CAPITOLUL ÎNTÂI

1

Sanka[1] sări de pe cuptor, nimerind cu poponeţul în uşa burduşită. Iaşka, Gavrilka şi Artamoşka îşi urmară de grabă surioara: îi apucase setea pe toţi deodată. Dădură buzna în tinda întunecoasă, pe urma nourului de abur şi de fum care năvăli din odaia îmbâcsită. Prin ferestruica de ţiplă, coperită cu o spulberare de omăt, abia se prefira lumina viorie. Era frig. Butoiul cu apă şi căuşul de lemn prinseseră o brumă de promoroacă.

Copiii, desculţi, săreau de pe un picior pe altul. Sanka era îmbrobodită. Gavrilka şi Artamoșka aveau pe ei nişte cămeşuici care le ajungeau taman bine până la buric.

― Închideţi uşa, afurisiţilor! strigă din casă maica lor, stând în picioare lângă cuptor. În vatră, o mână de găteje luă foc deodată, cu flacără vie. În lumina văpăii se desluşi o clipă faţa zbârcită a mamei. Sub barişul ponosit, ochii ei lăcrimaţi scânteiară înfricoşător, ca în chipurile zugrăvite pe icoane. Speriată, Sanka trânti uşa din răsputeri; apoi luă cu căuşul din apa stătută, bău, cronţăi un crâmpei de gheaţă şi dădu de băut şi frăţiorilor. Pe urmă, le spuse în şoaptă:

― Vi-i frig? Dacă nu, să ieşim oleacă afară, să vedem cum înhamă tăicuţu’ calul...

În ogradă, tăicuţul punea telegarul la sanie. Ningea domol. Pe cer se vălmăşeau nouri de omăt; câteva stăncuţe se înşiruiseră pe zaplazul înalt. Frigul era mai blajin ca în tindă. Tăicuţul, Ivan Artemici, cum îi spunea mama, sau Ivaşka Brovkin, cum îl chemau oamenii şi cum îşi zicea şi el, când se afla printre străini, îşi îndesase cuşma înaltă peste sprâncenele-i încruntate. Barba roşcată nu şi-o mai pieptănase de la pocroave… Peste zăbunul de aba se încinsese sub mijloc cu un curmei de rafie; mănuşile şi le vârâse în sân; opincile scârţâiau a mânie pe omătul gălbejit de balegă.

Tăicuţul nu izbutea să lege hamul putred, numai noduri.

― Trăsni-te-ar Dumnezeu, blestematule! răcni el cu năduf.

Calul era murg, scurt în picioare şi burduhos, aidoma stăpână-su.

Copiii se ţârâiră în faţa uşii şi rămaseră zgribuliţi pe pragul îngheţat, măcar că-i pişcă gerul. Cel mai mic, Artamoşka, îngăimă:

― Nu-i nimica, o să ne-ncălzim pe cuptor…

Mântuind cu înhămatul, Ivan Artemici îşi adăpă calul din ciutură. Dobitocul bău îndelung, umflându-şi pieptul miţos: „Dacă nu-mi daţi de mâncare ca lumea, încaltea să beau pe săturatele…“

Tăicuţul îşi puse mănuşile şi luă biciul ascuns sub paie.

― Intraţi în casă, procleţilor! strigă către copii, sărind pe-o rână în sanie. După ce ieşi pe poartă, calul, luându-şi avânt, porni în trap mărunţel pe sub o streaşină de molizi înalţi, presuraţi cu omăt, către conacul boiernaşului Volkov.

― Văleu, tare-i frig, tare-i frig, se tângui fata.

Copiii intrară fuguţa în odaia întunecoasă şi se căţărară pe cuptor, clănţănind din dinţi. Învăluiri de fum călduţ, uscat se înălţau spre bagdadia neguroasă şi ieşeau pe o ferestruică, anume făcută deasupra uşii; casa n-avea horn. Mama frământa nişte aluat. Gospodăria nu era chiar nevoiaşă: aveau cal, vacă şi patru găini. Despre Ivaşka Brovkin se spunea că-i om „cu stare“. Jeraticul cădea, fâsâind, de pe grătar în apă. Sanka trase un cojoc peste ea şi peste frăţiori şi începu iarăşi să spună poveştile ei spăimoase despre duhuri, ducă-se pe pustii! ― care tot hodorogesc noaptea pe sub duşumele…

― Tare m-am speriat mai adineaorea! Zău că nu vă mint… Era după uşă o grămadă de gunoi şi pe gunoi, un măturoi… Mă uit eu de pe cuptor şi ce să vezi? Maică precistă! Numai ce se iţeşte de sub măturoi un cap buhos, cu nişte musteţi ca de motan…

― Văleu, vă-le-leu! scânciră ţâncii, ghemuindu-se înfricoşaţi sub cojoc.

2

Drumul uşor bătătorit trecea prin codru. Molizii străvechi ţărmureau cerul. Pământ sărac, sihlă pustiită de furtuni, bunget de codru. Cu doi ani în urmă, pământul acesta fusese desprins din ocina boierului Volkov, care intrase în slujbă la Moscova şi trecut lui fecioru-său, Vasili. Despărţământul pământurilor dvoreneşti îi hotărâse lui Vasili patru sute cincizeci de deseatine şi treizeci şi şapte de şerbi, dimpreună cu cimotia lor.

Vasili şi-a durat conac, cheltuindu-şi toţi banii, astfel că a fost silit să zălogească jumătate din moşie la o mânăstire. Călugării i-au dat bani cu camătă mare: douăzeci de copeicuţe la fiecare rublă.

Primind pământul, el a trebuit să intre în slujba stăpânirii, grijind să aibă la toată vremea cal bun, platoşă, sabie, flintă şi ţinând pe seama lui încă trei oşteni dintre şerbii ce-i avea, tot călări, cu caftane, platoşe, săbii şi sahaidace… Pe banii primiţi de la mânăstire, cu mare anevoinţă şi-a putut rostui tot acest bucluc. Dar el cu ce să trăiască? Cu ce să-şi ţină slugile? Dar camăta călugărilor?

Visteria împărătească nu cunoaşte cruţare. În fiecare an alte porunci, alte angarale, alte dări şi dijme. Ţie ce să-ţi mai rămâie? Şi, pe deasupra, tot bieţii moşieri sunt luaţi de piept: de ce se lasă pe tânjeală şi nu strâng dăjdiile la vreme? Nu poţi să iei şapte piei de pe ţăran. Războaiele, răzmeriţele şi zâzaniile au sărăcit ţara sub răposatul ţar Alexei Mihailovici. De când afurisitul tâlhar Stenka Razin a răscolit daturile cu răzvrătirea lui, ţăranii nu mai ştiu de Dumnezeu. Cum îi strângi cu uşa mai tare, cum îşi arată colţii, ca lupii. Fug de corvezi, îşi iau calea către Don şi nu-i mai scoţi de acolo nici cu ucazul, nici cu sabia.

