Prefaţă

Poveştile din această carte, istorisite în ordine cronologică, reprezintă un fel de istorie populară a lumii, o viziune bazată pe imaginaţie.

În plus, ele operează pe niveluri diferite. Fac parte dintr-o tradiţie mistică.

Multe descriu evenimente dramatice care nu au loc în lumea materială, ci pe tărâmul spiritual al zeilor, al îngerilor şi al altor fiinţe imateriale, precum povestea lui Milton despre răzvrătirea din Paradis, care va duce la izgonirea oamenilor din Grădina Edenului…

Şi, aşa cum vom vedea, multe dintre naraţiunile prezente aici înfăţişează călători între cele două lumi, oamenii care, fără să-şi dea seama, sunt prilej de amuzament pentru zei şi îngeri sau pe alţii care se strecoară în realităţi alternative. Sunt poveşti magice şi misterioase ce arată cum se simte cineva atunci când lumea spirituală pătrunde în viaţa sa de zi cu zi, când fiinţele imateriale îşi fac apariţia pe neaşteptate, când percepe deodată o prezenţă sau când, fără să-şi dea seama, păşeşte pe tărâmul lor şi începe să vadă că este altfel, invers şi cu susul în jos.

Prezente şi acum în memoria colectivă, astfel de poveşti rămân la fel de impresionante şi de frumoase şi încă ne fac inima să bată mai tare, pentru că, aşa cum vom vedea, ele reprezintă momente cruciale în evoluţia spirituală sau, în termeni moderni, momente decisive în evoluţia conştiinţei. Iată de ce aceste naraţiuni se adresează străfundurilor sufletului uman – potrivit tradiţiei mistice, ele descriu desfăşurarea acţiunii pe un plan divin. Măreţe fiinţe spirituale ne conduc paşii din epocă în epocă, din stadiu în stadiu, scoţându-ne din încurcături şi ajutându-ne să evoluăm în aşa fel încât să ne trăim viaţa, singura pe care o cunoaştem acum. Când luptăm sau când iubim, când suntem încercaţi până la limita rezistenţei şi repurtăm un fel de victorie sau chiar suferim o înfrângere, călcăm pe urmele zeilor şi ale îngerilor, urmând modelele de comportament pline de sensuri pe care ei ni le-au conferit.

Cum timpul nu se scurge la fel în celelalte lumi spirituale, acestea sunt evenimente care, într-un fel, pot fi încă în desfăşurare şi, totuşi, e posibil să se fi încheiat – cu alte cuvinte, unele sunt poveşti profetice, cum ar fi cea intitulată „Amurgul zeilor”.

Evenimentele din istoria lumii se pot repeta în toate vieţile noastre, deci fiecare dintre noi trebuie să treacă printr-o fugă în deşert ori să plece în căutarea Sfântului Graal.

Anumite momente din istoria lumii au fost puse în scenă ca parte a unei ceremonii religioase. De exemplu, povestea transmisă nouă sub titlul „Cenuşăreasa” îşi are originea în drama sacră a lui Isis, jucată în templele din Egiptul antic. Alte naraţiuni, cum sunt cele despre înviere, au făcut probabil parte din ritualurile de iniţiere, în care o fiinţă anume pregătit’ „învia” sau „renăştea” într-o stare mai evoluată de existenţă sau conştienţă. Unele dintre aceste ritualuri se mai practică în taină şi azi, adesea în pivniţe sau în grote ascunse de ochii lumii.

În forma în care ne-au parvenit, asemenea poveşti pot fi un izvor de înţelepciune. Sunt „poveşti didactice”, menite să ne influenţeze în profunzime, la nivelul pe care îl numim astăzi subconştient, dar scopul lor e şi să ne ajute să devenim mai conştienţi de formele şi de modelele mistice ale vieţilor noastre.

Intenţia mea este să susţin cu argumente că acesta e unul dintre motivele pentru care toate poveştile sunt atât de importante. Volumul de faţă nu e doar o carte de poveşti, ci şi o carte despre poveşti. Poveştile demonstrează imanenţa divinului în experienţa umană, iată ce sugerez aici. Ne arată lucruri care se întâmplă, dar care nu s-ar întâmpla dacă materialismul ştiinţific ar explica tot ce există pe lume.

Momentele cruciale, marile evenimente ce marchează istoria spirituală a lumii, aşa cum sunt văzute în poveşti ce par în întregime rodul ficţiunii, ca O mie şi una de nopţi sau naraţiunile populare despre întâlniri cu fiinţe supranaturale ori spirite ale morţilor.

Nicio poveste celebră nu este doar fantezie şi nici iluzie.[1]

Poveştile sunt prezentate în ordine cronologică. Marile naraţiuni din trecutul îndepărtat arată imanenţa divinului în formă mitică. Intervenţia divină şi interacţiunea inteligentă cu fiinţe spirituale, îndrumarea spirituală, punerea la încercare de către spirite – toate astea sunt mai presus de îndoială în mituri şi Scripturi. Fac parte din acea viziune asupra lumii care se conturează în mituri şi legende. În prima parte a volumului am să vă istorisesc din nou marile poveşti ale începuturilor omenirii, pentru a arăta cum s-au configurat trăsăturile caracteristice ale condiţiei umane epocă după epocă, stadiu după stadiu. Aceasta este chiar povestea Creaţiei.

