CU FRENEZIE M-AM APROPIAT DE

Dania. În definitiv, a trecut foarte puţin timp de când o cunosc, abia câteva luni, şi sunt între noi intimităţi foarte înaintate. Sunt întreprinzător. Mai ales, ţinând seama că întâlnirile noastre sunt rare. Totodată, ea este timidă, n-are nicio îndrăzneală; lasă timpul să treacă. Temperament oriental. Orele şi zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflecţie despre trecerea lor. Când îi atrag atenţia, o cuprinde o grabă, binefăcătoare pentru mine, dar nenaturală. Totuşi, pare ciudat, la început ea a avut curajul să se apropie de mine. Mă aştepta de prea multă vreme ca să mai fie timidă, aproape a pus pâna pe mine şi mi-a spus pe nume chiar la începutul cunoaşterii, atât de repede că am rămas pe gânduri, oricât ar fi părut ea de curată. M-a aşteptat înainte de a-mi cunoaşte chipul. Este fantastic ce lipsită de orice realitate e mintea ei. Existam pentru ea ca o fantomă. O impresionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experienţă pe care n-o avea. De câte ori era liberă, rar, mă imagina. Odată a ieşit pe stradă… ca să mă întâlnească! La un concert, la fel. Bineînţeles, numai locul unde m-ar fi putut găsi îi era suficient, sau locul unde presupunea că m-ar putea găsi. Cred că aceste avalanşe sentimentale către mine aveau epoci. O obseda altceva un timp sau pleca în străinătate: atunci uita complect. Cine ştie ce eveniment neînsemnat mă readucea în mintea ei.

Cunoştinţa noastră se făcu straniu. Amicul Conitz îmi spuse: „Vrei să te duc în vizită la o duduie? Te admiră foarte mult, şi, fii fără grijă, nu-ţi va cere niciun volum.”

„Este amuzant!“

Peste două zile, la ora cinci. Conitz a fost exact, la întâlnire. Am luat un taxi care ne-a dus pe străzi necunoscute, dar am ajuns repede. Cine, la ce casă? Indiferent, nu-mi puneam prea multe întrebări.

Dania trăieşte într-o lume abstractă, inaccesibilă, şi realitatea o deziluzionează. O întâmplare mă va face mai explicit. A trebuit să plece la Braşov pentru două zile. Bineînţeles, despărţirea între noi, la telefon, s-a făcut cu multă tristeţe. Nicicând, prin spaţiu, n-au plutit cuvinte mai tragice. De la Braşov, Dania nu mi-a telefonat, căci „n-a putut rămâne deloc singură”. S-a întors cu trenul cel dintâi posibil. La întoarcere (Mady mi-a povestit, erau împreună), trepida ca să ajungă mai repede. La fiecare staţie întreba: „Voi putea oare să-l văd astăzi?“ Ceea ce era destul de complicat. Seara putea să mă primească, căci se găsea singură, dar era prea târziu. Nu ştia dacă o să mă găsească acasă când o să mă cheme la telefon, şi nici dacă telefonul meu va fi liber, ca să-mi vorbească. Aşteptare înfrigurată de fiecare moment. Imediat ce am fost chemat, am plecat la casa ei, fără să ţin seama dacă eram îmbrăcat bine sau bărbierit. Am găsit-o aşteptându-mă la fereastră, de nerăbdare, niciodată nu mi-a mai apărut atât de frenetică. Dar neînţelegerea creştea între noi pe fiecare clipă. Gândea probabil, chiar dacă nu era lucidă de acest gând: „Numai ăsta eşti tu?“ Îmi dam seama de ora târzie şi voiam să plec. Dania mă reţinea, dar parcă numai pentru că ştia că trebuie să mă reţie. Gândisem: singurul mijloc de a-mi ţine prestigiul în ochii Daniei e de a nu apare deloc. Puteam să mă mulţumesc cu atât de puţin? Şi cât timp ar fi durat starea ei de aşteptare a mea? Pricepeam că-i produsesem o deziluzie. Nu din cauza mea, oricât de puţină încredere aş fi avut în mine; din cauza structurii ei, care nu suporta realitatea. Eram ruşinat de ce neînsemnat îi apărusem. Aveam un gând consolator: poate că era obosită.