Calul, albit tot de promoroacă, bătea trap mărunt. Arcul se prindea de crengi, scuturând o pulbere de omăt. Veveriţele cu cozi stufoase, care mişunau pretutindeni, rămâneau deodată neclintite pe trunchiurile copacilor şi întorceau ochişorii spre călătorul din sanie. Ivan Artemici se culcase pe paie şi cugeta. Atâta îi mai rămăsese ţăranului: să cugete…

„Fie… Dă-i asta, dă-i aia… Plăteşte ăstuia, plăteşte ăluia… Dar ţara asta-i sac fără fund! Poţi s-o saturi? Doar nu fugim de muncă, ştim să ducem greul. Acu, boierilor de la Moscova le-a venit poftă să se plimbe numa-n rădvane aurite: Dă-le fârtate şi pentru rădvane, îmbuibaţilor! Ei, fie…

Porunceşte, ia ce-ţi trebuie, dar nu-ţi bate joc… Asta e, frăţioare, dacă iei şapte piei de pe om, se cheamă că e bătaie de joc. Slujbaşii ţarului s-au înmulţit cu nemiluita: unde te duci, dai peste un diac, peste un pisar, peste un hârţogar, care stă şi zmângăleşte… Dar ţăranul e unul singur. Vai şi amar de noi, oameni buni! Mai bine să-ţi iei lumea-n cap. Să te înfulece o fiară în codru şi să piei, decât să mai înduri atâta batjocură… După feleşagul ista n-o să mai huzuriţi voi multă vreme pe spinarea noastră...“

Cam aşa chibzuia Ivaşka Brovkin sau poate ― cine ştie, ―  altfel…

Deodată dădu cu ochii de Ţiganu (aşa îl poreclise lumea), un ţăran cu chip înfricoşător, cu părul negru încărunţit, şerb şi el pe moşia lui Volkov. Venea cu sania de la pădure şi mâna calul’ stând în genunchi. Pe vremuri fugise din şerbie şi pribegise vreo cincisprezece ani. După aceea ieşise un ucaz împărătesc, ca toţi şerbii fugari, fără osebire dac-au fugit mai de curând sau mai de mult, să fie înapoiaţi moşierilor. Ţiganu se oploşise într-un sat din preajma Voronejului. Oamenii stăpânirii l-au înhăţat şi l-au dus îndărăt la bătrânul Volkov. Ţiganu şi-a luat iar lumea-n cap, dar l-au prins şi de data asta. Atunci s-a dat poruncă să-l bată cu gârbaciul, fără îndurare şi să fie ţinut închis la conac.

Când i s-o lecui spinarea, să-l bată iar şi iar să-l închidă. Şi tot aşa, mereu, până i-o trece mişelului pofta să mai fugă. Şi Ţiganu n-a scăpat de osânda aceasta, decât atunci când l-au trecut printre şerbii lui Vasili.

― Bună vremea, rosti Ţiganu, sărind în sania lui Ivan.

― Bună să-ţi fie inima.

― Ce mai veste poveste?

― Nimic acătării, pe câte ştiu.

Ţiganu îşi scoase o mănuşă şi îşi netezi mustaţa şi barba, tăinuind o privire vicleană.

― M-am întâlnit cu un om în codru. Zice că ţarul trage să moară…

Ivan Artemici se săltă pe-o rână, cuprins de spaimă… „Phii…” Îşi scoase cuşma şi îşi făcu cruce:

― Pe cine o să pună ţar acuma?

― Zice că n-ar fi altul decât băieţaşul Petru Alexeevici. Dar ista abia a fost înţărcat de mumă-sa…

― Văleu, măi frăţioare! se tângui Ivan, trăgându-şi cuşma pe sprâncene şi holbând albul ochilor. Acuma să vezi ce-or să mai împărăţească boierii! O să fie vai şi amar de noi…

― Poate c-o să fie vai şi-amar, poate că nu. De! Ţiganu se trase mai aproape de Ivan şi-i făcu cu ochiul. Omul acela prorocea c-o să se isce răzmeriţă… Om trăi să mai mâncăm şi noi pită, că mult am mai pătimit. Ţiganu îşi rânji dinţii de drac şi începu să râdă. Apoi, tuşi atât de amarnic, că vui pădurea.

O veveriţă ţâşni dintr-un copac şi le tăie drumul. Omătul se scutura prăfuit de pe crengi şi o bură piezişă, strălucitoare, de cleştar, prinse să scânteieze în învăpăierile asfinţitului. Departe, la capătul drumului, pe-un dâmb, conacul lui Volkov îşi înălţa zaplazurile uriaşe, coperişurile povârnite şi fumegările care se prefirau în zare. Deasupra, spânzura soarele rotund, mare, sângeriu.

3

Ivaşka şi Ţiganu opriră caii în faţa porţilor zdravene. Deasupra lor, sub o streaşină lată, priveghea icoana înălţării sfintei cruci. Zaplazul înalt împrejmuia conacul pe toată întinderea lui. Cei dinlăuntrul său n-aveau a se teme, de bună seamă, nici de tătari… Drumeţii îşi scoaseră cuşmele. Ivaşka trase inelul de la portiţă şi rosti potrivit obiceiului:

― Doamne Isuse Cristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi…

Averian, paznicul, veni către poartă scârţâind din opinci şi se uită afară printr-o crăpătură.

Erau de-ai lor. „Amin“, răspunse el şi deschise.

Oamenii mânară caii în ogradă. Se opriră cu capetele goale, trăgând cu coada ochiului spre ferestrele cu ţiplă ale casei boiereşti. La intrare, era un foişor cu scară repede. Un foişor frumos, din lemn dăltuit, cu turla bulbucată. Deasupra, se înălţa coperişul povârnit al casei, cu marginile aduse rotund şi cu creasta aurită. Catul de jos era clădit din bârne groase. Vasili Volkov îl întocmise pentru cămări, având a-şi ţine acolo merindele de iarnă şi de vară: grâne, cărnuri afumate şi sărate, murături. Dar ţăranii ştiau că în cămările acelea nu-s decât guzgani. Scara, ce-i drept, era măiestrit făurită. Orice cneaz s-ar fi mândrit cu ea.

― Averian, pentru ce ne-a poruncit boierul să venim cu caii? E vreo corvoadă nouă? întrebă Ivaşka. Nu mai datorăm nimic, pare-mi-se…

― Aveţi să duceţi nişte oşteni la Moscova…

― Iar să ne dăhulăm caii?

― Se aude ceva? întrebă Ţiganu, venind mai aproape. Vrun război? Vro răzmeriţă?

― Asta-i mai presus de mintea ta şi a mea, răspunse smerit Averian, un bătrân cu părul alb. Dacă îţi porunceşte, îi duci. Chiar astăzi a cărat încoace pentru voi un car de nuiele…

Averian porni către odaia lui, păşind greu pe picioarele ţepene de bătrâneţe. În amurgul de iarnă, se ivea ici-colo câte o ferestruică luminată, în cuprinsul ogrăzii se înghesuiau acareturi de tot felul: grajduri, beciuri, odăi de slugi şi o covălie. Jumătate din ele nu foloseau însă la nimic. Volkov n-avea la curte decât cincisprezece slugi, care trăiau ca vai de ele. Munceau, fireşte. Arau cu chiu cu vai, semănau, cărau lemne, dar se putea trăi din asta? Trudă de robi. Unii spuneau că Vasili ar fi mânând câte o slugă la Moscova, ca să cerşească pe la biserici, făcând pe nătângul şi aducându-i după aceea banii adunaţi. Se mai spunea, de asemenea, că alţi doi şerbi cutreierau prin stoliţă cu coşurile-n spinare, vânzând linguri, opinci şi ţivlitori… Ehei, mujicul e talpa ţării. El te hrăneşte…

Ivaşka şi Ţiganu stăteau în ogradă, sub adumbrirea amurgului şi se gândeau. N-aveau de ce să se grăbească. Nu-i aştepta nici o bucurie. Ce-i drept, bătrânii povesteau că, înainte vreme, era mai uşor: dacă nu te învoiai cu stăpână-tu, te duceai la altul. Acuma însă aşa ceva nu mai era îngăduit. Trebuia să stai unde ţi s-a hotărât. Ai primit poruncă să-l hrăneşti pe Vasili Volkov? Fă cum ştii şi hrăneşte-l.