Pe naratorii poveştilor nu-i interesa lumea materială aşa cum a ajuns să ne intereseze pe noi de la revoluţia ştiinţifică încoace. Pentru ei, marele miracol sau minune nu consta atât în complexitatea lumii exterioare, cât în frumuseţea şi în complexitatea lumii interioare, a experienţei subiective; cum ajungem să percepem şi să cunoaştem lumea astfel, iată tema centrală a acestor poveşti, care ne spun istoria secretă a sufletului uman.[2]

Din cauza pasiunii lui Venus pentru Adonis, dorinţa noastră poate fi uneori distructivă. Din cauza faptului că Loki, Lucifer la scandinavi, a furat şi a încercat să-şi păstreze un inel fermecat făurit de pitici, chiar şi cei mai buni dintre noi pot deveni hrăpăreţi şi avari. Şi datorită zeilor Odin şi Mercur suntem înzestraţi acum cu curiozitate intelectuală. Datorită zeului Soarelui ni se dau asigurări că, dacă suntem inimoşi şi riscăm tot, putem câştiga până la urmă lupta cu forţele întunericului.

Mai târziu vom vedea că, datorită lui Moise, patima pentru dreptate ne străbate ca un fluviu năvalnic. Datorită lui Buddha suntem în stare de compasiune pentru toate fiinţele şi mulţumită lui Socrate avem capacitatea de a gândi liber, pe care altminteri nu am fi avut-o.

Vom vedea lucrurile întocmai ca marii mistici ai Arabiei, care au arătat lumii deliciile iubirii senzuale, precum şi că inima este un organ senzorial mai important decât ochii.

Povestea întemeietorilor medievali ai Hatha-yoga e strâns legată de cea a lui Christian Rosenkreuz şi de introducerea noţiunii de chakra în gândirea mistică occidentală.

Carl Gustav Jung, unul din cei doi mari oameni de ştiinţă ai modernităţii care au explorat sufletul omenesc, a fost îndrumat de un învăţător fără trup, aşa cum şi Socrate a fost călăuzit de daimonul lui. Vom compara relatarea călătoriei spiritului după moarte aşa cum au făcut-o sfinţii medievali cu descrierea realizată de celălalt mare om de ştiinţă pe tărâm spiritual din epoca modernă, Rudolf Steiner. Unele teme se vor repeta, ca şi unele personaje, printre care chipul câteodată periculos şi perturbator al Omului Verde, care apare în diferite forme în Istoria sacră a lumii, inclusiv la final, pentru a vesti a Doua Venire a Mântuitorului.

În unele capitole am introdus comentarii la poveşti pentru a explicita momentele decisive ale istoriei pe care le prezintă. În alte cazuri, m-am sfiit să intervin.

Iau drept axiomă afirmaţia lui Ibn Arabi, un mare mistic sufit şi o lumină călăuzitoare în această carte: „Nicio religie nu poate exprima singură pe deplin Realitatea lui Dumnezeu.” Volumul conţine referiri şi la operele şi învăţăturile mai multor şcoli de gândire, cum ar fi cea sufită, cabalistică, hermetică, rozacruciană, masonică, teozofică şi antropozofică, precum şi la cele ale unor mistici ca Platon, Plotin, Paracelsus, Christian Rosenkreuz, Jacob Boehme, Rudolf Steiner şi Lorna Byrne şi mă întreb dacă afirmaţiile lor despre gândirea mistică din Antichitate ne pot ajuta să găsim un limbaj în care să le discutăm şi să le înţelegem în epoca modernă.

Mă refer, de asemenea, la marii povestitori din modernitate, scriitori care încearcă să elucideze marile enigme care sunt viaţa şi moartea. Ei sunt scriitori care se întreabă dacă existenţa noastră are într-adevăr o dimensiune mistică, dacă lumea este plină de înţelesuri pe care nu noi le-am dat, dacă suntem cu adevărat în interacţiune cu forme de inteligenţă fără trup. În epoca materialismului ştiinţific, aceasta este, poate, cea mai importantă întrebare filosofică, iar marii romancieri, de la Dostoievski la George Eliot şi David Foster Wallace, au căutat misticismul în viaţa de zi cu zi, modele misterioase, urme mistice şi influenţe din lumea cealaltă în vieţile eroilor, ca în poveştile din Evul Mediu timpuriu, dar şi în viaţa noastră cotidiană de oameni obişnuiţi.

Am scris această carte şi pentru a pune o întrebare scandaloasă: Şi dacă afirmaţiile pe care le fac religiile lumii sunt adevărate? Cum ar arăta atunci istoria? Este oare posibil să oferi o poveste a Creaţiei care e, bineînţeles, creaţionistă, dar pe care oamenii de ştiinţă n-o pot respinge imediat ca absurdă? Şi dacă Ioana d’Arc a fost călăuzită de îngeri când a înfrânt armata englezilor? Dacă la Bernadette de Lourdes a venit într-adevăr Fecioara Maria?

Desigur, astfel de întâmplări ieşite din comun nu se pot dovedi ştiinţific, dar, dacă le împleteşti pe toate într-o naraţiune istorică, nu cumva iese la iveală o istorie coerentă a lumii, la antipodul istoriei configurate de atei? Oare e posibil să faci o relatare relevantă din poveşti despre intervenţii angelice, viziuni mistice şi experimente supranaturale, cu alte cuvinte, din acele piese ale mozaicului pe care istoricii cu scaun la cap le aruncă la gunoi?

