CAPITOLUL I

Deşi ne aflăm abia la sfârşitul lui august, e frig. Constat cu satisfacţie că nu sunt singura femeie care şi-a pus taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger şi cumpăr un cornet cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul, scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuţele rotunde de marmură, borcanele uriaşe de pe tejghea cu bomboane acre. Deasupra rafturilor, tronează important un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că tipul a reuşit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă de brad. Vechile arome de vanilie şi aluat franţuzesc au dispărut de mult.

Madam Kluger, pufoasă, apretată şi cu genele atât de albe încât par pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic şi mă întreabă îngrijorată:

— Ce se mai aude, Fräulein Savu? Vin?

Îi e frică, tremură între mormanele de prăjituri şi fursecuri falsificate – războiul a falsificat totul, numai lacrimile au rămas autentice – tresare la orice zgomot, şi-a instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată.

De fapt, neliniştea a cuprins întreg oraşul, atmosfera vibrează. Nemţii nu mai ies decât în grupuri, evită străzile mărginaşe, bătrânii au pierit din parcuri, tinerii de pe Corso. La aproape fiecare fereastră, zăreşti câte un chip circumspect strecurând priviri prudente din spatele perdelei. Oamenii par grăbiţi, chiar şi slujnicele, bărbaţii au o expresie ciudată de nerăbdare. Nerăbdare şi încă ceva…

Au trecut două zile de la eliberarea Bucureştiului şi bucuria, abia camuflată, colorează chipurile rarilor trecători. Cunoştinţele îşi zâmbesc cu tâlc, îşi strâng mâinile febril, îşi comunică din mers, în şoaptă: „Parisul e liber. A anunţat BBC-ul.“

Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliţia horthystă pare să-şi fi pierdut cumpătul, arestările se ţin lanţ, agenţii vântură străzile, rup afişele răsărite peste noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la Viena sub înfăţişarea unui monstru cu capul tăiat.

Un bărbat tânăr se întoarce după mine, mă priveşte lung. Îmi vine să râd. Privirea aceasta n-are nimic de-a face cu războiul, cu zilele înfrigurate pe care le trăim… „Ah, dumneavoastră latinii!“ îmi spune mereu Hartner.

La patru ani, am aflat că sunt frumoasă. Mătuşa Amalia, în bluză neagră de tafta cu jabou – nu mi-o amintesc altfel – mi-a prins bărbia; m-a scociorât bine cu ochii şi s-a uitat la soră-sa Elvira: „O să fie nostimă putoarea! Nu seamănă cu mă-sa.“

Mă gândesc la ele cu duioşie, deşi mi-au terorizat copilăria. S-au refugiat la Câmpulung Muscel şi mă tot întreb ce s-o fi întâmplat cu casa aceea fantastică de pe Lascăr Catargi? O fi supravieţuit bombardamentelor?

Am trecut de piaţă, fieful bursei negre. Doi traficanţi se ţin după mine, îmi oferă discret bijuterii şi parfumuri franţuzeşti, se interesează dacă nu vând dolari.

Mă mai despart două sute de metri de vila în care locuiesc împreună cu Hartner. Eu la parter, el la etaj. Devin atentă. M-am îndepărtat de Corso şi strada e pustie. Înainte de război în cartier locuiau nababii oraşului. Au plantat două şiruri de castani. Nu-i greu să te ascunzi în umbra lor. De la o vreme simt mereu nevoia să-mi verific spatele. Şi mereu aştept, când întorc capul, să văd ţeava unui revolver.

În cutia de scrisori găsesc un plic. Deschid uşa, o închid repede şi mă lipesc cu spatele de ea. Înainte de a răsuci comutatorul, îmi îngădui să respir adânc. Respiraţia asta aduce cu un oftat, dar n-am de gând să-mi las nervii s-o ia razna. În sfârşit, aprind lumina şi mă zăresc întreagă în oglinda din vestibul. Dacă m-ar vedea mătuşa Amalia, s-ar declara mulţumită. „Arăţi ca o doamnă. Sobră şi discretă. Flamurile sunt pentru dame…“ Când vorbeşte, Amalia îşi strânge buzele şi pufneşte pe nas.

