PDF Cand apare copilul de Francoise Dolto.

În luna august 1976, în timp ce eram în concediu, am primit un telefon. Directorul de la France-Inter, dl Pierre Wiehn, pe care nu îl cunoşteam, mi-a propus ca începând cu acea toamnă să particip la o emisiune ce urma să se ocupe de problemele pe care le au părinţii în relaţia cu copiii lor. Să mă gândesc în timpul concediului la ce am să fac după, nu! Un nu categoric şi datorită dificultăţii unei asemenea emisiuni, având în vedere că atâţia factori inconştienţi sunt în joc când e vorba de educaţie. Peste câteva zile, adjunctul directorului de la France-Inter, Jean-Chouquet, m-a sunat încercând să fie mai convingător. Cererea e mare, îmi spunea el; de când radioul a devenit prietenul fiecărui cămin, mulţi părinţi aşteaptă prin el răspunsuri la problemele lor psihologice. Trebuie făcută o emisiune despre dificultăţile legate de educaţia copiilor. Posibil. Dar de ce să apelaţi la mine, un psihanalist atât de prins de meseria lui? Acesta este rolul educatorilor de profesie, al psihologilor, al mamelor şi taţilor din familiile tinere. Multe persoane sunt preocupate de aceste lucruri. În ceea ce mă priveşte, răspunsul este nu… şi nu m-am mai gândit la asta.

Dar când m-am întors la lucru, Pierre Wiehn m-a sunat din nou. Veniţi măcar să stăm de vorbă: studiem problema şi vrem să ne consultăm cu dumneavoastră. Am vrea să vă spunem care sunt ideile noastre. Ţinem foarte mult la acest proiect. Tocmai mă întorsesem din concediu, odihnită şi încă nepresată de un program prea încărcat Am acceptat.

Şi astfel, într-o după-amiază de la începutul lui septembrie m-am dus să-i întâlnesc pe aceşti domni în clădirea impunătoare pe care o ocupă Radio-France, să reflectăm împreună şi, încet-încet, m-am lăsat câştigată de cauza lor.