Oare e posibil să depistăm aceleaşi modele în lumea de azi? Oare se amestecă fiinţele spirituale în vieţile noastre în acelaşi mod decisiv în care au intervenit în vieţile lui Moise şi Ioanei d’Arc? A doua parte a cărţii prezintă relatări referitoare la experienţele tulburătoare prin care a trecut un preşedinte american, la minuni la care au fost martori mii de oameni, la îngerii care le-au apărut evreilor persecutaţi de nazişti în Ungaria şi şcolarilor atacaţi de armata rebelilor în Congo, precum şi oamenilor care aparent duc o viaţă modernă, urbană şi obişnuită. Istoria sacră a lumii vine cu dovezi despre experienţe nemijlocite cu supranaturalul, aşa cum s-au petrecut ele de-a lungul vremii. Aş vrea să sugerez că numărul şi coerenţa mărturiilor din toate timpurile şi din toate locurile sunt de-a dreptul remarcabile.[3]

Noi trăim la punctul de întâlnire dintre două planuri, unul mental şi celălalt fizic, şi putem trece dintr-unul în altul. Ambele se întind departe şi în întuneric şi ne fac să ne punem întrebări despre viaţă şi moarte – de unde venim şi unde ne ducem.

Filosofii s-au întrebat întotdeauna care plan este pe primul loc, care e mai fiabil, mai uşor de cunoscut. Depind unul de celălalt în ceea ce priveşte existenţa lor? Cea mai profundă întrebare filosofică, având cele mai mari implicaţii în felul în care privim lumea, este următoarea: Ce a fost mai întâi, ce este esenţial, ce este mai real: spiritul sau materia?

Suntem aici pentru că universul ne-a făcut astfel sau universul e aşa pentru că scopul lui este să creeze fiinţe umane? Este mintea principala componentă a universului? Sunt valoarea şi sensul inerente universului? Există legi morale fundamentale întreţesute în materialul universului sau asemenea lucrurilor sunt invenţia oamenilor?

Noi am inventat iubirea?

Credinţa că intelectul se află pe primul loc şi că, într-un anumit sens, el e mai real stă la baza concepţiei religioase sau spirituale asupra vieţii – ceea ce, de altfel, a crezut aproape toată lumea în cea mai mare parte din istorie.[4] Convingerea că materia e pe primul loc este temeiul concepţiei materialiste sau al celei atee. A început să se răspândească odată cu revoluţia ştiinţifică, ajungând să fie acum concepţia predominantă a elitei cultivate. În zilele noastre, concepţia intelectuală dominantă e că mintea sau conştiinţa a survenit întâmplător, ca un reactiv al unei compoziţii chimice.

Idealism, iată termenul filosofic pentru viziunea care „pune mintea pe primul loc”. E un termen derutant, căci, în afara mediului academic, înseamnă de obicei să urmăreşti idealuri înalte, iar studenţilor la Filosofie, cel puţin celor care studiază filosofia în tradiţia anglo-americană, li se spune că idealismul a fost o ciudată teorie a cunoaşterii, în care nimeni nu mai crede cu adevărat şi care ultima dată a fost apărată cu înverşunare în secolul al XVIII-lea de episcopul Berkeley.

Totuşi, în cea mai mare parte din istorie, idealismul a fost o filosofie de viaţă atotcuprinzătoare, îmbrăţişată cu inima deschisă. În general oamenii au perceput lumea la unison cu idealismul – pe care l-am putea numi „idealism popular”.[5]

Majoritatea oamenilor credeau că „la început” a fost un mare spirit cosmic – „Dumnezeu”, în tradiţiile occidentale. Credeau că acest spirit cosmic a creat materia, dându-i viaţă. Impresia lor era că acest spirit cosmic rearanjează universul ca răspuns la rugăciunile, temerile şi speranţele lor cele mai tainice, îndrumându-i, răsplătindu-i sau pedepsindu-i pentru faptele lor. Câteodată simţeau o prezenţă spirituală şi uneori aveau ceea ce numim acum halucinaţii colective.[6]

Elita intelectuală de astăzi, categoric de partea materialismului, îşi cam bate joc de experienţele mistice şi spirituale, să le ia în râs ca pe nişte aiureli. În loc să încerce temeinic să folosească informaţiile provenite din experienţele spirituale, ateii militanţi şi înverşunaţi vorbesc ca şi cum chestiunea ar fi tranşată. De exemplu, când e vorba despre ce s-a întâmplat „la început”, nu există dovezi concludente sau niciuna care să se apropie măcar de a fi concludentă. Există doar frânturi infime de dovezi despre Big Bang şi nicio dovadă palpabilă pentru ce s-a întâmplat înainte. Când e vorba despre începutul lumii, nici credincioşii, nici ateii nu prea au pe ce să se bazeze. Cantităţile uriaşe de speculaţii răstălmăcite sunt susţinute de probe minuscule.[7] În acest domeniu, ca şi în altele, certitudinea este pur şi simplu o reacţie nepotrivită la natura şi la cantitatea dovezilor de care dispunem. Într-o carte recent apărută, filosoful american Alvin Plantinga a demonstrat că nu putem stabili că evoluţia a survenit conform unui plan, dar nu putem nici să excludem ipoteza inversă.[8]

De vreme ce ştiinţa nu oferă nici pe departe suficiente dovezi, pe ce alte surse ale cunoaşterii ne-am putea baza? Cuvântul „mistic” vine de la mystae din Grecia antică, unde persoanele erau alese să fie iniţiate în instituţii numite „şcoli de misterii”, care funcţionau pe lângă marile temple publice. Toată lumea ştia de existenţa lor, dar numai puţini aveau privilegiul de a afla ce se învăţa acolo. În locurile acelea ţinute în mare taină, mystae erau pregătiţi şi supuşi unor mari încercări, care puteau consta în lungi perioade de post şi privaţiuni senzoriale, în exerciţii spirituale şi uneori poate şi în administrare de halucinogene. Procesul era conceput să inducă experienţe mistice.

