blindă, dar puternică, a legilor şi obiceiurilor cimentase treptat unitatea provinciilor. Paşnicii lor locuitori se bucurau şi abuzau de avantajele bogăţiei şi ale luxului. Imaginea unei constituţii libere era păstrată cu respectul cuvenit. Senatul roman lăsa impresia că deţine autoritatea suverană, dar în fapt trecuse asupra împăraţilor toată puterea executivă a guvernării. În cursul unei perioade fericite de mai bine de optzeci de ani, (98—180 e.n.), administraţia publică a fost condusă de virtuţile şi talentele lui Nerva, Traían, Hadrian şi ale celor doi Antonim. Scopul acestui capitol şi al următoarelor două este să descrie starea înfloritoare a imperiului în timpul domniei lor şi, mai apoi, de la moartea lui Marcus Anteamos, să desprindă cele mai de seamă împrejurări ale declinului şi căderii lui; o transformare oare va fi păstrată veşnic în memorie şi mai este resimţită şi astăzi de naţiunile globului…

…Principalele cuceriri ale romanilor au fost săvârşite în timpul Republicii; iar împăraţii, în cea mai mare parte, s-au mulţumit cu păstrarea acestor posesiuni, care fuseseră dobândite prin politica Senatului, prin strădania neobosită a consulilor şi prin entuziasmul războinic al poporului. Primele şapte secole aduc o succesiune rapidă de triumfuri; însă lui August i-a fost hărăzit să renunţe la planul ambiţios de supunere a întregii lumi şi să introducă un spirit de moderaţie în politică. Înclinat spre pace prin temperament şi condiţiile în care s-a desfăşurat guvernarea sa, August a descoperit uşor că Roma, în strălucirea ei de atunci, avea mult mai puţin de sperat decât de temut de pe urma folosirii armelor; că războaiele duse în regiuni îndepărtate deveneau pe zi ce trecea mai anevoioase, că rezultatul lor era din ce în ce mai îndoielnic, iar stăpânirea cuceririlor mai nesigură şi mai puţin profitabilă. Experienţa sa conferea greutatea acestor gânduri salutare; ea l-a dus la convingerea că, prin prudenţa stăruitoare a sfetnicilor săi, ar fi fost uşor să-şi asigure orice concesie pe care securitatea sau demnitatea Romei i-ar fi putut-o pretinde din partea celor mai de temut barbari. În loc să se expună pe sine şi legiunile sale săgeţilor părţilor, el obţinu, printr-un tratat onorabil, restituirea stindardelor şi a prizonierilor care f useseră luaţi cu prilejul înfrângerii lui Crassus.1

La începutul domniei sale, generalii romani încercară să supună Etiopia şi Arabia^ Felix2. Ei înaintară aproape o mie de mile3 la sud de tropice; dar clima caldă îi respinse repede pe invadatori şi îi apără pe băştinaşii prea puţin răsboinici

1 Dio Cassius (LIV, p. 736) cu notele lui Reimar, care a adunat tot ce vanitatea romană a lăsat asupra acestui subiect. Marmura din Ancyra, pe care August şi-a gravat propriile fapte de arme, afirmă că i-a silit pe părţi să restituie însemnele lui Crassus (care îi fuseseră luate în dezastruoasa bătălie de la Carrhae din anul 53 î.e.n.) (n.t.).

2 „Arabia Fericită“ (sau „Fertilă“): coasta sudică a peninsulei arabe de-a lungul Mării Roşii (n.t.). *

2 O milă engleză = 1.650 m (n. T,).

ai acestor regiuni izolate.1 Ţinuturile din nordul Europei abia dacă meritau cheltuiala şi efortul unei cuceriri. Pădurile şi mlaştinile din Germania erau locuite de un neam de barbari dârji, care dispreţuiau viaţa lipsită de libertate; şi, cu toate că la primul atac au părut copleşiţi de puterea romană, curând, printr-un efort disperat ei îşi recâştigară independenţa şi îi amintiră lui August de vicisitudinile soarbei.2 La moartea acestui împărat testamentul său a fost citit în public, în Senat. El lăsa urmaşilor săi, ca o preţioasă moştenire, sfatul de a păstra Imperiul în acele fruntarii pe care natura părea să i le fi dat anume ca limite şi metereze permanente; la apus, oceanul Atlantic; la miazănoapte, Rinul şi Dunărea; la răsărit, Eufratul; iar la miazăzi, deserturile nisipoase ale Arabici şi Africii.3