Mă dezbrac din mers şi inhalez cu plăcere aerul din hol. Miroase bine, a Viceroy – ţigările lui Hartner – şi a plante cu frunze grase. E cald. Mă uit bine la plic înainte de a-l deschide. N-are expeditor. Doar numele meu, scris în mod evident de un localnic. Transilvănenii au altă caligrafie decât noi, regăţenii. Mult mai disciplinată, mai egală şi parcă fără fantezie.

Conţine doar câteva cuvinte. Inima începe să-mi bată, am impresia că n-am înţeles şi le citesc din nou:

Aşteaptă-ţi răsplata!

Îmi pun un capot şi un suflu de roşu în obraz. Arăt prea palidă. M-am hotărât să nu-i spun nimic lui Hartner. Genul ăsta de avertismente a devenit foarte frecvent. Iar Rezistenţa se ţine de cuvânt. Săptămâna trecută a fost pescuit în Mureş cadavrul lui Filipoiu. Lucra pentru horthyşti încă din ’41. Acum trei zile… Încerc să nu mă mai gândesc, dar cele două cuvinte îmi stăruie dinaintea ochilor, mă urmăresc. Nu, n-am să discut cu Hartner despre scrisoare. Mi-ar talona un soldat, ca şi cum într-un revolver nu încap două gloanţe… Însăşi ideea de escortă mi-e nesuferită.

Nouă fără cinci. În câteva minute trebuie să apară. E un om drăguţ şi atât de puţin neamţ!

Înainte de război, preda zoologia la o şcoală de fete din Stuttgart. Îl admiră pe Shaw, îl fascinează fauna Australiei. Ar vrea să emigreze. „Canguri, antilope, fluturi şi soare… Nu-mi doresc nimic altceva.“ De nouă ori a văzut Tarzan numai de dragul peisajelor.

Aud cheia răsucindu-se în broască. Da, el e. Deşi nu-i poţi reproşa nimic – cămaşa, cravata, cizmele, toate sunt perfecte – nu va avea niciodată ceea ce se numeşte o ţinută impecabilă. Dimpotrivă, pare neglijent şi trebuie să te uiţi de două ori la gulerul şi unghiile lui ca să-ţi dai seama că te înşeli. Probabil din pricina mersului, a umerilor moi, a spatelui. Ştiu că sunt o caraghioasă, dar spatele lui vorbeşte, e spatele unui dezamăgit. Când am observat amănuntul acesta, m-am simţit tulburată…

Ca întotdeauna, e foarte gentil. Mi-a adus câţiva trandafiri galbeni, îmi sărută mâna reverenţios, cast, afectuos, aşa cum i-ar săruta-o bunicii. Nu există un singur om în oraş care şi‑ar putea închipui că intimitatea noastră nu a depăşit nici măcar cu un centimetru această atingere. Şi cum ar putea? Am douăzeci şi patru de ani, locuim în aceeaşi vilă, sunt funcţionară la statul major german, un fel de intermediar între nemţi şi administraţia horthystă.

Hartner îşi freacă mâinile – mâini mari, moi, fără nerv, cu degete pătrate – şi se îndreaptă spre măsuţa de băuturi. Toarnă benedictină, îmi spune ceva despre vreme, se pare că iar a început să plouă, şi în timpul ăsta eu continui să mă gândesc la scrisoare. Mâinile lui sunt lipsite de energie, un om cu astfel de mâini nu va ajunge niciodată un Napoleon sau un Fabre.

Se opreşte în faţa mea şi surâde. Are un chip fără personalitate, buze roz, informe, ochi plantaţi foarte jos. După privirea umedă şi genunchii încordaţi, îmi dau seama că a băut şi la popotă.

— E ceva care nu merge, Magda?

Îmi strâng fără motiv capotul în jurul gâtului. Hartner se aşează lângă mine. Pare trist.

— Ce s-a întâmplat?

— Mereu se întâmplă câte ceva… Nu ştiu la ce te referi.

— Sunt îngrijorat.

— Cine-i liniştit?

Frizez nonşalanţa. Hartner clatină capul.

— Sunt îngrijorat pentru dumneata.

— Înseamnă că statul major şi-a rezolvat toate problemele. Mă bucur.

