AUSCHWITZ-BIRKENAU, IANUARIE 1944

Acei ofiţeri care se îmbracă în negru şi privesc moartea cu indiferenţa groparilor ignoră că, deasupra acestei mocirle întunecate în care se cufundă totul, Alfred Hirsch a ridicat o şcoală. Ei nu ştiu asta şi nu trebuie să o ştie. La Auschwitz, viaţa omului nu valorează nici cât negru sub unghie; are atât de puţină valoare încât nici măcar nu mai e nimeni împuşcat, pentru că un glonţ e mai valoros decât un om. Există hangare unde se foloseşte gaz Zyklon pentru că reduce costurile şi cu un singur bidon pot fi omorâte sute de persoane. Moartea a devenit o industrie rentabilă doar dacă se acţionează la scară mare.

În şopronul din lemn, sălile de curs nu sunt altceva decât nişte grupuri de băncuţe înghesuite. Pereţii nu există, tablele de scris sunt invizibile, iar profesorii trasează în aer triunghiuri isoscele, accente circumflexe şi chiar şi cursul râurilor din Europa prin simpla mişcare a mâinilor. Există în jur de douăzeci de cete mici de copii, fiecare cu supraveghetorul ei, atât de aproape unele de altele încât profesorii trebuie să ţină lecţiile în şoaptă, ca povestea celor zece plăgi ale Egiptului să nu se amestece cu zumzetul tablei înmulţirii.

Unii n-au crezut cu putinţă acest lucru ori şi-au închipuit că Hirsch era un nebun sau un naiv: cum să fie posibil să fie şcolarizaţi copiii într-un lagăr de exterminare în care domneşte violenţa şi unde totul este interzis? Şi el zâmbea. Hirsch zâmbea mereu enigmatic, de parcă ar fi ştiut ceva care pentru ceilalţi rămânea o taină.

Nu contează câte şcoli vor închide naziştii, le răspundea. Ori de câte ori cineva se va opri într-un colţ să povestească ceva şi copiii se vor aşeza în jurul lui să asculte, acolo se va fi înfiinţat o şcoală.

Uşa pavilionului se deschide brusc şi Jakopek, paznicul, aleargă spre camera şefului blocului, Hirsch. Saboţii lui stropesc duşumeaua cu pământul umed din lagăr, iar atmosfera plăcută de siguranţă din blocul 31 dispare. Din colţul său, Dita Adlerová priveşte hipnotizată micile pete de noroi: par nesemnificative, dar transmit realitate, la fel cum o singură picătură de cerneală pătează o strachină întreagă de lapte.

Şase, şase, şase!

Este semnalul care indică sosirea gărzilor SS în blocul 31 şi în întregul pavilion se iscă un murmur. În acea fabrică de distrugere de vieţi care este Auschwitz-Birkenau, unde cuptoarele funcţionează zi şi noapte având drept combustibil trupuri umane, blocul 31 este unul atipic, o ciudăţenie. Mai bine zis, o anomalie. O reuşită a lui Fredy Hirsch, care la început a fost un simplu antrenor sportiv pentru grupuri de tineri şi acum este un atlet care aleargă la Auschwitz într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieţi din istoria umanităţii. A reuşit să convingă autorităţile germane din lager că a-i line ocupaţi pe copii într-o baracă ar înlesni munca părinţilor din acel lagăr BIIb, pe care-l numesc „lagăr familial”, căci, în celelalte, copiii sunt tot atât de rari precum păsările. La Auschwitz nu există păsări; se electrocutează în garduri.

Înaltul comandant al lagărului a acceptat să se creeze un loc pentru copii, poate că aceasta a fost intenţia sa de la început, dar cu condiţia ca acesta să fie un bloc cu activităţi ludice: era total interzisă predarea oricărei materii şcolare.

Hirsch îşi scoate capul pe uşa camerei sale de Blockältester din blocul 31 şi nu este nevoie să spună nimic nici asistenţei, nici profesorilor care sunt cu ochii pironiţi asupra lui. Încuviinţează dând imperceptibil din cap. Privirea lui transmite exigenţă. El face întotdeauna ce trebuie să facă şi se aşteaptă ca toată lumea să procedeze la fel.

