Capitolul XIII

DOMNIA LUI DIOCLEŢIAN ŞI A CELOR TREI ASOCIAŢI AI SĂI, MAXIMIANUS, GALERIES ŞI CONSTAÑTIUS. RESTABILIREA. GENERALĂ A ORDINEI ŞI LINIŞTII. RĂZBOIUL CU PERŞII. VICTORIE ŞI TRIUMF. NOUA ADMINISTRAŢIE. ABDICAREA ŞI RETRAGEREA LUI DIOCLEŢIĂN MAXIMIANUS.

Cu cât domnia lui Diocleţian ia fost mai ilustră decât a predecesorilor săi, cu atât originea sa era mai umilă şi mai obscură. În trecut meritul sau violenţa au constituit de multe ori argumente mai puternice decât prerogativele ideale ale nobilimii, dar o linie de despărţire clară fusese păstrată până acum între partea liberă şi cea înrobită a omenirii. Părinţii lui Diocleţian fuseseră sclavi în casa senatorului roman Anu- linus şi el îşi luase numele de la un mic oraş din Dalmaţia, locul de baştină al mamei sale.1 Este totuşi probabil că tatăl său a obţinut libertatea familiei şi a căpătat curând un loc de scrib, post pe care-l ocupau adesea persoane de condiţia sa. Oracole favorabile sau, mai degrabă, conştiinţa unui merit superior, îl împinseră pe ambiţiosul său fiu să îmbră-

1 Eutrop. IX, 19; Victor în Epitome. Oraşul pare sa fi purtat de fapt numele de Doclia după un mic trib de iliri (vezi Cellarius, Geograph. Antiqua, vol. I, p. 393) şi numele adevărat al fericitului sclav era Docles; el La lungit dându-i mai întâi, armonie grecească în Diodes, şi, cu timpul, maiestatea romană în Biocleţianus. Tot astfel eî a adoptat bum ele patrician Valerius, iar Aurelius Victor îi dă de obicei acest nume.

ţişeze meseria armelor şi să nutrească speranţa că ea îl va face să cunoască succesul; ar merita să ne oprim asupra acelor calităţi şi întâmplări care l-au făcut în cele din urmă capabil să îndeplinească aceste oracole şi să demonstreze acele merite în faţa omenirii. Diocleţian a primit succesiv postul de guvernator al Moesiei, onorurile consulare şi comanda importantă a gărzii palatului. El îşi vădi dibăcia în războiul cu perşii, iar după moartea lui Numerianus, sclavul, aşa cum reiese din însăşi mărturia şi părerea rivalilor săi, a fost declarat omul cel mai demn să ocupe tronul imperial. Cei a căror obiectivitate a fost întunecată de fanatism religios pun la îndoială cruzimea sălbatică a colegului său Maximianus şi totodată curajul personal1 al împăratului Diocleţian. În ceea ce ne priveşte, nu ne putem lăsa uşor convinşi că un aventurier, care a dobândit şi păstrat stima legiunilor, precum şi simpatia atâtor suverani războinici, ar fi fost un laş. Totuşi, calomnia e destul de inteligentă pentru a descoperi şi ataca părţile cele mai vulnerabile. Ourajuhui Diocleţian nu s-a dovedit vreodată mai prejos decât îndatoririle sale sau împrejurările cărora a trebuit să le facă faţă, dar el nu pare să fi fost însufleţit de îndrăzneala şi generozitatea unui erou, ce caută pericolul şi faima, dispreţuieşte viclenia şi ştie să-i determine pe egalii săi să se supună. Calităţile sale erau mai degrabă utile decât strălucite: avea o minte sclipitor de ageră, gata oricind să scruteze adâncurile sufletului omenesc, era abil şi serios atunci când ducea tratative; generos şi econom atât cât se cuvine să fie un conducător; blând sau aspru după împrejurări; sub masca unei sincerităţi de ostaş ascundea o mare putere de disimulare şi o fire botărâtă, ce-şi urmărea neabătut ţelurile;

1 Lactanlius (sau oricine a fost autorul micului tratat de Morţi- bus persecutorum) îl acuză în două locuri pe Diocleţian de timiditate c. 7, 8. În cap. 7, 8 spune despre el: Era în toate luptele temător şi nehotărit. (Autenticitatea opusculului lui Lactantius, de Mortibits persecutorum – Despre moartea persecutorilor – descoperit în secolul al XVII-lea a fost multă vreme pusă la îndoială. Astăzi ea este acceptată de majoritatea istoricilor literaturii latine.)

dotat cu o uşurinţă mlădioasă în folosirea unor mijloace variate, poseda marea artă de a supune propriile-i pasiuni, ca şi pe acelea ale altora, interesului şi ambiţiilor sale şi de a da acestor ambiţii aparenţele cele mai amăgitoare de dreptate, şi utilitate publică. Ga şi August, Diocleţian poate fi considerat fondatorul unui nou imperiu. Precum fiul adoptiv al lui Caesar, el se distinge mai mult ca om de stat, decât în calitate de războinic; de altfel, mici unul dintre ei n-a întrebuinţat forţa, atunci când îşi putea atinge scopul prin mijloace politice.

