14

Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena.

— Hm! Frumuşel obiect.

— Nici posesoarea n-arată rău…

— Cam coaptă…

— Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi…

Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului:

— Te ocupi dumneata de bagaje.

Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol – înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane – şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie.

— Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament.

Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă.

— Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat .

Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase.

„Arată exact ceea ce este!“, califică mental Elvira Manu.

— Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal…

— A, da… Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin…

— Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă…

Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia.

— …multă clientelă străină.

— Am băgat de seamă.

Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament.

Elvira Manu îi strecură o bancnotă:

— Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director.

Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul.

— Da… e agreabil.

— Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul.

Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile…

— Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie… Îmi permiteţi să mă retrag.

Elvira Manu şovăi câteva clipe.

— Aşteptaţi… Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi…

Directorul se înclină, emiţând preţios:

— Servul dumneavoastră. Porunciţi!

— Mda… Domnule…

— Stănescu. Aristide Stănescu.

Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă.

— Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră.

Stănescu se arătă vag ofuscat:

— Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru…

— Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez…

— Vă stăm la dispoziţie… De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova… Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo… Sau poate preferaţi muzică de café‑concert… V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate – Leon – vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko…

Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor:

— Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu…

— Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi… Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai… exotice…

Elvira Manu avu un gest „nu ne înţelegem“!

— Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra‑man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă.

Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel… Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii.

Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil.

— Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer…

Directorul îşi înghiţi replica: „Da’ atunci ce naiba vrei, cucoană?“

— Desigur, înţeleg foarte bine…

— N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un „chevalier servant“, pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de… tandreţe. Acum aţi înţeles?

— Perfect… Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine…

„Al naibii să fiu“, îşi zise în gând Stănescu, „iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor… E plină lumea de smintiţi!“

— Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza.

Directorul se înclină:

— Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită.

Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală:

— Bonnes vacances!

* * *

Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile.

Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athénée Palace‑ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie.

Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu.

Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii – trei, patru apariţii pe săptămână – şi accidentalii.

Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului – locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc –, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului.

Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso.

Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, „băieţi dulci“.

— Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează?

— Tipu’ nu-i comun… Vreau să-i cunosc ideile.

— Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante.

— All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta…

Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat.

— Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul…

— Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde… Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe „O, Tannenbaum“? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen…

Barmanul se adresă oportun neamţului:

— Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azi-dimineaţă pe aici.

Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic:

— O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută…

Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu „prietenii“ nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister.

Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante – negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau „friandizele“: homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului.

Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai „înduminecat“, nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume.

„Ăsta“, gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, „când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul.“

Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete.

În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există.

„Şi totuşi“, îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, „aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare… Hm, rămâne de văzut…“

La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs…

— E formidabilă! Colosală!

— Staţi un pic… Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă… Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr.

— Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu.

— Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: „Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută“!…

Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări – mai ales trabucuri şi Lucky Strike – fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys:

„…Ţi-ai făcut iar ghetele/Să te placă fetele./Şi ai plecat mândru prin sat/Iar după vânat…“

Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, „je m’en fiche!“, apoi se răzgândi brusc:

— Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul!

— Unde mergem?

— Hai la Viticola! prefer cap de miel decât… de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt… pătrate.

Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic:

— Aşa de repede, coane Ticule?

— Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu‑ţi explică – arătă cu degetul gros spre Basile – amicul.

Stănescu se apropie de bar:

— Ce-i cu ăsta?

Barmanul abia îşi mişcă buzele:

— Face pe nebunul…

— Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu.

Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire:

— Cum zici că arată tipesa?

— Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă.

— Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango.

— Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde.

Râseră amândoi. Pomul Verde… O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen… Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg şi organdină, „midinetele“ Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul „cavalerilor“ înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi…

În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger.

Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: „Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi…“

Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la „studii“, la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer… De câte opt-zece ori văzuse filmele „Să visăm“, „Nevasta brutarului“, „Arsène Lupin, jocuri de noroc“…

— Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar…

— Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint?

— Pe Tito Schipa!

— De Dinu Ionescu ce zici?… Actoraşul… A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel…

— Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor…

Basile îl privi lung:

— Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi?

Directorul hotelului replică hotărât:

— Da.

— Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc…

În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva – eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el.