1 Strabo (XVI, p. 780); Plinius cel Bătrân (Hist. Natur, VI, c. 28, 29) şi Dio Cassius (LIII, p. 723, şi LIV, p. 734) ne-au lăsat detalii foarte curioase referitoare Ia aceste războaie. Romanii au pus stăpânire pe Mariaba sau Merab, un oraş din Arabia Felix, bine cunoscut orientalilor (vezi Abulfeda şi Geografia Nubieiy p. 52). Li ajunseseră până la cale de trei zile de ţara mirodeniilor, scopul principal al invaziei lor.

(Gibbon a greşit aici. Strabo spune că romanii, sub Aelius Gallus, au înaintat până la Marsyaba sau Marsyabae, cale de două zile de ţara mirodeniilor şi nu trei, cum s-a afirmat. Ei au asediat această cetate dar n-au fost în stare s-o cucerească din cauza lipsei de apă. De aceea au bătut în retragere. Gibbon (cum spune Dr. W. Smith) nu numai că presupune că această localitate este aceeaşi cu Mariaba, menţionată de Plinius printre cuceririle lui Aelius Gallus, dar, adoptând totodată orbeşte teoria lui d’Anville, identifică Mariaba cu Mareb, celebra capitală a sabaenilor din Yemen, situată pe hotarul provinciei sudice. Strabo totuşi menţionează Mariaba, capitala saba- enilor ca distinctă de Marsyaba (cf. Strabo) – O.S.).

2 Prin măcelul lui Varus cu cele trei legiuni ale sale (an. 9. E.n. N.c.). Prima parte din Analele lui Tacitus, Suetonius în August. 23 şi Vel- leius Pater culus, II, c. 117 etc. August n-a primit trista veste cu toată mânia şi dârzenia ce se puteau aştepta din partea lui.

3 Tacitus, Annal. Y II; Dio Cassius LVI, p. 833 şi cuvân- îarea lui August însuşi, în Caesares lui Iulian. Problema a fost foarte mult lămurită de notele savante ale traducătorului francez, dl. Spanheim,

Din fericire pentru liniştea omenirii, sistemul moderat recomandat de înţelepciunea lui August a fost^idoptat datorită temerilor şi viciilor urmaşilor săi imediaţi. Robiţi de goana după plăceri, sau prinşi de îndatoririle unei ocârmuiri tiranice, primii cezari se arătau arareori armatelor sau provinciilor; dar nici nu voiau ca acele triumfuri, pe care din nepăsare le neglijaseră, să fie uzurpate de faptele şi vitejia locţiitorilor imperiali. Gloria militară a supuşilor era considerată ca o încălcare insolentă a prerogativelor imperiale; apărarea graniţelor deveni datoria, dar şi interesul fiecărui general roman căruia îi fuseseră încredinţate, fără ca acesta să aspire la cuceriri ce-ar fi putut să se dovedească la fel de fatale pentru el, ca şi pentru barbarii învinşi1.

Singurul teritoriu adăugat Imperiului Roman în răstimpul primului veac al erei creştine a fost provincia Britannia. Numai în cazul ei urmaşii lui Caesar şi ai lui August au putut fi convinşi să urmeze pilda celui djirtâi, mai degrabă decât preceptele celui de-al doilea. Aşezarea Britanniei în imediata apropiere a Galliei părea să ’invite armatele romane să intre în acţiune. Informaţia îmbietoare, deşi îndoielnică, care spunea că ar exista acolo posibilitatea de a se pescui perle, trezi setea de avuţii a romanilor2 şi cum Britannia era privită ca o lume deosebită şi izolată, cucerirea ei nu constituia o excepţie faţă de sistemul general de măsuri luate pe restul continentului. După un război de vreo patruzeci de ani – întreprins de cel mai nătâng, continuat de cel mai destrăbălat şi încheiat de cel mai timid dintre

1 Germanieus, Suetonius Paulinus şi Agricola au fos! opriţi şi rechemaţi în cursul victoriilor lor. Corbulo a fost executai. Meritul militar era, cum se exprimă admirabil Taci tus, o virtute imperială (imperatoria çirtus), în sensul cel mai strict al cu vuitului.