Victoria lui Diocleţian s-a remarcat prin caracterul ei deosebit de blind. Un popor obişnuit să aplaude clemenţa învingătorului atunci când pedeapsa obişnuită cu moartea, exilul sau confiscarea averii era aplicată cu oarecare măsură şi dreptate, fu plăcut surprins să vadă cum flăcările războiului civil se stinseră chiar pe câmpul de luptă. Diocleţian îl primi printre oamenii săi de încredere pe Aristobolus, principalul ministru al casei lui Garus, cruţă viaţa, averea şi demnitatea adversarilor săi şi îi lasă în posturile lor pe cei mai mulţi dintre slujitorii lui Garinus.1 Nu este exclus ca omenia abilului dalmaţian să fi fost dictată de prudenţă; probabil că dintre aceşti slujitori mulţi îşi asiguraseră bunăvoinţa sa prin secreta trădare a lui Garus, iar la alţii el admiră recunoştinţa fidelă faţă de un stăpân nefericit. Plini de discernământ, Aurelian, Probus, şi Garus, numiseră la conducerea diferitelor departamente ale statului şi ale armatei persoane de înalt merit, a Căror îndepărtare ar fi dăunat intereselor statului, fără a servi în schimb interesele succesorului. O astfel de purtare inspiră lumii romane speranţe temeinice în privinţa noii domnii, pe care împăratul caută să le întărească, declarând

1 în acest, Encomion, Aurelius Victor pare să fi criticat în mod îndreptăţit, deşi nu direct, cruzimea lui Constantius. Din Fasti, reiese că Aristobulus a rămas prefect al oraşului şi că şi-a încheiat sub Diocleţian consulatul pe care îl începuse sub Garinus.

că, dintre toate virtuţile predecesorilor săi1, el avea ambiţia să imite mai ales filosofia plină de omenie a lui Marcus Aurelios.

Prima mare acţiune importantă a domniei sale părea să «infirme atât sinceritatea cât şi moderaţia sa. După exemplul ţ fui Marcus Aurelius, el îşi alese un asociat la domnie în persoana lui Maximianus, căruia îi acordă mai întâi titlul de j eaesar şi apoi de augustus.2 Dar motivele purtării sale, ca şi obiectul acestei alegeri erau foarte diferite de cele ale predecesorului său mult admirat. Investind un tânăr dedat plăcerilor trupeşti ctx onorurile purpurii imperiale, Marcus Aurelius I plătise într-adevăr o datorie personală, dar în pofida fericirii ji statului. Asociindu-şi, într-o vreme de pericol public, un prie ten şi un tovarăş de arme la treburile publice, Dioeleţian, asigură dintr-odată apărarea Răsăritului şi a Apusului.

Ţăran de origine, Maximianus se născuse ca şi Aurelian pe teritoriul Sirmiumului. Era lipsit de ştiinţă de carte3 şi nu se sinchisea de legi; înfăţişarea şi manierele sale grosolane, trădau chiar în situaţia cea mai înaltă la care ajunsese, originea I lai umilă. Singura artă pe care o practica era aceea a războiu lui. În decursul unei lungi cariere militare el se distinse pe toate frontierele imperiului; deşi talentele sale se potriveau artui om făcut mai degrabă să asculte decât să comande, deşi nu a atins, poate, niciodată valoarea unui general desăvârşit, Maximianus era capabil prin curajul, perseverenţa şi experienţa

1 Aurelius Victor îl caracteriza pe Dioeleţian: Era mai degrabă I

un tata decât un stapân.

2 Criticii moderni nu sunt de acord în privinţa datei la care

Maximianus a primit onorurile de eaesar şi augustus; această problemă a dat loc multor discuţii savante. Am urmat părerea lui de Ti 11cmont (Histoire des Empereurs, vol. IV, p. 500 – 505) care a cântărit necoii- eordanţele, motivele şi dificultăţile cu scrupuloasa sa acurateţa. Tj

? Intr-un discurs rostit în faţa lui (Panegyric. Vet., 1, 8), Mamer- tâmis se îndoieşte că eroul său, care imita purtarea lui Hanibal şi Scspio, auzise vreodată de numele lor. Putem deduce de aici că lui Maximianus îi plăcea mai mult să fie considerat soldat decât om de litere; în felul acesta putem adesea distinge adevărul sub laudele exagerate ale linguşirii.

lui, să execute operaţiile cele mai dificile. Nici defectele lui Maximianus mi-i erau mai puţin de folos binefăcătorului său. Necruţător şi fără teamă de consecinţe, braţul său era cum nu se poate mai potrivit să săvârşească orice act de cruzime pe care acest împărat dibaci l-ar fi putut sugera şi totodată renega. Îndată după săvârşirea unui sacrificiu sinceros, dictat de prudenţă sau răzbunare, Diocleţian intervenind la momentul oportun, îi salva pe puţinii rămaşi; în viaţă, pe care nu intenţionase niciodată să-i pedepsească; el critica plin de bunăvoinţă severitatea dârzului său coleg şi se bucura de comparaţia dintre „o eră de aur şi una de fier“, cuvinte ce caracterizau pentru toată lumea modurile lor diferite de a guverna. Cu toată deosebirea de caracter dintre ei, cei doi împăraţi menţineau în calitate de conducători ai stalului prietenia pe care o legaseră ea simpli cetăţeni. Semeţ şi turbulent din fire, caracteristici ce se dovediră mai tirziu fatale atât lui cât şi păcii publice, Maximi anus era obişnuit să respecte geniul lui Diocleţian şi recunoştea superioritatea raţiunii asupra violenţei brutale.1 Fie din mândrie, fie din superstiţie, cei doi împăraţi îşi luară unul titlul de Iupiter, celălalt de Hercule. În vreme ce mişcarea universului (cum spuneau linguşii orii venali) era menţinută de atotştiutoarea înţelepciune a lui Iupiter, braţul invicibilal lui Hercule elibera lumea de monştri şi tirani.2

Dar chiar omnipotenţa lui lupilor şi Hercule nu era deajuns pentru a face faţă greutăţilor administraţiei publice. Diocleţian descoperi că asaltat din toate părţile de barbari, imperiul reclama pretutindeni prezenţa unei mari oştiri şi a

Lactantius, de M.P., c. 8; Aurelius Victor (de Caesar., c. 39). Dar cum şi printre Panegirice, găsim, alături de discursuri elogioase la adresa lui Maximianus, altele care îi măgulesc pe adversarii ce i: a avut în anii săi de domnie, din această contradicţie, putem trage unele concluzii.