Da, era adevărat, se putea face ceva pentru vârsta copilăriei. Existau multe cereri din partea publicului. Cum puteam să le răspundem în mod eficient fără să facem rău, fără să îndoctrinăm şi, profitând de această audienţă, să facem ceva pentru cei care sunt viitorul unei societăţi ce nu îi înţelege niciodată? Este adevărat, de asemenea, că toţi cei ce dau consultaţii psiho-medicale constată că tulburările de adaptare pentru care le sunt aduşi copiii îşi au originea în prima copilărie. Pe lângă tulburările reacţionale recente, cauzate de evenimente şcolare sau familiale, există adevărate nevroze infantile şi psihoze care au debutat cu tulburări ce ar fi fost rezolvate dacă părinţii şi copiii ar fi fost ajutaţi să se înţeleagă fără angoase şi sentimente de culpabilitate, de-o parte şi de cealaltă. Aceste tulburări au condus la o stare patologică cronică, manifestată deopotrivă prin dependenţă, respingere şi dezvoltare dizarmonică a copilului. Suferinţa morală a copiilor foarte mici se exteriorizează la început prin disfuncţii viscerale digestive, pierderea poftei de mâncare, a somnului, agitaţie sau apatie, sau chiar printr-o indiferenţă faţă de toate şi pierderea plăcerii de a se juca, de a face zgomot; întârzierea în vorbire, tulburările de motricitate, tulburările reacţionale sunt semne târzii ale pierderii comunicării prin limbaj cu cei din jur. Aceste fenomene precoce sunt nenumărate în prima copilărie, dar complet ignorate de majoritatea părinţilor care se mulţumesc să aştepte vârsta şcolară, pedepsind sau dând calmante copiilor care deranjează, pentru că, într-o zi, un medic le-a recomandat un medicament pe care de atunci îl folosesc frecvent. Se poate spune că, până la vârsta şcolară obligatorie, dificultăţile relaţionale ale copilăriei nu sunt percepute ca atare de conştiinţa adulţilor. Or, tocmai acestea creează premisele unui viitor psiho-social perturbat. Asta nu înseamnă că părinţii nu îşi iubesc copiii, dar nu îi înţeleg, nu ştiu sau nu vor, confruntaţi fiind cu propriile lor greutăţi, să se gândească la dificultăţile psihice ale primilor ani ai fiilor sau fiicelor lor care, încă din primele momente de viaţă, sunt nişte fiinţe făcute pentru comunicare şi dorinţă, fiinţe care au nevoie de siguranţă, de dragoste, de bucurie şi de cuvinte, chiar mai mult decât de îngrijiri materiale, de igienă alimentară sau corporală. Pe de altă parte, medicina şi chirurgia au făcut asemenea progrese încât mulţi copii care altădată, în urma unor boli infecţioase sau unor tulburări funcţionale şi dereglări fiziologice, mureau la vârste mici, astăzi sunt salvaţi; tot aşa cum alţii sunt salvaţi după o viaţă intrauterină dificilă şi o naştere prematură, urmată de lungi perioade de incubator; dar tot atât de adevărat este că aceşti copii atât de bine îngrijiţi din punct de vedere medical şi refăcuţi din punct de vedere fizic prezintă deseori simptome de regresiune şi probleme de dezvoltare a vorbirii, în sensul larg al termenului, tulburări ale sănătăţii psiho-sociale, atât în mediul lor familial, cât şi în societate, cu ceilalţi copii de vârsta lor. Efectele unei prime copilării perturbate în dezvoltarea ei, înainte de vârsta de trei sau cinci ani, nu devin vizibile decât prea târziu, la vârsta şcolară, prin imposibilitatea acestor copii de a participa în siguranţă şi cu bucurie la activităţile celor de vârsta lor. Şi încă şi mai târziu, o dată cu apariţia tulburărilor reacţionale, a decompensărilor psihosomatice în lanţ, a diverselor simptome de angoasă sau de respingere de către copiii de vârsta lor sau de către adulţii din jur, ei sunt în sfârşit consultaţi de specialişti. Şi încă aceştia sunt fericiţi în comparaţie cu cei care, din acel moment, se văd izolaţi, despărţiţi de părinţii lor prin spitalizări sau internări în instituţii de specialitate, care de cele mai multe ori îi marginalizează pentru totdeauna.

De aceea, ceva ar trebui făcut mult mai devreme, din momentul în care copilul, crescând, creează probleme mamei sale în viaţa relaţională. Dar cum?

Nu puţine sunt cazurile când părinţii sunt lucizi, dornici să înţeleagă eşecul eforturilor lor în creşterea copilului; dar problemele care se pun sunt probleme de educaţie în sens larg, iar ei spun că încearcă „tot”, se angoasează din cauza nereuşitei în timp ce copilul lor îşi pierde pofta de viaţă pentru că nu izbuteşte să se facă auzit; el, ale cărui tulburări în dezvoltare sunt de fapt chemări în ajutor adresate celor de la care, ca părinţi, el aşteaptă totul. Şi astfel, provocându-le angoase, copilul se angoasează şi mai mult.

Nu ar fi posibil oare ca aceşti părinţi cu probleme să fie ajutaţi să se exprime, să reflecteze la sensul dificultăţilor pe care le au copiii lor, să-i înţeleagă şi să le vină în ajutor, şi nu să-i reducă la tăcere, să ignore semnele suferinţei proprii acestei vârste? Sau să fie informaţi în legătură cu felul în care un copil poate fi făcut să se simtă în siguranţă, sau care îi poate permite să se dezvolte, să-şi recâştige încrederea în sine după încercări sau eşecuri, după o boală grea, o infirmitate sechelară, o deficienţă fizică, mentală sau afectivă reală? Nu există încercare mai mare pentru părinţi decât atunci când îşi constată neputinţa în faţa suferinţei fizice sau morale a propriului copil, şi nici încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranţă existenţială, a sentimentului de încredere firească pe care o are în adult. Se impune deci să-i informăm pe părinţi. Să răspundem la chemările lor în ajutor. Să dedramatizăm situaţii deja blocate. Să-i deculpabilizăm şi pe unii şi pe ceilalţi, cu scopul de a le trezi propria putere de a judeca; să-i determinăm pe părinţi să-şi înţeleagă altfel contribuţia în dezvoltarea perturbată a copilului lor; să-l ajutăm uneori să se înţeleagă pe ei înşişi, pornind de la dificultăţile pe care le reprezintă în ochii lor acest copil cu probleme, cauză aparentă – uneori reală – a propriei lor derute, a unor dificultăţi care sunt adesea, fără ca ei să-şi dea seama, o reacţie la propriile lor erori care împiedică evoluţia copilului lor spre dobândirea autonomiei, deoarece, în funcţie de vârstă şi fire, i-au acordat prea multă sau insuficientă libertate. Se putea oare încerca aşa ceva? Nu merita să facem această experienţă?