Încerc să râd. Un accent sună însă fals şi Hartner îl sesizează. Se uită lung la mine.

— Nu te-a ameninţat nimeni?

— Poftim?

— Te-am întrebat dacă nu te-a ameninţat nimeni. Dacă n‑ai primit, de pildă, vreo anonimă…

Precizarea mă zăpăceşte. A intuit? Ştie ceva?

— Cine şi de ce să mă ameninţe?

— Oamenii nu-i iubesc pe cei care colaborează cu duşmanul.

— Cine sunt oamenii şi cine-i duşmanul?

Mă cercetează surprins.

— Eşti într-o dispoziţie ciudată…

— Dimpotrivă, îmi vine să zburd de bucurie: a fost o zi minunată, a plouat cu găleata, magazinele abundă de bunătăţi, lumea e elegantă şi bine dispusă. Repet încet, apăsând cuvintele: Oamenii detestă colaboraţioniştii. Probabil au dreptate.

— Există fapte mult mai grave decât asta.

— Care?

Nu-mi răspunde. Joacă lichidul verde pe fundul paharului. Mă gândesc dintr-o dată la broasca de smarald a mătuşii Amalia, sar la Cişmigiu unde, banal, dar aşa s-a întâmplat, m-a sărutat prima oară un lăzărist dintr-a şaptea, fac un tur pe la lacuri, şi mă întorc din nou în vila unde locuiesc împreună cu Hartner.

— Azi dimineaţă, îmi spune el fără legătură, poliţia l-a găsit pe Gheorghiu într-un gang. Adaugă cu glas nesigur: Strangulat! Toată ziua am fost neliniştit.

Îl cunosc pe Gheorghiu din vedere, e unul din personajele cele mai detestate din oraş. Şi şcolarii ştiu că-i informator. Afirm pe un ton care nu mă angajează:

— Ar fi trebuit să înveţe să se ferească mai bine.

— Altceva ar fi trebuit să înveţe.

— Ce?

Îl simt că ezită, dar eu ştiu dinainte urmarea. În sfârşit, se hotărăşte. Dacă nu cuvintele, măcar intonaţia încearcă să mă menajeze.

— Crezi că pe dumneata te-ar cruţa, Magda?

— Eu nu lucrez cu Gestapoul, n-am vândut pe nimeni poliţiei horthyste.

— Hm… Nu vreau să fiu sumbru, dar bănuiesc că acestea sunt subtilităţi care lor le scapă. Priveşte concentrat lichidul din pahar. Eşti neobişnuit de frumoasă, Magda…

— Eşti neobişnuit de amabil, Rudolf.

— Lasă gluma. Locuim singuri… Nu-i greu să-şi închipuie…

Încep să râd.

— Că trăim împreună? Asta-i o poveste veche, nu văd de ce şi-ar aminti de ea tocmai acum.

— N-au uitat o singură clipă. „Acum“ ar fi momentul unor socoteli şi de obicei nu calculează greşit.

— Perfect! Şi ce-ai vrea? Să organizez un miting pe Corso şi să le explic cum stă chestia cu noi, că nu-i suficient un acoperiş comun ca doi oameni să se încurce?

Hartner încearcă să-şi ascundă stânjeneala şi îşi umple paharul. E timid ca o fetiţă de cincisprezece ani şi sincer îngrijorat pentru mine. Nu, nu mă iubeşte. Are o logodnică, Dagmar, în Germania. Mi-a arătat fotografia. O figură oarecare, arogantă, cu cercei lungi de perle la o rochie sport. Dacă ar vedea-o mătuşa Amalia ar cere amoniacul şi nu s-ar scula toată ziua din pat. Viitorul socru, generalul Walter Holm, face parte din anturajul lui Kaltenbrunner. El l-a cazat pe Rudolf la statul major. Mi-a vorbit de câteva ori despre Dagmar, însă fără excesul amorezatului. Discută în mod evident cu mult mai multă plăcere despre antilope şi crocodili.

— Am pierdut războiul, Magda…

— O descoperire de ultimă oră, presupun.

— Acum am căpătat certitudinea.

— Iartă-mă, nu înţeleg. Cine a pierdut, dumneata sau Hitler? Fac o mică pauză. Sau împreună?