2 Caesar însuşi ascunde acest motiv ruşinos; Suetonius (c. 47) îl menţionează totuşi. Perlele britanice s-au dovedii însă de mica valoare din cauza culorii lor închise şi şterse. Tacitus remarcă, pe bună dreptate (în Agricola, c. 12) că lăcomia era un defect înnăscut al romanilor. As crede mai degrabă că perlelor le lipseşte calitatea decât nouă lăcomia, împăraţi – mare parte din insulă fu supusă jugului roman.1 Diferitele triburi britanice se întreceau în vitejie, dar erau lipsite de o conducere unitară, iubeau libertatea, dar nu erau solidare între ele. Ele luară armele în mână cu o dârzenie sălbatică; le depuseră însă, sau le întoarseră unul împotriva altuia, cu o nesăbuită lipsă de statornicie şi, luptând izolat, fură învinse pe% rând. Nici eroismul lui Caracatus2, nici disperarea Boădicei3, nici fanatismul druizilor4 n-au putut împiedica înrobirea ţării lor şi nu le-au dat putinţa să reziste în faţa marşului neabătut al generalilor imperiali, care păstrau neştirbita gloria Romei, în vreme ce tronul imperiului era înjosit de cele mai slabe şi vicioase elemente umane. Chiar şi pe vremea când Domiţian, ferecat în palatul său, era apărat de teroarea pe care o inspira, legiunile sale, sub comanda virtuosului Agricola, învinseră forţele caledo- nienilor adunate la poalele munţilor Grampieni5; iar. Flota sa, aventiirându-se în explorarea unor locuri de navigaţie necunoscute şi periculoase, desfăşură puterea armelor romane în jurul întregii insule. Cucerirea Britanniei era considerată ca terminată6; misiunea lui Agricola constă în a-i

1 Claudius, Nero şi Domiţian. Pomponius Mêla, III, cap. 6 (care a scris în timpul lui Claudius) exprimă speranţa că prin succesul armelor romane, insula şi locuitorii ei sălbatici vor ajunge să fie în curând mai bine cunoscuţi. Este destul de amuzant să citeşti astfel de pasaje în mijlocul Londrei.

2 Caracatus sau Caradoc, şef al tribului Catuvellanni a opus o dârză rezistenţă romanilor (43 e.n. P (n.t.).

3 Boadicea, sau Boudicca regina icenilor, un trib care locuia teritoriile Norfolk şi Sulffolk de astăzi. A condus revolta acestora împotriva romanilor (62 e.n.). După primele succese a fost învinsă şi s-a otrăvit pentru a nu cădea prizonieră (n.t.).

4 Druizii, preoţi şi conducători ai triburilor celtice din insulele britanice; au dus o luptă aprigă şi eroică împotriva cuceritorilor romani (n.t.).

* Cercetări ulterioare au pus la îndoială afirmaţia că Mons Gram- pius al lui Tacitus se referă la vreun vârf din şirul munţilor Grampieni. Locul nu poate fi acum identificat (O.S.)

6 Vezi rezumatul admirabil dat de Tacitus în Viaţa lui Agricola şi comentariile bogate, deşi nu complete, ale istoricilor noştri Camden şi Horsâey.

deşăvârşi şi a-i asigura succesul prin uşoara cucerire a Irlandei, acţiune care, după părerea sa, putea fi dusă la bun sfâr- şit doar cu legiunea şi câteva trupe auxiliare.1 Partea de vest a insulei putea fi transformată într-o posesiune valoroasă, iar jugul străin le-ar fi părut britanicilor mai puţin silnic, dacă aceştia n-ar fi avut în faţa ochilor priveliştea libertăţii.