Pericolul nu constă în a trezi speranţe în soluţii gata făcute, în trucuri educative eficiente, când, de fapt, de cele mai multe ori e vorba de probleme emoţionale complexe, care îşi au originea la adulţii deveniţi părinţi, în repetarea unor comportamente ale propriilor lor părinţi – sau, dimpotrivă, în opoziţia lor faţă de condiţia de genitori înhămaţi prea tineri la obligaţii familiale cărora nu reuşesc să le facă faţă, în timp ce îşi continuă propria adolescenţă prelungită: intraţi, de fapt, prea devreme într-o viaţă responsabilă? Evident, nu trebuia aşteptat prea mult de la acest gen de emisiune; dar era oare acesta un motiv de a te eschiva? Aceasta urma să trezească, bineînţeles, orice s-ar zice, multe contestaţii; dar era oare acesta un motiv să nu încerci? Evident, multe situaţii familiale sunt prea delicate, prea multe procese inconştiente sunt în joc în deteriorarea comunicării în cadrul familiei pentru ca părinţii să-şi mai poate regăsi seninătatea necesară unei asemenea reflecţii; şi asta cu atât mai mult cu cât părinţii cu probleme aşteaptă din partea copiilor lor, a reuşitei acestora, o consolare pentru nereuşitele proprii. Câţi părinţi răniţi în perioada propriei copilării, decepţionaţi de viaţa afectivă conjugală şi de relaţia lor cu cei apropiaţi, descurajaţi profesional nu îşi pun toate speranţele în progenitura lor, în aşa fel încât cel mai mic eşec al acesteia îi duce la disperare; în consecinţă, o copleşesc cu o responsabilitate paralizantă pentru cei mici, în loc să o ajute, într-un climat de siguranţă şi destindere, să-şi păstreze încrederea în ea însăşi, să spere…

Cum trebuia să procedăm? în primul rând, să nu răspundem direct şi la orice întrebare, chiar dacă păstrăm anonimatul. Trebuia să solicităm scrisori detaliate, asigurându-i pe cei care ne scriu că ele vor fi citite cu atenţie, deşi puţine vor putea primi răspuns, dat fiind timpul scurt de emisie. Formularea în scris a propriilor dificultăţi reprezenta deja un mijloc de a se ajuta singuri. Aceasta era prima mea idee.

După citirea corespondenţei, urma să alegem dintre solicitări pe cele care, printr-un caz particular, pun o problemă care ar putea interesa un mare număr de părinţi, deşi ea se prezintă diferit pentru fiecare copil în parte. Modul de viaţă familială, numărul de copii, vârsta şi sexul, poziţia copilului în raport cu fraţii săi sunt tot atâţia factori ce trebuie cunoscuţi, căci de ei depind mult reacţii emoţionale, precum şi viziunea despre lume pe care şi-o formează zi de zi copilul în perioada dezvoltării, în timp ce îşi caută propria identitate prin procese de stimulare, de rivalitate, de identificări succesive. Va trebui, de asemenea, să spunem părinţilor care ne vor asculta că există perioade privilegiate pe care la traversează toţi copiii, fiecare în felul său, în timp ce cresc, şi care ridică anumite probleme, în cursul cărora lipsa de înţelegere, deruta adulţilor în faţa eşecurilor copiilor sunt mai dureroase pentru ei decât în alte perioade şi prilejuiesc interpretări greşite, omisiuni, interferenţe reacţionale care dăunează unei rezolvări fericite a acestor etape de evoluţie. Va trebui deci să vorbim, plecând de la cazuri particulare, despre cele mai frecvente dificultăţi, astfel încât emisiunea să aducă reale servicii în înţelegerea copilăriei de către adulţi, cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre ei nu au nici cea mai vagă idee despre problemele ce-i sunt specifice şi despre modurile de reacţie care, în funcţie de natura fiecărui copil, însoţesc întotdeauna o rezolvare favorabilă.

