Unii spun că Rai-den, Tunetul, are o fire rea şi respingătoare şi că este duşmanul omului. Aşa gândesc cei care se tem de furtună ca de moarte şi urăsc fulgerul şi vijelia şi, de aceea, n-au decât vorbe urâte pentru Rai-den şi fiul său, Rai-Taro. De fapt, n-au de loc dreptate.

   Rai-den Sama locuia în Castelul Norilor, înălţat pe culmile albastre ale cerului. Mare şi puternic era acest stăpân al stihiilor. Şi avea numai un singur fecior, o mândreţe de băiat, pe nume Rai-Taro; şi îl iubea nespus de mult.

   În răcoarea serii, tatăl şi fiul aveau obiceiul să se plimbe pe meterezele castelului şi de acolo, de pe metereze, să urmărească isprăvile oamenilor din Ţara Întinderilor de Trestii. Priveau în cele patru vânturi şi râdeau adesea; da, da, foarte adesea. Alteori oftau. Câteodată, Rai-Taro se apleca peste ziduri, ca să vadă mai bine cum jos, pe pământ, se zbenguiau copiii.

   Şi iată că într-o astfel de seară Rai-den Sama îi spuse lui Rai-Taro :

   — Fătul meu, de data aceasta uită-te cu luare-aminte la cele ce se petrec pe pământ.

   — Da, tată, o să fac aşa cum îmi spui, răspunse Rai-Taro.

   Se suiră pe zidurile dinspre miazănoapte şi de-acolo zăriră câţiva generali şi o mulţime de oşteni gătindu-se de război. Apoi se căţărară pe meterezele dinspre miazăzi, de unde văzură preoţi şi călugări rugându-se într-un templu îmbâcsit cu fum de tămâie şi în care statuile de aur şi de bronz ale zeilor străluceau în lumina amurgului. Apoi zăbovind şi pe zidul dinspre soare-răsare, privirile li se opriră asupra iatacului unei domniţe tinere şi frumoase. Şedea înconjurată de fecioare îmbrăcate în straie trandafirii, care îi desfătau auzul cu un cântec străvechi. Erau şi copii acolo, şi se jucau cu un căruţ împodobit cu flori.

   — Ah, cât de drăguţi sunt copiii ceia, oftă Rai-Taro.

   Se uitară şi-nspre soare-apune şi într-acolo zăriră un biet ţăran care robotea pe palma lui de ogor. Era aproape vlăguit. Nevastă-sa muncea în rând cu el. Erau săraci lipiţi pământului şi hainele de pe ei, numai zdrenţe.

   — N-au copii ? întrebă Rai-Taro. Rai-den dădu din cap în semn că nu.

   Intr-un târziu, întrebă aşa, din senin :

   — Ei, Rai-Taro, te-ai uitat bine ? Ai luat aminte la isprăvile oamenilor ?

   — Întocmai, tată, răspunse Rai-Taro.

   — Atunci alege, fătul meu, alege încotro să te îndrepţi, pentru că vei coborî pe pământ.

   — Trebuie să mă duc printre oameni ? întrebă Rai-Taro.

   — Da, fiule, trebuie.

   — Nu vreau printre oşteni, zise Rai-Taro. Războiul nu mi se potriveşte de fel.

   — Oho, tu spui asta, fiule ? Atunci poate vrei să te duci la curtea domniţei ?

   — Nu, nici acolo n-am ce căuta. Şi nici ca să-mi rad capul şi să trăiesc printre călugări nu mă trage inima.

   — Doar nu vrei să te duci la ţăranul cel sărac ?! Viaţa o să-ţi fie grea şi răsplata mică, Rai-Taro.

   — N-au copii şi poate o să mă îndrăgească, răspunse Rai-Taro.

   — Du-te, du-te liniştit, zise Rai-den Sama, pentru că alegerea ta a fost cum nu se poate mai înţeleaptă.

   — Cum să mă duc, tată ? întrebă Rai-Taro.

   - Aşa cum se cade unui prinţ al cerurilor.

   Ţăranul sărman, ca să vorbim şi de el, trudea din greu pe petecul său de pământ de la poalele muntelui Ha-kusan, în provincia Ichizen.

   Zilele se scurgeau una după alta, tot aşa şi săptamânile, dar soarele nu mai contenea să dogorească. Ţărâna se scorojea şi răsadurile de orez se uscau şi ele.

