ORIENTUL

HATŞEPSUT

Regentă a trei faraoni bastarzi

Herodot şi Strabo, unul părinte al istoriei, altul al geografiei, atunci când au văzut ţara faraonilor şi-au dat seama că „Egiptul era un dar al Nilului”. Cel mai lung fluviu din lume străbate o vale adesea strâmtă, printre două deşerturi ale morţii, cel libian la apus şi cel nubian la răsărit. Ea oferă oamenilor, încă din perioada pietrei necioplite, o binecuvântată oază – lată de 20–25 km şi lungă de 850 km. Revărsările periodice ale fluviului asigurau fertilitatea „Pământului Negru” din această vale ce se închide spre mare în cunoscuta Deltă. De milenii, toată viaţa acestei ţări s-a restrâns la cele două lunci inundabile ale Nilului. O populaţie de ţărani şi păstori s-a legat puternic de paradisul Văii Nilului, unde a creat una dintre cele mai vechi civilizaţii, cu rădăcini istorice ce depăşesc în timp cinci milenii.

Epoca de mare glorie a regatului egiptean a durat două milenii, în cadrul cărora istoricii au stabilit trei epoci de înflorire, separate prin scurte perioade de stagnare: Regatul Vechi (2800–2300), Regatul Mijlociu (2000–1750) şi Regatul Nou (1580–1100). În perioadele de independenţă, statul egiptean a cunoscut domnia a 26 de dinastii, care s-au întrecut să împăneze valea Nilului cu numeroase monumente ce stârnesc admiraţia lumii contemporane prin măreţia şi perenitatea lor. Faraoana Hatşepsut se află şi ea în lista marilor ctitori din Valea Nilului. În limba egipteană numele ei înseamnă „Supremă nobleţe feminină”, Hatşepsut fiind deci un epitet regal.

Până în preajma domniei unice a lui Tutmes I (1557–1508), Egiptul a întâmpinat nenumărate dificultăţi în ceea ce priveşte succesiunea normală la tron. Cu domnia acestui faraon războinic, marele preot al zeului Amon a început a deveni arbitrul soartei dinastiilor de faraoni.

O dată cu moartea lui Amenophis I (1557), a apărut prima manifestare a crizei succesorale, deoarece rămânea după el numai o fiică, Ahmes. Regulile tradiţionale de succesiune la tron prevedeau, că, în lipsa unui fiu, coroana putea reveni unui ginere al defunctului faraon. Fiind încă în viaţă, Amenophis I căsătorise pe Ahmes cu un fiu nelegitim al său, care fu asociat la tron sub numele de Tutmes I. Aceeaşi lipsă a unui moştenitor legitim de parte bărbătească avu loc şi la moartea lui Tutmes I, care lăsa în viaţă o singură fiică, pe Hatşepsut, căsătorită şi ea în acel moment cu un fiu de concubină (deci frate vitreg al ei). El urmă la tron sub numele de Tutmes al II-lea (1508–1503). Un mare basorelief din templul-mormânt de la Deir-el-Bahari, ne arată cum Hatşepsut primeşte în faţa curţii coroana ce i-o oferă tatăl său, ca regentă, deoarece ea se trăgea legal din viţă regală, pe când el era un bastard. Faraonul-tată se mărgini a fi până la moarte un rege onorific. Cu toate că Hatşepsut nu-i menţionată în „listele regale”, iar sculpturile parietale egiptene o arată câteodată mergând în urma lui Tutmes I şi al II-lea, adevăratul conducător a fost totuşi ea. Ca suverană a ţării, Hatşepsut a mai purtat şi numele de Maferâ, iar inscripţiile hieroglifice îi dau şi titlul de „Mare soţie regală”.

Tocmai pentru a-şi arăta sângele său curat regal Hatşepsut a ridicat capela din complexul sanctuarului de la Deir-el-Bahari, unde decoraţiile sculpturale şi textele hieroglife documentau naşterea sa supranaturală din zei. Astfel, mama sa, Ahmes, ar fi fost vizitată tainic de zeul Amon din Theba, în chip de faraon. Trezită din patul său de parfumul divinităţii, ea i-a surâs şi, prin aceasta, dragostea divină s-a zămislit în corpul său. Rămasă gravidă, faroana ar fi fost protejată în timpul sarcinii de două zeiţe trimise de Amon. Alte scene din acelaşi sanctuar arată pe Amon-Râ în calitate de tată, prezentând celorlalţi zei pe pruncă şi declarând: „Iată pe fiica mea Hatşepsut. Ea va trăi. Eu o iubesc şi sunt mândru de ea”. Ultimele tablouri înfăţişează pe copila Hatşepsut alăptată de Zeiţa-vacă Hathor. În orice caz, Tutmes al II-lea nu-i putea fi superior ca inteligenţă şi puritate de sânge. Destinul se arătase vitreg şi de astă dată pentru dinastie: după o domnie de 5 ani alături de sora-faraon Hatşepsut, prinţul consort murea şi el, lăsând două fiice şi un băiat tot nelegitimi. Dar acest de-ai treilea bastard nu fusese destinat domniei, deoarece Tutmes al II-lea îl încredinţase preoţilor din templul lui Amon, ca „servitor al zeului”, unde urma să rămână întreaga sa viaţă. Legenda spune că, în timpul unei procesiuni religioase, la Karnak, statuia „articulată” a zeului Amon i-ar fi şoptit tainic copilului că este destinat să poarte dubla coroană a faraonilor şi nu toiagul de preot. Intervenţia divină în cazul înscăunării lui Tutmes al III-lea a fost imortalizată de preoţi în textul unei inscripţii care spune: „Chipul sacru al zeului, aclamat de mulţime, era dus din sanctuar în curtea templului. În acel moment Tutmes al III-lea se găsea cu alţi slujitori ai zeului sub colonada de nord pe lângă care trecea cortegiul. Se părea că zeul caută pe cineva, de aceea se opri în faţa tânărului prinţ care se înclină respectuos. Dar zeul îl ridică şi-l duse în locul unde, după ritualul templului, numai faraonii puteau pătrunde”. Probabil sprijinit de preoţime, tânărul prelat fu recunoscut ca faraon, sub numele de Tutmes al III-lea şi căsătorit cu una dintre fiicele legitime ale înaintaşului său (după unii autori, minorul ar fi fost căsătorit pro forma chiar cu Hatşepsut). Deoarece atât noul faraon cât şi soţia sa erau minori, regenţa s-a încredinţat mătuşii Hatşepsut, care prin abilitatea sa va şti să-şi prelungească mult timp acest mandat.