Privea maşinal bărbaţii şi femeile – mai rar perechi – care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi.

Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii Hollywood-ului – un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng –, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă.

— Asta-i persoana, şopti Stănescu.

Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră.

— Da… Văd… O femeie dificilă.

— În ce sens?

— Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială.

Stănescu îl cercetă ironic:

— Vasilică, tată, ai devenit filosof.

— Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică… Ne vedem mai târziu.

Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi.

Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, „ah, abia vă aşteptam!“, şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ:

„Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athénée Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze de-aici? Kremlinul?“

Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul.

Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent.

Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt:

„Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci…“

Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbey Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu.

„E bine, e bine…“

* * *

Madam Aneta, spălătoreasă, şi domnul Guţă, vecinii prinţului Ştefan Duca, se simţeau bine împreună şi, o dată, de două ori pe săptămână, îşi petreceau serile punând ţara la cale, comentând evenimentele zilei, întâmplările din bloc – la parter şi etaj stăteau boierii, ei, la demisol – sau făcând politică subţire. Don’ Guţă, fost aprod la Casaţie, acum misit de marfă calică, telal, comisionar, plasator la cinematografele mărginaşe, portar de noapte în hoteluri dubioase, curier sau ţuţăr, după necesităţi şi circumstanţe, se considera un bărbat cu experienţă, care n-a trecut prin viaţă cu capul între urechi şi tot astfel îl socotea şi madam Aneta.

Invitaţiile erau formulate totdeauna la fel:

— Te poftesc, don’ Guţă, la o ţuică şi o măslină. La o adică, viaţa, ca oul în mâna copilului, lumânărică în bătaia vântului.

Misirul, om fin, umblat prin lume, dădea fuga până în colţ la băcănia lui Banciu. Se întorcea cât ai clipi cu câteva pacheţele de mezeluri mirosind îmbietor şi o cană cu bere.

Madam Aneta îl mustra de fiece dată de complezenţă, „nu zău, don’ Guţă, prea eşti din cale afară!“, şi scotea farfurii şi pahare din bufetul cu geam de sticlă. Rafturile erau îmbrăcate frumos în hârtie roşie cu chenarul tăiat în colţuri.

Don’ Guţă se simţea bine la spălătoreasă. Îi plăceau ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tăblii pictate, macat roşu şi suluri la capete, masa rotundă pe un singur picior şi baletistele firave din staniol şi foiţă creponată agăţate pe perdea.

De fapt, misirul şi madam Aneta erau buni prieteni, în cel mai strict sens al cuvântului, şi poate că, dacă destinul ar fi fost ceva mai zornic, ar fi întocmit gospodărie fericită împreună. „Dar aşa, la anii mei“, spunea spălătoreasă fără regret, „nu te mai duce mintea la prostii şi ţi-e şi ruşine…“

În tinereţe fusese măritată cu un poştaş, dispărut în luptele de la Oituz şi, ulterior, deşi tânără, nu se mai simţise îmbiată să-şi lege viaţa de alt bărbat. „Am copil de înălţat, mi-am făcut rândul în lume…“ Copilul, un băiat crescut de o soră, la ţară, era un pretext. De fapt, încăpăţânarea Anetei de a rămâne singură ascundea un temperament placid, o lipsă de vocaţie, singulară în lumea ei, pentru viaţa în doi, o nevoie organică de independenţă de care nu era conştientă.

Conversaţia dintre cei doi evolua totdeauna între aceiaşi parametri şi păstra o ordine de zi strictă. Coana Aneta dădea ultimele ştiri din bloc, sorbind destul de des din păhăruţul cu rachiu, ţuguindu-şi buzele de parcă i-ar fi fost teamă ca băutura să nu se reverse pe la colţurile gurii. Vorbea cu glas monoton despre Ilonka, servitoarea farmacistului Băjenaru de la unu, „puturoasă ca şi stăpână-sa, obraznică şi nesimţită, scoate un car de gunoi din casă şi nu dă o dată cu mătura prin curtea interioară, se întinde cu toţi golanii din cartier, mai deunăzi se gudura pe lângă Niţă… Cum, care Niţă?! Băiatul de împarte pâinea lui Gagel… Domnişoara Rădulescu, fată bătrână la fo cinzej’ dă ani, şi-a pus azi o pălărie roşie, aşa-i când îţi ia Dumnezeu minţile, Leonte, comis-voiajorul cu garsonieră la parter, a venit cu altă damă, patru într-o singură săptămână…“

Don’ Guţă decretă între două sughiţuri:

— Ficatul, la un pardon, mă scuzi… Are bani, coană Aneto, are bani şi n-are treabă.