Toţi au căzut în şerbie. Şi trebuie să te aştepţi la vremuri şi mai grele…

O uşă scârţâi şi o fată de la curte, cu capul gol ― ce ruşine! ― veni degrabă prin omăt:

― Boierul a poruncit să deshămaţi caii. Peste noapte mâneţi la curte. Da’ să vă ferească Dumnezeu să le daţi din paiele boierului…

Ţiganu dădu s-o plesnească cu codiriştea peste dosul rotunjor, dar fata fugi… Deshămară pe îndelete şi după aceea porniră să-şi cate loc de hodină la odaia rândaşilor. Aici, câţiva oameni de la curte, vreo opt la număr, care şterpeliseră de la boier o lumânare de seu, trânteau pe masă, cu parapon, nişte cărţi soioase, cercând să-şi întoarne cele câteva copeici pierdute… Larmă, gâlceavă… Unul ascunse banii în gură şi altul cât pe ce să-i rupă buzele. Nişte fluieră-vânt — dar erau sătui!

Alioşka, băiatul lui Ivan Artemici, şedea într-un ungher pe o laviţă, într-o cămeşuică de pânză groasă şi cu opinci sparte-n picioare. Toamna trecută, rămânând dator cu o parte din dări, împins de foame, Ivan Artemici fusese nevoit să-l dea boierului în robie de veci. Băiatul avea ochii mari, ca şi maică-sa. Din cap îi lipseau smocuri de păr, pesemne că-l băteau. Ivan trase cu coada ochiului către băiat. I se rupea inima de mila lui, dar nu scoase nici o vorbă. Alioşka se închină, tăcut, în faţa lui taică-său.

Acesta îi făcu semn să se apropie şi-l întrebă în taină:

― Aţi mâncat?

― Am mâncat.

― Iha şi mi-am uitat pita în ogradă. Minţea: avea în sân un codru de pâine, înfăşurat într-un ştergar. Vezi de-mi fă şi mie rost de ceva… Ascultă, Alioşka… Mâine dimineaţă mă duc să mă arunc la picioarele boierului. Nu-mi văd capul de treburi. Poate s-o îndura de mine. O să pleci tu în locul meu la Moscova.

Alioşka încuviinţă apăsat din cap: „Bine, tată“. Scoţându-şi opincile, Ivan începu vorba pripit şi vioi, ca şi cum ar fi fost vesel şi sătul:

― Ian ascultaţi, măi flăcăi, în fiecare zi e veselia asta la voi? Aşa viaţă mai zic şi eu…

Aruncând cărţile, o matahală de argat întoarse capul către el:

― Da’ tu cine eşti, să ne ţii socoteală?

Fără să mai aştepte bătaia care îl păştea, Ivan se duse la culcare..

4

Vasili Volkov avea musafir un megieş, pre numele său Mihaila Tîrtov, un boiernaş cu pământ puţin. Măsese peste noapte la el. Mâncară devreme. Pe crivaturile largi, aşezate aproape de soba humuită, slugile aşternuseră pâsle subţiri, perine şi blăni de urs. Tineri fiind, nu-i lua somnul. Era cald. Şedeau pe crivaturi, numai în cămeşi şi izmene. Stăteau de vorbă în negura amurgului, căscau şi îşi făceau cruce în dreptul gurii.

― Pe tine, Vasili, te pizmuieşte multă lume, spuse apăsat şi încet oaspele. Dar ia pune-te în pielea mea. Suntem paisprezece la tata. Şapte au primit pământ. Se trudesc pe pârloagă, dar n-au oameni din destul; unul are doi şerbi, altul trei; ceilalţi s-au risipit în lume. Eu sunt al optulea dintre fraţi şi mă înfăţişez mâine ca să-mi dea pământ, O să-mi dea un sat prăpădit şi o baltă cu broaşte. Cu ce să trăiesc? Spune şi tu…

― Toţi o duc prost în ziua de azi, zise Vasili depănând pe degete nişte mătănii din lemn de chiparos, care-i atârnau între genunchi. Toţi ne zbatem… Cum să trăieşti?…

― Bunicul meu avea cin mai de seamă ca Goliţîn, spuse Tîrtov, a stat de strajă zi şi noapte la racla lui Mihail Feodorovici[2]. Iar noi umblăm acasă în opinci… Şi nici măcar nu ne mai ruşinăm. Nu ne gândim la cine ştie ce hatâruri, vrem doar să trăim… Tata s-a tot dus cu jalobe la Despărţământul pământurilor, bătând toate pragurile; în ziua de azi, dacă nu aduci plocoane grase, nu dobândeşti nimic. Să-i dai diacului, să-i dai pisarului, să-i dai ajutorului de pisar. Unii nici nu vor să ia. Strâmbă din nas, zicând că le dai ce nu trece pe apă. L-am rugat şi noi o nimica toată pe pisarul Steopka Remezov. I-am trimes plocon zece altîni ― îi strânsesem cu chiu cu vai şi un pud de caracudă sărată. Lacom şi beţiv cum e, a luat banii, dar caracuda a zvârlit-o cât colo… Unii, mai isteţi, fac ce fac şi-şi deschid drum. „Velodea Cemodanov a ajuns cu jaloba până la ţar şi a primit două sate în stăpânire de veci. Dar toată lumea ştie că în războiul trecut Volodea a fugit din faţa leşilor de-i scăpărau călcâiele, iar tătâne-său s-a făcut nevăzut de trei ori de pe câmpul de luptă de lângă Smolensk. Şi, în loc să le ia pământul şi să-i scoată din case pentru treaba asta, le mai dă şi sate… Nu-i dreptate…“

Un răstimp tăcură. Soba dogorea. Greierii ţârâiau sec. Era linişte şi plictiseală. Nici câinii din ogradă nu mai lătrau. Volkov vorbi îngândurat:

― De ne-ar lua vreun rigă în slujbă, la venetici, sau la Râm sau la Viana… într-o clipită aş pleca… Vasili Vasilievici Goliţîn i-a dat lui naşu-meu o carte, am luat-o şi am citit-o… Toate noroadele trăiesc în avuţie şi îndestulare, numai noi am rămas nişte calici… Am fost de curând la Moscova. Aveam trebuinţă de un meşter de arme şi m-au îndrumat în aşezarea Kukui, la nemţi… Nu sunt pravoslavnici şi Dumnezeu are să-i judece pentru asta… Dar când am trecut de zidul împrejmuitor, ce să vezi? Uliţele erau măturate, casele curate şi vesele, grădinile potop de flori…Şi cum umblam aşa, m-a cuprins ruşinea şi mă minunam ca de un vis… Oamenii sunt prietenoşi… Şi doar trăiesc alăturea de noi, dar ce bogăţie e la ei!… Kukuiul singur e mai bogat decât întreaga Moscovă cu toate mahalalele ei…

― Să te apuci de negoţ? Îţi trebuie parale, urmă Mihaila, privindu-şi picioarele desculţe. Să te faci strelit? Nici asta nu-i vreo procopseală. Până să ajungi sotnic, îţi iese părul prin căciulă.

Deunăzi a trecut pe la taică-meu Danilo Menşikov, unul din rândaşii ţarului. Spunea că vistieria n-a mai plătit lefurile streliţilor de doi ani şi jumătate. Iar dacă faci tărăboi, te vâră la popreală. Polcovnicul Pâjov îi mână pe streliţi la moşiile lui de lângă Moscova, unde muncesc ca şerbii… Când s-au dus să se jeluiască, i-a bătut cu cnutul în faţa casei armaşilor. Streliţii sunt tare mâniaţi. Menşikov spunea: „Aveţi răbdare, o să vă arate ei ce pot…“

― Se spune că dacă ai pe tine blană boierească nu-i bine să treci dincolo de apa Moscovei.