Ceea ce părinţii, adulţii în general, nu ştiu este că, încă de la naştere, puiul de om este o fiinţă din şi pentru limbaj şi că multe din problemele pe care le are îşi găsesc rezolvarea favorabilă dezvoltării sale dacă îi sunt explicate. Oricât de mic ar fi, dacă mama sau tatăl său îi vorbesc despre motivele cunoscute sau presupuse ale suferinţei sale, un copil este în stare să treacă peste acea dificultate păstrându-şi încrederea în el şi în părinţii lui. Înţelege el oare sensul cuvintelor sau dorinţa de a ajuta, evidentă în aceste cuvinte? În ceea ce mă priveşte, consider că el este foarte devreme receptiv la sensul limbajului matern, precum şi la sensul umanizant al vorbelor pline de compasiune şi adevăr care îi sunt adresate. Ele îi provoacă un sentiment de siguranţă şi de liniştire în mai mare măsură decât ţipetele, cearta, loviturile, menite să îl facă să tacă şi care, uneori, se dovedesc eficiente. Acestea din urmă îi conferă mai degrabă un statut de animal domestic supus şi înspăimântat de stăpânul său, decât de fiinţă umană ajutată de către cei ce îl iubesc să-şi depăşească dificultăţile existenţiale, ale căror singure mijloace de exprimare rămân – în absenţa vorbelor lămuritoare şi deci liniştitoare – ţipetele şi stările de indispoziţie. Această comunicare umanizată mi s-a părut de cele mai multe ori uitată în zilele noastre, în ceea ce priveşte relaţiile cu copiii, martori permanenţi ai vieţii cuplului pe care îl formează părinţii, dar lipsiţi de cuvinte care să se adreseze anume persoanei lor – şi acest lucru în special în viaţa de la oraş, fie că sunt crescuţi de mamă sau de o femeie care se ocupă de ei, fie că sunt duşi la creşă; în timp ce altădată, în familia tribală, se găsea întotdeauna un adult fără un rost precis care, în lipsa părinţilor, ştia să vorbească, să cânte, să legene, să-l împace pe copil, arătându-se plin de toleranţă faţă de suferinţele lui. Iar apoi, în toată perioada educaţiei e de dorit să poţi răspunde cu sinceritate la toate întrebările pe care ţi le pune, să-i trezeşti capacitatea de observaţie, raţionament şi simţ critic. Un asemenea limbaj considerăm că trebuie descoperit sau redescoperit de către părinţi. Iar toate aceste adevăruri de bun simţ trebuiau fără îndoială spuse acelor părinţi care le-au uitat.