— Poate… Da’ tot nu mă taie capul…, să umbli aşa, din muiere în muiere, să cheltui parale bune, te mai trezeşti şi cu vreo boală…

— Dumneata, coană Aneto, eşti femeie onorabilă şi cunoşti la respect. Vezi, punctă aerul cu degetul arătător, totul e în viaţă să cunoşti la respect şi alt bună ziua primeşti.

— Aşa e, încuviinţă compătimindu-se parcă spălătoreasa, dar în sinea ei extrem de încântată. Să cunoşti la respect!…

După câteva ţuici şi o bărdacă de bere, uşor afumat, don’ Guţă o lua pe politică. Nu avusese în viaţa lui parte de auditoriu şi atenţia Anetei îl măgulea peste măsură. Sentinţele politice le emitea în formulă concentrată:

— Neamţu-i tare, dom’le! Are maşinării! Păi te încontrezi dumneata om…? Că ce-i omu’? Carne şi piele! Te pui cu fieru’? Cu motoru’? Ai motor, ai câştigat războiu’! Să nu-mi spuie mie nimeni c-aşa şi pe dincolo, chestii din ăştia!

— Că bine zici, don’ Guţă. Vorbeşti ca la gazetă.

Misitul dădea cu dispreţ din mână şi mai trăgea un gât ţeapăn:

— Nu te lua după gazete, coană Aneto, că mulţi au făcut-o şi rău le-a părut. Înşiră minciuni ca să scoaţă ediţie specială şi paraua cetăţeanului.

— Aşa-i, don’ Guţă, chiar aşa! Ne ia paralele.

Când subiectele erau epuizate, madam Aneta şi don’ Guţă ajungeau inevitabil la prinţul Ştefan Duca. Fostul aprod îşi plesnea teatral fruntea şi se apleca peste masă. Din gesturi şi ton se simţea că discuţia îi face plăcere nespusă.

— Acuma, nu ca să mă laud, dar zic că am fost şi eu un ce la viaţa mea. Păi dacă eram un prostovan de la ţară, un mototol, un d-ăla cu nasu-n buric, pardon de vorbă proastă, păi mă ţineau dumnealor două’ş cinci de ani la Casaţie?

— Ce să mai ocolim, don’ Guţă, râdea cu gâdileli coana Aneta, încredinţată că misitul a supt la mă-sa minte, nu lapte, nu-s mulţi ca dumneatale…

— Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai întâmplat! Şi iar enumera, a suta oară, ridicând câte un deget: slujbă n-are, leafă n-are, pensie, nu!, copii, căţel, purcel să zici la o adică că-l ajută un oarecine, nexam! Cu ce plăteşte ăsta chiria, madam Aneto, din ce-şi ia tutun, unde rostuieşte bani de birt?

— De, don’ Guţă, fiecare le ştie pe-ale lui.

— C-a fost boier se cunoaşte, dar unde e moşiile, băncile, rentele?

— Ceva o fi având el acolo, nu-l plânge dumneata. Uite, chiar azi a venit un băiat de la Dragomir Niculescu încărcat de pachete scumpe: lichioruri, brânzeturi, icre, un curcan la tavă şi ce-o mai fi fost, că nu puteam să vămuiesc coşul.

De unde stătea aplecat peste masă, don’ Guţă, turtit de senzaţie, se răsturnă hopa Mitică pe spate.

— Ei, nu mă-nnebuni!

— Dacă zic! Ba îi mai scapă şi ăluia bacşiş vreo câţiva poli.

— Ţî, ţî, ţi! Eu ştii ce cred, madam Aneto? Îţi spui acum un gând de-al meu mai vechi…

Urechile Anetei se lăbărţară de curiozitate. Misitul scăzu glasul:

— Eu zic că Duca ăsta e fracmazon!

Femeia îşi duse palma la gură speriată. De fapt tonul misterios o înspăimântase, termenul nu-i spunea nimic.