Marile merite ale lui Agricola au dus însă «urând la înlocuirea sa din funcţia de guvernator al Britanniei2 şi au zădărnicit pentru totdeauna acest plan de cucerire, raţional, deşi prea vast. Înainte de plecarea sa, prudentul general se îngriji atât de apărarea noilor teritorii cât şi de paşnica lor stăpinire. El observase că insula era oarecum împărţită în două părţi inegale, prin nişte golfuri opuse sau, cum sunt numite astăzi, estuarele Scoţiei. De-a curmezişul teritoriului îngust de vreo patruzeci de mile, el întemeiase o serie de posturi militare, care fură întărite mai târziu, sub domnia lui Pius Antonimii, printr-un val de pământ ridicat pe fundaţii de piatră3. Acest zid al lui Anton mus, aflat Ia mică distanţă de oraşele Edinburg4 şi Glasgow5 de astăzi, marca limita provinciei romane. La extremitatea nordică a insulei caledonienii băştinaşi îşi păstraseră cu înverşunare sălbatică independenţa pe care o datorau deopotrivă sărăciei cât şi vitejiei lor. Incursiunile ealedonienilor au fost adesea respinse şi pedepsite; dar ţara nu le-a fost niciodată supusă.0 Stăpâni-

1 Scriitorii irlandezi, care ţin la onoarea lor naţionala, sini foarte supăraţi atât pe Tacitus cât şi pe Agricola din pricina aceslei afirmaţii.

2 Agricola a fost guvernator al Britanniei din 78 e.n. Piuă m 85 e.n. (n.c.)

î Dl. Iiorsâey, Britannia Romana, I, cap. 10.

4 Carriden pe Firth of Forth, la vreo 14 mile de Edinburg, citat de Gildas {500 e.n.) ca fiind un oraş foarte vechi. Numele său „Cair- Edona înseamnă. În limba gaelică „Oraşul din faţă“ (O.S.).

5 Chapel Ilili, pe Clyde, la 11 mile V.N.V. De Glasgow (O.S.).

6 Poetul Buchanan preamăreşte, cu eleganţă şi înflăcărare (vezi Sylvae V) independenţa neîncălcată a ţării sale natale. Dar dacă simpla mărturie a lui Richard de Cirencester este suficientă pentru a accepta stabilirea existenţei provinciei romane Vespasiana la nord de zid (zidul îui Hadrian, n.t.), această independenţă ar trebui redusă între hotare foarte strimte. (Buchanan se referă la Scoţia şi la înde- toril, care, veneau dintr-un ţinut având acea mai frumoasă şi mai îmbietoare climă de pe glob, întorceau cu dispreţ spatele dealurilor mohorâte, bătute de viscolele iernii, lacurilor învăluite într-o ceaţă albăstrie şi mărăcinişurilor reci şi însingurate, unde o haită de „barbari“1 vina cerbul de •  pădure.

Aşa se prezentau frontierele romane şi acestea au fost maximele politicii imperiale, de la moartea lui August până la urcarea pe tron a lui Traian. Acest principe energic şi plin de virtuţi primise o educaţie de soldat şi era înzestrat cu talentele unui general.2 Sistemul politic paşnic al predecesorilor săi fu întrerupt de războaie şi cuceriri şi, după un lung răstimp, legiunile au avut în fruntea lor un împărat războinic. Primele fapte militare ale lui Traian au fost îndreptate împotriva dacilor, cei mai războinici dintre locuitorii pendenţa concetăţenilor săi în Sylvae, IV, adică în Epithalam la căsătoria moştenitorului tronului francez Francise şi a Mariei Stuart a Scoţiei, nu/ cum scrie Gibbon, în Sylvae V, care poartă titlul Tânguirile Franţei la moartea regelui ei Francise al II-lea. Cât priveşte faptul că independenţa locuitorilor ei s-a păstrat datorită zidurilor, trebuie remarcat că erau de fapt două ziduri romane, ale căror ruine mai există şi astăzi, unul întinzându-se de la Forth la Glyde, iar celălalt de la Solway la gura râului Tyne. Zidul de piatră de la Solway la Tyne a fost atribuit lui Severus, iar valul paralel de pământ lui Hadrian. Există însă toate motivele să credem că ambele sunt complementare şi contemporane; rezultatul ultimelor cercetări înclină să le atribuie pe amândouă lui Hadrian. În sprijinul acestui punct de vedere se poate menţiona faptul că nici Dio Cassius, nici Herodian nu-i atribuie lui Severus ridicarea vreunui zid – O.S.).