Oare această sarcină, socială în bună măsură, revenea unui psihanalist? Un psihanalist este format pentru a asculta în linişte pe cei care, vorbindu-i, încearcă să-şi regăsească ordinea interioară perturbată de dificultăţi anterioare; prizonieri ai unor procese repetitive care împiedică evoluţia lor umană, aceştia se străduiesc, prin reevocare, să le decodeze sensul perturbator. Şi atunci, un asemenea specialist, cum sunt şi eu, trebuia să vorbească la radio, să răspundă la întrebări privitoare la educaţie? Mi-am pus şi atunci şi îmi pun şi acum această întrebare. Este adevărat că eu vorbesc având la bază informaţiile mele privind psihanaliza, precum şi nenumăratele dificultăţi nerezolvate pe parcursul educaţiei ale celor pe care i-am întâlnit în profesiunea mea, tineri şi mai puţin tineri – şi nu pot vorbi altfel. Totuşi, chiar dacă evoluţia oricărei fiinţe umane străbate aceleaşi etape de dezvoltare, fiecare îi percepe în alt mod dificultăţile, întotdeauna asociate cu cele ale propriilor părinţi, fie ei oricât de bine intenţionaţi. Îmi va permite oare această cunoaştere, întotdeauna particulară şi individuală a suferinţei omeneşti, să îi ajut pe ceilalţi? Nu ştiu. Experienţa îşi va spune cuvântul. Mă întrebam dacă ar putea fi evitate suferinţe de felul celor prin care trec în timpul vieţii lor comune unii părinţi şi copii ce se află, ca noi toţi, prinşi în capcana unor dorinţe inconştiente – ştiut fiind faptul că acestea din urmă sunt, ca întotdeauna între părinţi şi copiii lor, marcate de interdicţia incestului şi de dificila rezolvare creatoare a acestor dorinţe barate unele în raport cu altele în cadrul relaţiilor familiale. Dar dacă e adevărat că sunt psihanalist, e la fel de adevărat că sunt şi femeie, soţie, mamă, că am cunoscut şi eu problemele acestor roluri diferite, după cum cunosc şi cursele pe care ţi le întinde buna credinţă. Deci voi vorbi ca femeie care, deşi psihanalist, este la vârsta de a fi bunică şi chiar mai mult, o femeie ale cărei răspunsuri sunt discutabile, iar ideile ce o conduc, contestabile într-o lume în mişcare; copiii de azi vor fi adolescenţii şi adulţii de mâine ai unei civilizaţii în plină mutaţie. Voi încerca doar să aduc puţină lumină în problemele celui care pune întrebări. Ascultătorii sau cei care îmi scriu, precum şi cei care mă ascultă sau îmi vor citi răspunsurile, nu vor trebui să-şi imagineze că sunt depozitara unei adevărate ştiinţe pe care nu o vor pune în discuţie. Este mai degrabă vorba de o etapă a unei căutări, ce îmi aparţine, în direcţia problemelor actuale cu care se confruntă copiii de astăzi, supuşi, din multe puncte de vedere, atât unor experienţe şi unui climat psihosocial în schimbare cât şi unor situaţii noi pentru toată lumea. În răspunsurile pe care le dau, intenţia mea este de a-i determina pe părinţii confruntaţi cu dificultăţi să-şi vadă problemele dintr-un unghi puţin diferit de cel cu care s-au obişnuit, de a trezi în mintea ascultătorilor ce nu sunt direct implicaţi preocuparea pentru soarta copiilor din jurul nostru, pe care noi, adulţii din preajmă, trebuie să-i protejăm şi să-i susţinem, ajutându-i astfel să dobândească în deplină siguranţă sentimentul propriei responsabilităţi.

Oare este copilăria de astăzi copia copilăriei noastre? Trebuie oare reluate tipurile de comportament care au reuşit în creşterea generaţiilor trecute? Cu siguranţă, nu. Condiţiile vieţii s-au schimbat şi se schimbă în continuare, iar copiii de astăzi se confruntă cu acestea în dezvoltarea lor. Neschimbată a rămas doar setea copiilor de a comunica cu adulţii. Această sete există şi a existat dintotdeauna, deoarece ea reprezintă particularitatea fiinţei umane de a se exprima şi de a încerca, dincolo de barierele de vârstă şi limbă, să comunice cu ceilalţi, şi, de asemenea, de a suferi atunci când nu poate să o facă sau când mijloacele sale se dovedesc inadecvate.

Trăiesc cu speranţa că toţi cei ce vor citi răspunsurile pe care le dau acestor scrisori venite de la părinţi sau, mai rar, de la tineri, vor fi tentaţi să reflecteze la rândul lor la aceste probleme, la sensul lor, la diferitele soluţii ce li s-ar putea da. Şi, deopotrivă, să reflecteze la acest extraordinar mijloc de informaţie şi de întrajutorare care este radiofonia, ce permite comunicarea unor oameni care nu se cunosc, în legătură cu probleme care făceau odinioară parte din secretele de familie.