Misticilor li se dădea posibilitatea să străpungă vălul ce ascundea fiinţele spirituale, inaccesibile majorităţii oamenilor. Învăţau să comunice direct şi conştient cu forţele constructive ale universului, acele forţe care, conform idealismului, controlează în lume cea mai mare parte din noi şi din mediul în care trăim.

Vom vedea târziu că, în esenţă, cunoştinţele tainice pe care le dobândeau iniţiaţii erau cunoştinţe practice de manipulare a materiei de către mintea umană, începând cu fiziologia omului. Erau învăţaţi cum să provoace efecte psihosomatice în corpul uman şi apoi să mute materia în univers prin puterea minţii. Erau capabili să acţioneze în lume în moduri necunoscute de conştiinţa normală, obişnuită. Puteau să devină profeţi sau tămăduitori ori să facă dovada altor daruri excepţionale, poate să genereze noi idei ce aveau să abată lumea de pe drumul ei, în artă, filosofie şi ştiinţă. Cunoşteau algoritmii spirituali prin care mintea cosmică modelează lumea din jurul nostru, iar uneori, după cum vom vedea, îi ştiau cu o precizie matematică. Mulţi greci şi romani străluciţi, printre care Socrate, Platon, Eschil, Pindar, Ovidiu, Vergiliu, Seneca şi Cicero, erau iniţiaţi în aceste şcoli.

Atunci, ca şi acum, unii mistici reuşeau să intre în aceste stări transcendentale şi ajungeau la celelalte moduri de cunoaştere care le însoţeau, alţii se năşteau cu acest dar. În Istoria sacră a lumii vom afla mărturiile ambelor tipuri de mistici.

Istoria relatată aici e povestea omului, aşa cum a fost spusă de oamenii care aveau o conştiinţă alternativă sau mai înaltă, de oameni care dispuneau de alte moduri de cunoaştere. Toate poveştile din cartea de faţă sunt văzute cât mai mult posibil din punct de vedere spiritual. Inspirându-mă din înţelepciunea şi cunoaşterea misticilor din multe epoci, printre care al-Arabi, Hildegard din Bingen, Rudolf Steiner, precum şi din lunga prietenie cu remarcabilul mistic modern Lorna Byrne, am încercat să clarific ce au intenţionat fiinţele spirituale prin intervenţiile lor în viaţa oamenilor.

Volumul de faţă este doar o istorie imaginară, aşa că nu pot dovedi nimic din ce am scris aici. Ar fi imposibil. Cu multă vreme în urmă, când am constatat că, la nivel transcendental, la nivelul experienţei spirituale şi mistice, toate tradiţiile religioase fuzionează, am avut un şoc. Experienţa unui yoghin în jungla indiană, cea a unui derviş în deşertul Arabiei şi cea a Lornei Byrne în suburbiile oraşului Dublin par cât se poate de compatibile. Misticii sufiţi vorbesc despre Lumea Cealaltă, un loc unde putem accede folosindu-ne imaginaţia, dar care are o realitate obiectivă. Oamenii pot intra în universul acesta prin portaluri aflate în diferite zone din lume, dar se adună în acelaşi loc şi întâlnesc aceleaşi fiinţe spirituale.

În ultima parte a cărţii vă propun ceea ce eu numesc „argumentul experienţei personale nemijlocite”: dacă universul e creat de o Minte Cosmică, ne putem aştepta ca experienţa noastră în acest univers să fie foarte diferită de cazul în care universul, vieţile şi facultăţile noastre extraordinare ar fi apărut întâmplător.

Cum să ne judecăm propriile noastre trăiri, cum să le punem la încercare în această lumină? Dovezile ce susţin existenţa unei Minţi Cosmice sunt mai ales de natură mistică. Şi ne e greu să vorbim sistematic despre experienţa mistică a abstractului. În afară de câţiva mistici cunoscuţi, puţini oameni au încercat aşa ceva, rezultatul fiind că nu avem la îndemână un limbaj adecvat cu ajutorul căruia să o putem descrie. Şi, fiindu-ne greu să gândim sau să vorbim despre trăirea mistică, se prea poate să nici nu recunoaştem o astfel de trăire atunci când o avem.

George Eliot scria despre neputinţa de a recunoaşte un asemenea fenomen: „Clipele de aur din viaţă trec în goană pe lângă noi şi nu vedem decât nisip; îngerii ni se arată, iar noi îi recunoaştem numai după ce pleacă.”[9]

Prin urmare, neavând un cadru conceptual, cum am putea aborda asemenea trăiri, cum am putea privi viaţa şi destinul? Ei bine, poveştile ar putea alcătui un fel de arenă pentru o astfel de dezbatere, sugerez eu.