Puţinele statui ale faraoanei ce au scăpat de furia succesorului său ne arată o figură fină, înaltă, energică cu ovalul prelungit al feţei, cu obrajii puţin slabi, ochii afundaţi în arcade, fruntea joasă, cu gura mică şi strânsă la colţuri.

Sub domnia reginei Hatşepsut, clerul zeului Amon din Theba a reuşit să-şi cimenteze o situaţie de prim ordin în stat şi să formuleze o teorie de caracter teocratic, după care succesiunea la tron depindea de consimţământul preoţimii marelui zeu. O inscripţie contemporană pusă de arhitectul palatului, Ineni, arată că „Tutmes al II-lea s-a ridicat triumfător în ceruri şi acolo s-a contopit cu zeii. De îndată, fiul său îi luă locul pe pământ, ca rege al «Regatului Dublu» şi deveni stăpânul tronului aceluia ce-l zămislise. Iar sora sa, divina soţie Hatşepsut conduse treburile celor două ţări după planurile sale. Egiptul muncea plecându-şi capul în faţa ei şi minunatele cereale veneau de la zeul Amon-Râ. Ea reprezenta otgonul de remorcat Egiptul de Jos şi stâlpul de ancorat Egiptul de Sus; ea devenise direcţia cea bună a cârmei din Deltă; era stăpâna care da porunci, ale cărei excelente planuri pacificau cele «Două Ţări» atunci când cuvânta ea”.

Această inscripţie gravată în templul de la Deir-el-Bahari, din ordinul faraoanei Hatşepsut, arată clar că adevăratul conducător al văii Nilului era ea, ca o puternică regentă, căreia trebuia să i se supună şi regele asociat, Tutmes al III-lea. Documentele sculpturale oficiale ale vremii ne-o arată pe regentă mergând în frunte şi urmată de nepotul său, faraonul asociat Tutmes al III-lea. Nici atunci când regele deveni major, Hatşepsut nu renunţă la putere. Ea îşi asigură în continuare drepturile de regentă, îmbrăcă costumul bărbătesc al regelui şi pretinse să i se acorde protocolul rezervat numai faraonului-bărbat. Cu o energie nemaiîntâlnită până atunci, ea nu lăsă puterea din mână timp îndelungat, adică până în anul 1483, când muri, probabil de bătrâneţe.

Hatşepsut, ca regentă, regină şi faraon, a afirmat o nouă teorie asupra puterii. Dezvoltarea ideii monarhice, având ca temelie zeificarea faraonului, a reintrodus de altfel sistemul din epoca Vechiului Regat, prin care regele era privit ca o încarnare pe pământ a zeului Râ. Nu legile omeneşti acordă tronul faraonului, ci voinţa puternică a zeului Amon. Pe baza acestei concepţii, preoţii lui Amon au sprijinit venirea la tron a lui Tutmes al III-lea. De acum puterea faraonilor depindea de cler şi nu de legile fixate de înaintaşi. Preoţii din Theba introduceau astfel un nou sistem monarhic: faraonul este interpretul voinţei zeului.

Ideea aceasta privitoare la designarea faraonului de către divinitate s-a fixat pe timpul îndelungatei regenţe a faraoanei Hatşepsut. Regina se lăuda în inscripţiile religioase ale timpului că ea însăşi s-a născut din zeul Amon. Faraoana, ca „soţie” a lui Amon, va deţine un rol important în succesiunea la tron. S-a arătat că cei trei Tutmes, erau fii nelegitimi, născuţi din concubine, ajunşi la tron în urma unei căsătorii cu o prinţesă legitimă şi numai astfel şi-au consolidat domnia, în calitate de prinţi consorţi.

Tutmes al III-lea, născut dintr-o concubină şi un rege care şi el la rândul său avusese aceeaşi naştere nelegitimă, nu putea fi considerat ca purtând în vinele sale sânge zeesc mai curat decât al regentei Hatşepsut, născută direct dintr-un „Zeu-rege”, pe care-l putea reprezenta pe pământ. Astfel, problema dinastică căpăta un aspect religios; preoţii lui Amon, atribuind tronul, se înfăţişau ca executori ai voinţei zeului. Prin aceasta, clerul dobândeşte o mare ascendenţă politică. Marele preot al lui Amon-Râ conferi faraonului dreptul la domnie. Pe timpul regentei, demnitatea aceasta religioasă era deţinută de preotul Hapuseneb, pe care Hatşepsut l-a numit concomitent şi în postul de vizir, un fel de prim-ministru, păstrător al peceţii regale. Şef suprem al cultului şi conducător al treburilor politice din stat, marele preot era adevăratul stăpân al tronului. Favorurile regentei s-au extins şi pentru fericirea altor preoţi. Cel de-ai doilea preot al lui Amon a devenit şeful consiliului privat al regentei, arhitect-şef şi mare intendent al bunurilor curţii. Din întâmplare, cel de-ai doilea preot al lui Amon, ajuns acum al doilea mare potentat politic în stat, a fost în acea vreme genialul arhitect Senmut, amant al regentei şi constructorul măreţului templu funerar al patroanei sale, de la Deir-el-Bahari. Din rândul preoţimii au mai fost promovaţi în anturajul regentei cancelarul Nehesi şi trezorierul Thuti. Cu toţii constituiseră un fel de camarilă ce-şi împărţise puterile în stat.