― E de mirare? Am sărăcit cu toţii… Atâtea dări, dijme, vămi, să-ţi iei lumea-n cap, nu alta…

Menşikov spunea că străinii care fac negoţ la Arhanghelsk şi la Holmogorî au case de piatră. Ce cumpără în străinătate pe o rublă, vând la noi pe trei… Iar la negustoraşii noştri putrezeşte marfa în raft de lacomi ce sunt. Târgoveţii nu mai pot îndura atâta urgie şi fug care încotro: unii prin împrejurimi, alţii se pustiesc în stepe. Aud că au pus dare şi pe copcile din gheaţă… Şi unde merge tot bănetul ăsta? Menşikov spunea că Vasili Vasilievici Goliţîn şi-a durat palat pe malul gârlei Neglinnaia. Pe din afară e îmbrăcat cu foi de aramă, iar pe dinăuntru în piele aurie…

Vasili înălţă capul şi se uită ţintă la Mihaila. Acesta îşi trase picioarele sub crivat şi-l privi, la rândul său, pe Vasili… Până mai adineaorea, părea un flăcău domol; acum, parcă ar fi altul: zâmbeşte pe sub mustaţă, îi tremură piciorul şi crivatul dârdâie sub el…

― Ce-i cu tine? îl întrebă încet Vasili.

― Săptămâna trecută, un chervan a fost prădat lângă Vorobiovo. N-ai auzit? (Vasili se încruntă şi strânse mai tare mătăniile în mână). Chervanul unor neguţători care aduceau ţesături scumpe. Zoreau să ajungă la Moscova înainte de cină, dar n-au mai ajuns… Unul dintre ei a scăpat cu viaţă şi a făcut jalbă. Au sărit armaşii să-i prindă pe tâlhari, dar n-au mai găsit decât urme… şi alea acoperite de omăt… Mihaila pufni într-un râs care-i sălta umerii: N-avea grijă, că n-am fost acolo. Mi-a spus Menşikov… Se aplecă spre Vasili. Zice că urmele au dus drept în Varvarka, la conacul lui Steopka Odoevski… mezinul cneazului Odoevski… de o samă cu noi…

― Hai să ne culcăm, e vremea să dormim, grăi posac Vasili.

Mihaila râse iarăşi, de data aceasta cu amărăciune:

― Am glumit cât am glumit, acu’ hai la culcare.

Se ridică sprinten de pe crivat şi se întinse, trosnindu-şi încheieturile. Îşi turnă cvas într-o cană de lemn şi bău îndelung, uitându-se peste buza cănii la Vasili.

― Steopka Odoevski are douăzeci şi cinci de slujitori, toţi înarmaţi cu săbii şi cu puşti… haidăi gata la orice… A ştiut cum să-i muştruluiască: nu le-a dat de mâncare vreme de un an şi mai bine, lăsându-i să iasă noaptea în târg, după pradă… Sunt ca nişte lupi.

Mihaila se întinse pe crivat, trase peste el blana de urs şi îşi puse o mână sub cap. Ochii îi sticleau.

― Ai de gând să mă pârăşti pentru ce ţi-am spus?

Vasili agăţă mătăniile şi se culcă tăcut, cu faţa la peretele din bârne de pin din care mustea răşina.

După o vreme de tăcere răspunse:

― De ce să te pârăsc!?

5

Dincolo de poarta Valului de pământ, drumul desfundat se răsfira în uliţi, care şerpuiau printre ziduri, garduri şi case de lemn înguste şi înalte, cu câte două locuinţe. Pretutindeni se vedeau mormane de cenuşă, stârvuri, oale sparte, zdrenţe lepădate: totul se arunca în uliţă.

Alioşka păşea pe lângă sanie, cu hăţurile în mână. În ea se aflau trei şerbi, purtând pe cap coifuri ostăşeşti croite din mucava şi umplute cu câlţi, îmbrăcaţi în caftane de pâslă, groase, tighelite, cu gulere înalte. Aceştia erau oştenii lui Vasili Volkov. Nemaiavând bani să le cumpere zale, îi îmbrăcase în caftane, cu toate că-i era teamă să nu se facă de ruşine şi să nu fie dojenit la cercetarea oastei: şi armele şi îmbrăcămintea oamenilor lui Volkov erau o înşelăciune şi nu se potriveau nici pe departe cu rânduiala hotărâtă.

Vasili şi Mihaila călătoreau în sania Ţiganului. După ei, două slugi duceau calul lui Vasili, cu cioltar bogat şi cu şa persienească şi pe al lui Mihaila, ca vai de el, cu o tarniţă ferfeniţită.

Mihaila era posomorât. Mulţimea de dvoreni şi boiernaşi cu zale şi platoşe rămase de la bunici, cu caftane şi feregele noi, le-o lua înainte, strigând şi dând bice cailor; tot ţinutul se aduna în piaţa Lubeanskaia, unde urma să se facă cercetarea oastei, după care aveau să se împartă moşii boierilor.

Care cum se uita la calul lui Mihaila pufnea în râs: „Hei, îl duci la ţintirimul ciorilor? Vezi că-şi dă duhul pe drum…“ Şi, trecând pe lângă cal, îi croiau câte una cu harapnicul de-l dădeau grămadă, stârnind larmă, hohote de râs şi fluierături…

Trecură podul de pe Iauza, pe al cărei mal înalt măcinau sute de mori mici. Merseră la trap, după un şirag lung de sănii şi harabale, printr-o piaţă, de-a lungul unui zid alb, dărăpănat, cu foişoare pătrate şi cu numeroase tunuri la metereze. Lângă micile porţi Measniţkie, oamenii se îmbulzeau în larmă şi sudălmi; fiecare voia să apuce înaintea celuilalt; se loveau cu pumnii, căciulile săreau cât colo, săniile trosneau, caii se ridicau în două picioare. Deasupra porţii, o candelă ardea toată vremea în faţa unei icoane întunecate.

Alioşka dădu pe brânci sub o lovitură de gârbaci, îşi pierdu căciula şi abia scăpă cu viaţă! Apucară pe uliţa Measniţkaia… Ştergându-şi sângele care-l podidea pe nas, băietanul se uita în dreapta şi în stânga. Măre Doamne, ce de norod mişuna pe uliţa asta împestriţată de balegă! Din dughene de scânduri, neguţătorii se aplecau în afară, strigând, prinzând trecătorii de pulpanele hainelor, smulgându-le căciulile din cap şi chemându-i înăuntru. De după zaplazurile înalte se arătau clădiri de piatră cu coperişuri povârnite, roşii ori argintii şi turle pestriţe de biserici. Erau mii de biserici, unele mari cu câte cinci turle, altele la răscrucea uliţelor, mici, că de-abia te puteai strecura pe uşă, iar înăuntru, dacă intrau zece inşi, n-aveai cum să te întorci. În pridvoarele deschise, pâlpâiau luminiţele făcliilor deasupra bătrânelor adormite în genunchi. Milogi înfricoşători, cu laţe lungi, îşi fluturau zdrenţele, te înhăţau de picior şi, glăsuind fonfăit, îşi dezgoleau trupurile sângerate şi murdare… Popi fără enorie, cu ochi spăimoşi, vârau sub nasul trecătorilor câte un colac şi le strigau:

„Repede, să-ţi fac o slujbă, neguţătorule, că altfel mănânc colacul...“ Pe deasupra bisericuţelor, se vânzoleau nouri de stăncuţe…

Cu mare anevoinţă, ajunseră dincolo de Lubeanka, unde oştenii călări se împrăştiaseră în pâlcuri prin toată piaţa. Departe, lângă porţile Nikolskie, se iţea, uriaş cât un horn, un gugiuman boieresc de samuri, împresurat de căciulile diecilor şi de caftanele negre ale staroştilor săteşti. Un bărbat lung şi uscăţiv, cu barba până-n brâu striga dintr-acolo, fluturând o hârtie. Atunci, unul sau altul din dvoreni, cu arme de soi sau cu gioarse vechi, singur sau cu oşteni, ieşea din mulţime şi gonea către masă.