Lecţiile se opresc şi se transformă în cântecele banale în germană sau în jocuri de ghicitori pentru ca, atunci când îşi vor arăta privirea gălbejită lupii arieni, să se creadă că totul este în regulă. În general, patrula alcătuită din vreo doi soldaţi intră firesc în baracă, dar de-abia trece de uşă, stă câteva secunde observându-i pe copii, uneori chiar aplaudă un cântec sau îl mângâie pe cap pe un micuţ, şi imediat după aceea îşi continuă rondul.

Dar Jakopek mai adaugă ceva la alarma convenţională:

— Inspecţie! Inspecţie!

Inspecţia este altceva. Trebuie să se alinieze, au loc percheziţii, uneori îi interoghează pe cei mai mici pentru a încerca să-i descoasă şi să obţină astfel informaţii, profitând de naivitatea lor. N-au obţinut niciodată nimic. Copiii cei mai mici înţeleg mai mult decât afişează feţele lor murdare de muci.

Cineva şopteşte: „Preotul!…” Şi ţâşneşte un murmur de dezolare. Aşa este numit un subofiţer SS (un oberscharführer) care umblă întotdeauna cu mâinile vârâte în mânecile vestonului ca un cleric, deşi singura lui religie cunoscută este aceea a cruzimii.

— Haide, haide, haide! Tu, Iuda, chiar tu, spune: „Văd, văd…”!

— Şi ce văd, domnule Stein?

— Orice! Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, orice!

Doi profesori ridică îngrijoraţi capetele. Au în mâinile lor ceva strict interzis la Auschwitz şi pot fi condamnaţi la moarte dacă îi descoperă. Acele unelte, atât de periculoase încât deţinerea lor este motiv de pedeapsă capitală, nu sunt arme de foc, nici obiecte ascuţite, tăioase sau contondente. Acele obiecte de care se tem atât de mult gărzile implacabile ale Reichului nu sunt altceva decât cărţi: cărţi vechi, rupte, fără foi şi aproape distruse. Dar naziştii le urmăresc, le hărţuiesc şi le interzic în mod obsesiv. De-a lungul istoriei, toţi dictatorii, tiranii şi asupritorii, fie ei arieni, negri, orientali, arabi, slavi sau de orice culoare a pielii, fie că apărau revoluţia populară, privilegiile claselor dominante, porunca lui Dumnezeu sau disciplina sumară a militarilor, oricare le-ar fi fost ideologia, cu toţii au avut ceva în comun: mereu au persecutat cu înverşunare cărţile. Acestea sunt foarte periculoase, stimulează gândirea.

Grupurile sunt la locul lor fredonând în aşteptarea sosirii gărzilor, dar o fată întrerupe armonia specifică unei barăci liniştite, destinată distracţiei, şi o ia la fuga, printre cercurile de scaune, provocând un întreg tărăboi.

— La pământ!

— Ce faci? Eşti nebună? aude strigându-i-se.

Un profesor încearcă s-o tragă de braţ ca să o oprească, dar ea se fereşte şi continuă să alerge împiedicându-se, când ceea ce trebuie ei să facă este să stea liniştiţi ca să treacă neobservaţi. Se urcă pe soba orizontală de un metru înălţime, care împarte pavilionul în două jumătăţi, şi sare zgomotos în cealaltă parte. Chiar întrece măsura şi dărâmă un scaun gol, care se rostogoleşte zgomotos, lăsând să se aştearnă pentru o clipă tăcerea peste activităţile susţinute de profesori.

— Afurisito! O să ne dai de gol pe toţi! ţipă doamna Křízková, roşie de mânie. Copiii, când ea nu este de faţă, îi spun „doamna Burduf”. Nu ştie că tocmai fata la care ţipă acum a fost cea care i-a inventai porecla. Aşază-te în fundul pavilionului, cu supraveghetorii, proasto!

Dar fata nu se opreşte, îşi continuă cursa frenetică, fără să ia seama la toate privirile dezaprobatoare. Mulţi copii se uită la ea fascinaţi cum hoinăreşte cu picioarele slabe acoperite cu nişte şosete lungi de lână, cu dungi orizontale. Este o fată foarte slabă, dar nu bolnăvicioasă, cu nişte plete castanii care flutură dintr-o parte în alta în timp ce ea fuge într-un zigzag rapid printre grupuri. Dita Adlerová se mişcă printre sute de persoane, dar aleargă singură. Mereu alergăm singuri.