Înainte de revoluţia ştiinţifică, conştiinţa umană se axa pe aspectele esenţiale ale condiţiei umane – că avem o foarte mică influenţă asupra marilor evenimente din viaţa noastră, că evenimentele cele mai importante pentru fericirea sau nefericirea noastră vin pe neaşteptate, că există probabil o inteligenţă care le controlează şi nu este a noastră. Asemenea idei nu mai sunt răspândite în zilele noastre, însă romancierul american David Foster Wallace a scris despre ele într-un stil dinamic, direct, contemporan:

„Atât sărutările destinului, cât şi palmele lui zănatice ilustrează neputinţa fundamentală a individului asupra întâmplărilor cu adevărat însemnate din viaţa lui: deci aproape orice lucru important care ţi se întâmplă vreodată nu se întâmplă pentru că tu l-ai aranjat. Destinul nu îţi dă bipuri; destinul stă întotdeauna ascuns într-un şanţ pe o alee, făcând un «Psst» pe care de obicei nu-l auzi, căci eşti atât de grăbit spre sau de la ceva important pe care încerci sau ai încercat să-l aranjezi.”[10]

În toate aceste gânduri despre sensul vieţii se vede un adevăr impresionant, cât se poate de evident. Fără o Minte Cosmică preexistentă care să-i dea sens, cosmosul, viaţa însăşi, nu poate avea, prin definiţie, nicio semnificaţie intrinsecă, ci doar acele sensuri temporare, parţiale, pe care alegem să i le atribuim. Fără o Minte Cosmică preexistentă, noţiuni cum e cea de destin nu prea au sens.

Şi totuşi, aşa cum susţin David Foster Wallace şi alţii, mulţi dintre noi au uneori în vedere un sens mai nobil sau unul absolut. Lumea e împotriva noastră, lucrurile merg rău, trecem printr-o pasă ghinionistă, întâmplările ne surprind în marea noastră neputinţă şi ne supun la încercări grele, trecem de una şi ne aşteaptă alta, avem premoniţii, coincidenţe semnificative, vise care încearcă să ne spună ceva, înţelegem foarte clar că altcineva gândeşte, simţim legături deosebite cu unii oameni pe care îi întâlnim, simţim că-i cunoaştem de o viaţă, întâlnim pe cineva şi ştim că acel cineva va fi important în viaţa noastră, la un moment dat ne dăm seama că toate din viaţa noastră de până atunci au condus spre asta, ne îndrăgostim şi suntem siguri că aşa trebuia să fie…

Poveştile despre lumea cealaltă şi semnele mistice ne pot sensibiliza la anumite modele de sensuri pe care să le conferim experienţei noastre. Ne atrag atenţia asupra experienţelor spirituale complexe şi subtile care, dacă idealismul oferă o imagine corectă a lumii, sunt în acelaşi timp experienţe legate de forţele ascunse din lume, acele mari forţe ce se îmbină pentru a crea, a menţine şi a pune lumea în mişcare. Şi poveştile din această carte ne ajută să punem sub lupă astfel de modele.

Când citim poveşti, pătrundem într-un tărâm misterios, plin de paradoxuri, enigme şi semne de întrebare şi e posibil să ne dăm seama că şi viaţa e aşa. Marea literatură ne deschide spre străfundurile propriei noastre fiinţe şi spre străfundurile lumii în care trăim. Ne poate arăta o lume în care vibrează o energie inteligentă, o lume care vrea să comunice cu noi…

Am speranţa că vă veţi bucura de aceste poveşti şi că le veţi citi ţinând cont de scopul pentru care au fost alese.

Introducere

Viziunea mistică

Ferească Dumnezeu de o singură viziune!
WILLIAM BLAKE

Există printre noi oameni care văd lumea cealaltă, a îngerilor, la fel de clar pe cât văd stâncile, pietrele şi copacii pe care le vedem noi toţi. Li s-a spus în multe feluri – uneori deloc politicos –, dar aici le vom spune mistici.[11]

Uneori ei trăiesc şi lucrează în structuri clerice, dar cel mai adesea funcţionează în afara lor. În general sunt solitari, uneori retraşi.

Pentru structurile oficiale din sfera religiei, misticii au fost întotdeauna o pacoste. Dacă eşti un preot sincer, silitor, care se roagă din credinţă, dar îşi face griji în adâncul sufletului că nu a avut niciodată o experienţă mistică vrednică de acest nume, sigur îţi e greu dacă la câţiva kilometri mai încolo trăieşte o tânără care vede mereu îngeri şi vorbeşte cu ei în fiecare zi. Cum să aperi dogmele Bisericii cu deplină convingere, când bănuieşti că alţii au parte de trăiri nemijlocite, personale cu fiinţe spirituale, alte realităţi despre care tu ştii doar din teorie?

E de la sine înţeles că şi ateii le sunt ostili misticilor. Pentru ei, viziunile cu îngerii sunt simple înşelătorii. Aşa-zişii mistici sunt fie mincinoşi, fie nebuni. Mă doare când îmi dau seama că, dacă ar pune mâna pe prietenii mei, nişte psihiatri cu autoritate ar încerca să-i diagnosticheze cu schizofrenie.[12]

Confruntaţi cu atâta ostilitate, trebuie să lămurim o neînţelegere răspândită. Viziunea mistică nu este neapărat în contradicţie cu aceea a oamenilor de ştiinţă. Misticii nu pun sub semnul întrebării dovezile palpabile. Ei nu afirmă că tot ce ştiinţa şi bunul-simţ îţi spun că vezi nu există cu adevărat. Nu susţin nici că lucrurile nu se întâmplă în ordinea descrisă de ştiinţă. Nu, misticii spun doar că lucrurile se întâmplă aşa pentru că le-au pus la cale îngerii şi alte fiinţe spirituale, pentru că ele au făcut manevre „din culise”.