Descăleca şi se închina adânc boierului şi diecilor. Aceştia îi cercetau armele, caii şi se uitau în carte, să vadă cât pământ i-a fost dat. Se isca sfadă. Dvoreanul se juruia, se bătea cu pumnii în piept.

Unii se rugau şi se văicăreau că au ajuns la sapă de lemn şi că mor de foame şi de frig.

Astfel, după o străveche datină, erau chemaţi la cercetare, în fiecare an, oştenii din slujba ţarului, oastea dvorenilor, după care, în primăvară, urmau încercări şi întreceri în meşteşugul războiului.

Vasili şi Mihaila săriră în şa. Porunciră să deshame calul Ţiganului şi pe al lui Alioşka, pe care încălecară pe deşelate doi din şerbii lui Volkov, iar celui de al treilea, rămas pe jos, îi porunciră să spună că dobitocul lui şi-a rupt un picior pe drum. Săniile le lepădară.

Ţiganul se agăţă de scara şeii: „Unde-mi luaţi calul? Boierule! Milostive!…“ Vasili îl ameninţă cu biciuşca: „Lasă gura…“ Când boierul se depărtă, Ţiganul trânti în urmă-i o cumplită sudalmă de mumă, aruncă hamul şi arcul în sanie şi se lungi şi el, îngropându-se în paie de necaz…

Pe Alioşka îl uitaseră cu totul. Băietanul puse hamurile în sanie. Fără căciulă, îmbrăcat cu o bundiţă zdrenţuită, îl pătrunsese frigul. Ce să-i faci, asta e soarta ţăranului, trebuie să rabde. Deodată flăcăuaşul adulmecă un miros plăcut. Trecea un târgoveţ grăsun, cu ochii mici şi cu o căciulă de iepure în cap, sprijinind pe burtă o tabla cu plăcinte coapte în spuză, învelite cu nişte cârpe, din care se înălţau aburi calzi. Măi, al dracului! Dăduse de o parte cârpele şi se uita pieziş la Alioşka:

„Rumeioare, fierbinţi!“ De poftă, Alioşka simţea că-i vine rău de la lingurică.

― Cum le dai, uncheşule?

― O jumătate de firfiric perechea. Îţi lingi degetele.

Alioşka ascunsese în gură jumătatea de firfiric pe care i-o dăduse maică-sa de noroc, când plecase în şerbie. Îi părea rău de firfiric, dar nici foamea nu-l slăbea.

― Dă-mi şi mie, spuse flăcăuaşul încrâncenat. Îşi luă plăcintele şi le înfulecă. De când se ştia el pe lume, nu pusese în gură asemenea bunătate. Dar când se întoarse la sanie, nu-şi mai găsi nici biciul, nici arcul, nici hamul cu opritori: i le şterpeliseră. Sări cu gura spre Ţiganu, dar acesta, vârât sub paie, îl stropşi cu o sudalmă cruntă. Alioşka simţi că i se taie picioarele, că-i vâjâie capul. Se lăsă pe talpa saniei şi izbucni în plâns. Apoi sări în picioare şi începu să întrebe în stânga şi-n dreapta: „N-aţi văzut cine mi le-a furat?…“ Oamenii râdeau de el. Ce era de făcut? Porni în goană prin piaţă, să-l caute pe boier.

Volkov sta în şa, cu coiful de aramă pe cap, ţinând mâna în şold. Geruiala îi poleise cu chiciură platoşa făurită din plăcuţe şi din inele de fier. Nu-l mai cunoşteai: părea un şoim. În spatele lui, aşteptau cei doi şerbi călări, burduhoşi ca nişte butii, în caftane şi cu baltagele pe umăr. Îşi dădeau seama că nu arată deloc a oşteni. Să mori de râs şi alta nu. Zâmbeau şi ei pe sub mustaţă.

Cu lacrimile şiroind pe obraz şi smiorcăindu-se de ţi se rupea inima, Alioşka povesti năpasta care-i căzuse pe cap.

― Tu eşti de vină îi strigă Vasili. O să-ţi tragă tact-tu o scărmăneală de-o să te ia dracu’. Dacă nu face rost de hamuri noi, îl scarmăn eu pe el. Piei de-aici! Nu te mai învârti prin faţa calului!

În clipa aceea, diacul cel deşirat îi strigă numele, fluturând o hârtie. Urmat de şerbii care-şi îmboldeau caii cu opincile, Volkov porni în goană, spre porţile Nikolskie. Cneazul Fedor Iurievici Romodanovski, cel mai temut om din Moscova, cu gugiuman de samuri şi cu două veşminte, unul de urşinic, căptuşit tot cu samuri, iar celălalt, o blană de oaie, cu părul pe din afară, pusă peste cel dintâi, şedea în faţa unei mese.

Alioşka se tot vânzolea. Ce-i de făcut? Rămăsese şi fără căciulă şi fără de hamuri… Umbla prin piaţă şi scâncea încetişor. Mihaila Tîrtov îl strigă şi, aplecându-se în şa, îl luă de umăr:

― Alioşka! Grăi el cu ochii lăcrimaţi şi cu buzele tremurând. Pentru numele lui Dumnezeu, dă o fugă până la poarta Tver şi întreabă de casa lui Danila Menşikov, rândaşul… Intră înăuntru şi închină-te de trei ori la pământ înaintea lui. Spune-i că mă-rog frumos… Că am un cal cam becisnic… Că mi-e ruşine… Să-mi dea un cal de-al lui pentru o zi, numai ca să-l arăt… Ţii minte?

Spune-i că am să-i fiu şi eu de-un ajutor… Nu ştiu ce-aş da, numai să am un cal ca lumea… Plângi şi te roagă…

― Bine, bine, am să mă rog eu, dar dacă n-o vrea? întrebă Alioşka.

― Te îngrop de viu, răcni Mihaila, holbându-se cumplit şi umflându-şi nările.

Alioşka o zbughi în goană ca să împlinească porunca.

Mihaila dârdâia de frig în şa; n-apucase să înfulece nimic în ziua aceea. Soarele asfinţea într-o negură rece. Omătul se pierdea într-o învăluire albăstrie, scârţâind aspru sub copitele cailor. Era ceasul amurgului şi la toate bisericile din Moscova începură să bată clopotele pentru vecernie.

Posomorât, cu capul plecat, Vasili Volkov trecu la pas pe lângă Mihaila. Alioşka nu se mai întorcea.

Şi nici nu s-a mai întors.

6

În cămara strâmtă, încălzită din belşug, candelele ardeau înaintea icoanelor, luminând bolta scundă şi zugrăveala ei întunecată: pasărea raiului şi frunze de acantă, răsucite.

Sub icoane, într-un crivat larg, cu trupu-i firav cufundat în perine din puf de lebădă, îşi dădea sufletul ţarul Feodor Alexeevici.