I 2 Vezi al doilea şi al treilea panegiric, mai ales III, 3, 10, 14.

Ar fi însă plicticos să copiem expresiile obscure şi afectate ale falsei eiocinţe. Cu privire la titluri, vezi Aurel. Victor; Lactantius, de M.P., e. 52; Spanheim, De Usu Numismatum, Disertat. XI1, 8.

I ţinui Imperator. Ţinând seama de acest lucru, el se hotărî să împartă încă o dală povara puterii sale şi să învestească doi generali de seamă (xp titlul mai puţin înalt de Caesar, con- ferindu-le totodată o parte egală din autoritatea suverană.1 Galerius, supranumit Armentarius, pe latineşte păstor, după profesia sa de origine şi Constantius, care din pricina tenului său palid primise denumire de Chlorus2, fură cele două persoane învestite-cu onorurile secunde ale purpurei imperiale. Descriind originea rustică şi manierele „herculine“ ale lui Maximianus, am schiţat totodată obârşia şi purtările lui Galerius, care adesea, şi nu fără motiv, em poreclit „Maximianus cel tânăr“, deşi din numeroase puncte de vedere, atât în ce priveşte virtutea cât şi dibăcia, el pare să-l fi întrecut mult pe „cel bătrân“. Originea lui Constantius era mai puţin obscură decât cea a colegilor săi. Tatăl său, Eutropius, era unul din nobilii cei mai importanţi din Dar dania.3 Mama sa era nepoata împăratului Claudius.4 Deşi Constantius îşi petrecuse tinereţea în armată, el era înzestrat cu o fire blândă şi plăcută, iar opinia publică îi atribuia de mult rangul la care, în sfârşit, ajunsese. Pentru a întări legăturile politice prin cele de rudenie, fiecare dintre împăraţi adoptă pe unul dintre Caesari: Diocleţian pe Galerius, iar Maximianus pe Constantius; fiecare împărat, obâigându-şi fiul adoptiv să-şi repudieze soţia, îi acordă mâna fiicei sale.5 Aceşti patru principi îşi împărfiră între ei imensa întindere a Imperiului roman.

1 Aurelias Victor; Victor în Epitome; Eutrop. IX, 22 (14); Lactant., de M.P., c. 7; Hieronym., în Chron.

2 Numai la grecii moderni mai poate Tillemont descoperi denumirea de Chlorus. Paloarea accentuată a feţei pare în dezacord cu rubor, (roşeaţa) menţionată în Panegyric’., V, 19.

3 Provincie romană situată cam în dreptul Macedoniei" de azi (n. Tr.).

4 Iulian, strănepotul lui Constantius, se lăuda că familia sa se trăgea din războinicii moesieni. Mispogonx p. 348. Dardanii locuiau I la hotarul Moesiei,

5 Galerius s-a însurat cu Valeria, fiica lui Diocleţian; mai exact, Theodora, soţia lui Constantius era numai fiica soţiei lui Maximianus, Spanheim, Dissertât., XI, 2.

Aperarea Galâiei, Spaniei1 şi Briienniei fu încredinţată lui CtnsU ntius. Galeries fu staţii nat pe malurile Dunării ca apărător al provinciilor ilirice, iar Diocleţian îşi rezervă pentru sine Tracia, Egiptul şi bogatele ţări ale Asiei. Fiecare era stă pin deplin în partea care-i revenise, dar în acela şi timp autoritatea lor reunită se întindea peste întreg imperiul şi fiecare dintre ei era gata să-i ajute pe ceilalţi cu sfaturile sale sau alăturându-i-se la nevoie. Caesarii venerau maiestatea * împăraţilor şi cei trei suverani mai tineri recunoşteau în mod invariabil, prin supunerea şi ascultarea lor, pe părintele comun căruia îi datorau înălţarea lor. Gelozia ce iscă bănuieli, care se naşte odată cu puterea, le era străină şi rara fericire a înţelegerii dintre ei a fost comparată cu un cor muzical a cărui armonie era condusă şi menţinută de mina dibace a corifeului.2

Această importantă măsură a fost pusă în aplicare la şase ani de la asocierea la domnie a lui Maximianus, interval de timp lipsit de incidente memorabile. Urmărind însă o cât mai mare claritate, am preferat să descriem mai întâi modul în care Diocleţian a îmbunătăţit sistemul de guvernare şi apoi i relatam faptele petrecute în anii domniei sale; ceea ce ne-a în propus ma i degrabă a fost relatarea evenimentelor în ordinea lor firească decât respectarea unei cronologii foarte dubioase.

Aceste evenimente ar fi pe scurt:

înăbuşirea unei revolte ţărăneşti în Galii a de către Maximianus şi a unei răscoale în Egipt de către Diocleţian.