De unde ştiu? Câteodată misticii văd numai ce vedem şi noi – lumea concretă. Alteori intră într-o stare vizionară în care lumea fizică dispare şi o văd doar pe cea spirituală.[13]Iar alteori văd cele două lumi îmbinându-se. Un mistic poate să vadă un eveniment cu cei doi ochi ai săi – ca o mamă care verifică de două ori dacă e bine legată centura de siguranţă a copilului –, dar şi cu un al treilea ochi, un ochi spiritual. Pe umărul mamei stă îngerul ei păzitor, îndemnând-o să se mai uite o dată, fiindcă nu s-a fixat bine clema. Şi când ea face asta, îngerul păzitor al copilului zâmbeşte cu recunoştinţă şi se luminează în lumina albastră, strălucitoare şi limpede a înţelegerii.

Ceea ce vede al treilea ochi, ochiul spiritual, este posibil să nu aparţină lumii fizice, dar nu se poate spune că e în dezacord cu ce văd ceilalţi doi ochi. Acest alt ochi mai degrabă deschide o nouă dimensiune ce pătrunde în şi iese din lumea fizică.[14]

E important să ţinem cont de această viziune dublă când ne gândim la Creaţie. Ca şi în cazul mamei care verifică centura copilului, cred că atunci când vine vorba despre facerea lumii, şi misticii, şi oamenii de ştiinţă se gândesc la aceeaşi succesiune de întâmplări. Doar că le privesc din unghiuri diferite.

În primul capitol din Facerea, cartea biblică în versiunea ei oficială:

«Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină (…). Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se despartă apele de ape (…) Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul! (…) Să dea pământul din sine verdeaţă… Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele (…) Să scoată pământul fiinţe vii (…) fiare sălbatice (…) Să facem om (…).»

Dumnezeu face lumea cu o precizie matematică.
(Ilustraţie din lucrarea Li Livres dou Trésor de Brunetto Latini)

Dincolo de limbajul poetic, ce găsim în această descriere? O succesiune în care particule subatomice („lumină”) sunt urmate de gaz („cerul”), apoi de lichid („apele”), solid („uscat”), forme rudimentare de vegetaţie („verdeaţă”), forme primitive de viaţă marină („să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele”), animale terestre („fiarele pământului”) şi, în cele din urmă, omul, modern din punct de vedere anatomic („Să facem om”). Privită astfel, Facerea e în concordanţă cu viziunea ştiinţifică modernă.

Ateii care vor să discrediteze povestea biblică a facerii lumii şi o privesc cu dispreţ, tot insistă că întâmplările au avut loc în doar şapte zile. Dar în Biblie nu s-a precizat niciodată că lumea s-a făcut în şapte zile, în sensul modern al cuvântului „zi”, pentru că o reprezintă durata mişcării de rotaţie a Pământului în raport cu Soarele, iar la început nu existau nici Pământ, nici Soare. În Facerea, cuvântul „zi” desemnează probabil o unitate vastă de timp, cum ar fi eonul. Facerea oferă o relatare a unor evenimente petrecute înainte ca timpul, aşa cum îl ştim acum, să fie măsurabil, poate chiar înainte ca timpul să existe.

Şi mai provocator este că Biblia spune că îngerii l-au ajutat pe Dumnezeu să-şi ducă planul la bun sfârşit şi s-au şi bucurat de faptele Lui.[15]

Arhanghelul Rafael trimis la Adam şi Eva
(Ilustraţie de Gustave Doré din volumul Paradise Lost de John Milton)

Biblia este sursa a multe poveşti cu îngeri, dar mai sunt şi alte surse, unele mai vechi decât aceasta. Unele tradiţii iudaice şi creştine sunt, într-un fel, comentarii asupra Bibliei. Miturile şi legendele evreilor, Talmudul şi tradiţiile mistice ale Cabalei, pe care le vom examina mai târziu, sunt pline de descrieri ale îngerilor din Biblie.[16]Misticii au susţinut întotdeauna că intuiesc rolul îngerilor, care poate nu e explicit în Scriptură, dar la care se face aluzie şi care e codificat în scrierea sfântă. În tradiţia mistică iudaică şi creştină, Arhanghelul Mihail, de exemplu, joacă un rol deosebit în crearea formei umane, faptele şi personalitatea lui şi ale altor îngeri subînţelegându-se printre literele şi cuvintele din Facerea. Aşadar, există mituri şi poveşti populare iudaice şi creştine, mărturii ale misticilor şi sfinţilor şi, aşa cum vom vedea, şi alte religii au tradiţii sacre şi mistice care par a spune aceleaşi poveşti despre aceleaşi fiinţe.

Să aruncăm acum o privire la principalele perspective conturate de aceşti mistici şi vizionari, la panorama creată de eforturile angelice, de hoardele şi dinastiile de îngeri, de conducători şi eroi angelici şi, da, îngeri ai răului. În cele ce urmează vom vedea galaxii extinzându-se şi dispărând şi civilizaţii angelice înflorind şi prăbuşindu-se.

Să fie luptele dintre îngeri rodul imaginaţiei

Sf. Mihail dând o mână de ajutor la modelarea formei omului
(Miniatură italiană din secolul al XIII-lea)

noastre, cum susţin ateii?

Să fie vieţile şi iubirile noastre ecouri ale vieţilor şi ale iubirilor îngerilor?

Capitolul 1
Încet cade roua…

La început, nu era nici timp, nici spaţiu, nici materie – doar întuneric.

Oamenii de ştiinţă şi nici misticii nu au aproape nimic de spus despre acest timp dinaintea timpului, spaţiului sau materiei. Oricum l-ai privi, e aproape imposibil să descoperi ceva despre acest întuneric sau să găseşti cuvinte pentru a-l descrie.