Sfârşitul acesta era de mult aşteptat; ţarul suferea de scorbut şi i se umflaseră picioarele. La leturghia din dimineaţa aceea nu mai avusese putere să se ţină în picioare; se lăsase în jilţ şi după o clipă se prăvălise la pământ. Când se apropiaseră în grabă boierii, abia de-i mai bătea inima! Îl aşezaseră sub icoane. Picioarele umflate de apă se îngroşaseră ca doi butuci şi acum începuse să i se umfle şi pântecul. Au chemat un doftor neamţ. Slobozindu-i-se apa din trup, ţarul se mai linişti. Dar se stingea clipă cu clipă. Găvanele ochilor i se întunecaseră şi nasul i se ascuţise. O vreme murmură încetişor vorbe pe care cei din jur nu le puteau înţelege. Doftorul îşi aplecă urechea către buzele învineţite ale ţarului: Feodor Alexeevici îngăima nedesluşit, aproape fără să-şi mişte buzele, stihuri lătineşti. Doftorului i se păru că aude un stih de Ovidiu. Să-i vină în minte asemenea lucruri pe patul de moarte? Nu mai încăpea îndoială că ţarul aiura…

De la o vreme nu i se mai auzi răsuflarea. Patriarhul Ioakim, cu înfăţişarea-i aspră, cu obrazul ca de ceară, în mantie neagră şi purtând camilafcă cu cruce albă în opt colţuri, hodinea într-un jeţ talienesc, lângă fereastra argintată de chiciură, în ale cărei ochiuri rotunde sclipeau razele lunii.

Şedea gârbov şi neclintit, o arătare a morţii. Desprinsă parcă de toţi ceilalţi, ţarina Marfa Matveevna stătea singuratică în picioare, răzimată de perete. Prin negura lacrimilor se uita ţintă la faţa bărbatului ei, care trăgea să moară, la fruntea lui îngustă şi la nasu-i lungit, care abia se lămurea în mormanul de perine. Ţarina abia împlinise şaptesprezece ani, când o luaseră din neamul nevoiaş al Apraxinilor şi o aduseseră la curte pentru frumuseţea ei. Nu fusese ţarină decât două luni. Faţa-i prostuţă, cu sprâncene negre, se buhăise de plâns. Suspina ca o copiliţă şi îşi frângea degetele. Se sfia să bocească.

La celălalt capăt al încăperii, stăteau de vorbă în lumina scăzută de sub bolţi, neamurile ţarului, surorile, mătuşile şi unchii, precum şi boierii de sfat: Ivan Maximovici Iazîkov, mic, rotofei, blajin şi mieros, om tare dibaci şi adânc cunoscător al năravurilor de la curte; Alexei Timofeevici Lihaciov, întâiul postelnic, un cărturar bătrân, ursuz dar milostiv şi cneazul Vasili Vasilievici Goliţîn, bărbat de o neasemuită frumuseţe, mijlociu de stat, cu o bărbuţă creaţă, oleacă pleşuv, cu mustăţile bârligate şi cu părul tuns scurt, după portul leşesc, îmbrăcat în contăş şi încălţat în cizmuliţe moi, cu tocuri înalte.

În ochii lui albaştri săgetau sclipiri, mărturisind o anume însufleţire. Era un ceas de grea cumpănă: urma să vestească un ţar nou. Pe cine? Pe Petru sau pe Ivan? Pe feciorul ţarinei Narâşkina sau pe cel al ţarinei Miloslavskaia? Amândoi erau copii neajutoraţi şi puterea fiecăruia din ei sta numai în neamul din care se trăgea. Petru era ager la minte şi voinic, Ivan tâmp şi nevolnic, puteai să faci ce vrei cu el… Pe care să-l aleagă? Pe care?

Vasili Vasilievici se oprise după uşa cu două canaturi, ferecată în aramă şi, plecând urechea, asculta. Uşa dădea în sala tronului, unde cisluiau boierii. Stăteau acolo de dimineaţă, cu blănile pe ei, încinşi, de căldură, nemâncaţi şi nebăuţi. De o parte era neamul Narâşkinilor, iar de partea cealaltă, neamul Miloslavski; fiecare cu oamenii lor de casă. Încăperea era plină: boierii se ciorovăiau, îşi aminteau ocările din trecut şi ştiau că, în acea zi, unii dintre ei se vor înălţa, iar alţii vor lua calea surghiunului.

― Ce larmă! murmură Vasili Vasilievici şi, apropiindu-se de Iazîkov, îi şopti în graiul leşesc: Ivan Maximovici, du-te la patriarh şi întreabă-l: pe cine sprijină?

Iazîkov, cu coama lui de păr bălai, creţ, zâmbi mieros cu buzele-i roşii. În zăpuşeala din încăpere asudase; în jurul lui, plutea o uşoară mireasmă de ulei de trandafiri. Privind de jos în sus, răspunse:

― Cneazule, înalt prea sfinţitul aşteaptă ca şi noi cuvântul tău. În ceea ce ne priveşte, am hotărât parcă…

Lihaciov se apropie, suspină şi spuse, ducând încetişor mâna-i albă la barbă:

― Vasili Vasilievici, în ceasul acesta de cumpănă nu ne este îngăduit a ne dezbina. Noi am chibzuit aşa: lui Ivan i-ar veni tare greu să fie ţar, e prea şubred. Nouă ne trebuie vârtoşie.

Vasili Vasilievici plecă genele, zâmbind cu un colţ al gurii lui frumoase. Îşi dădea seama că dihonia ar fi acum cu primejdie.

― Fie şi aşa, spuse el. Să-l punem pe Petru.

Ridicând ochii albaştri, în lumina lor se ivi deodată un tremur şi o uşoară învăluire de duioşie.

Ţarevna[3] Sofia, a şasea soră a ţarului, intrase tocmai atunci pe uşă şi Vasili Vasilievici rămăsese cu ochii la ea. Nu venea lin ca o lebădă, aşa cum s-ar fi cuvenit unei fete, ci ca o vijelie. Letnicul[4] înflorat rămăsese neîncheiat peste pieptu-i prea mare, iar poalele băteau în lături; panglicile roşii ale cununiţei fluturau. Sub albelile şi rumenelile ce-i acopereau faţa urâtă, se iviseră pete stacojii. Ţarina avea oasele late şi capul mare, era îndesată şi voinică. Nimic nu părea feciorelnic, în totu-i tot, fruntea boltită, ochii verzui şi buzele strânse îi dădeau mai degrabă o înfăţişare de bărbat. Aruncând o privire către Vasili Vasilievici, înţelese, pesemne, vorbele şi răspunsurile lui.

Nările îi tremurară cu trufie. Se duse către crivatul ţarului care se sfârşea, îşi plesni palmele, le încleştă şi se lăsă pe covor, lipindu-şi fruntea de marginea aşternutului. Patriarhul înălţă capul şi privirea-i înceţoşată se opri pe ceafa Sofiei şi pe cozile care-i atârnau pe spate. Cei de faţă ciuliră urechile. Cele cinci ţarevne se închinară. Patriarhul se ridică şi se uită îndelung la ţar. Îşi dădu mânecile negre în sus, îl blagoslovi cu un gest larg şi începu să cetească rugăciunea de dezlegare.

Sofia îşi trecu mâna pe ceafă şi slobozi un ţipăt ascuţit, ca de sălbătăciune, apoi începu să bocească gros. Surorile ei prinseră să se tânguie şi ele… Ţarina Marfa Matveevna căzu cu faţa în jos, pe un jeţ. Feodor Matveevici Apraxin, fratele ei mai mare, înalt şi voinic, cu o blană până-n călcâie, se apropie de ţarină şi o mângâie pe umăr. Iazîkov se duse la patriarh, îi sărută mâna şi-l trase după sine. Patriarhul, Iazîkov, Lihaciov şi Goliţîn trecură cu grabă în sala tronului. Boierii îi împresurară ca o turmă, dând din mâini, întinzând bărbile înainte şi holbându-se fără ruşinare:

― Ce este, prea sfinte? Ce s-a întâmplat?