— Revolta lui Carausius, comandantul flotei din nord, care, s-a proclamat împărat în Britannia; el a guvernat câţiva

1 Această împărţire corespunde celor patru prefecturi, totuşi; există motive să ne întrebăm dacă Spania moi revenise cumva lui Maximianus. Vezi Tillemont, vol. IV, p. 517. (într-adevăr, lui Maximianus îi reveniseră Italia, Sicilia, Africa şi Spania.)

2 lulianus în Caesarib., p. 315. Vezi notele lui Spanheim la. Traducerea franceză, p. 122.

i l ani şi apoi a fost asasinat, provincia fiind recuperată de Con-

J stantius. ■ \

— Numeroase ciocniri cu barbarii de-a lungul Rinului şi a Dunării.

— Pacificarea fruntariilor de răsărit ale imperiului de iji către Diocleţian, care a încheiat o pace de lungă durată cu

Perşi a- şi a restabilit un rege prieten în Armenia…

…După douăzeci de ani de domnie, Diocleţian sărbătoreşte i! un triumf la Roma, dar mută reşedinţa imperială la Milan,

I localitate apropiată de punctele nevralgice ale fruntariilor.

I Aversiunea pe care Diocleţian o arăta faţă de Roma şi

I libertăţile romane nu izvora dintr-un capriciu de moment, ci era rezultatul celei mai abile politici. Vicleanul suveran instituise un nou sistem de guvernare imperială, care a fost completat mai tirziu de familia lui Constantin şi dat fiind că imaginea vechii constituţii era păstrată cu religiozitate în Senat, el hotărî să despoaie acel ordin de ultimele rămăşiţe de putere şi consideraţie. Să ne reamintim cum cu aproximativ opt ani înaintea urcării pe tron a lui Diocleţian, Senatul, care se bucura de o trecătoare măreţie nutrea speranţe pline de ambiţie. Câtă vreme dură acest entuziasm, mulţi dintre nobili dădură glas în mod imprudent dragostei lor de libertate, dar după ce succesorii lui Probus încetară să acorde sprijin partidului republican, senatorii n-au mai fost în stare să-şi ascundă ura lor neputincioasă. Obligaţia de a înăbuşi acest spirit mai mult turbulent decât periculos reveni lui Maximianus, în calitate de suveran al Italiei; această acţiune se potrivea cât se poate de bine temperamentului său crud. Cei mai iluştri membri ai Senatului, pa. Care Diocleţian se prefăcea întotdeauna a-i stima, fură implicaţi de colegul său în comploturi imaginare; posesiunea unei vile elegante sau a unei moşii bine cultivate, era interpretată ca o dovadă convingătoare de vinovăţie1. Tabăra pretorienilor, care oprimase atâta vreme

1 Lac tan tins îl acuză pe Maximianus că a distrus autoritatea, senatului, (de M.P., c. 8). Aurelius Victor se îndoieşte de sinceritatea lui Diocleţian faţă de prietenii săi.

maiestatea Ilomei,.’âncepu acum s-o ocrotească; pe măsură ce aceste gărzi semeţe Îşi dădură seama că puterea lor scade, ele se grăbiră în chip firesc să-şi alăture autoritatea senatului. Prin măsurile prudente ale lui Diocleţian, numărul pretorienilor se micşoră pe nesimţite, privilegiile lor fură abolite1, iar locul lor fu preluat de două legiuni credincioase din Dyri- eums, care sub noua denumire de Ioviani şi Herculiani au fost însărcinate să îndeplinească serviciul de „gărzi imperiale“.2 Dar rana cea mai grea, deşi ascunsă, pe care Senatul roman o primi din partea lui Diocleţian şi Maximianus era urmarea de neînlăturat a absenţei lor. Atâta timp câl împăraţii îşi aveau reşedinţa la Roma, vechea adunare putea fi tiranizată, dar ar fi fost greu să nu se ţină seama de ea. Urmaşii lui Augustus exercitând puterea suverană puteau dicta legile pe care le-ar fi sugerat fie înţelepciunea, fie capriciul lor, dar aceste legi erau ratificate prin sancţiunea Senatului. Deliberările şi decretele ordinului senatorial păstrau aparenţa vechii libertăţi, iar împăraţii înţelepţi, care respectau prejudecăţile poporului roman, erau într-o oarecare măsură obligaţi să adopte limbajul şi purtarea ce se potrivea conducătorului şi primului magistrat al republicii. În faţa armatei şi în provincii ei se arătau însă în toată măreţia demnităţii imperiale, iar atunci când îşi fixau reşedinţa departe de Capitală, renunţau complet la prefăcătoria pe care Augustus o recomandase urmaşilor săi. Atât în exercitarea puterii legislative, cât şi a celei executive, suveranul cerea avizul miniştrilor săi, în loe de a consulta marele sfat al poporului roman. Numele Senatului era pomenit cu respect până în ultima perioadă a

1 Au fost reduse forţele militare ale Capitalei micşorându-se numărul cohortelor pretoriene. Aureâius Victor (de Caesar., c. 39). Lactantius îi atribuie lui Galerius aceeaşi reformă (c. 26).

2 Erau două vechi corpuri de oaste staţionate în Illyricum, alcătuite după organizarea devenită clasică, din câte şase mii de oameni. Ele îşi câştigaseră o mare reputaţie prin folosirea aşa numitelor plum- batael sau săgeţi încărcate cu plumb. Fiecare soldat purta cinci asemenea săgeţi, pe care le arunca cu mare forţă şi pricepere, de la o distantă apreciabilă.