Pentru unii dintre ei aceste răspunsuri ar evoca amintiri despre propria educaţie, dificultăţi trăite de ei înşişi pe vremea când erau copii sau de părinţii lor când îi creşteau, dificultăţi asemănătoare acelora pe care le-au avut sau le au cu propriii lor copii şi pe care ştiu să le depăşească fără să ceară ajutor. Toţi – sper –, întâlnind oamenii din alte familii decât ale lor, îi vor privi altfel pe părinţii şi pe copiii aflaţi în cumpănă, vor observa cu alţi ochi reacţiile copiilor care se joacă în parcuri, ale celor care se chinuie în clase, ale celor care vin să-i deranjeze în momentele lor de linişte. Poate că în acest fel vor fi ajutaţi să încerce să le vorbească acestor copii în alt mod, să nu-i judece prea repede, să găsească, gândindu-se, răspunsuri pentru problemele cotidiene cu care sunt ei confruntaţi, probleme care constituie multe exemple din această carte. Poate că vor şti, mai bine ca mine, să găsească acele cuvinte care să vină în ajutor dificilei condiţii umane de a fi părinte şi aceleia, nu mai puţin dificile, de a fi copil, la cei în mijlocul cărora trăiesc şi care le pun întrebări.

Această carte consemnează primele luni de difuzare ale emisiunii de la France-Inter: Când apare copilul.

Mulţumesc aici tuturor membrilor micii noastre echipe: lui Bernard Grand, producătorul mereu atent, cu ochii la cronometrul lui Jacques Pradel, cel care dialoghează cu mine pe post; lui Catherine Dolto, cea care a rezumat toate scrisorile la care ne-am oprit, permiţându-ne să alegem temele dominante ale fiecărei emisiuni; de asemenea, tehnicienilor şi secretarilor devotaţi de la camera 5 348, de pe avenue du President Kennedy nr. 116, Paris, arondismentul XVI.

Există întotdeauna un motiv

(Când apare copilul)

Françoise Dolto, sunteţi psihanalist; cu toate acestea, nu e vorba să daţi aici consultaţii personale. Sunteţi de aceeaşi părere?

Bineînţeles. Şi, cu toate că sunt psihanalist, cum bine spuneaţi, sper că am şi bun simţ şi că aş putea să-i ajut pe părinţii ce au probleme, acel gen de probleme ce preced, la copii, perturbări mai grave care îi vor determina să consulte mai târziu medicii; mai precis, psihiatrii. Există multe lucruri, aparent banale, pe care părinţii nu le iau la început în serios; de altfel nici medicii. Părinţii ştiu doar că ceva nu merge: copilul lor s-a schimbat. Ei ar vrea să afle cum să procedeze şi, de cele mai multe ori, ar putea găsi singuri soluţia dacă s-ar gândi puţin. Asta aş vrea eu: să-i ajut să gândească.

Într-adevăr, e mai uşor să previi decât să vindeci. Pe de altă parte, nu e întotdeauna vorba de drame: sosirea pe lume a unui copil este şi un prilej de bucurie şi de fericire. Cu o condiţie: să-i înţelegi pe copii! Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa.

În general, părinţii îi aşteaptă cu bucurie. Dar, iată, aşteptaţi un copil şi, de fapt, vine un băiat sau o fată. Ai fi vrut fată, şi e băiat; vroiai băiat şi e fată… în plus, într-o familie nu sunt numai părinţii. Există şi bunicii şi, mai ales, fraţii mai mari. Un asemenea eveniment – apariţia unui nou-născut – este o mică dramă pentru mulţi dintre copiii mai mari din familie. Ar trebui chiar să spun că, dacă nu apare gelozia între, să zicem, optsprezece luni şi patru ani, e un semn foarte rău: copilul mai mare trebuie să fie gelos deoarece e confruntat cu o problemă; pentru prima dată vede că toată lumea admiră pe cineva mai tânăr decât el: „Deci trebuie «să faci pe bebeluşul» ca să fii admirat?” Până atunci credea că va fi apreciat doar dacă va creşte mare, o fată sau un băiat mare.

Socotesc că trebuie să-i ajutăm pe părinţi încă din momentul în care apare copilul, pentru că totul devine mai complicat în lunile următoare.