Zâmbesc. Zâmbeşte şi el.

— Mi-ar plăcea să mă văd peste cinci ani, după ce va trece totul, când totul se va uita.

— Războiul ăsta nu-l va uita nimeni!

Hartner se aşează din nou lângă mine. Adoră să discute ceasuri întregi, indiferent de temă: oratoriile lui Haydn, bărbierul lui Ludovic al XI-lea sau ţânţarii. Încă din primele clase de liceu mi-am descoperit o slăbiciune. Îmi place să-mi imaginez oamenii în afara circumstanţelor sociale date, să-i situez, în funcţie de structura lor psihică, în altă epocă, să le schimb sexul sau fiinţa, să-i azvârl la celălalt capăt de lume. De pildă, pe mătuşa Amalia o văd perfect căpitan de piraţi sau general în oastea lui Garibaldi, pe Alexandru, cavaler de pe vremea turnirurilor, sans peur et sans reproche, pe mama, pală de vânt cu direcţie oscilantă. Ei bine, pe Hartner nu mi-l pot închipui decât într-un singur fel: trăncănind la gura sobei, într-o ţară cu zăpadă multă, unde ninge mereu, iar berea se bea din căni înalte, cu capac. Îţi atrag atenţia mâinile ostenite şi surâsul amar. Aşa zâmbeşte şi acum.

— Îl vor uita, Magda. Au fost sute de războaie de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Fiecare din noi am avut de furcă cu ele în şcoală. Spune-mi sincer, te-ai simţit grozav de emoţionată când toceai războiul de o sută de ani?

— Sunt îndeajuns de cinstită ca să-ţi spun că n-am scăpat o singură lacrimă, dar asta n-are prea mare importanţă. Nici un război n-a colecţionat atâtea orori, atâtea monstruozităţi ca cel inventat de voi.

— De voi… Cu alte cuvinte şi de mine.

— Te îndoieşti?

— Încerc. Trebuie să fii împăcat cu tine însuţi, altfel eşti terminat. Mă mângâi cu ideea că eu personal n-am inventat nimic. Sunt un simplu soldat care execută ordinele.

— Dacă asta-ţi ajunge ca să fii mulţumit, e perfect.

— Nu-s singurul care îşi fură căciula. Parcă aşa obişnuiţi să spuneţi.

— Cam aşa.

— În cealaltă privinţă, greşeşti absolutizând. Îţi închipui că războaiele purtate de Hannibal, sau Themistocle, ori generalii lui Filip au fost mai blânde? Crezi că se simţeau mai uşuraţi, mai fericiţi pentru că primeau moartea din vârful unei săgeţi şi nu din ţeava unui Mauser calibru 38?

— Oricum mai fericiţi decât într-o cameră de gazare.

Ştiu că pot vorbi liber cu Hartner. E un pacifist convins, se laudă mereu că imediat după ocuparea Poloniei a prevăzut matematic eşecul lui Hitler. Nu are însă încredere în oameni, cultivă un soi de scepticism amar care îţi vâră spaima în oase. „Răul e adânc înrădăcinat în noi, obişnuieşte să afirme. Noroc că ştim să minţim frumos. Ia-i pe cei mai buni, cei înghesuiţi în manuale, uită-te la viaţa lor particulară, cea nescrisă şi nemachiată de condeie ipocrite. Nu trebuie să scotoceşti prea adânc…“

— …camere de gazare, îl aud spunând. Da, presimt că o să se vorbească mult despre ele.

— Nu vor fi omise nici crematoriile.

— Evident.

— Nici experienţele medicilor SS-işti.

— Nici ele.

— Să ţi le înşir şi pe celelalte?

— Inutil, Magda, oricum se vor uita până la urmă. Suntem prea egoişti ca să ne epuizăm timpul şi energia inventariind tragedii consumate, retrăind momente de coşmar.

— Se spune că ar exista şi altruişti.

— Vor uita şi ei. Trebuie să uite, altminteri cum vrei să născocească altruiştii dumitale alte conflicte care să dea foc omenirii? Conchide trist: Raportat la gradul de tehnicitate al epocii, războaiele au fost la fel de odioase. Ca să tragi un om pe roată îţi trebuie timp. Secolul XX e mai operativ.