Imperiului. Vanitatea membrilor săi era măgulită cu distincţii onorifice.1 Dar adunarea, care fusese atâta vreme izvorul şi instrumentul puterii, fu lăsată respectuos să se cufunde I I în uitare. Senatul roman, pierzând orice legătură cu curtea imperială şi Constituţia reală, rămase un monument venerabil* dar inutil, al antichităţii, pe colina Capitoliului.

Departe de priveliştea Senatului şi a vechii lor capitale,

Ij împăraţii romani uitară cu uşurinţă originea şi natura puterii lor legale. Funcţiile civile de proconsul, censor şi tribun, care, îngemănate, se aflau la obârşia puterii legale a împăratului,

I! trădau poporului originea republicană a acestei puteri. Aceste titluri modeste căzură în desuetudine2 şi, dacă denumirea de imperator3 mai desemna încă înalta poziţie a suveranului, ea dobândise un înţeles nou, mai plin de demnitate; nu mai însemna general al armatelor romane, ci stăpân al lumii romane. Titlul de imperator, care la început avea un caracter * militar, era asociat acum cu altul, care amintea de lumea sclavilor; calitatea de Dominus, sau stăpân, exprima în înţelesul său primitiv, nu autoritatea unui suveran asupra supuşilor săi, sau a unui comandant asupra soldaţilor săi, ci puterea despotică a stăpânului asupra sclavilor săi de casă4. Văzut în această lumină odioasă, titlul fusese respins cu oroare de primii caesari. Rezistenţa lor slăbi şi denumirea deveni mai puţin odioasă, până când în cele din urmă, expresia stăpânul şi împăratul nostru n-a mai fost folosită numai

1 Vezi Codul lui Theodosius, YI, tit. II, cu comentariul lui Godefroy.

2 Vezi disertaţia a douăsprezecea în excelenta lucrare a lui Span- heim, De Usu Numismatum. Folosind medaliile, inscripţiile şi informaţiile istoricilor el analizează fiecare titlu separat şi îl urmăreşte

I de ia August şi până în clipa dispariţiei lui.

3 Imperator înseamnă comandant suprem (n.t.).

4 Plinius (în Panegyrc. 2, 53 etc.) aminteşte în silă de termenul dominus ca sinonim cu tiran şi opus denumirii de suveran. Acelaşi Plinius însă atribuie regulat acest titlu (în cartea a zecea a episto- Jelor) lui Traian, în care vede mai curând un prieten decât un stăpân. Această stranie contradicţie îi dezorientează pe comentatori şi pe traducători.

de linguşitori, ci era inclusă în mod regulat în legi şi înscrisă pe monumentele publice. Astfel de epitete înalte erau suficiente pentru a stimula şi satisface vanitatea cea mai exagerată, iar dacă succesorii lui Diocleţian mai refuzau încă titlul de rege, se pare că o făceau nu atât din moderaţie, cât din delicateţe. Oriunde se folosea limba latină (şi aceasta era limba oficială în tot Imperiul), titlul imperial, deoarece îl purtau numai ei, inspira un respect mai mare decât cel de rege, pe care ar fi trebuit să-l împartă cu o sută de mărunţi şefi barbari, său în cazul cel mai bun, puteau să-l fi dobândit numai în calitate de urmaşi ai lui Romulus sau Tarquinius. Dar lucrurile stăteau altfel în Est decât în Vest, căci suveranii Asiei fuseseră preamăriţi în limba greacă cu titlul de basi- leus, sau rege; cum această denumire era considerată ca cea mai mare distincţie printre oameni, ea fu curând folosită de provincialii servili din răsărit ca un mod umil de a se adresa tronului roman.1 Până şi atributele sau cel puţin titulatura de Dens fu uzurpată de Diocleţian şi Maximianus, care le transmisera unui întreg şir de împăraţi creştini.2 Totuşi, pierzându-şi curând înţelesul, asemenea extravaganţe îşi •  pierd în acelaşi timp şi nota lor de impietate şi odată ce urechea s-a obişnuit cu sunetul, ele sunt socotite cu indiferenţă drept vagi, deşi excesive, mărturii de respect.

Diocleţian introduce fastul la curtea imperială şi-l izolează pe împărat de restul supuşilor prin ceremonial.

Ostentaţia era primul principiu al noului sistem instituit de Diocleţian. Al doilea era diviziunea. El împărţi imperiul, provinciile şi fiecare ramură a administraţiei, atât civilă cât şi

1 Synesius de Regno, edil. Petav. Datorez această referinţă abatelui de la Bléterie.

2 Vezi Van Dale, De Consecralione, p. 354 etc. Împăraţii vorbesc de obicei (în preambulul legilor) de numen-ul, maiestatea sacra, oracolele lor divine, etc. După Tiilemont, Grigore din Nazianz deplânge eu amărăciune această profanare, mai ales atunci când era practicată de un împărat arian.