Ajunge şerpuind până în centrul barăcii şi acolo îşi face loc, cu chiu, cu vai, în mijlocul unui grup. Îndepărtează cu bruscheţe un scaun şi o fetiţă cade rostogolindu-se.

— Hei, cine te crezi! îi strigă de pe podea.

Profesoara din Brno priveşte cu uimire cum se înfăţişează în faţa ei, gâfâind, tânăra bibliotecară. Fără să aibă timp, nici răsuflare pentru a spune ceva, Dita îi smulge cartea din mâini şi profesoara se simte brusc uşurată. Când, după o clipă, reacţionează pentru a-i mulţumi, Dita este deja la câţiva paşi mari distanţă de ea. Mai sunt doar câteva secunde până la sosirea naziştilor.

Inginerul Marody, care a văzut manevra, o aşteaptă deja în afara cercului. Îi dă din zbor cartea de algebră, de parcă i-ar preda ştafeta. Dita aleargă disperată spre supraveghetori care, în fundul barăcii, se prefac că mătură pe jos.

Se află încă la jumătatea drumului când observă că vocile grupurilor slăbesc pentru o clipă, se încovoaie la fel ca flacăra unei lumânări când se deschide o fereastră. Nu trebuie să se întoarcă pentru a şti că s-a deschis uşa şi că intră gărzile SS. Se lasă să cadă brusc şi aterizează într-un grup de fetiţe de unsprezece ani. Vâră cărţile sub rochie şi-şi încrucişează braţele la piept pentru a evita ca acestea să pice. Fetiţele o privesc pieziş, amuzate, în timp ce profesoara, foarte agitată, le face semn cu bărbia să fredoneze în continuare. La intrarea în baracă, gărzile SS, după ce privesc timp de câteva secunde panorama, strigă una dintre vorbele lor preferate:

— Achtung!

Se aşterne tăcerea. Încetează cântecelele şi jocul „Văd, văd”. Mişcarea paralizează. Şi totuşi, în mijlocul tăcerii, se aude cum cineva fluieră limpede a cincea simfonie a lui Beethoven. Preotul este un sergent de temut, dar chiar şi el pare oarecum iritat, pentru că-l însoţeşte cineva şi mai sinistru.

— Doamne ajută-ne! se aude şoptind vocea profesoarei.

Înainte de război, mama Ditei cânta la pian şi de aceea îl distinge perfect pe Beethoven. Îşi dă seama că a mai auzit şi înainte acest mod atât de aparte de a fluiera simfoniile cu o precizie de meloman. Asta s-a întâmplat după ce au călătorit timp de trei zile îngrămădiţi într-un vagon de mărfuri închis, fără mâncare şi fără apă, venind din ghetoul din Terezín, unde fuseseră deportaţi odată expulzaţi din Praga şi unde au trăit vreme de un an. Era noapte când au ajuns la Auschwitz-Birkenau. Îi era cu neputinţă să uite zgomotul de fier vechi al porţii mari metalice când aceasta s-a deschis. Îi era cu neputinţă să uite prima gură de aer rece, care mirosea a carne arsă. Îi era cu neputinţă să uite scânteierea luminilor intense în noapte: peronul era luminat ca o sală de operaţii. Apoi ordinele, loviturile cu patul puştii în tabla vagonului, împuşcăturile, fluierăturile, ţipetele. Şi, în mijlocul confuziei, acea simfonie de Beethoven fluierată impecabil, cu un calm absolut, de către un căpitan, un Hauptsturmführer pe care chiar şi gărzile SS îl priveau cu spaimă.