Nu-l ascult. Mă uit la o fotografie rămasă de la vechii proprietari. O pereche foarte tânără, modernă, foarte şic, cu un băieţel la mijloc. Ea seamănă cu Judy Garland, poartă o rochie cu mâneci bufante şi o canotieră cu flori de cicoare. Poza are atmosferă, emană veselie, prosperitate, lipsă de griji. Mă întreb pe unde or fi şi-mi dau lacrimile, deşi mă uit la ei aproape în fiecare seară. Simt dintr-o dată nevoia să fiu singură. Înainte de a mă ridica, îl aştept pe Hartner să-şi termine fraza.

— Şi totuşi trebuie să fi fost splendid să trăieşti acum două-trei sute de ani… Oamenii nu ajunseseră încă atât de deştepţi încât să nu mai spere. Să nu mai poată spera. Lucrul ăsta n-o să ni-l dea nimeni înapoi.

Mă ridic. O fac cam prea brusc, dar realmente mă simt ostenită. Pe Hartner îl pasionează genul ăsta de discuţii şi e în stare să mă ţină până în zori.

— Scuză-mă, am avut o zi grea. Noapte bună, Rudolf.

— Noapte bună… Ezită: Magda, aş vrea să reţii un singur lucru: sfârşitul războiului presupune de obicei şi plata unor poliţe. Ai grijă!

Intru în dormitorul meu şi iau un luminal. Da, mi-e frică.

* * *

Dimineaţa spaima îşi pierde din consistenţă, se diluează, mai ales dacă e şi soare. Cine a văzut fantome în miezul unei splendide zile de vară?

Plec de la Statul Major imediat după orele de birou. Ca să scap de Hildegarde, secretara, iau alt drum spre casă şi mă opresc la dugheana cu antichităţi a lui moş Antal. Scotocind printre mărunţişuri, descopăr o antică splendidă, o broşă de argint patinat, cu un miosotis în email.

În timp ce mi-o împachetează, mă gândesc câtă plăcere o să-i facă mătuşii Elvira. Biata de ea! M-a silit ani de zile să stau la masă cu două cărţi la subţiori ca să învăţ să mănânc cu coatele lipite, dar n-a pregetat să-şi vândă cerceii, faimoşii ei solitari, pentru a-mi plăti taxele în primul an de facultate.

Amalia şi Elvira sunt surorile tatei. Ele au colecţionat toată viaţa bune maniere, tata catastrofe financiare. Mama, în schimb, colecţionează himere. Are un garderob întreg.

Îi mulţumesc anticarului. Îmi răspunde acru fără să mă privească:

— N-aveţi de ce, Fräulein.

Fräulein! Moş Antal ştie că sunt româncă, mă cunoaşte de mult. Încerc să zâmbesc.

— Altădată îmi spuneai domnişoara Magda.

— Războiul ne schimbă obiceiurile.

— Nu înţeleg.

Anticarul îşi scoate ochelarii. Are o privire rece, lipsită până şi de elementara amabilitate profesională.

— Căpătăm deprinderi noi. Astăzi buchisim alt abecedar, care te obligă să-ţi iubeşti duşmanul.

Îmi stăpânesc greu lacrimile. Mă răsucesc pe călcâie şi ies.

Intru în camera mea. Îmi arunc pardesiul pe un scaun şi‑mi deschei cordonul. Mă opresc. Ceva nu e în regulă. Cineva a fumat aici în odaie. Nu-s ţigările englezeşti ale lui Hartner, nici ale mele, Regale cu carton. N-am timp să mă dezmeticesc. Perdeaua de la debara se dă la o parte. Rămân încremenită, incapabilă să scot un sunet.

În faţa mea se află doi bărbaţi civili, de vârste diferite, cu automatele în mână. Tânărul, la vreo treizeci de ani, are o figură de intelectual. Mă izbeşte aerul extrem de dur, dispreţul din ochi e ucigător. Bătrânul e doar mohorât, pare un lucrător cu oarecare calificare. Înregistrez amănuntele reflex, fără să-mi desprind ochii de pe armele lor.

— Dacă strigi…

Se uită amândoi la mine ca la un cadavru. Încerc să câştig timp.