1 Vezi Appian (în Prooem.) şi imaginile identice din poeziile lui Ossian care, după toate ipotezele, au fost compuse de un băştinaş din Galedonia. („Ossian, un băştinaş din Caledonia“. Această afirmaţie a fost făcută de Gibbon în credinţa că James Macpherson şi-a scris compoziţiile traducând direct din originalul gaelic. Ossian-w 1 lui Mac- pherson n-a fost însă niciodată explicat satisfăcător. Macpherson nu era un erudit al limbii gaelice şi există texte originale numai pentru jumătate din poemele publicate de el drept traduceri ale unor lucrări existente. Pentru restul poemelor nu s-au găsit niciodată texte originale, nici vechi şi nici moderne – O.S.).

2 Vezi Panegiricul lui Plinius, care pare bazat pe fapte.

de diaeolo de Dunăre şi care, în timpul domniei lui Domitian, sfidaseră nepedepsiţi maiestatea Romei1. Pe lângă putere şi dârzenie, ei nutreau un profund dispreţ pentru viaţă, născut dintr-o neabătută convingere în nemurirea şi reîntruparea sufletului.2 Decebal, regele dacilor, se dovedi a fi un rival demn de Traian; nu se lăsă cuprins de deznă- dejrlie pentru soarta sa şi a ţării sale, până când, după mărturia duşmanilor săi, nu încercă tot ce se putea face prin vitejie şi diplomaţie.3 Acest război memorabil dură cinci ani, interval în care se cuprinde şi o foarte scurtă suspendare a ostilităţilor şi, dat fiind că împăratul putea folosi în mod nelimitat întreaga putere a statului, se termină cu supunerea deplină a „barbarilor“.4 Noua provincie a Daciei, care forma o a doua excepţie faţă de preceptele lui August, avea un perimetru cam de o mie trei sute de mile. Fruntariile sale naturale erau Nistrul, Tisa sau Tibiscus, Dunărea de Jos şi Pontul Euxin5. Se văd şi astăzi urmele unui drum militar de la malurile Dunării până în vecinătatea Re liderului, un loc vestit în istoria modernă, frontiera actuală1” între imperiile turcesc şi rus.7

Traian dorea să-şi facă un nume; căci, atâta vreme cât omenirea îi admiră mai degrabă pe cei ce-o nimicesc decât pe binefăcătorii ei, setea de glorie militară constituie de. Fee-

— 1 Dio Ossius, LXVII.

? Herodot, IV, cip. 94. Tulian în Caesares, cu notele lui Spanheim.

2 Plinius, Epist., VIII, 9, \

4 Dio Cassius, LXVIII, p. 1123, 1131; Iulian în Caesnrrs; Kul ro- pius VIII, 2, 6; Aurelius Victor în Epitome. (Cele dona războaie pe care Traian le-a purtat împotriva dacilor au avut loc în 101 102 e.n.

şi respectiv 105—106 e.n. După primul război, întoreândn-se la Coma, Traian şi-â serbat triumful şi a luat numele de Badens. O.S.).

5 Provincia Dacia nu cuprindea decât Oltenia de astăzi, Banatul şi Transilvania centrală. Teritoriul Munteniei şi al Moldovei a fost inclus în provincia Moesia Inferior, (n.c.)

6 Lucrarea lui Gibbon a fost scrisă în anul 1776, când Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti se aflau sub stăpmire turcească (n. T).