I militara, înmulţi resorturile maşinii de guvernare şi făcmea operaţiile ei să decurgă mai puţin rapid, dar mai sigur. Oricare ar fi avantajele şi defectele legate de aceste inovaţii, ele trebuie atribuite intr-o foarte mare măsură primului inventator, dar cum noua formulă politică a fost ameliorată şi completată treptat de împăraţii care au urmat, e preferabil să o cercetăm abia atunci când ajunge la deplina maturitate şi perfecţiune.1 Rezervând de aceea pentru domnia lui Constantin descrierea mai exactă a noii forme de guvernare a imperiului, ne vom mulţumi de astă dată să schiţăm doar trăsăturile principale şi decisive, aşa cum au fost consemnate de mina lui Diocleţian. El asociase trei colegi în exercitarea puterii supreme şi cum era convins că posibilităţile unui singur om erau insuficiente pentru apărarea statului, Diocleţian consideră administraţia comună a patru suverani nu ca o măsură utilă şi temporară, ci ca o lege fundamentală a constituţiei statului* În intenţia sa, cei doi suverani mai în vârstă trebuiau să se distingă prin portul diademei şi al titlului de augustiis şi, după cum afecţiunea sau stima le călăuzea alegerea, ei urmau să fie ajutaţi de doi colegi subordonaţi, în calitate de caesari, care, ridicându-se la rândul lor la primul rang în stat, aveau să asigure o succesiune neîntreruptă de împăraţi. Imperiul fu împărţit în patru părţi: Răsăritul şi Italia erau cele mai importante, Dunărea şi Rinul constituiau punctele cele mai nevralgice. Primele două reclamau prezenţa auguştilor, cele din urmă erau încredinţate administraţiei caesarilor. Puterea legiunilor era în mina celor patru parteneri ai suveranităţii şi neputinţa de a învinge succesiv patru rivali redutabili era în măsură să infrâneze intenţiile vreunui general’ ambiţios. În guvernarea lor civilă, se presupunea că împăraţii exercită puterea integrală a monarhului; edictele date de ei, purtând numele lor alăturate, erau primite

1 Inovaţiile introduse de Diocleţian sunt atestate în primul rând de cî te va pasagii foarte virulente din Lactantius, iar în al doilea rând de noile şi diversele slujbe, care apar în codul lui Theodosius, stabilite încă de la începutul domniei lui Constantin.

în toate provinciile, ea şi cum ar fi fost promulgate de consiliile şi autorităţile lor mutuale. În ciuda acestor precauţii, unitatea politică a lumii romane se destrama treptat, iar introducerea principiului diviziunii prilejui intr-un răstimp de cât iva ani separarea perpetuă a imperiilor de apus şi de răsărit.

Sistemul lui Diocleţian comporta un alt dezavantaj de ordin strict material, care nici astăzi nu poate fi*pe de-a întregul trecut cu vederea: o organizare mai costisitoare şi implicit o mărire a impozitelor şi o mai grea apăsare a poporului. Familia modestă de sclavi, şi liber ţi, care satisfăeuse măreţia simplă a lui August sau Tratan, fu înlocuită cu trei I sau patru curţi magnifice, stabilite în diferite părţi ale imperiului şi tot atâţia suverani romani se străduiau să rivalizeze l între ei şi cu monarhul persan, în vana superioritate a luxului şi ostentaţiei. Numărul minktrilor, magistraţilor, ofiţerilor şi slujbaşilor ce mişunau în diferitele departamente ale statului era cu mult mai mare decât în trecut; proporţia celor l ce beneficiau de pe urma dărilor, (ca să folosim expresia unui contemporan), întrecea proporţia celor care-şi aduceau contribuţia, iar provinciile erau oprimate de greutatea impozitelor.1 Începând din această epocă şi piuă la dispariţia imperiului, putem cu uşurinţă urmări o serie neîntreruptă de vociferări şi plângeri. După cum îi cere religia şi situaţia sa, fiecare scriitor îşi îndrepta invectiva fie împotriva lui Diocleţian, fie împotriva lui Constantin, Valens ori Tbeodosius; toţi sunt însă de acord în a prezenta sarcina impozitelor publice şi în special impozitul pe pământ şi capitaţia2 ca o realitate intolerabilă şi un motiv de nemulţumire erescândă din vremea lor. Aşa stând lucrurile, un istoric impartial, obligat să caute I

1 Lactant., de M.P., c. 7.

I2 Este vorba de celebrul sistem de impunere iugalio – capiiaiiot instituit de Diocleţian, a cărui esenţă nu a fost încă definitiv explicată de specialişti, din lipsă de documente. Se pare că acesta consta în unirea impozitului funciar (iugatioj cu impozitul pe forţa de muncă (capitatio).

adevărul atât în satire, cât şi în panegirice, în texte critice sau în altele care aduc elogii, va înclina să împartă vina între împăraţii acuzaţi de abuz în perceperea impozitelor şi să atribuie această extorsiune mult mai puţin sistemului lor identic de administrare, decât propriilor lor vicii. Împăratul Diocleţian a fost într-adevăr autorul acestui sistem, dar în timpul sdo, mniei sale modestia şi discreţia constituiau o stavilă în calea răului şi el merită mai degrabă reproşul de a fi IJ stabilit precedente dăunătoare, decât acela de a fi împilat i i cu adevărat poporul.1 S-ar putea adăuga că veniturile sale g erau administrate cu o prudentă economie şi că, după ce

! j toate cheltuielile curente erau acoperite, mai rămânea încă în tezaurul imperial o rezervă apreciabilă, fie pentru libera- lităţi bine gândite, fie pentru vreo nevoie arzătoare a statului…

…în al douăzeci şi unulea an al domniei sale Diocleţian şi-a pus în aplicare memorabila sa hotărâre de a renunţa la tronul imperial, fapt mai uşor de aşteptat din partea unuia dintre cei doi Antonini, decât din partea unui monarh care nu practicase niciodată învăţătura filosofilor, nici atunci când ţintea să dobândeascâ puterea supremă, nici în anii când o exercitase. Diocleţian are meritul de a fi dat lumii primul exemplu de resemnare2, pildă nu prea des imitată de împăraţii care i-au urmat. Mintea noastră asociază numele lui cu acela al lui Garol Quintul3, nu numai pentru că elocvenţa unui scriitor modern4 a făcut acest nume atât de cunoscut cititorului englez, ci din cauza izbitoarei asemănări între caracterele celor doi împăraţi: conducători de stat al căror geniu poli-

1 A fost impusă o lege nouă core deşi suportabilă pentru sărăcia acelor vremi a dus la dezastru. Aurel. Victor, (de Caesar., e. 39) a descris cu bun simţ, deşi într-o latină deficientă, caracterul lui Diocleţian.