— În cameră sunt două scrumiere. Le arăt mucurile de ţigară aruncate pe parchet: Am altceva mai bun de făcut, decât să mătur după voi.

— Eşti ocupată! rânjeşte tânărul. În definitiv, Hartner nu-i singurul ofiţer german care se bucură de favorurile dumitale.

L-aş pălmui cu plăcere, dar, din păcate, avantajul nu-i de partea mea.

— Am o părere foarte personală despre bărbaţii care colportează bârfe de bucătăreasă.

— Are meliţă! mormăie bătrânul. Închide-i-o, profesore!

— Deci v-aţi ţinut de cuvânt. Iau o gură zdravănă de aer ca să completez: Acum ce-aşteptaţi?! Isprăviţi mai repede sau lăsaţi-mă să stau jos.

Într-adevăr, îmi tremură genunchii. Observ un licăr în ochii tânărului – profesor parcă i-a spus celălalt – dar nu-l pot califica. În sfârşit, îşi descleştează dinţii.

— Cunoşti soarta colaboraţioniştilor!

— Sunt translatoare la Statul Major. N-am colaborat nici cu Gestapoul, nici cu Abwehrul, nu eu am semnat Dictatul de la Viena. Efectuez lucrări de birou şi atât.

Bătrânul mormăie ceva, şi trebuie să fac eforturi ca să-l înţeleg.

— Altă pâine n-ai găsit?

— Prostituţia presupune aptitudini…

— Ţi-a trebuit cam mult ca să te convingi, observă profesorul.

— Sunt licenţiată în limbi germanice. Ca studentă, am lucrat la biblioteca Şcolii Evanghelice, pe urmă la ambasada germană. Slujba de acum a venit de la sine.

Bag de seamă că sunt dispuşi să discute. Tot e ceva. Până acum aveau vreme să mă lichideze de tot atâtea ori câte secunde intră în trei minute de când am făcut cunoştinţă. Bătrânul, care trebuie să fie un om cumsecade în viaţa de toate zilele – mi-l închipui foarte bine pe o bancă în faţa gardului dat cu var, undeva la periferie, mulţumit de căsuţa lui cu cişmea în curte, de vecini şi de Moţata care ouă în fiecare zi – acum îi dă ghes:

— Hai odată!

Mai bolboroseşte ceva în barbă. Desluşesc limpede „târfa neamţului“. Sângele îmi vopseşte obrajii.

— Nu-i adevărat! strig. Nu trăiesc cu Hartner!

Un rânjet sarcastic întinde buzele tânărului. Doamne, câtă gheaţă poate să se adune în doi ochi! Ai impresia că bărbatul ăsta n-a ţinut niciodată o femeie în braţe, n-a mirosit o floare. Totul pare de piatră. Piatră şi dinamită: umerii puternici, bărbia, mâna care strânge automatul, dar mai ales inima.

Bătrânul o ţine pe-a lui, „târfă“. Se pare că nu cunoaşte alt cuvânt. Ba mai completează, „târfa fritzilor“. Mă enervez şi asta îmi face bine, uit de frică.

— De ce sunt târfă? Muncesc corect, ca orice funcţionară, nu beneficiez de vreun statut privilegiat, trăiesc dintr-o leafă.

Rânjetul tânărului îmi retează cuvintele. Se uită lung la rochia mea, la brăţară, la pantofii fini din piele de şarpe. Apoi inventariază cu aceeaşi răbdare interiorul confortabil. Începe să râdă.

— O leafă…

Izbucnesc:

— În fond, ce vreţi de la mine? Spuneţi-mi o singură crimă pe care am comis-o, daţi-mi un singur nume, un singur om pe care să-l fi vândut!

— Sunt mii de fete care vorbesc limba germană. Cele care-i slujesc pe nemţi şi pe horthyşti le numeri pe degete.

— Cu trei zile în urmă eram aliaţi…

— Cine era? întreabă bătrânul.

Îl întrerup sufocată. Gâtul mi s-a umflat, obrajii îmi ard.

— Nu mă interesează politica! La urma urmelor, de ce aş fi azi mai vinovată decât eram acum şapte sau opt ani când lucram la biblioteca evanghelică? Ce post extraordinar vă închipuiţi că ocup eu la Statul Major? Adjunctul lui Himmler? Muza lui Goebbels? M-am săturat până în gât de poveştile astea!