Vorbeaţi despre bun simţ. Este foarte adevărat că, uneori, puţin bun simţ te ajută să descurci o situaţie care, la început, pare foarte încâlcită şi dramatică. Nu am putea face mai clare aceste lucruri printr-un exemplu?

Trebuie să ştim că un copil care are o reacţie neaşteptată are întotdeauna un motiv. Se vorbeşte despre capriciile copilului: capriciile se instalează pentru că le numim capricii. În fond, când un copil are brusc o reacţie neaşteptată, care pune în încurcătură pe toată lumea, noi trebuie să înţelegem ce se întâmplă. Un copil se opreşte pe stradă, nu mai vrea să meargă mai departe: poate nu-i plac pantofii pe care îi are; poate nu vrea să meargă pe acolo; poate se merge prea repede şi, poate, ar trebui să mai meargă cu căruciorul, în timp ce noi credem că e destul de mare ca să meargă deja pe jos: „A petrecut o vacanţă frumoasă, se ţine foarte bine pe picioare…” Dar nu e adevărat! Văzându-se în acelaşi loc după vacanţă el vrea, ca înainte, să meargă cu căruciorul. Nu va mai dura mult. După părerea mea, capriciile apar dintr-o lipsă de înţelegere a copilului: el nu se mai înţelege pentru că adultul nu-l mai înţelege. Aceasta este o problemă de bun simţ! Şi câţi copii nu am văzut eu care au început să aibă capricii? Este cazul oricărui copil vioi şi inteligent care vrea să explice ce simte sau ce doreşte şi care nu ştie cum să facă: atunci devine recalcitrant, protestează, urlă şi… urlă şi părinţii la el. Nu aşa trebuie procedat. Ci încercând să-l înţelegi, spunându-ţi: „Există un motiv. Nu înţeleg, dar să ne gândim!” Şi, mai ales, să nu faci imediat o dramă din asta.

Un alt eveniment ce interesează toate familiile care au copii de vârstă şcolară este începutul anului şcolar; deseori, pentru un copil mic, ieşirea din cadrul familiei, locul nou şi necunoscut, întâlnirea unor oameni noi reprezintă un eveniment.

Vă referiţi la copilul care merge pentru prima oară la şcoală sau la cel care reîncepe un nou an şcolar?

La amândoi. Să ne oprim întâi la copilul care intră în clasa întâi.

Vara trecută, lucram liniştită în grădină şi la un moment dat am auzit o fetiţă care a început să ţopăie de bucurie când l-a văzut venind pe naşul ei: aceasta era pentru ea o sărbătoare. Bun! Acest domn coboară din maşină şi o vede pe fetiţă: „Oh! ce mare ai crescut! Ai să mergi în curând la şcoală!” Atunci, fericită şi plină de importanţă, ea îi spune: „Da, o să merg la şcoală. De la toamnă.” Adică peste două luni. „Ah! ai să vezi tu, ai să vezi, nu e prea vesel. Va trebui să fii cuminte, nu vei mai avea voie să alergi. Uite, acum ţi-ai băgat degetul în nas, nu vei mai avea voie să faci aşa. Şi pe urmă, colegii tăi, ştii, va trebui să le ţii piept. Te vor trage de codiţe. Cum? Vrei să-ţi păstrezi codiţele? Nu, va trebui să-ţi tai părul!” într-adevăr, un tablou terifiant! Copila era veselă înainte de sosirea naşului ei, tot veselă când l-a întâmpinat… iar după, nu i-am mai auzit glasul. Iată un copil care, datorită discursului unui adult care voia probabil să o tachineze, s-a prăbuşit total. Nu e decât un exemplu, dar de câte ori adulţii nu-i spun copilului că începutul şcolii înseamnă pentru el că viaţa frumoasă s-a sfârşit!

Atunci nu trebuie să ne mai mirăm văzând copii care plâng şi care se lasă practic târâţi pe stradă numai ca să nu meargă la şcoală.