Astfel, regenta Hatşepsut, întărită în postul ei de conducere prin teoria teogamiei regale, devenise exponentul triumfului preoţimii zeului Amon şi transformase ţara într-o teocraţie.

De îndată ce a murit regenta, Tutmes al III-lea a căutat să distrugă toate monumentele şi arhivele ce aminteau numele înaintaşei sale. De aceea, izvoarele pentru cunoaşterea vieţii faraoanei sunt astăzi destul de puţine. Cu toate acestea, fanatismul şi ura succesorului nu i-au nimicit strălucirea domniei. Deşi faraonul, pus sub tutela ei timp de peste două decenii, era o fire ambiţioasă, dotată cu aptitudini de conducător de oşti şi de oameni, inteligenţa despoticei regente l-a ţinut în frâu până la moartea ei. Pentru a stăvili veleităţile de domnie directă ale tânărului faraon, Hatşepsut se folosea de camarila sacerdotală înscăunată la curte, unde constituia un fel de partidă legitimistă. Bineînţeles, rivalitatea dintre regentă şi ambiţiosul faraon oferea preoţilor posibilitatea să-şi rotunjească averile.

Tatăl regentei fusese un faraon războinic ale cărui oşti supuseseră ţinuturile nubienilor şi împinseseră frontierele până dincolo de Sinai, până în nordul Siriei şi până la cotul Eufratului. Dar fiica sa, regenta Hatşepsut, instaură o politica de pace, extinsă de la cataractele superioare ale Nilului până la malurile Eufratului. Liniştea din interior aduse o însemnată propăşire materială în Valea Nilului şi o epocă febrilă de construcţii ridicate peste ruinele lăsate cu o jumătate de veac mai înainte de distrugerile invadatorilor hicsoşi. Opera de constructor a regentei este evocată într-o inscripţie în care ea spune:” Am reconstituit ceea ce fusese distrus şi am dus la bun capăt ceea ce era neterminat. Asiaticii amestecaţi cu alţi barbari au locuit în nordul ţării, unde au dărâmat ceea ce fusese zidit cândva, nesocotindu-l pe zeul Râ”. Dacă ea n-a purtat războaie ca alţi faraoni, energica şi chibzuita regentă a rămas nemuritoare prin construcţii. Portretele sale o arată „în mare ţinută” de faraon. De aceea, purta o barbă artificială, împletită, cu care apărea mai ales în timpul solemnităţilor publice.

Domnia regentei a rămas memorabilă în istoria faraonilor prin expediţia „colonială”, organizată în ţara Puntului, denumită şi „Ţara Zeului”. Expediţia a avut loc în al nouălea an al domniei sale şi se spunea că ea fusese ordonată de însuşi zeul Amon. Scopul ei a fost însă aprovizionarea din abundenţă a sanctuarului recent construit la Deir-el-Bahari, cu mirt, tămâie, parfum (aromate), lemn scump, uleiuri fine extrase din sicomor, aur, argint, pietre preţioase, toate necesare cultului şi mobilierului de ritual din sanctuar. Misterioasa ţară a Puntului se găsea în părţile Abisiniei şi Somaliei de azi, la răsărit de Massana. Încă din perioada dinastiei a V-a (circa 2700 î.e.n.), regiunea devenise unul dintre principalele obiective comerciale ale Egiptului. Pereţii multor mausolee ale demnitarilor sau ale faraonilor păstrează urma unor asemenea călătorii, organizate cu sprijinul armatei, căci drumul era lung şi periculos atât pe mare, cât şi pe uscat. Se ştie că în vremea dinastiei a XI-a (2151–1991), comunicarea cu ţara Puntului se făcea prin Koptos, în lungul deşertului arabic. Greutăţile călătoriei îndemnau, mai mult pe aventurieri, să plece spre aceasta bogată, regiune. În cartea intitulată Povestirile naufragiaţilor ne sunt expuse sub o formă îmbrăcată în mister peripeţiile îndrăzneţilor negustori.