2 De la întemeierea imperiului roman a fost singurul care părăsind un rang atât de înalt s-a întors de bună voie la situaţia de simplu cetăţean.

: i Împărat al Imperiului german şi rege al Spaniei (1500—1558).

4 William Robertson (1721 – 1793), istoric englez, autorul lucrării The U istory of the Reign of the Emperor Charles V, Londra, 1769.

tic depăşea talentele lor militare, atât unul cât şi altul dovedeau virtuţi ce izvorau mai degrabă dintr-un act de voinţă decât din adâncul firii lor. Abdicarea lui Carol pare să fi fost grăbită de vicisitudinile soartei; decepţia pricinuită de eşecul unor planuri cărora îşi închinase viaţa l-a îndemnat să renunţe la puterea considerată mai prejos de ambiţiile sale. Domnia lui Diocleţian se scursese însă într-un neîntrerupt şir de succese şi abia după ce îi învinsese pe toţi inamicii săi şi îşi atinsese toate scopurile, el pare să fi nutrit în mod serios gândul de a renunţa la puterea imperială. Nici Carol şi nici Diocleţian nu ajunseseră la o vârstă foarte înaintată, dat fiind că unul avea numai cincizeci şi cinci, iar celălalt doar cincizeci şi nouă de ani, dar viaţa activă pe care aceşti monarhi o duseseră, războaiele şi călătoriile lor, preocupările domniei şi grija pentru treburile publice îl slăbiseră încă de la acea vârstă şi îi făcuseră să simtă infirmităţile bătrâneţii1.

în ciuda unei ierni deosebit de friguroase şi ploioase, Diocleţian părăsi Italia foarte curând după triumful său şi începu să înainteze spre răsărit de-a lungul provinciilor ilirice. Din cauza vremii potrivnice şi a oboselilor călătoriei el contractă curând o boală lentă şi deşi făcea etape scurte şi era de obicei purtat într-o litieră închisă, starea sănătăţii sale se înrăutăţi şi deveni îngrijorătoare înainte ca el să ajungă la Nicomedia, pe la sfârşitul verii. Împăratul rămase toată iarna închis în palatul său. Pericolul în care se afla inspira tuturor temeri sincere, dar lumea nu putea să-şi dea seama de diferitele schimbări survenite în starea sănătăţii sale decât după bucuria sau consternarea care se citea în ţinuta şi comportarea suitei, sale. Câtăva vreme zvonul că a murit fu crezut de toată lumea şi se presupunea că faptul era ţinut ascuns, spre a împiedica tulburările ce-ar fi putut avea loc în timpul

1 Aurelius Victor pune abdicarea, care a fost comentată în mod atât de diferit, pe seama a două cauze: mai întâi, dispreţul lui Diocleţian pentru ambiţie; iar în al doilea rând, teama sa de tulburări iminente. Unul din autorii de panegirice socoteşte vârsţa şi infirmităţile lui Diocleţian drept un motiv foarte plauzibil al retragerii sale.

absenţei caesarului Galerius. Îxi cele din urmă, la tatii martie, Diocleţian apăru iarăşi în public, dar atât de palid şi de slăbit, incit până şi cei care-l cunoşteau foarte bine abia dacă îi recunoscură. Sosise momentul ca lupta dureroasă, pe care I •  o dăduse mai bine de un an între grija pentru sănătatea sa şi dorinţa de a-şi menţine demnitatea imperială, să ia sfirşit. Prima cerea îngăduinţă pentru propriile slăbiciuni şi odihnă, cea de a doua îl obliga să conducă, de pe patul de suferinţă, administrarea unui mare imperiu. EI hotărî ¡ I să-şi petreacă restul zilelor într-o onorabilă odihnă, să-şi

I pună renumele la adăpost de loviturile soartei şi să pară- jj sească scena lumii în favoarea asociaţiilor săi mai tineri, i mai energici şi mai entuziaşti.1 i

Ceremonia abdicării sale a avut loc pe o câmpie întinsă la vreo trei mile de Nicomedia. Împăratul se urcă pe un tron înalt şi într-o cuvântare bine gândită şi demnă, aduse la cunoştinţă intenţia sa, poporului şi soldaţilor, adunaţi pentru această împrejurare neobişnuită. De îndată ce se dezbrăcă de purpură, el se sustrase privirilor mulţimii şi traversând oraşul intr-un car acoperit, porni numaidecât spre un loc pe care-l îndrăgise, aflat în Dalmaţia, ţara sa de baştină, unde hotărâse să se retragă. În aceeaşi zi de mai 312 e.n., după cum fusese stabilit dinainte, Maximianus1 renunţă la demnitatea sa imperială la Milan. Chiar în toiul triumfului său roman, Diocleţian meditase asupra acestui ¡dan de abdicare. Cum dorea să fie pe deplin încredinţat de ascultarea lui Maximianus, el obţinuse din partea acestuia fie asigurarea că se va supune în toate împrejurările autorităţii binefăcătorului său, fi o promisiune specială că va coborî de pe tron de îndată ce va primi de la el sfatul şi exemplul. Acest legământ, deşi întărit printr-un jurământ