— Ce-i aia, don’ Guţă?

— Adică nişte inşi care nu-i ştie nimeni, dar care au o putere straşnică. Trag iţe, taie şi împart peste capul regilor, al miniştrilor.

— Adică… Şi peste capul lui Antonescu?

Don’ Guţă făcu cu ochiu’ „eşti naivă, cucoană, stai să-ţi explice tetea…“

— Nu te supăra, madam Aneto, dar nu cunoşti la politică. Cu Antonescu nu le merge.

— Păi de ce?

Răspunsul misitului explodă triumfal:

— Fincă şi Antonescu e fracmazon!

Spălătoreasa îşi duse mâna la falcă. Misitul se interesă prevenitor:

— Tot sărăcia aia de măsea?

— Aoleu, don’ Guţă, mi-aminteşti şi dumneata, numa’ ce-o uitasem. Mă mir şi eu de câte sunt în lumea asta… Da’ femei… or fi şi femei d-alea, cum le ziseşi, fracmazoane?

Fostul aprod, derutat, îşi săltă sprâncenele spre rădăcina părului nisipiu, de bărbat blond a cărui încărunţire se oprise undeva, la mijloc, cu ani în urmă.

— Este, de ce să nu fie? La o adică, şi femeia tot făptură a lu’ Dumnezeu…

— Atunci să ştii că asta care-l căuta ieri spre seară îi una d-a lor.

— Cine? Cum? Nu-mi ziseşi nimic…

— Când, păcatele, că şi dumneata venişi după miezul nopţii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseală. Şi, p-ormă, ce mare lucru? A picat o cocoşeaţă, aşa, ca la vreo treij’ patruj’ de ani, îmbrăcată la lux şi m-a întrebat de domnul Duca, că la ce oră îl poate găsi. „Ce oră, doamnă, îi zic, că dumnealui trăieşte de capul lui. Poa’ să nu scoată nasul afară şi trei zile şi tot pe atâtea să-i rămână patul nedesfăcut. Mai încearcă şi dumneata, după cum ţi-o fi norocul”. Mi-a lăsat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe blidar, că moşul nu s-a arătat de ieri.

Ochii misitului se aprinseră de o curiozitate lacomă. În fond, era un om cumsecade, incapabil de ticăloşii şi chiar în diversele lui întreprinderi, cele mai multe dubioase, era de o corectitudine absolută în limitele uzanţelor care acţionau într-o tagmă sau alta. Suferea însă de indiscreţia, de curiozitatea, de slăbiciunea ancestrală pentru senzaţie a mahalagiului predestinat să-şi consume întreaga existenţă între fruntariile banalului. Încercă să-şi ispitească vecina:

— O fi vreun răvăşel de dragoste! A? Ce zici, madam Aneto?

— Da’ ştiu că eşti comic, don’ Guţă! Amor la prăbuşitul ăla! Când umblă, îi zăngăne oasele sub ţoale.

— Ehei! Am mai văzut eu şi alte situaţii… Zău, mult aş da să-mi arunc doar un ochi… aşa, un ochi mititel…

Pe coana Aneta o pufni râsul. „Nu, că-i nostim, don’ Guţă! Auzi, idee! Ochi mititel… Se simţea însă şi ea cu chef şi pusă pe năzbâtii. La o urmă, de ce nu? Ce mare brânză, o scrisorică?“

Se ridică greoaie, numai piept şi şezut, dezmorţindu-şi picioarele umflate. Don’ Guţă luă scrisoarea tremurând de nerăbdare. Cuţitul cu lamă ca un brici – singurul din gospodărie care tăia ca lumea, ca în toate casele de femei singure – îl strecură cu uşurinţă printre buzele încleiate ale plicului. Degetele butucănoase ale misitului extraseră o hârtie albă. Descifră fără ochelari câteva cuvinte scrise citeţ, cu cerneală violet:

„K.S. camera 89. Atenţie, verişoara.“

Cei doi se priviră nedumeriţi.

— Ce-s chestiile ăştia?

Coana Aneta săltă din umeri şi apucă paharul.

— E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor… dă-i păcatelor! Hai să ne-mpăcăm, don’ Guţă!

Clopotul unui tramvai de noapte însoţi