Tablourile sculptate pe (pereţii de la Deir-el-Bahari, unde au fost executate după planurile arhitectului Senmut, povestesc amănunţit expediţia spre ţara aromatelor, ordonată de curte în al nouălea an de domnie a regentei. În urma unui consiliu regal, au pornit cinci corăbii, puse sub comanda lui Senmut şi Nehesi, spre această ţară de basme. Îndrăzneţii corăbieri purtau, din ordinul faraoanei, cele mai seducătoare mărfuri ce puteau fura ochii barbarilor, şi care erau oferite localnicilor în schimbul unor mărfuri mult mai preţioase. Vasele au coborât pe Nil până în Delta, au trecut prin vechiul Canal de Suez, pe lângă Wadi Tumilât, către răsărit, intrând în lacul Amer şi apoi în Marea Roşie. După zile grele de navigaţie, s-a debarcat” pe cele două ţărmuri foarte înverzite”, identificate azi cu cele două maluri ale Mării Roşii, cel african şi cel arabic, din ţinutul aromatelor, adică în dreptul Somaliei. Locuitorii întâlniţi în acea regiune erau de neam hamit, cu piele brună, şi stăpâneau triburi de negri ce munceau pentru ei. Acolo, la umbra palmierilor şi a sicomorilor, ale căror frunze dau picături de răşini aromate, negustorii veniţi din Egipt au construit locuinţe lacustre, pe piloni, în faţa cărora şi-au expus mostrele de mărfuri, pentru schimbul în natură cu băştinaşii. Între exponate figura şi o statuie de aur a regentei, turnată, cu chipul zeiţei-vacă Hathor, stând în mijlocul zeilor din valea Nilului. Printre clienţi figurează şeicul din Punt, numit Parihu, venit cu soţia sa, Ati, un fel de Venus de neam hotentot, având şira spinării unsă cu uleiuri mirositoare şi grase. Stăpânul Puntului a permis lui Senmut să dezrădăcineze şi să transplanteze în curtea sanctuarului de la Deir-el-Bahari mai mulţi puieţi de sicomori aromaţi. Cronica gravată în piatră a acestui sanctuar-mauzoleu arată cum oamenii lui Senmut au cumpărat abanos, aur şi ivoriu, diferite lemne aromate, blănuri, pene de struţ, animale exotice ca maimuţele, ogari sălbatici, leoparzi, girafe, precum şi sclavi din cele două neamuri ale populaţiei locale (hamiţi şi negri) etc. Flotila s-a întors cu bine la Theba. Preţioasa încărcătură de mărfuri şi sclavi a fost consacrată în întregime sanctuarului bunului zeu Amon. Natural, preoţimea beneficia şi ea de aceste mărfuri străine. Inscripţia dedicatorie spune ca expediţia lui Senmut şi Nehesi s-a întors cu foarte mari minunăţii din ţinutul Punt: „tot felul de lemn parfumat din ţara divină, un morman de răşină, lemn verde de smirnă, lemn negru de abanos, fildeş, aur, argint, lemn de kinamon, tămâie, alifii pentru ochi, paviani, maimuţe cu coada lungă, câini de vânătoare, piei de panteră din sud, sclavi indigeni cu copiii lor. Niciodată nu se adusese ceva asemănător pentru regii ce au domnit în Egipt”.

În al şaptelea an al domniei sale, ca un fel de recunoştinţă faţă de protectorul său divin, Amon, şi ca răsplată pentru sprijinul ce-i dădea preoţimea, Hatşepsut zidi măreţul templu-mausoleu de la Deir-el-Bahari, monument urmai de noi construcţii religioase şi de obeliscuri înălţate la Karnak (vechea Thebă egipteană) şi în alte mari centre religioase ale regatului. Arhitectura epocii regentei se remarcă prin grandioasele porticuri cu colonade „protodorice”, iar sculptura basoreliefului arată o lucrare rafinată, manierată, echilibrată şi sobră. Acest stil reprezintă de fapt o inspiraţie de caracter dogmatic cerută de clerul lui Amon şi transpusă în piatră de marele arhitect Senmut.

Remarcabila construcţie-mausoleu a regentei, zidită la Deir-el-Bahari, fusese rezemată de peretele stâncos al Nilului. Planul său avea ca model un mic templu construit pe terase de faraonul Mentuhotep al III-lea, din vremea Regatului Mijlociu La Deir-el-Bahari, întregul plan se desfăşoară pe trei terase suprapuse, înconjurate de colonade şi unite la mijloc prin rampe de acces. Complexul se extindea de la malul fluviului până sub stâncă. Ansamblul lui conţinea ca elemente principale propileele, aleea sfincşilor lungă de un kilometru, prima curte închisă de o rampă cu două porticuri pe flancuri, a doua curte similară cu prima, o a treia curte, mai mică, închisă în colonade şi, ca punct final, un sanctuar-peşteră, scobit în stâncă. Aceste elemente se amplasaseră pe aceeaşi axă, oferind o simetrie solemnă, care devine din ce în ce mai aspectuoasă, pe măsura ridicării ei pe terase. Ceea ce impresionează pe vizitator sunt, în primul rând, colonadele simple, cu puternice jocuri de umbră şi lumină, apoi bogăţia decoraţiei sculpturale, realizată într-o perfectă armonie geometrică, al cărei fundal îl constituie stâncile sălbatice şi golaşe. Terasa centrală arată vizitatorului naşterea supranaturală a zeiţei şi albumul sculptat al expediţiei din Punt. Într-un atare tablou apare şi corpolenta regină din Punt, hotentota Ati, tipul frumuseţei africane. Ca să reamintească şi altfel această călătorie, Senmut a plantat şi închinat lui Amon o grădină cu arborii aduşi din legendara ţară a Răsăritului. Într-o inscripţie aşezată alături, Hatşepsut declară că „este mândră de a fi reconstituit peisajul natural din Punt, destinat aici zeului său, aşa cum acesta îi poruncise, de a fi realizat o grădină după măreţia sa, prin care zeul să se poată plimba”.