― Ţarul Feodor Alexeevici a răposat întru Domnul… Să plângem, boieri…

Nimeni nu mai stătu să-l asculte. Îmbulzindu-se, năboind spre uşă, boierii grăbiră către mort şi căzură în genunchi, trântindu-se cu fruntea de covor; apoi, ridicându-se, îi sărutară mâinile galbene ca ceara, împreunate pe piept. De zăduf, candelele începură să sfârâie şi să se stingă. Sofia fu scoasă afară. Vasili Vasilievici se făcu nevăzut. Cnejii Piotr şi Boris Alexeevici Goliţîn, cneazul Iakov Dolgoruki, cu chipul lui tuciuriu, sprâncenat, fioros la înfăţişare şi fraţii acestuia: Luka, Boris şi Grigori se alăturară lui Iazîkov.

― Ne-am luat junghere şi avem zale sub vestminte… spuse Iakov. Ce facem acum? Îl strigăm pe Petru?

― Ieşiţi pe scară, în faţa norodului. Îl strigăm când iese patriarhul… Dacă-l strigă careva pe Ivan Alexeevici, să izbiţi în tâlhari cu jungherele, să izbiţi aprig…

După un ceas de vreme, patriarhul ieşi pe scara din faţă şi, blagoslovind glotimea strânsă ― streliţi, boiernaşi, cinovnici, neguţători şi târgoveţi ― întrebă:

― Pe care din cei doi ţarevici îl vreţi în scaun?

Pe toată întinderea licăreau focuri. Luna asfinţea dincolo de gârla Moscovei. Lumina ei gheţoasă lucea în tinicheaua turlelor. Câteva glasuri din mulţime răcniră:

― Îl vrem pe Petru Alexeevici…

Se auzi şi un strigăt răguşit:

― Îl vrem pe Ivan…

Un freamăt se tălăzui către locul de unde izbucnise glasul, care în răstimp se stinsese; apoi, gloata se dezlănţui vijelios:

― Petru! Petru!

7

În ograda lui Danila, doi zăvozi priponiţi în lanţ se năpustiră către Alioşka, sugrumându-se de mânie. O fetişcană cu bube la gură şi cu un cojocel pus pe cap îl îndrumă spre scara ferecată de polei, pe unde se intra în casă. Chicotind anapoda, se trase de grabă într-o odăiţă de sub scară, unde se vedea în întuneric pâlpâind focul din vatră.

Urcând pe scară, Alioşka auzi sus, în casă, răcnete năprasnice, ca de nebun… „S-a mântuit cu mine, îşi spuse băietanul, nu mai scap teafăr de-aici…“ Apucă scândurica ascuţită care atârna de o sfoară şi, cu mare anevoinţă, izbuti să deschidă uşa umflată. Îl trăsni un val de căldură şi un iz amestecat, de votcă şi ridichi. La masa aşezată sub icoane, şedeau un popă cu laţele împletite în codiţă, cu barba roşcovană ca o mătură şi un bărbat mărunt, ciupit de vărsat, cu nasul ascuţit.

― Bagă mintea în el pe poarta din dos! strigau ei, ciocnind stacanele.

Al treilea bărbat, burduhos, îmbrăcat într-o cămaşă smeurie, cu brâul desfăcut, strângea pe un băietan între genunchi şi-i trăgea cu cureaua pe dosul despuiat. Poponeţul uscăţiv, vrâstat de dungi roşii, se frământa şi se zbătea. „Văleu, tătucule, văleu“, se jeluia cel bătut. Alioşka îngheţă.

Văzându-l, ciupitul prinse a clipi mărunt din pleoapele lipsite de gene. Popa deschise o gură mare şi strigă cu glas răguşit:

― Iaca încă unul. Trage-i şi istuia!

Alioşka se înţepeni zdravăn pe picioare vârându-şi capul între umeri. „S-a mântuit cu mine…“

Burduhosul întoarse capul. Un băietan cu ochii albaştri şi rotunzi ţâşni dintre picioarele lui, ţinându-şi nădrăgeii cu mâna. O zbughi pe uşă şi dus a fost. Potrivit poruncii ce primise, Alioşka se aruncă în genunchi, izbindu-se de trei ori cu fruntea de podele. Ridicându-l de guler, burduhosul îl trase către faţa-i tuciurie, năduşită şi-l întrebă, trântindu-i în nas o duhoare caldă de vin dospit:

— Ce vrei? Umbli după furtişaguri, ai? Eşti iscoadă? Ce caţi prin casele oamenilor?

Clănţănind din dinţi, Alioşka abia apucă să-i spună de Tîrtov. Burduhosului cu chip tuciuriu i se umflaseră vinele: nu înţelegea nimic…

― Care Tîrtov? Care cal? Va să zică ai venit să furi calul? Eşti hoţ de cai?…

Alioşka zbucni în plâns, se jurui, se închină cu trei degete… Omul cu chip tuciuriu îl înşfăcă mânios de păr, îl târî după el, tropăind din cizme, deschise uşa cu piciorul şi-l zvârli pe scara lucie de polei…

― Alungaţi hoţul! răcni, clătinându-se. Şarok, Brovka, Înhăţaţi-l…

Cumpănindu-şi în uşă făptura-i de taur, Danila Menşikov se întoarse la masă. Umplu gâfâind stacanele, prinse în cangea degetelor câteva felii de ridiche şi vorbi:

― Ascultă, popo, tu care ai cetit Evanghelia, trebuie să ştii, tună el, feciorul meu îşi face de cap… A început să şi fure, puiul de căţea. Ce să fac cu el? Să-l ucid? Ce scrie la Evanghelie?

Popa Filka răspunse firoscos:

― Evanghelia scrie aşa: bate-ţi copilul cât e mic, ca să ai pace la bătrâneţe. Şi bătându-l, să nu te laşi muiat de înduioşare. Băţul nu ucide, ci întăreşte. Sângerează-l adânc, căci aşa ai să-i mântui sufletul…

― Amin, suspină omul cu nas ascuţit.

― Numai oleacă să răsuflu şi-l chem iar, spuse Danila. Treaba merge prost, fraţilor… Din rău în mai rău… Copiii nu te mai ascultă, smerenia de altă dată s-a dus… Ţarul nu ne-a mai plătit lefurile de doi ani… Nu mai avem nici ce îmbuca… Streliţii ameninţă c-au să dea foc Moscovei din tus-patru colţurile… Norodul e în mare fierbere… O să ne prăpădim cu toţii…

Cărturarul Foma Podşcipaiev, cel ciupit de vărsat şi cu nas ascuţit, zise:

― Niconienii[5] au dărâmat credinţa cea veche, dar cu ea (ridică un deget) trăia lumea… Altă credinţă n-avem… Copiii se nasc în păcat; poţi să-i omori în bătaie, tot fără suflet rămân.!. Sunt copiii veacului lor… Niconieni… Turmă fără păstor, hrană pentru Satana… Protopopul Avvacum[6] scria: „Niconiene, nu cumva vrei să iei partea lui Cristos şi să i-o jertfeşti tatălui tău, diavolului?…“ Diavolului! (Ridică iarăşi degetul). Şi mai departe: „Ce eşti tu, niconiene;? Eşti scârnăvie şi duhoare, câine spurcat…“

― Câini! urlă Danila izbind cu pumnul în masă,

― Popii şi protopopii niconieni poartă anterie de mătase şi nu-şi mai încap în piele, blestemaţii! glăsui popa Filka.