7 Vezi Memoriul lui d’Anville asupra provinciei Dacia, în Académie des Inscriptions, tom. XXVIII, p. -444—468.

tul principal al celor mai nobile caractere. Laudele lui Alexandru, transmise de o serie întreagă de poeţi şi de istorici, treziseră în sufletul lui Traian o primejdioasă dorinţă de a-l întrçce. Ga şi el, împăratul roman întreprinse la vremea sa o expediţie împotriva popoarelor de la răsărit, dar regretă amar că vârsta sa înaintată, cu greu îi mai lăsa vreo speranţă de a egala faima dobândită de fiul lui Filip al Macedoniei. Totuşi, succesul lui Traian, deşi de scurtă durată, fu rapid şi spectaculos. Părţii degeneraţi, sfâşiaţi de certuri interne, fugiră din faţa armatelor sale. El coborî în triumf fluviul Tigru, din munţii Armeniei până la Golful Persic. Se bucură de onoarea de a fi fost primul, de altfel şi ultimul, dintre generalii romani care au navigat vreodată pe acea mare îndepărtată. Flota sa trecu prin foc şi sabia, coastele Arabiei şi Traian se mândri în van cu ideea că se apropia -de hotarele Indiei.1 În fiecare zi Senatul primea cu uimire veşti despre noi monarhi şi noi popoare care se supuneau în fata împăratului. Membrii senatului fură astfel informaţi că regii din Bosfor, Colchida, Iberia, Albania2, Osrhoene, ba chiar şi regele părţilor, acceptaseră diademele lor din mâna împăratului; că triburile independente din – munţii Mediei şi Carduchiei3 imploraseră protecţia lui; că bogatele ţinuturi ale Armeniei, Mesopotamiei şi Asiriei erau reduse la starea de provincii romane.4 Curând însă, moartea lui Traian întunecă această perspectivă splendidă; pe bună dreptate era de temut că atâtea neamuri îndepărtate, neobişnuite sub jug, vor căuta să-l scuture atunci când mâna puternică, care îi adusese cu forţa în această stare, nu-i va mai ţine în frâu.

1 Eu trop ins şi Sextus Rufus s-au străduit să perpetueze iluzia. Vezi o disertaţie foarte judicioasă a lui Freret în Mémoires de VAcadémie des Inscriptions, tom. XXI, p. 55.

2 Este vorba de două regate situate în Caucaz, la nord de Armenia (îi.t.),

2 Persia şi Azerbaigeanuî de astăzi (n. T).

4 Dio Cassius, LXVIII.

Aşa cum spune o veche legendă, pe vremea când un rege al Romei a durat Capitoliul, dintre toate zeităţile minore, doar zeul Terminus (care stăpânea hotarele şi era reprezentat, după moda acelor timpuri, printr-o piatră mare) refuză să-i cedeze locul lui Iupiter. Din această încăpăţânare s-a tras concluzia favorabilă, care fu interpretată de auguri drept prevestirea sigură că hotarele puterii romane nu vor da niciodată înapoi.1 Cum se întâmplă de obicei, multă vreme această prezicere a contribuit la propria ei realizare. Dar Terminus, deşi rezistase maiestăţii lui Iupiter, se supuse * totuşi autorităţii împăratului Hadrian.

2 Renunţarea la toate cuceririle răsăritene ale lui Traían fu prima măsură a domniei sale. EI le recunoscu iarăşi părţilor dreptul de a-şi alege un suveran independent, retrase garnizoanele romane din provinciile Armenia, Mesopotamia şi Asiría şi urmtnd preceptele lui August, stabili din nou Eufratul drept hotar al imperiului.3 Critica, ce judecă acţiunile publice şi motivele personale ale împăraţilor, a atribuit invidiei o purtare care se datorează mar degrabă prudenţei şi moderaţiei lui Hadrian. Caracterul său schimbător, care I făcea capabil rând pe rând de simţămintele cele mai meschine şi de cele mai generoase, ar putea da oarecare temei acestei bănuieli. Oricum ar fi, cu greu s-ar putea pune superioritatea predecesorului său îritr-o lumină mai clară, dec îl prin mărturisirea lui Hadrian însuşi care susţinea că nu se simţea în stare să apere cuceririle lui Traían.