Oraşul sfânt al Thebei s-a împodobit şi el cu noi monumente dăruite de regentă. Se remarcă acolo un templu dedicat aceluiaşi Amon, cu piloni uriaşi în complexul unor colonade, apoi două obeliscuri înalte de 30 de metri, fiind astfel printre cele mai mari din Egipt (dintre care unul s-a prăbuşit). Pe unul dintre obeliscuri, mândra faraoană a pus să se scrie: „Toate ţările din afară îmi sunt supuse. Graniţele mele sudice ating ţara Puntului, cele de la răsărit se întind până în mlaştinile Asiei. Locuitorii din Sinai se află sub stăpânirea mea. La Apus, regatul meu se întinde până în Manu. Eu domin Lybia. Spre nord, frontiera este formată de insulele mării… Domnesc peste beduini, locuitorii deşertului. Mi se aduce mirtul din Punt etc.” Se pare că Hatşepsut are „meritul” de a fi deschis în istorie, prima încercare de „politică colonială”, de caracter egiptean şi religios.

Din lipsă de documente sfârşitul domniei ca şi cel al vieţii acestei dârze faraoane ne rămân necunoscute. Nu posedăm nicio dovadă că ea ar fi fost înlăturată de la conducere şi că ar fi murit dizgraţiată. A dispărut, probabil, de moarte naturală şi în plină glorie. Dar după dispariţia sa, umilitul Tutmes al III-lea, scăpat de o tutelă ce-i era odioasă, a căutat să se răzbune cu o ură sălbatică. Au fost organizate distrugeri barbare asupra monumentelor ce aminteau numele şi chipul regentei care îngenunchiase trei faraoni bastarzi purtând acelaşi nume. Noul faraon nu i-a respectat nici sarcofagul ce-i dă într-un text hieroglific titlul de „regină” şi „soţie de faraon”. Această damnatio memoriae s-a aplicat şi arhitectului Senmut, cel care-şi imortalizase stăpâna prin măreţe construcţii şi prin succesul expediţiei din ţara Puntului. Tânărul Tutmes al III-lea, acum în vârstă de 30 ani, autoritar şi vijelios, ordonă ca nu mele fostei regente să fie şters de pe pietre şi înlocuit cu al celor trei faraoni bastarzi, umiliţi de ea. Portretul reginei, răspândit pe mii de basoreliefuri şi cioplit în sute de statui, a fost izbit şi şters cu lovituri de ciocan. După credinţa egiptenilor, ştergerea numelor faraonului din textele hieroglife şi sfărâmarea chipului său îl împiedicau de a beneficia de o viaţă fericită în lumea zeilor. Furia succesorului s-a abătut şi asupra unor construcţii ale regentei, care au fost demolate sau ascunse după ziduri. A respectat numai măreţul templu-mausoleu de la Deir-el-Bahari. Nu a cruţat însă mormintele colaboratorilor regentei, pe care le-a distrus şi jefuit. Natural, cei care se mai găseau în viaţă, din camarila regentei, au avut o soartă şi mai tristă. O atare persecuţie post mortem explică şi dispariţia numelui suveranei din „listele oficiale de faraoni”, unde Hatşepsut trebuia să apară printre cei mai glorioşi conducători din Valea Nilului. Toate acestea arată pasiunile şi grupările politice ce frământau curtea regală, atmosferă de care va şti să beneficieze în viitor tagma preoţească. Dar persecuţiile lui Tutmes al III-lea, pornite împotriva unei femei ce se ridicase la rangul de faraon, peste capetele a trei regi, n-au reuşit să şteargă definitiv amintirea şi gloria reginei Hatşepsut, pe care arheologii o reconstituie treptat din sfărâmăturile monumentelor sale.

Hatşepsut a condus regatul cu o mână energică, de care se temeau supuşii din Valea Nilului şi vasalii din Siria până în Etiopia. Împotriva celor ce îi contestau autoritatea, ea se „ridica ca o panteră furioasă”, pornea în fruntea armatei şi, la simpla ei apariţie, rebelii îşi plecau capetele. Domnia sa a fost prosperă în economie, artă, administraţie, politică internă, diplomaţie şi pe câmpul de luptă, fiindcă a ştiut să-şi aleagă cei mai buni colaboratori. Arhitectul său, Senmut, a reuşit să imortalizeze această domnie în construcţiile ordonate de faraoană la Deir-el-Bahari, Karnak şi în Theba.

O dată rămas singur stăpân al ţării Nilului, Tutmes al III-lea, părăsi politica de pace a înaintaşei sale. Timp de 40 de ani (până în 1435), prin războaie, dădu Egiptului o faimă militară fără precedent. În acel moment, Siria şi alte posesiuni asiatice ale faraonilor figurau numai cu numele ca fiind supuse Egiptului. Energicul faraon întreprinse 17 campanii în Asia Mică, duse hotarele dincolo de Eufrat şi se înrudi cu puternica curte regală din ţara mitannilor. Dacă predecesoarea regentă şi-a înscris gloria în filele istoriei printr-o politică de pace şi prosperitate economico-culturală internă, noul şef militar, denumit de unii şi „Napoleon al Orientului”, şi-a impus-o prin sabie. Monumentele nepieritoare de la Theba şi Deir-el-Bahari păstrează însă, în continuare, memoria primei femei egiptene ce s-a urcat pe tron ca reprezentantă a zeilor şi ca regentă a trei faraoni bastarzi, dintre cei mai cruzi şi ambiţioşi.

ŞAMMURAMAT – SEMIRAMIS

Regenta croitoreasă

Săpăturile arheologice conduse de învăţaţii germani în ruinele oraşului asirian Assur au descoperit, între alte vestigii monumentale, şi o alee mărginită cu două rânduri de blocuri din piatră, frumos cioplite şi acoperite cu inscripţii cuneiforme. Pe unul dintre rânduri, blocurile conţin texte cuneiforme ce cataloghează numele şi titlurile a o serie de regi care au domnit în Asiria, iar cele din faţa lor indică nume de înalţi demnitari ai curţii lor. Atenţia arheologilor a fost reţinută de însemnarea de pe un bloc, cu următorul conţinut: „Piatră pentru cinstirea (reginei) Şammuramat, soţia (lui) Şamaşi Adad, rege al Lumii, rege al Asiriei, mama lui Adadnirari, rege al Lumii, rege al Asiriei; nora lui Salmanasar, regele celor patru părţi ale Lumii”.