Dar, în timp ce oamenii de ştiinţă susţin că n-a fost nimic mai mult decât neant, credincioşii afirmă că n-a fost nimic mai puţin decât mintea creatoare a lui Dumnezeu.

De la acest dezacord asupra unei chestiuni despre care niciuna dintre tabere nu ştie aproape nimic au pornit marile controverse ale epocilor – disputele, Inchiziţia, persecuţiile, întemniţările, torturile, execuţiile, războaiele ce continuă şi în epoca modernă.[17]

Dar ceea ce ştim cu toţii sigur, indiferent de ce parte am fi, este că, pentru a ajunge unde suntem astăzi, a existat o trecere de la starea de non-materie la cea în care a început să fie materie. Oamenii de ştiinţă au formulat teorii ca să explice misterioasa trecere, cum ar fi teoria „stării stabile”, care susţine că materia ia naştere tot timpul, că este constant precipitată afară din întuneric. Apoi mai există, desigur, teoria Big Bangului, care susţine că materia, spaţiul şi timpul au luat fiinţă brusc, ţâşnind dintr-un punct fără dimensiuni, fără timp, numit „singularitate”. Dar fie s-a întâmplat constant sau dintr-odată, adică oricare ar fi fost viteza procesului, dacă ai fi fost acolo şi aveai ochi buni sau puteai să te uiţi la evenimentele respective prin microscopul acela puternic, ai fi văzut particule foarte fine, la început aproape abstracte, subatomice, evoluând şi devenind atomi. Universul s-a umplut de astfel de chestii sub forma unei pâcle foarte subţiri.

Fenomenul ţi-ar putea aduce aminte de minunea pe care ai descoperit-o în copilărie, când, trezindu-te în zori, ai ieşit în grădină, pe care ai găsit-o plină de roua căzută pe neaşteptate. Şi chiar dacă nu părea să fi plouat peste noapte, primele raze ale soarelui au luminat o pajişte scânteind de stropi de apă. În tradiţia mistică iudaică se crede că roua mistică a creaţiei cade încet din coama zburlită a lui Dumnezeu.[18]

Sau îţi poate aminti de minunea la care ai fost martor în laboratorul de chimie atunci când, printre arzătoare Bunsen şi şiruri de eprubete, ai văzut prima oară cristale formându-se într-o soluţie, de parcă idei din altă dimensiune s-ar fi strecurat în lumea materială. Şi, dacă eşti credincios, exact asta s-a întâmplat în realitate – iar acea altă dimensiune, cea care dă formă dimensiunii noastre materiale, nu este nici mai mult, nici mai puţin decât mintea lui Dumnezeu.

În viziunea misticilor, facerea s-a pornit când Dumnezeu a început să gândească, atunci când gândurile au prins să emane din mintea lui Dumnezeu, val după val. Şi, aşa cum valurile se reped spre ţărm netezind pietricelele de pe plajă, val după val de gânduri ivite din mintea lui Dumnezeu au modelat materia primordială.

Priviţi mai îndeaproape viziunea mistică, folosiţi-vă imaginaţia când vă uitaţi, şi veţi vedea că undele de gânduri emanate de mintea lui Dumnezeu sunt alcătuite din milioane de îngeri. Primul val e format din îngeri gigantici care umplu universul. Apoi urmează alt val de îngeri mai mici, la a căror apariţie au ajutat îngerii cei mari, iar împreună au dat naştere unui al treilea val de îngeri, unii şi mai mici. Procesul continuă până când ajungem în cele din urmă la fiinţe spirituale minuscule. Îngerii fac eforturi să îmbine elementele a ceea ce recunoaştem a fi lumea materială din jurul nostru, rocile, pietrele şi copacii.[19]

Dumnezeu meditând.

Miturile cosmogonice descriu naşterea materiei şi a legilor fundamentale ale universului. Timpul fiind un mijloc de a măsura mişcarea obiectelor în spaţiu, se poate spune că întâmplările povestite în aceste mituri se petrec înainte de naşterea timpului, a timpului pe care-l ştim noi. Potrivit teoriei Big Bang, materia şi legile fundamentale ale universului au prins contur la foarte puţin timp – o fracţiune de secundă sau câteva clipe, se spune uneori – după exploziţia iniţială. Dar, într-un anumit sens, de vreme ce timpul încă nu se născuse, orice măsurare a acestui interval nu poate fi decât arbitrară. Sau putem crede că respectivul interval a fost de ajuns pentru luptele îngerilor, pentru iubirile zeilor şi pentru mărirea şi decăderea civilizaţiilor înfăţişate în mitologie.

Poate părea ciudat să pui semn de egalitate între gândurile lui Dumnezeu şi îngeri. Acum avem o concepţie modestă despre propriile gânduri, pe care le considerăm lucruri abstracte, cu un nivel foarte obscur al existenţei, de parcă aproape nici nu ar exista. Există însă o perspectivă mai veche, poate mai iluminată, asupra gândurilor, provenind din marile religii. Ea vede gândurile într-o lumină sacră şi mistică, precum nişte fiinţe vii, cu un nivel independent de existenţă şi cu o viaţă proprie când le trimitem în lume să pledeze cauza.

Ne vom întoarce la acest mod de a privi gândurile mai târziu, dar pentru moment e suficient să spunem că toţi cei ce se roagă cred ceva asemănător. Oamenii care se roagă se implică într-o activitate ce evocă crearea universului de către Dumnezeu.

Oare universul îţi răspunde atunci când te rogi, când îţi pui o dorinţă, când îţi doreşti ceva îndeajuns de mult şi aşa cum se cuvine? Sau influenţa merge numai într-un sens, de la materie la spirit? Există interacţiune între spirit şi materie sau nu? Iată întrebarea care stă în miezul dezbaterilor savante de astăzi.