— Ce ticăloasă! mormăie bătrânul.

Privirea profesorului mă arde.

— Te-ai săturat, iar politica nu intră în preocupările dumitale. Nu te interesează! Nici milioanele de crime nu ţi-au stârnit interesul?

Dintr-o dată îl văd cu ţigara în gură. Nu ştiu când a scos-o, când a aprins-o. Urechile îmi vâjâie. Îmi spune ceva despre trenurile morţii, despre cadavrele de la abator, îmi înşiră atrocităţile din lagărele de concentrare, tratamentul aplicat prizonierilor. Toate, bineînţeles, isprăvi de-ale „amicilor“ mei nazişti. Bătrânul dă din cap, se ambalează, în vreme ce celălalt vorbeşte.

— Aveţi dreptate! exclam. Eu am născocit războiul ăsta blestemat, eu i-am născocit ororile, eu am condamnat milioane de oameni la moarte, la lagăr şi la văduvie! Eu am umplut orfelinatele, eu am expediat spre Auschwitz trei mii de clujeni, în iunie…

— Trăim împrejurări în care pasivitatea rămâne la fel de criminală! spune, cam dogmatic, profesorul.

Râd strident:

— Ce slogan formidabil! Şi de aceea aţi început să vă războiţi cu dactilografele şi femeile de serviciu? Duceţi-vă la Berlin şi împuşcaţi-l pe Hitler, pe Jodl sau pe Borman! Atacaţi maşina generalului Hoffmann sau a comisarului Horvath cum au făcut cehii cu Heydrich!

Văd, de parcă ar fi scăpărat chibritul în faţa mea, cum în ochii tânărului se aprinde o luminiţă. L-a zărit pe Hartner deschizând portiţa. Mă avertizează:

— La primul sunet necugetat, trag!

Râd răutăcios.

— Nu pentru isprava asta aţi venit?

— Îţi acord o şansă.

Ascult cu inima oprită paşii lui Rudolf. Dacă bate la uşa mea, s-a isprăvit. Cei doi sunt numai ochi şi urechi, nu mă slăbesc o singură clipă din priviri. Hartner s-a oprit în hol şi a deschis aparatul de radio. Ascultă în fiecare seară BBC-ul. Şi de fiecare dată, la sfârşitul emisiunii, eu am grijă să schimb postul de Radio Berlin. Oricând ne putem aştepta la o descindere a Gestapoului. Ultimul atentat împotriva lui Hitler a smuls nimbul zeilor nazişti. Se şopteşte că până şi în biroul lui Göring mişună microfoanele.

Bătrânul, precaut, a trecut lângă uşă. Profesorul dă din cap apoi îmi spune în şoaptă:

— Perfect, domnişoară! Ne-ai dat o idee; rechinii înaintea plevuşcăi! Pretinzi că neamţul nu-i amantul dumitale, că n-ai pentru el nici un fel de sentimente!

Nu înţeleg unde vrea să ajungă. În timp ce-mi vorbeşte, mă apucă de braţ şi mă trage uşor spre uşă. Abia acum observ că şchiopătează. Bătrânul o întredeschise fără zgomot, de parcă ar fi înţeleşi. Văd umerii lui Hartner, jos, în capătul scării. Stă pe canapea, şi îşi coase epoletul mantalei.

Simt în mână ceva rece. Mi-a strecurat automatul. Bătrânul mă priveşte avid. Îmi suflă atât de aproape, încât îmi zbârleşte părul lângă ureche:

— Împuşcă-l!

Mă uit la el uluită, pe urmă la profesor. Aşteaptă implacabil, de granit. De astă dată ochii sunt opaci. Mă uit şi la Hartner. Îi văd spinarea aceea moale, învinsă. Şi-a cusut epoletul şi acum urcă scările spre odaia lui. Încă trei trepte. Măselele bătrânului pârâie.

— Împuşcă-l!

Mâna îmi alunecă pe lângă trup.

— Nu pot! şoptesc.

Tânărul închide uşa. Aş vrea să mă explic, dar n-am timp. Primesc palma bătrânului în plin obraz

— Târfă!