Întâlnim în această însemnare, genealogia unei regine şi regente din statul asirian, cunoscută până aici şi din alte izvoare istorice sau epigrafice: Şammuramat, denumită şi Semiramis – Semiramida. Ea fusese soţia regelui Şamaşi Adad al IV-lea care a domnit între anii 826–809 şi a murit destul de tânăr, pe tron. O dată cu dispariţia soţului rămânea un fiu minor, viitorul rege Adadnirari al III-lea (809–782), care avea în anul decesului tatălui său numai 12 ani, deci era incapabil de a domni. Conducerea a fost luată atunci, în calitate de regentă, de mama sa, Şammuramat, până în anul 806, când fiul se putea considera matur pentru domnie. Cu toate acestea, regenta a păstrat în continuare frânele regatului în mâinile sale. Prezenţa ei la cârma statului se considera justificată şi prin faptul că Asiria ducea, în acel timp, lupte grele cu statul Urartu.

Este singurul caz din istoria statului asirian, când o femeie apare în fruntea treburilor interne şi externe. Inscripţiile de pe celelalte blocuri aflate la Assur, şi în alte capitale menţionează şi alte femei de palat numai ca soţii de regi. Nu mai întâlnim deci un alt caz de „conducere feminina” directă. Şammuramat s-a menţinut ca regentă (sau ca asociată la domnie a fiului său) până după anul 787, când documentele încetează a-i mai menţiona numele.

Istoria ţinuturilor asiro-babilonene este tot atât de veche ca şi a Egiptului. Mesopotamia şi Asiria au cunoscut însă mai multe frământări şi transformări politice decât liniştita Vale a Nilului. În decursul a două milenii s-au produs furtunoase migraţiuni de triburi şi popoare, atât de-a curmezişul pământurilor fertile şi irigate ale câmpiei mesopotamiene, cât şi în regiunile pastoral-agricole de pe luncile, dealurile şi din munţii Asiriei. Primii care şi-au făcut apariţia, venind dinspre India, ca să se aşeze la gurile Eufratului şi Tigrului, au fost sumerienii. Aceştia sunt consideraţi drept creatori ai celor dintâi aşezări de caracter urban, apoi ca inventatori ai scrierii pictografice, înlocuită treptat de cea cuneiformă. Le-au urmat triburi de origine semită, ce s-au aşezat către sudul Mesopotamiei; apoi, dinspre nord şi nord-est, au invadat şesul mănos al regiuni elamiţii, guttii, casiţii, huriţii, urartienii, catii şi alţii. Mulţi dintre aceşti „barbari” au fost domoliţi de cultura sumeriană, care domina din punct de vedere religios şi spiritual întreaga Mesopotamie încă din mileniul al III-lea. Ca o reacţiune împotriva dominaţiei politico-culturale a Sumerului, s-a ridicat Akkadul, cel ce a impus o hegemonie babiloneană a cărei culme o întâlnim sub dinastia creată de Hammurabi (circa 1800). Dar dacă politiceşte sumerienii au cunoscut un recul în centrul Mesopotamiei, cultura lor nu a putut fi înlăturată din acele locuri. Scrierea şi limba diplomatică din străvechiul Orient se bazau tot pe milenarele cuneiforme sumeriene, folosite chiar şi în relaţiile diplomatice dintre Babilon şi faraoni.

La începutul mileniului II î.e.n. Au apărut în Orient şi state formate din populaţii indo-europene, cum a fost cel hittit, cu capitala la Bogazkioi în Asia Mică. Hittiţii vor avea de dus lupte seculare cu statul Mitanni, apoi cu Egiptul, pentru ţinuturile siriene, fereastra Orientului la Marea Mediterană. Şesul Mesopotamiei şi arida Vale a Nilului, lipsite de metale, piatră şi lemn, puteau găsi aceste” materii prime” numai în ţinuturile siriene şi ale Asiei Mici, ceea ce explică lupta statelor din jur pentru stăpânirea acestor regiuni.

Pe când Şammuramat conducea destinele Asiriei, acest stat avea deja o istorie îndelungată. El se constituise cu încetul, încă din prima jumătate a mileniului II î.e.n., dar în perioada sa cea mai îndepărtată (Imperiul Vechi) nu a înscris fapte de seamă în istorie. Înflorirea politică a Asiriei creşte treptat în secolele XIV-XII î.e.n., pe măsură ce statele puternice din jurul ei, ca cel al mitannilor, al hittiţilor şi al casiţilor se prăbuşesc. Acum se deschide epoca Imperiului Mijlociu asirian, când evenimentele din Assur se împletesc politiceşte cu cele din Babilon. Regele Tiglatpalassar I (1115–1070) a purtat războaie victorioase cu Urartu şi în Siria, folosindu-se de o admirabilă armată de soldaţi-ţărani.