   — Vai ş-amar ! se tânguia ţăranul. Ce-o să mă fac dacă seceta o să strice toată recolta ? De s-ar milostivi zeii cu noi cei amărâţi şi sărmani. Şi se aşeză pe o piatră la marginea ogorului şi adormi îndată, de obosit şi necăjit ce era.

   Când se trezi, cerul se înnegrise de nori şi, cu toate că nu era decât amiază, se întunecase ca noaptea. Frunzele copacilor începuseră să tremure şi păsărelele amuţiseră.

   — Vine furtuna, vine furtuna, începu ţăranul să strige. Rai-den Sama a pornit călare pe armăsarul său cel negru, bătând toba cea mare. O să fie ploaie din belşug, slavă lui !

   Şi, într-adevăr, plouă din belşug. Apa se revărsa din ceruri cu fulgere ce-ţi luau vederea şi tunete ce-ţi spărgeau urechile.

   — O, Rai-den Sama, spuse ţăranul, fii sănătos, dar e mai mult decât ne trebuie.

   La aceste cuvinte, un fulger răzbi printre nori şi, ca un ghem de foc; se rostogoli pe pământ, iar cerul trosni asurzitor.

   — Vai, vai, sărăcan de mine ! strigă bietul ţăran. Trăsnetul cela cu înfăţişare de balaur a pus ochii pe mine ! Şi se aruncă la pământ, ascunzându-şi faţa în ţărână.

   Dar se întâmplă ca trăsnetul să-l cruţe şi, curând, ţăranul se ridică în capul oaselor şi îşi frecă ochii cu pumnii. Ghemul de foc pierise, dar pe ţarina udă şedea un prunc, un băieţaş de toată frumuseţea, cu stropi de ploaie pe obraji şi în păr.

   — O, Kwannon [notă în text: Zeul îndurării în mitologia japoneză.], spuse ţăranul, mare e mila ta şi mângâierea pe care mi-o aduci !

   Luă pruncul în braţe şl-l duse a-casă.

   Ajungând în pragul cocioabei, ţăranul strigă :

   — Nevastă, nevastă, ţi-am adus ceva.

   — Ce ? întrebă nevastă-sa. Şi bărbatul răspunse :

   — Pe Rai-Taro, fiul Tunetului.

   Rai-Taro crescu mare şi voinic, cel mai înalt şi cel mai vesel flăcău din ţinut. Părinţii lui de suflet ţineau la el ca la lumina ochilor şi toţi vecinii îl îndrăgiră. La zece ani lucra pe câmp ca un bărbat în toată firea. Şi tot el era acela care prevestea vremea ; şi niciodată nu dădea greş.

   — Tată, spunea, hai să facem aşa şi aşa, pentru că o să avem vreme bună.

   Sau :

   — Tată, hai mai bine să facem aşa şi aşa, pentru că la noapte o să vină furtuna.

   Şi, cum spunea el, aşa se şi întâmpla. Adusese norocul şi belşugul în casa bietului ţăran.

   Când Rai-Taro împlini optsprezece ani, toţi vecinii fură chemaţi să-l sărbătorească. Erau din belşug bucate şi sake, vin de orez, foarte tare, şi oamenii se încălziră şi se veseliră, numai Rai-Taro stătea posomorit, fără să scoată un cuvânt.

   — De ce eşti trist, Rai-Taro ? îl întrebă maică-sa. Tu, care ar trebui să fii cel mai vesel, de ce stai mâhnit ?

   — Pentru că trebuie să vă părăsesc, îi răspunse Rai-Taro.

   — Nu, Rai-Taro, fătul meu, nu se poate una ca asta. De ce vrei să ne părăseşti ? îl întrebă maică-sa.

   — Pentru că trebuie, mamă, spuse Rai-Taro şi ochii i se umplură de lacrimi.

   — Tu ai fost norocul nostru ; ne-ai dat totul. Eu ce ţi-am dat ? Ce ţi-am dat eu, Rai-Taro, fiule ?

   — M-ai învăţat trei lucruri, răspunse Rai-Taro : să muncesc, să îndur greul şi să iubesc. M-ai învăţat mai mult decât ştiu zeii.

   Apoi, preschimbându-se într-un nor alb, îi părăsi. Se ridică spre culmile cerului până ce ajunse la castelul tatălui său. Rai-den îi ură bun sosit şi apoi, împreună, se suiră pe meterezul dinspre soare-apune şi priviră în jos, pe pământ.

   Femeia plângea amarnic, dar bărbatul ei o apucă încetişor de mână :

   — Draga mea, nu te mai necăji atâta, Rai-Taro o să fie mereu cu noi.