Există şi copii care aşteaptă acest moment cu nerăbdare, pentru că vor avea ghiozdan etc. Şi pe urmă, ajung la şcoală, unde se trezesc la grămadă – şi nu se aşteptau la asta. Când se întorc acasă, sau când mama vine să-i ia de la şcoală, aceşti copii sunt foarte neliniştiţi, mai ales a doua zi. Iar în a treia zi, nu mai vor să meargă deloc. Din fericire, cred că există şcoli unde copiii sunt primiţi altfel… Deci lucrurile trebuie luate treptat: nu trebuie bruscat un copil care are o anumită fobie la mersul la şcoală. Poate că tatăl ar putea într-o zi să-şi lase treburile şi să meargă să-l ia de la şcoală, sau să-l ducă dimineaţa. Sunt mulţi copii care, înainte de a merge la şcoală, sunt lăsaţi la cineva care se ocupă de ei, şi acesta este un lucru nou; în plus, trebuie să se scoale foarte devreme în timp ce, pentru ei, şcoala însemna că o să meargă cu alţi copii şi o să se joace; şi de fapt, nu e deloc aşa. Mama lor nu i-a prevenit că o să meargă la cineva şi de acolo la şcoală, că aceeaşi persoană o să-i ia de la şcoală, iar mama nu o să-i vadă decât seara. Eu cred că ar trebui să le spui copiilor care este situaţia, fără să-i sperii, dar dovedindu-le că eşti alături de ei: „Mă voi gândi la tine.” Copiii au mare nevoie să ştie acest lucru. Sau: „Uite, ţi-am adus o poză, sau un bilet de tramvai. Când o să-ţi fie urât la şcoală, o să-l ai în buzunar. Tata ţi l-a dat. N-o să-ţi mai fie aşa frică.” Lucruri de genul ăsta. Copiii au nevoie de prezenţa părinţilor. Acest mediu e insolit. Trebuie ca părinţii să fie reprezentaţi printr-un lucru pe care l-au dat copilului, ca să-i insufle încredere.

Mai trebuie spus ceva, şi anume faptul că un copil nu poate vorbi despre ce s-a întâmplat la şcoală. Când el este în mediul său familial, nu poate vorbi decât despre ce se întâmplă în acel loc, despre ce gândeşte atunci. Copilul este prezent în prezent. Or, el este întrebat: „Ce s-a întâmplat la şcoală?” şi este certat pentru că nu poate să povestească nimic.

Să luăm acum cazul unui copil care e, pentru a doua sau a treia oară, la început de an şcolar. Deci, de data asta, nu mai e vorba de teamă; în schimb, acest copil poate fi tulburat de sosirea unui nou învăţător sau de prezenţa altor colegi, de schimbarea atmosferei sau a clasei etc.

Este important de ştiut dacă cu un an înainte s-a simţit bine la şcoală. Dacă a fost puţin cam indiferent, sau dacă a avut probleme, anul acesta va fi, dimpotrivă, fericit: pentru că nu voia să regăsească aceeaşi învăţătoare. Am văzut mulţi copii aduşi la doctor de părinţi care spuneau: „în fiecare zi când trebuie să meargă la şcoală e bolnav, iar duminica se simte foarte bine.” Vorbeam cu copilul şi, în realitate, el nu o voia pe acea învăţătoare: voia să o aibă din nou pe cealaltă învăţătoare, cea de anul trecut. Din păcate, învăţătoarea cea nouă le-a spus: „Fiţi atenţi, cei care nu ţin pasul se întorc alături de cei mici.” Or, el tocmai asta voia. Îi explicam atunci copilului că e foarte norocos: „Ai noroc că nu-ţi place de învăţătoarea ta; pentru că atunci când ţii la ea nu te străduieşti să ştii tot şi să treci în altă clasă în anul următor.”

Dacă copiilor nu le place de învăţătoarea lor, trebuie să-i întrebi: „Dar explică bine?” Foarte des, ei spun: „Nu-mi place de ea, dar aşa e, explică foarte bine.” „Păi vezi, asta e important. Rostul învăţătoarei este să explice. În rest, o ai pe mama.”

Latest posts in: PDF Cand apare copilul de Francoise Dolto.

PDF Cand apare copilul de Francoise Dolto.

PREFAŢĂ

Există întotdeauna un motiv

(Când apare copilul)