Populaţia asiriană s-a format dintr-un complicat amestec de neamuri locale, semite, ariene etc. În regiuni aspre ca relief, climă şi resurse de trai, populaţia ţărănească asiriană se obişnuise cu lipsurile şi supunerea faţă de şefi. Exploatând mine de fier, regii asirieni au putut ridica o oştire bine înarmată, compusă din infanterie, cavalerie şi înzestrată cu care de luptă, o armată ce se deplasa cu o mare repeziciune, la ordinul regelui. Rivalii seculari ai Asiriei se găseau în Urartu şi Siria de nord, către care s-au îndreptat expediţiile regilor din Assur, mai ales în epoca regentei Şammuramat.

Documentele cuneiforme privitoare la activitatea regentei Şammuramat se numără pe degete. Unul dintre acestea, inscripţia onorifică a guvernatorului Nergaleris din provincia Rasype, pusă la Sabaa, în anul 805, pentru adularea tânărului rege proaspăt însărcinat, Adadnirari ai III-lea, în chip surprinzător nu mai menţionează şi pe regina-mamă. Unii asirologi au tras concluzia că acest document ar indica un fel de împărţire teritorială a statului, între mamă şi fiu, ceea ce pare puţin probabil.

Dar 22 de ani mai târziu, o întâlnim iarăşi pe Şammuramat-Semiramis, în calitate de regentă, alături de fiul său. Inscripţii repetate pe patru statuete ale zeului babilonian Nebu, gravate din ordinul lui Beltarsiiluma, guvernator al cetăţii Kalakh (Nimrud), arată clar că din iniţiativa ei s-au transportat de la Borsippa la Kalakh statuile acestei divinităţi babiloniene. Textele cinstesc, deopotrivă, pe regele Adadnirari al III-lea şi pe Semiramis-Şammuramat, denumită „stăpână a palatului său”.

Originară din Babilon, regenta a activat intens pentru o apropiere şi o contopire asiro-akkadiană, sub conducerea regilor de la Assur.

Duşmănia dintre Asiria şi Akkad devenise acută încă din timpul scurtei domnii a soţului său, Șamaşi Adad al V-lea. În urma mai multor campanii, el detronase pe regele din Babilon şi-l târâse în captivitate, la curtea din Assur, împreună cu mulţi ostateci. Tot timpul regenta a sfătuit pe fiul său să ducă o politică de împăcare a marelui oraş mesopotamian, dar mai ales să fie atent cu zeii de pe malurile Eufratului. Datorită acestei politici de clemenţă, iniţiată de regentă, au fost deschise larg porţile dinspre Asiria pentru transferul culturii din Babilon, cum ar fi adoptarea cultului zeului Nebu. Totodată, la îndemnul ei, ostatecii şi captivii din Babilon, aduşi cândva de Şamaşi Adad al V-lea, căpătau învoirea de a reveni la casele lor.

Nu numai sângele ei de babiloniană o îndemna să-şi sprijine ţara de baştină, dar şi dorinţa înţeleaptă de a realiza o comunitate economică, religioasă şi culturală între cele două state. S-a perfecţionat, din îndemnul ei, reţeaua canalelor de irigaţie, fără de care Mesopotamia, „cornul de aur fertil”, ar fi devenit o ţară a deşertului sălbatic. Din gura localnicilor, patru secole mai târziu, sfătosul istoric Herodot afla că această importantă operă de hidroamelioraţii fusese realizată prin grija Semiramidei din Assur, pe care el o deosebea de o altă Semiramidă, Nitocris, soţia regelui babilonian Nabucodonosor al II-lea (604–562). După ce descrie amănunţit oraşul Babilon, el ne spune că acesta a avut mulţi regi care: „… au înfrumuseţat zidurile şi sanctuarele oraşului, iar în şirul lor se numără şi două femei. Cea care a domnit cu cinci generaţii înaintea celei de-a doua se numea Semiramida. Ea a ridicat în câmpie nişte diguri de pământ vrednice de văzut; mai înainte vreme, Eufratul ieşea din albie adesea, înecând câmpia toată” (Herodot, I, 184). Mai apoi, istoricul grec ne comunică că cea de-a doua regină se numea Nitocris, care a fost de fapt faimoasa Semiramidă a grădinilor suspendate şi soţia lui Nabucodonosor. Toate construcţiile puse de el pe seama acesteia din urmă rămân însă în domeniul fanteziei marelui istoric.

Pe tot timpul minorităţii fiului său, când Şammuramat deţinea singură conducerea statului asirian, luptele nu au mai contenit cu vecinii. Presiunea asupra Mesopotamiei superioare venea din două părţi: dinspre podişul Armeniei, unde se stabiliseră mezii, şi dinspre lacul Urmia, unde stăpâneau cei din Urartu. Campaniile împotriva celor doi duşmani au fost purtate de către generalii săi sau chiar de regentă. Dar cum acestea se repetau an de an, ele par a nu fi obţinut succese importante. Încă de pe timpul domniei lui Salmanasar al III-lea (859–826), socrul regentei Şammuramat, urartienii deveniseră principalii duşmani ai Asiriei şi puneau adesea în pericol marile oraşe-capitale ca Ninive (lângă Mosul), Kalakh şi Dur-Şarukin (Khorsabad). Când Adadnirari al III-lea a devenit major, i-a revenit sarcina de a continua luptele cu mezii (opt campanii) şi cu urartienii, fără să aducă o rezolvare a vechiului conflict. În pregătirea şi ducerea acestor războaie, regenta a deţinut un rol important. Adesea a însoţit călare în campanii pe soţul şi fiul său, până în regiunile aspre ale podişului Armeniei.