În ziua aceea, ofiţerul a trecut aproape de Dita, iar ea i-a văzut uniforma impecabilă, mănuşile de un alb imaculat şi Crucea de Fier pe pieptul vestonului; o medalie care nu se câştigă decât în luptă. S-a oprit în faţa unui grup de mame şi copii şi cu mâna înmănuşată l-a bătut pe umăr prietenos pe unul dintre micuţi. Ba chiar a şi zâmbit. A arătat spre doi fraţi gemeni de paisprezece ani Zdenek şi Jirka şi un caporal s-a grăbit să-i scoată din rând. Mama s-a agăţat de poala tunicii gardianului şi a îngenuncheat implorând să nu-i ia. Căpitanul a intervenit foarte calm:

— Nicăieri nu vor fi trataţi cum îi va trata unchiul Josef.

Şi, într-o oarecare măsură, aşa avea să fie. Nimeni din întregul Auschwitz nu se atingea nici măcar de un fir de păr al perechilor de gemeni pe care le colecţiona, pentru experimentele sale, doctorul Josef Mengele. Nimeni nu avea să-i trateze ca el în macabrele sale experimente genetice, menite să cerceteze felul cum nemţoaicele ar putea să nască gemeni şi, astfel, să crească numărul naşterilor ariene. Fata şi-l aminteşte pe Mengele îndepărtându-se cu copiii de mână, neîncetând nicio clipă să fluiere liniştit.

Aceeaşi simfonie care acum se aude în blocul 31.

Mengele…

Uşa camerei responsabilului acelui bloc se deschide cu un uşor scârţâit şi Blockältester Hirsch iese din cămăruţa sa, prefăcându-se plăcut surprins de vizita gărzilor SS. Loveşte sonor din călcâie pentru a-l saluta pe ofiţer; este o formulă de respect prin care-i recunoaşte rangul de militar, dar este şi un mod de a indica o atitudine marţială, nici supusă, nici înfricoşată. Mengele abia dacă îl priveşte, este absent şi continuă să fluiere cu mâinile la spate, de parcă toate astea n-ar avea nimic de-a face cu el. Sergentul Preotul, cum îi spun cu toţii scrutează încăperea cu ochii săi aproape transparenţi, fără să scoată încă mâinile din mânecile vestonului, căzute peste poală, nu foarte departe de tocul pistolului.

Jakopek nu s-a înşelat.

— Inspecţie, şuşoteşte Oberscharführerul.

Gărzile SS care-l însoţesc îi repetă ordinul şi îl amplifică, transformându-l într-un strigăt care intră în timpanele prizonierilor. Dita, în mijlocul corului de fete, simte un fior, îşi strânge braţele pe lângă trup şi simte foşnetul cărţilor lipite de coaste. Dacă descoperă că are cărţile la ea, totul se va sfârşi.

— N-ar fi drept… şopteşte.

Are paisprezece ani şi toată viaţa înainte, multe de făcut. Nu a putut nici măcar începe ceva. Îi vin în minte cuvintele pe care mama ei le tot repetă de ani de zile, când fata se plânge de soarta ei: „De vină e războiul, Edita… războiul”.

Era atât de mică încât aproape că nu-şi mai aminteşte cum era lumea când nu exista războiul. La fel cum ascunde cărţile sub rochie în acel loc în care i s-a luat tot ce avea, păstrează, de asemenea, în mintea ei un album de fotografii făcute ca amintiri. Închide ochii şi încearcă să rememoreze cum era lumea când nu exista teama.

Se vede pe sine însăşi la vârsta de nouă ani, pironită în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei din Praga, la începutul anului 1939. Privea puţin pieziş vechiul schelet care supraveghea acoperişurile din acel oraş, cu enormele sale orbite goale, ca nişte găuri negre.

La şcoală le spuseseră că marele ceas era o maşinărie mecanică inofensivă, concepută de maestrul Hanus cu mai bine de cinci secole în urmă. Dar legenda pe care o povesteau bunicile o îngrijora: regele i-a poruncit lui Hanus să construiască ceasul astronomic cu statuetele care defilau la fiecare oră fixă şi apoi le-a ordonat portăreilor săi să-i scoată ochii, ca să nu mai poată niciodată reproduce o asemenea minunăţie pentru un alt monarh. Drept răzbunare, ceasornicarul a introdus mâna înăuntrul mecanismului şi l-a paralizat. Când angrenajele i-au tăiat mâna, maşinăria s-a blocat şi nu a mai putut fi reparată timp de mulţi ani. Noaptea visa uneori acea mână amputată şerpuind în sus şi-n jos printre roţile dinţate ale maşinăriei. Scheletul a agitat un clopoţel şi a început festivalul mecanic: o defilare de păpuşi automate care se desfăşoară ca să le amintească cetăţenilor că minutele se împing nervoase unele pe altele, iar orele trec una după alta, ca acele figurine care, de câteva secole, intrau şi ieşeau grăbite din acea cutie muzicală neobişnuită. Totuşi, acum îşi dă seama, împietrită de groază, că la vârsta de nouă ani o fetiţă încă nu observă acest lucru şi crede că timpul este o coadă groasă, o mare nemişcată şi lipicioasă, în care nu înaintezi. De aceea, la acea vârstă, ceasurile înspăimântă doar dacă au schelete lângă sfere.