1 Ovidios Fast., II, ver. 667. Livius, sub domnia lui Tar- quânhis.

2 Sf. Augustin este foarte îneântat de dovada de slăbiciune a Iul Terminus şi de vanitatea auguri lor. Vezi De C ivi tale Dei, IV, 29.

3 Istoria Augusta, p. 5; Cronica lui Ieronim şi toţi Abrevia lorii. Este oarecum Cuprinzător ca acest eveniment memorabil să fi fost omis de Dio, sau mai curând de Xiphilin. (Hadrian a preferat securitatea graniţelor, prestigiului unor stăpâniri noi şi întinse care nu erau destul de temeinic cucerite. De aceea, eî nu numai că a făcut din Eufrat graniţa de est, dar a întărit şi hotarul Daciei la nord; a construit zidul întărit dintre Rin şi Dunăre, iar în lăritannia a ridicat zidul roman dintre Tyne şi Solway – 0.8.).

Spiritul ostăşesc şi ambiţios al lui Traían contrasta izbitor cu moderaţia urmaşului său. Comparat cu activitatea neobosită a lui Hadrian, calmul blajin a lui Antoninus Pius nu a fost mai puţin remarcabil. Viaţa celui dinţii a fost aproape o permanentă călătorie; şi cum înclinaţiile sale multiple făceau din el un soldat, un bărbat de stat şi un om de cultură’ftndeplinindu-şi datoria, Hadrian îşi satisfăcea totodată şi curiozitatea. Nepăsător la schimbarea anotimpurilor şi a climei, el mergea pe jos, cu capul descoperit, străbătând zăpezile Caledoniei şi şesurile toride ale Egiptului de Sus; şi n-a existat vreo provincie a imperiului care, în cursul domniei sale, să nu fi fost onorată cu pre- < zenţa monarhului.1 În schimb, Pius Antoninus îşi petrecu viaţa tihnită pe pământul Italiei; iar în cei douăzeci şi trei de ani cât a condus treburile publice, cea mai lungă călătorie a acestui blind împărat n-a depăşit ca distanţă drumul de la palatul său din Roma la vila sa retrasă din Lanuvia.2

Cu toată deosebirea dintre purtarea lor, Hadrian şi cei doi Antonim au adoptat şi au urmat în aceeaşi măsură sistemul general al lui August. Ei au stăruit în menţinerea demnităţii imperiului, fără a încerca să-i extindă hotarele. Au căutat prietenia barbarilor prin orice mijloc onorabil; şi s-au străduit să convingă omenirea că puterea romană, ridicându-se peste tentaţia cuceririlor, nu avea alt imbold decât dragostea de ordine şi de dreptate. În decursul unei perioade lungi de patruzeci şi trei de ani, virtuoasa lor activitate fu încununată de succes; şi dacă lăsăm la o parte câteva mici ostilităţi, care au slujit la antrenamentul legiunilor de pe graniţe, domniile lui Hadrian şi Pius Antoninus oferă aspectul luminos al păcii universale.3 Numele de roman

1 Dio, LXIX, p. 1158; Hist. Augustp. 5, 8. Dacă toate operej# istoricilor noştri ar dispare, medaliile, inscripţiile şi alte monumente ar fi suficiente pentru a aminti călătoriile lui Hadrian,

2 Hist. August. ’ ß

3 Trebuie totuşi să reamintim că în timpul lui Hadrian, a izbucnit o răscoală a evreilor, îndârjiţi de fanatism religios, dar numai într-o era respectat chiar şi de neamurile cele mai îndepărtate de pe glob. Cei mai mulţi barbari făceau adesea apel la arbitrajul împăratului pentru a soluţiona neînţelegerile dintre ei; iar un istoric din acele timpuri spune că a văzut ambasadori care cereau în numele stăpânilor lor cinstea de a deveni supuşi ai Imperiului1 şi cărora această onoare le fusese refuzată.

