A fost odată o vreme când meduza arăta tare chipeşă. Era rotundă ca luna plină. Şi nu-i puteai găsi nici un cusur în înfăţişare. Pe trup îi străluceau solzii şi aripioarele, şi avea coadă ca toţi peştii ; ba chiar şi mai mult: avea picioare, aşa că putea şi să înoate şi să umble. Era numai zâmbet, şi se bucura de mare încredere din partea Craiului Mărilor. Dar, chiar şi aşa, bunică-sa îi tot spunea că o să ajungă rău, pentru că mereu se ducea la şcoală cu lecţiile neînvăţate. Şi avea bătrâna dreptate, pentru că până la urmă se petrecu aidoma spuselor ei.

   Se întâmplă să cadă bolnavă la pat Crăiasa Mărilor. Zăcu biata femeie şi tot zăcu, şi înţelepţii ţării începură să scuture din cap, spunând că i se apropia sfârşitul. Veniră o mulţime de vraci din cele patru vânturi şi îi dădură tot soiul de leacuri, îi luară şi sânge, dar fără nici un folos pentru sărmana Crăiasă !

   Pe de altă parte, Craiul Mărilor îşi ieşise din minţi de disperare.

   — Iubita mea, îi spuse tinerei sale soţii, mi-aş da şi viaţa pentru tine.

   — La ce mi-ar folosi ? îi răspunse ea. Poate, totuşi, m-aş face bine dacă mi-ai găsi un ficat de maimuţă ca să-l mănânc.

   — Un ficat de maimuţă ?! repetă uluit Craiul. Un ficat de maimuţă ! Cum poţi grăi atât de nesocotit, lumina ochilor mei ? De unde să găsesc eu ficat de maimuţă ? Nu ştii, iubita mea, că maimuţele trăiesc în copacii pădurilor şi nu ca noi, în adâncurile mărilor ?

   Lacrimi porniră să curgă şiroaie pe obrajii Crăiesei.

   — Dacă n-o să mănânc ficat de maimuţă, am să mor, spuse ea.

   Atunci Craiul chemă meduza :

   — Crăiasa are neapărată nevoie de un ficat de maimuţă, ca să se vindece, o lămuri el.

   — Ce să facă cu el ? întrebă meduza.

   — Ei, ce să facă ! Să-l mănânce, răspunse Craiul.

   — Aha ! făcu meduza tot nedumerită.

   — Trebuie să ne-aduci o maimuţă vie. Ştii doar că sălăşluiesc printre ramurile copacilor celor falnici din pădure. Aşa că fă bine şi porneşte-o cât mai repede cu putinţă şi întoar-ce-te cu maimuţa.

   — Cum să fac s-o aduc cu mine ? întrebă meduza.

   — Povesteste-i de toate frumuseţile şi bucuriile ce poate afla pe tărâmul nostru, al mărilor. Spune-i că va fi fericită aici şi că se va putea juca în voie cu sirenele cât e ziulica de lungă.

   — Bine, spuse meduza, aşa o să fac.

   Şi se aşternu la drum şi înotă şi iar înotă până ce, în sfârşit, ajunse la mal, tocmai acolo unde creşteau copacii cei înalţi ai pădurii. Şi, la marginea mării, ce văzu, dacă nu chiar o maimuţă, care şedea pe ramura unui chiparos, rozând seminţe ?

   „Tocmai ce-mi trebuia, îşi spuse meduza. Am noroc".

   — Preacinstită maimuţă, zise, vrei să vii cu mine în împărăţia mărilor ?

   — Cum ajung până acolo ? o întrebă maimuţa.

   — Te duc eu, aşa că n-o să ai nici o bătaie de cap. N-ai decât să mi te sui în cârcă, o lămuri meduza.

   — Şi de ce m-aş duce, la urma urmii ? spuse maimuţa. Mi-e foarte bine şi aici...

   — Eh, oftă- meduza. Se vede că n-ai habar de toate frumuseţile şi plăcerile pe care le poţi afla la noi. O să agoniseşti bogăţii şi o să fii respectată de toţi. Şi unde mai pui că o să te poţi juca din zori şi până-n noapte cu sirenele...

   — Vin, se hotărî maimuţa.

   Îşi dădu drumul în jos, pe trunchiul copacului, şi sări în spinarea meduzei.

Când ajunseră la jumătatea drumului spre curtea crăiască, meduza începu să râdă cu hohote.

   — Ei, meduzo, ce te-a apucat ?

   — Râd de bucurie, îi răspunse meduza, pentru că de îndată ce vom ajunge, stapânul meu îţi va lua ficatul şi-l va da stăpânei să-l mănânce, ca să se lecuiască de boala de care suferă.

   — Ficatul meu ? întrebă maimuţa înmărmurită.

   — Da, întocmai, o lămuri meduza.

   — Vai ş-amar ! se tângui maimuţa. Apoi, venindu-şi în fire, adăugă : îmi pare foarte rău pentru ea, dar dacă are nevoie de ficatul meu, trebuie să-ţi spun că nu-l am la mine. Cinstit vorbind, trage cam greu şi de aceea mi l-am scos şi l-am agăţat în pomul în care m-ai găsit. Repede, repede, să ne întoarcem şi să-l luăm.

   Ajunseră înapoi de unde plecaseră şi, cât ai clipi, maimuţa se şi caţără în copac.

   — Vai de mine ! Nu-l zăresc nicăieri, spuse. Unde l-oi fi pierdut ? Nu m-ar mira să-l fi furat cineva.

   De, dacă la şcoală meduza şi-ar fi văzut de carte, şi-ar mai fi putut bate joc maimuţa de ea ? Fireşte că nu. Doar bunică-sa îi tot spusese că aşa n-o s-o sfârşească bine.

   — O să mai treacă timp până o să-l găsesc, îi spuse maimuţa. Ai face bine să te întorci acasă. Craiul o să se supere dacă nu ajungi înainte de căderea nopţii. O să vii să mă iei într-altă zi. La revedere !

   Maimuţa şi meduza se despărţiră prietene.

   De îndată ce dădu ochii cu meduza, Craiul o întrebă :

   — Unde-i maimuţa ?

   — Trebuie să mă duc într-altă zi după ea, îl lămuri meduza şi-i povesti apoi tot ce i se întâmplase.

   Craiul începu să spumege de furie. Trimise după călăi s-o biciuiască.

   — Rupeţi-i oasele ! urla el. Biciui-ţi-o până se face piftie.

   Vai şi amar de biata meduză ! Piftie a rămas până în ziua de astăzi. Iar Crăiasa, când auzi povestea, mai-mai să leşine de râs :

   — Dacă nu-i, o să pot şi fără ficat. Aduceţi-mi chimonoul cel mai frumos, cel din brocart. Vreau să mă dau jos din pat, pentru că mă simt mult mai bine.