Dita, ţinând strâns acele cărţi vechi, care o puteau condamna la camera de gazare, o vede cu nostalgie pe fetiţa fericită de altădată. Când o însoţea pe mama ei la cumpărături prin centru, îi plăcea să se oprească în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei, dar nu pentru a privi spectacolul mecanic, căci în realitate acel schelet o neliniştea mai mult decât voia să recunoască, ci pentru a se distra uitându-se cu coada ochiului la trecătorii duşi pe gânduri, mulţi dintre ei străini aliaţi în trecere prin capitală, care observau foarte concentraţi apariţia păpuşilor automate. Se abţinea cu greu să nu râdă văzând strâmbăturile de uimire şi râsul prostesc al celor prezenţi. Imediat le inventa porecle. Îşi aminteşte cu o urmă de melancolie că una dintre distracţiile sale preferate era să pună porecle tuturor oamenilor, îndeosebi vecinilor şi cunoştinţelor părinţilor ei. Pe înţepata doamnă Gottlieb, care îşi întindea mult gâtul ca să-şi dea importanţă, o numea „doamna Girafă”. Iar pe tapiţerul creştin de la prăvălia de jos, complet chel şi costeliv, îl poreclise în sinea ei „domnul Cap de Sferă”. Îşi aminteşte cum mergea câţiva metri în urma tramvaiului, care-şi agita clopoţelul când se arcuia în intersecţia din piaţa Staromestke şi se pierdea şerpuind în cartierul Josefov, după care ea o lua la fugă spre prăvălia domnului Ornest, de unde mama ei cumpăra ţesături pentru a-i confecţiona hainele şi fustele de iarnă. Nu a uitat cât de mult îi plăcea acel magazin, care avea la intrare un afiş luminos cu nişte beculeţe colorate care se aprindeau unul după altul până ajungeau sus şi o luau apoi de la capăt.

Dacă n-ar fi fost o fetiţă care alerga cu acea fericire nepăsătoare a copiilor, poate că, trecând pe lângă chioşcul vânzătorului de ziare, ar fi băgat de seamă că era o coadă lungă de cumpărători şi că, în grămada de exemplare ale ziarului Lidove Noviny, titlul, de patru rânduri şi cu un corp de literă enorm, mai degrabă striga decât informa pe frontispiciu: „Guvernul acceptă intrarea armatei germane în Praga”.

Dita deschide o clipă ochii şi vede gărzile SS adulmecând prin fundul barăcii. Dau la o parte chiar şi desenele atârnate de pereţi cu nişte cuie ale căror vârfuri sunt fabricate din sârmă, ca să vadă dacă nu cumva se ascunde ceva sub ele. Nimeni nu vorbeşte, iar zgomotul gărzilor cotrobăind se aude limpede în acel hangar care miroase a umezeală şi a mucegai. Şi a teamă. Este mirosul războiului. Din puţinul pe care şi-l aminteşte de pe vremea când era copilă, mereu îi vine în minte că pacea mirosea a supă concentrată de pui, care era lăsată la fiert toată noaptea de vineri spre sâmbătă. Cum să nu-şi amintească gustul mielului foarte rumenit şi cel al pastei de ouă cu nuci! Lungi zile de şcoală şi după-amiezi jucând şotronul şi de-a v-aţi ascunselea cu Margit şi alte colege, zile care se estompează în amintirea ei… Până când totul a intrat în declin.