Energica şi dinamica Şammuramat a intrat în legendele create de Orient, ca soţie a eroului Ninus, cel care ar fi întemeiat statul asirian şi ar fi fundat oraşul Ninive. În acelaşi timp, alte versiuni au confundat-o cu omonima sa, Semiramis din Babilonul lui Nabucodonosor. Asemenea tradiţii legendare au fost înregistrate de Herodot şi de medicul grec Ctesias din Cnidos, care îşi desfăşura activitatea în Persia în jurul anului 400 î.e.n. Figura legendarei regente s-a răspândit în literatura populară iraniană, de unde a trecut apoi la alte popoare. Este, desigur, eronat a pune bază istorică pe asemenea povestiri populare, mai toate de caracter mitic, pentru a reconstitui biografia ei. Dar dacă s-au brodat atâtea fapte pe seama vieţii acestei femei-regente, însemnează că ea a deţinut un loc de seamă în istoria asiriană.

În versiunea lui Ctesias din Cnidos, Şammuramat-Samiramis apărea ca prima „femeie fatală”. Legenda ei ca „femeie fatală” a fost împletită cu mitul zeiţei Iştar sau Astarteea, divinitate caldeo-asiriană, cu atribuţii complexe, între care şi aceea de a fi protectoarea dragostei. Îndemnată de această zeiţă, frumoasa hetairă Semiramis ar fi cucerit inimi de regi, ar fi terorizat amanţii şi, întocmai ca divina sa patroană, îi gâtuia câteodată – ne spune Ctesias.

Povestirile populare asiriene dăduseră o frumoasă aureolă acestei legendare femei. Folosind legende culese de Herodot şi de Ctesias, istoricul Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) răspândea în lumea grecească şi romană numeroase amănunte despre biografia reginei Semiramis-Şammuramat, între care şi acela că, împreună cu soţul ei Ninus, ar fi întemeiat imperiul asirian. Printre grecii ionieni din Asia Mică circulau de asemenea fel de fel de povestiri fantastice legate de domnia ei.

După o altă frumoasă legendă ce avea curs printre mezi, această femeie ar fi născocit un costum straniu care, o dată îmbrăcat, făcea imposibilă deosebirea femeii de bărbat. El era folosit mai ales în campanii de către soldaţii medo-perşi. Esenţialul îl constituiau pantalonii, pe care însăşi prima lor croitoreasă, Semiramis, îi îmbrăca pe timp de război. În realitate, aceasta piesă de costum se cunoştea cu mult înainte de epoca regentei. Invenţia ei i s-a atribuit regentei, pentru că a fost prima femeie care s-a îmbrăcat în pantaloni pe câmpul de luptă.

Fiind născută la Babilon, Şammuramat-Semiramis n-a fost uitată nici de numeroasele legende ce circulau în întreaga Caldee. Imaginaţia localnicilor i-a atribuit întemeierea Babilonului, socotind-o străbună a primei dinastii care a domnit în marele oraş. Era apoi de aşteptat ca, tot ei, să i se atribuie ideea construcţiei celebrelor „grădini suspendate” de pe malurile Eufratului, după cum se ştie, o lucrare considerată ca una dintre cele şapte minuni ale lumii vechi. Autorii antici, între care Ctesias şi Berosus – acesta din urmă, preot şi istoric babilonian (circa 280 î.e.n.) – au combătut această tradiţie, dovedind că celebrele grădini în terase fuseseră ridicate mult mai târziu, de către Nabucodonosor, pentru soţia sa Nitocris, cea de-a doua Semiramis, adusă din ţinuturile muntoase ale Mediei, pe care frumoasa regină dorea să le aibă la Babilon, cel puţin în miniatură.

Multe legende despre Semiramis-Şammuramat s-au vehiculat şi în ţara Urartu, neîmpăcata duşmană a Asiriei din acea vreme. Armenii din epoca romană (succesorii uranienilor) denumeau oraşul-capitală Van, situat pe malul lacului cu acelaşi nume, şi „Cetatea Semiramidei”. Conducta de apă ce alimenta oraşul se considera ca o lucrare a aceleiaşi regine, de aceea purta denumirea de „Apa Semiramidei”. Acest apeduct, în funcţiune şi azi, fusese construit de regele din Urartu, Menua, contemporan cu legendara regină asiriană. Există de asemenea numeroase toponime în podişul Armeniei, mai ales construcţii ridicate pe stânci, care amintesc şi azi numele Semiramidei asiriene.

Prin faptul că numele reginei Şammuramat-Semiramis a intrat în poezia şi legendele atâtor popoare din Orient (mezi, perşi, babilonieni, urartieni, egipteni, ionieni etc.) putem deduce importanţa domniei sale în calitate de regentă, ilustrată prin războaie, construcţii administrative, acţiuni diplomatice ş.a. Ele învăluie fapte reale, pe care istoriceşte nu le putem reconstitui cu totul în lumina adevărului. Semiramis din Babilon, ajunsă a fi Şammuramat la Assur, a fost o mare personalitate istorică care a urmărit să realizeze, în numele soţului şi fiului său, o unitate nu numai politică, dar şi culturală a Orientului. Hatşepsut a consolidat ţara Egiptului, lăsând succesorului său, Tutmes al III-lea, o situaţie ce i-a permis să dea statului un mare avânt intern şi extern. Acelaşi lucru l-a pregătit în Mesopotamia şi Şammuramat-Semiramis. După moartea ei, Tiglatpalassar al III-lea (745–727) a creat „Noul Imperiu Babilonian”, cu centrul la Babilon şi a supus toate statele duşmane, realizând ceea ce dorise înaintaşa sa.

Cu energie şi înţelepciune Şammuramat-Semiramis a condus un stat puternic. De aceea, poetul latin Iuvenal (secolul I e. N.) descoperea în această femeie o Cleopatra asiro-babiloniană.