Orice încercare sinceră de a răspunde presupune să ai în vedere cele mai tainice sentimente, cele mai intime temeri şi cele mai mari speranţe. De asemenea, presupune cea mai subtilă putere de discernământ şi cea mai subiectivă interpretare a propriilor tale experienţe. Numai tu ştii pentru ce te rogi din adâncul sufletului. Numai tu poţi evalua felul în care ţi s-a răspuns la rugăciune. Tu trebuie să fii cel mai bun judecător a ceea ce înseamnă fiecare moment deosebit pentru tine. Este vorba despre cele mai subtile nuanţe şi schimbări ale vieţii sufleteşti, şi nu despre chestiuni accesibile măsurătorilor şi testelor ştiinţifice.

Oamenii de ştiinţă încearcă uneori să argumenteze că singurele întrebări care merită puse sunt cele ce pot fi supuse testării ştiinţifice. Numai că un asemenea punct de vedere este doar ştiinţific şi nu ţine seama de zonele de experimentare în care ştiinţa nu-şi aduce nicio contribuţie. Ateii militanţi din rândul savanţilor sunt în general foarte suspicioşi în privinţa acestor zone şi încearcă să sugereze că, de fapt, astfel de experienţe nu există, că ele sunt înşelătoare sau că oamenii care susţin că au avut aşa ceva mint. În eseul său Despre viaţă, Tolstoi a scris despre această intervenţie sau încercare de a ne păcăli să credem că nu trecem prin întâmplările prin care, de fapt, trecem: „Falsa ştiinţă a epocii noastre presupune că nu putem cunoaşte singurul lucru pe care îl ştim cu adevărat: ceea ce ne spune înţeleapta noastră conştiinţă.”

Pentru un ateu, obiectele concrete dau măsura a ce este real. Pe de altă parte, idealismul susţine că mintea este mai reală decât materia. Viziunea spirituală a universului şi a tot ce conţine are mai mult miez, căci o mare minte cosmică a hotărât să fie astfel. Universul este impregnat, încărcat de spirit. Materia este vie datorită lui şi pulsează odată cu el, reacţionând la el. Mintea aranjează tot timpul materia de jur împrejurul nostru.[20] Şi noi avem un cuvânt de

Hinduşii au o imagine foarte frumoasă. Ei spun că Dumnezeu a visat lumea pe care a făcut-o. În respectiva imagine, Vişnu, Zeul Suprem din Vede, visează întins pe şarpele cosmic (Gravură din secolul al XIX-lea)

spus. Putem schimba cursul istoriei doar stând într-o cameră şi gândindu-ne la asta…

Credinţa în puterea minţii de a muta materia este ceea ce deosebeşte gândirea religioasă şi spirituală de cea materialistă, iar o asemenea mutare reprezintă chintesenţa evenimentului supranatural.

Şi totuşi, noi, care ne considerăm credincioşi sau idealişti, ne purtăm adesea de parcă supranaturalul nici n-ar exista. Suntem deseori de acord cu viziunea ateistă. Nu cumva punem într-un compartiment credinţa în sacru? De exemplu, suntem tentaţi să dăm crezare unei relatări istorice în care Dumnezeu nu joacă niciun rol.

Misticii susţin că, pe lângă faptul că au colaborat la crearea lumii materiale, îngerii au ajutat şi au îndrumat omenirea în momentele de răscruce ale istoriei.

Scriind această carte, am avut norocul de a primi ajutor de la o femeie remarcabilă pe nume Lorna Byrne. Ea a văzut îngeri şi a vorbit cu ei toată viaţa. A avut întotdeauna o relaţie specială cu unul din îngerii de rang înalt, un înger care a jucat un rol important în istoria omenirii şi care are o misiune deosebită în epoca noastră: Arhanghelul Mihail.

La scurt timp am aflat de Lorna Byrne, un prieten mi-a spus că auzise că liderul unui ordin religios de la Roma vine deseori pe la ea şi un teolog important din Dublin o consultă ca să se convingă că ceea ce scrie despre diferite ranguri de îngeri este corect. De atunci, Lorna Byrne şi cu mine ne-am împrietenit. Am reuşit să-i citesc unele poveşti păstrate în tradiţia mistică şi s-o întreb dacă îngerii le-ar aproba, iar ea mi-a spus de multe ori poveşti şi tradiţii despre îngeri, datorită cărora aceştia au prins viaţă în mintea mea.

Oare mai cade roua mistică?

Încă din clipa în care vine pe lume, omul e fiinţă care, pe de o parte, prinde viaţă şi, pe de altă parte, moare. Avansând în vârstă, ne formăm obişnuinţe şi începe să predomine partea care moare. Craniul devine din ce în ce mai evident sub piele. Dar şi la bătrâneţe primim în continuare influenţe revigorante, mai ales în somn. Atunci cade din nou roua mistică, scânteind iar în străfundurile întunecate ale minţii noastre. Ne trezim împrospătaţi, renaştem având alte ţeluri.

O asemenea transformare poate părea lucrarea îngerilor care stau la căpătâiul nostru, ocrotindu-ne, povăţuindu-ne şi pregătindu-ne pentru o nouă dimineaţă. Ei sunt în comuniune cu spiritul nostru în timp ce dormim. Îl îmbrăţişează şi-l consolează, aşa că ne trezim ştiind undeva, în adâncul sufletului, ce trebuie să facem.