Schimbările nu au avut loc brusc, ci progresiv. Deşi a fost o zi în care copilăria s-a închis ca peştera lui Ali Baba şi a rămas îngropată în nisip. Îşi aminteşte perfect acea zi. Ea nu ştie în ce zi a săptămânii, dar s-a întâmplat pe 15 martie 1939. Întreg oraşul Praga s-a trezit tremurând.

Lacrimile de cristal ale lămpii din salon vibrau, dar a ştiut că nu era un cutremur, pentru că nimeni nu alerga, nici nu se panica. Tatăl ei îşi bea ceaşca de ceai la micul dejun şi citea ziarul, prefăcându-se indiferent, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

A plecat la şcoală însoţită de mama ei şi oraşul se cutremura. A început să audă zgomotul abia când s-au îndreptat spre piaţa Wenceslao, unde trepidaţia solului era atât de puternică încât te gâdila în tălpi. Rumoarea surdă devenea din ce în ce mai perceptibilă pe măsură ce se apropiau, iar Dita era intrigată de acel fenomen ciudat. Când au ajuns, n-au putut să traverseze strada blocată de lume, nici să vadă altceva decât un zid de oameni stând cu spatele, haine, cefe şi pălării.

Mama ei s-a oprit brusc. I s-a încordat faţa şi a îmbătrânit dintr-odată. A luat-o de mână pe fiica ei ca să se întoarcă şi să facă un ocol pe alt drum până la şcoală, dar aceasta nu a putut să suporte curiozitatea şi, pe loc, s-a desprins de mâna care o ţinea. Fiind mărunţică şi slăbuţă, nu i-a fost greu să se strecoare prin mulţimea aceea de oameni înghesuiţi pe trotuar şi să se proţăpească în primul rând, tocmai acolo unde agenţii de poliţie ai oraşului formau un şir, cu mâinile înlănţuite.

Zgomotul era asurzitor: una după alta, motocicletele gri cu ataş treceau prin faţă, transportând soldaţi îmbrăcaţi în jachete strălucitoare de piele şi cu ochelari de motociclist atârnându-le la gât. Caschetele lor sclipeau, erau recent aduse din fabricile din centrul Germaniei, fără vreo zgârietură încă, fără urmă de bătălii. În spatele lor, soseau care de luptă echipate cu mitraliere enorme şi apoi răsunau tancurile, care înaintau pe bulevard cu încetineala ameninţătoare a elefanţilor.

Îşi aminteşte că i s-a părut că cei care defilau erau nişte păpuşi automate, ca acelea ale ceasului astronomic de la primărie şi că după câteva secunde în urma lor avea să se închidă o uşă şi că o să dispară. Şi cutremurul avea să înceteze. Dar de data asta, cei care formau acea procesiune mecanică nu erau păpuşi, ci bărbaţi. În acei ani avea să înveţe că diferenţa dintre unii şi alţii nu este întotdeauna evidentă.

Avea doar nouă ani, dar i-a fost frică. Nu exista muzică de fanfară, nu erau hohote de râs, nici hărmălaie, nu existau fluierături… Era o defilare mută. Ce căutau acolo acei bărbaţi în uniformă? De ce nu râdea nimeni? Dintr-odată, acea paradă silenţioasă i-a amintit de un cortegiu funebru.

Mâna de fier a mamei sale a scos-o târâş din mulţime. S-au îndepărtat în direcţia opusă, iar Praga a apărut din nou în faţa ochilor celor două ca oraşul vioi dintotdeauna. Era ca o trezire dintr-un coşmar, când simţi uşurare şi constaţi că toate sunt din nou la locul lor.

Dar solul se mişca în continuare sub tălpile ei. Oraşul tremura. Şi mama ei tremura. O smucea cu disperare, încercând să lase în urmă parada şi să scape de gheara uriaşă a războiului, cu paşi grăbiţi în pantofii ei cocheţi de lac. Dita suspină strângând cărţile la piept, îşi dă seama cu tristeţe că atunci, şi nu în ziua când i-a venit ciclul pentru prima oară, a fost momentul în care a abandonat copilăria, pentru că nu i-a mai fost frică de schelete sau de mâinile din poveştile cu fantome şi a început să-i fie teamă de oameni.