1 Dificultăţile ca şi erorile pe care îe comportă stabilirea atât a anului cât şi al zilei abdicării lui Diocleţian sunt perfect lămurite de Tiilemont, ¡1 ¿st. Des Empereurs, vol. IV, p. 525 şi nota 19, şi de Pagi ad an num.

solemn în faţa altarului Ini lupilor, de pe Gapitoliu1, n-ar li fost. Suficient pentru a line în frâu temperamentul aprins a lui Maximianus, care era stăpânit de dorinţa puterii şi care nu rivnea nici liniştea clipei de fată, nici reputaţia viitoare. Ca părere de rău, el îşi ţinu cu vânt ui deoarece avea prea mult respect pentru înţelepciunea lui Diodei ian şi se retrase îndată după abdicarea acestuia într-o vilă din Lucaniâ, unde era aproape imposibil ca un spirit atât de’ pătimaş să-şi poată găsi mult timp liniştea.

Diocleţian, care de pe o treaptă umilă, servilă, se ridicase până la tron, îşi petrecu ultimii nouă ani de viaţă ca simplu particular. Retragerea sa, act dictat de raţiune, pare să-i fi adus satisfacţie; vreme îndelungată el se bucură de respectul acelor suverani cărora le cedase stăpânirea lumii.2 Se întâmplă rar ca minţile care s-au ocupat îndelung cu treburi importante, să se obişnuiască a se adânci într-un dialog interior şi, de aceea, după abdicare, Diocleţian regretă mai ales lipsa de ocupaţie. Literatura şi religia, care oferă atâtea resurse în singurătate, nu erau în măsură să-l absoarbă, dar el păstrase, sau cel puţin recăpăta curând gustul pentru cele mai nevinovate şi mai fireşti plăceri şi-şi petrecea timpul său liber cu zidăria, săditul şi grădinăritul. Răspunsul pe care i l-a dat lui Maximianus a devenii pe drept cuvânt celebru. Bătrânul acesta ce nu-şi găsea aslâmpăr îi ceruse să reia Miele statului şi purpura imperială, dar Diocleţian respinse tentaţia; zâmbind cu milă, el observă calm că, dacă i-ar putea arăta lui Maximianus

1 Vezi Panegyr. VeterVI, 9. Discursul a fost rostit după ce Maximianus reinase purpura imperială.

2 Eumenius îi face un frumos compliment: „Dar acest barbut divin care a participat şi a renunţat totodată la puterea supremă nu se căleşte de holărârea şi de fapta sa> căci nu socoteşte că a pierdut ceea ce a înstrăinat de bună voie. El este într-adevăr fericit, căoi deşi simpla pariu alar se bucură de respectul vostru, al unor atât de mari împăraţi verzele răsădite cu propriile sale miiaî la Salona, acesta nu l-ar mai ruga să renunţe la fericirea sa pentru a căuta puterea.1 În convorbirile cu amicii, el recunoscu adesea că dintre toate meşteşugurile, el mai dificil era acela de a domni şi vorbea despre acest subiect cu o căldură care putea fi numai rezultatul experienţei. „Adesea, obişnuia el să spună, este în interesul a patru sau cinci miniştri să se înţeleagă între ei pentru a-l înşela pe suveranul lor. Fiind izolat de oameni prin înalta sa demnitate, adevărul îi este ascuns. Vede numai cu ochii’lor, şi nu aude altceva decât j relatările lor mincinoase. El conferă posturile cele mai im portante viciului şi slăbiciunii şi îi dezonorează pe cei mai virtuoşi şi merituoşi dintre supuşii săi. Prin astfel de artificii infame, adăuga Dioeleţian, cei mai buni şi mai înţelepţi dintre monarhi cad pradă corupţiei venale a curtenilor lor.2 „O justă apreciere a măririi şi siguranţa unei faime veşnice, sporesc atracţia pentru plăcerile unei vieţi retrase, dar împăratul roman jucase un rol prea important în lume ca să se mai poată bucura netulburat de tihna şi securitatea” situaţiei de simplu particular. Era imposibil să nu ia act de tulburările care au îndurerat imperiul după abdicarea sa. Era imposibil să rămână indiferent în faţa urmărilor pe

Îcare ele le-au avut. Teama, grija şi supărarea îl urmăreau uneori până şi în singurătatea sa de Ia Salona. Adânc rănit în sentimentele sale, cel puţin în mândria lui, de nenorocirile soţiei şi fiicei sale, Dioeleţian îşi petrecu ultimii ani

Iamărât din pricina unor afronturi, pe care Licinius şi Constantin le-ar fi putut evita părintelui atitor împăraţi şi autorului principal al propriei lor înălţări. Deşi dubioasă,

1 îi datorăm lui Victor cel tânăr consemnarea celebrei glume. Eutropius menţionează faptul într-un mod mai general.

2 Hist. Augustp. 223, 224. Vopiscus aflase convorbirea de la tatăl său.

n ajuns până Ia noi informaţia că s-ar fi sustras, în mod prudent, puterii lor printr-o moarte voluntară.1

Diocleţian îşi construise la Salona, în Dalmaţia, locul său de baştină, un palat în care să-şi petreacă bătrâneţele; acolo a şi murit de altfel. Autorul arată declinul artelor în această epocă tulbure.

1 Victor cel tânăr menţionează în treacăt zvonul. Dar cum Diocleţian supărase un partid puternic şi în plină ascensiune, memoria sa a fost întinată cu toate crimele şi nenorocirile. S-a afirmat că a murit în furiile demenţei, că a fost condamnat drept criminal de către Senatul roman etc.