Teroarea inspirată de armiile romane adăuga pondere şi demnitate moderaţiei împăraţilor. Ei menţineau pacea printr-o permanentă pregătire de război; şi în timp ce dreptatea le inspira purtarea, ei făceau să se ştie de către neamurile de la graniţele imperiului că erau tot atât de puţin dispuşi să sufere, cât să pricinuiască vreun neajuns. Puterea militară a imperiului despre care Hadrian şi Antoninus Pius socotiseră că e deajuns să fie cunoscută, a fost folosită de împăratul Marcus Aurelius împotriva părţilor şi germanilor. Ostilităţile barbarilor au trezit revolta împăratului filosof şi, în războaie bine justificate de apărare a graniţelor împăratul şi generalii săi au obţinut numeroase victorii însemnate, atât pe Eufrat cât şi pe Dunăre.2 Organizaţia militară a imperiului roman, care îi asigura fie liniştea, fie victoriile, este o temă importantă asupra căreia ne vom concentra pe dată atenţia.3

singură provincie. Pausanias VIII, c. 43). Menţionează două războaie uşoare şi victorioase conduse de generalii lui Pius. Primul, împotriva maurilor nomazi care au fost alungaţi în pustiurile Atlasului, al doilea, contra briganţilor din Britannia, care năvăliseră în provincia romană. Amândouă aceste războaie (cu alte câteva ostilităţi) sunt menţionate în tí ist. August., p. 19.

1 Appian din Alexandria, în prefaţa Istoriei războaielor romane.

* Dio, LXXI; IIist. August, în Marco IV, 9 – 22. Victoriile contra părţilor au dat naştere unei mulţimi de istorici vrednici de dispreţ, a căror memorie a fost salvată de uitare, şi ridiculizată îiitr-o foarte vie scriere satirică a lui Lucian. (Este vorba de opusculul lui Lucian Cum se scrie isteria, n.c.)

3 Legiunile romane erau recrutate la început numai dintr-o anumită categorie de cetăţeni, care posedau oarecare avere, apoi din rândurile

În vremurile mai senine ale lumii romane, folosirea armelor era rezervată unor categorii de cetăţeni ce-şi iubeau ţara, aveau o proprietate de apărat şi luau parte la stabilirea legilor, pe care atât interesul, cât şi datoria le dictau să Ie menţină. Dar pe măsură ce libertatea publică s-a pierdut odată cu extinderea cuceririlor, războiul a ajuns treptat o artă, şi s-a degradat, transformându-se într-o meserie.1

/

celor de cetăţenie romană, -pentru a ajunge în cele din urmă să fie alcătuite în majoritate din barbari, care în bună parte locuiau dincolo de fruntariile romane. Tăria legiunilor era bazată pe disciplina cea mai strictă (cel puţin în prima perioadă a Imperiului), iar echipamentul consta din coif, platoşă şi scut pentru apărare, formidabilul pillurn – o suliţă puternică de aproape doi metri – care pătrundea prin orice pavăză sau armură din acea vreme şi o scurtă spadă dreaptă, cu două tăişuri. Legiunea avea 10 cohorte, împărţite în câte 6 centurii şi număra în genere vreo 6 000 de pedestraşi şi 120 până la 132 de călăreţi.

în afară de armata regulată a legionarilor mai luptau alături de ei cete de „auxiliari“, ’alcătuite îndeobşte din infanterie uşoară, menite să angajeze lupta cu arcuri sau p răstii şi Cavaleria băştinaşă, trupe care uneori dublau efectivul legiunii.

Imperiul era împărţit În provincii ale căror denumiri s-au păstrat până la sfârşit, dar ale căror graniţe au fost modificate în ultima epocă şi, mai ales, după despărţirea Imperiului Roman în Imperiul roman de Apus şi cel de Răsărit (n.t.).

1 Rangul cel mai puţin costisitor pentru soldaţi era cel pentru care se pretindeau peste patruzeci de lire (Dionys Halicarn. IV, 17), o sumă foarte ridicată, într-un timp când baniil era atât de rar, încât o uncie de argint (28.29 gr) era echivalentă cu şaptezeci de funzi (454 gr) de alamă. Lumea de rând, exclusă de vechea constituţie a fost admisă fără discriminare de Marius. Sallustius, De Beli. Jugurth. C» 91.