După această zbucnire, Foma Podşcipaiev urmă:

― Protopopul Avvacum vorbeşte şi despre asta: „Frate Ilarion, vlădică de Reazan, adu-ţi aminte cum s-a pustiit Melchisedec în bunget de codru, pe muntele Tabor. Se hrănea cu lăstari şi se adăpa cu rouă. Era un duhovnic drept, nu umbla după vin şi licori, nici după votcă, nici după rachiuri strecurate, nici după bere cu mirodenii. Frate Ilarion, vlădică de Reazan, auzit-ai cum a vieţuit Melchisedec? Nu s-a dedat desfătărilor şi nu s-a lăfăit în rădvan tras de cai murgi, cu toate că purcedea din neam de rigi. Dar tu ce eşti, popă bicisnic?… Te urci în rădvan, te umfli ca o băşică deşartă, te tolăneşti pe perine, îţi piepteni părul ca o codană şi, scoţând mutra afară, te preumbli pe medean, să te placă hoţomanele de maici… Vai ţie, sărmane… Se vede cât colo că diavolul ţi-a luat minţile. N-ai oblicit şi nu cunoşti vieţile sfinţilor…“

Popa Filka izbucni în râs, mijindu-şi ochii şi săltând din obraji. Danila umplu iarăşi stacanele. Şi iarăşi le deşertară.

― Streliţii au şi început a rupe bucoavnele niconiene şi a le arunca cât colo, spuse el. Deie Domnul să se ridice întru apărarea datinei străvechi!...

Întoarse capul către uşă. Câinii se dezlănţuiseră cu mânie. Treptele scării începură să scârţâie. În dosul uşii, se auzi rugăciunea lui Cristos. „Amin“, răspunseră cei trei. Intră Ovsei Rjov, cumnatul lui Danila, o namilă de strelit din polcul lui Pâjov. Se închină către ungherul cu icoane şi îşi dădu părul pe spate.

― Chefuiţi! spuse liniştit. Nu ştiţi ce se petrece sus?… Ţarul a răposat… Narâşkinii şi Dolgorukii l-au strigat pe Petru… Nimeni nu se aştepta la o asemenea năprasnă… Boierii şi niconienii au să ne robească pe toţi…

8

Rostogolindu-se de-a buşilea pe scară, Alioşka se opri într-un nămete de zăpadă. Zăvozii săriră asupra lui, rânjindu-şi colţii galbeni. Băiatul îşi feri capul şi închise ochii… Dar zăvozii nu-l crâmpoţiră… Mare minune! L-a păzit Dumnezeu!

Câinii se traseră deoparte, mârâind. Cineva se lăsă pe vine lângă Alioşka şi-l împunse cu degetul în tâmplă:

― Cine eşti tu?

― Alioşka deschise un ochi. Câinii se zburliră iarăşi la câţiva paşi de el. Băiatul care fusese bătut adineaorea, şedea pe vine lângă el.

― Cum te cheamă? întrebă acesta.

― Alioşka.

― Al cui eşti?

― Al lui Brovkin, de la ţară.

Băiatul se uită la el ca un câine, plecându-şi capul când pe un umăr, când pe celălalt. De după coperişul unui grajd, luna îi lumina faţa cu ochii mari. Părea a fi un flăcăuaş tare isteţ…

― Vino să te încălzeşti, spuse el. Dacă nu vii, să vezi ce-ţi fac… Vrei să ne luăm la trântă?

― N-am chef, răspunse Alioşka, lăsându-se pe burtă. Se măsurară iarăşi din ochi. Dă-mi drumul, urmă cu glas tărăgănat, lasă-mă… Nu ţi-am făcut nimic… Vreau să plec…

― Unde?

― Nu ştiu nici eu… Mi-a spus că mă-ngroapă de viu… Are să mă ucidă şi acasă.

― Te bate tătâne-tu?

― Tata m-a vândut în robie, aşa că acum nu mă mai bate. Dar mă stropşesc slugile, fireşte. Când eram acasă, de bună seamă că mă bătea…

― Ai fugit de la boier?

― Pân-acuma n-am fugit… Dar pe tine cum te cheamă?

― Alexaşka… Menşikov… Tata mă burduşeşte de două-trei ori pe zi. Nu mi-au mai rămas pe dos decât oasele; carnea e stâlcită toată.

― Aracan de tine!

― Vii să te încălzeşti?

― Viu.

Cei doi băietani se strecurară degrabă pe după scară, în cămara în care Alioşka văzuse adineaorea focul pâlpâind în vatră. Era cald şi uscat, mirosea a pâine proaspătă; o lumânare de seu ardea într-un sfeşnic de fier cu împletituri. Gândaci de cuhne mişunau pe pereţii de bârne înnegriţi de fum. N-ai mai fi plecat de acolo cât lumea.

― Vasenka, zise cu grabă Alexaşka, întorcându-se către o bătrânică scundă care trebăluia la cuhne, să nu mă pârăşti tatii. Descalţă-te, Alioşka. Băietanul de gazdă îşi scoase pâslarii. Alioşka se descălţă şi el. Se urcară pe cuptorul care prindea jumătate din încăpere. Doi ochi îi priveau din întuneric, fără să clipească. Erau ai fetişcanei care-i deschisese poarta lui Alioşka. Se trase mai în fund şi se vârî după hogeac.

― Hai să mai stăm de vorbă, spuse în şoaptă Alexaşka. Maică-mea a murit. Tata umblă beat de dimineaţă până seara şi vrea să-şi aducă altă nevastă. Iar mie mi-i tare frică de o mumă vitregă.

Acuma mai e cum e, dar atunci o să-mi scoată sufletul…

― Chiar că o să-ţi scoată sufletul, întări Alioşka.

Fata se smiorcăi în dosul hogeacului.

― Asta spun şi eu… Am văzut deunăzi la porţile Serpuhovskie o şatră de ţigani ursari… Îi trăgeau din ţivlitori… Cântau, jucau… M-au chemat la ei. Vrei să fugim cu ţiganii?… Vrei?

― Cu ţiganii o să crăpăm de foame, răspunse Alioşka.

― Atuncea să ne tocmim la niscai neguţători… Şi la vară să plecăm. Poate prindem un pui de urs în pădure. Cunosc eu un târgoveţ care prinde urşi… Ar putea să ne înveţe şi pe noi.. Tu duci ursul, iar eu cânt şi joc… Ştiu toate cântările. Cât îi Moscova de mare, jucător mai grozav ca mine nu se află!

Fata se smiorcăia mereu în dosul hogeacului. Alexaşka o ghionti în coaste:

― Ia mai potoleşte-te, afurisito… Ştii ceva? Hai s-o luăm cu noi.

― Cu o muiere e multă bătaie de cap…

― O luăm la vară, să ne ajute la cules ciuperci. E ea cam toantă, dar adună ciupercile tare repede… Acuma o să mâncăm un blid de ciorbă; pe urmă mă cheamă sus, să spun rugăciunea şi-mi mai trage o chelfăneală. După aceea mă întorc şi ne culcăm. Iar mâine, cum se face ziuă, tragem o raită prin Kitai-gorod[7], peste gârla Moscovei. Acolo am nişte cunoscuţi. Aş fi tulit-o eu de mult, dar n-am avut un tovarăş…

― De-am găsi un neguţător, să ne tocmim la el să vindem plăcinte, spuse Alioşka.

Sus se auzi o uşă trântită: plecau musafirii. Scara gemea sub paşii lor. Glasul ameninţător al lui Danila îl chema pe Alexaşka.