Tocmai pe când am cunoscut-o, Dania era pregătită să plece în străinătate. Astfel, a trebuit să ne împrietenim repede, nu aveam timp. Chiar de la prima întâlnire erau fire invizibile între noi. Fiecare cuvânt avea un sens. Dania a avut curajul să puie mâna pe mine, într-un fel care mi s-a părut surprinzător când am reflectat de ce puţin timp ne cunoaştem. S-a scuzat, o secundă după ce a făcut gestul: „Dar eu te aştept de o eternitate!” Este aceasta o scuză? înţelegerea noastră s-a făcut imediat. Gândeam în acelaşi fel. Sau n-o surprindeau gândurile mele. Am descoperit imediat că avem poftă unul de altul. Şi a plecat. Au dus-o mulţi la gară. Eu singur n-am putut-o duce. Am reflectat chiar de atunci: „Parcă sunt o rudă săracă pe care o primeşti numai pe scara de serviciu”. A protestat, dar mai târziu am înţeles că nu trebuie să cred în această protestare: „Nu e adevărat! Dar ce puteam face?“ După ce a plecat (eu am cerut adresa din Tirol. Cum nu s-a gândit să-mi dea ea însăşi adresa?) i-am scris scrisori frenetice. Nu mă sfiam să-i fac declaraţiile cele mai aprinse. Niciun răspuns. Îi purtam ranchiun pentru uşurinţa cu care putea face o călătorie atât de frumoasă. Atunci concertul simfonic de la Bucureşti a fost condus de Molinari. I-am spus: „Orchestra devenise diafană, unduioasă, făcusem din sunete o rochie pentru tine”, îmbrăcasem une june fille. (Observasem ce însemnătate aveau pentru viaţa ei rochiile.) Niciun răspuns. I-am trimis imediat prima scrisoare, şi alta după câteva zile, şi alta după o săptămână. Nimic. Eram disperat şi umilit. O văzusem ameţită de bucurie că mă cunoscuse. La despărţire îmi dase o sărutare, ca ceva care nu îi este în obicei, arăta că totul va fi durabil. În lipsa Daniei am cunoscut-o bine pe vară-sa, Mady. Ne întâlneam la întâmplare, pe străzi umile, fără să ţinem seama de vreme, călcând uneori prin noroi. Îmi spuneam toată indignarea pe Dania. Mady mă încuraja cum putea mai bine: „Aşa este ea, nu trebuie să te superi. N-are obiceiul să scrie, este prea complicat pentru dânsa aşa ceva. Îşi iubeşte familia, totuşi, uneori este plecată pentru foarte multă vreme şi nu scrie un rând. Trebuie să te deprinzi cu sufletul curios al oamenilor. Asta nu împiedică pe Dania să fie fidelă.“ Mă consolau pentru ziua aceea vorbele lui Mady. Dar a doua zi neliniştele reîncepeau. Nu mai aveam curajul să mai scriu. Parcă aş fi adresat scrisoarea lui Dumnezeu. Şi totuşi, aveam expansiuni către ea, eram gata să-i accept orice scuză. Am fost la un magazin de muzică şi am luat cântecul lui Brahms, Gute Nacht, mein Kind. I l-am trimis fără să scriu vreun cuvânt. Cât poate face până în Tirol? Când îl ia poşta de la cutia mea? Când va fi în mâinile ei? Aceeaşi hârtie care fusese la dispoziţia mea o invidiam văzând ce simplu, numai cu nişte timbre, poate face o călătorie atât de complicată. Azi o are! La ce oră? Se întreabă Dania de la cine poate să fie? Bănuieşte, desigur. Poate poşta merge mai încet? Să las să treacă mult timp. O vedeam pe Mady, căreia îi spuneam isprava ce mă calmase pentru câteva zile. Dar Mady mă anunţă: „Ştii că Dania nu mai este în Tirol. A plecat la Nisa de câteva zile.“ Şi notele mele muzicale? Ce s-a întâmplat oare cu ele?

Şi mult timp între noi, aproape două luni. Numai de la Mady puteam afla câte o noutate, pe care şi ea o ştia printr-o a treia persoană, nu de la vară-sa personal. Mă întâlneam de câte ori era posibil cu Mady. Ce admirabilă fată este Mady! Numai de 16 ani, şi atât de înţeleaptă, ştiind atât de multe lucruri! în stare să privească viaţa în faţă, fără nicio asemănare cu Dania. Când îi va da iubitul ei o întâlnire, desigur că nimic pe faţa pământului n-o s-o oprească să meargă. Cu orice risc! Ce minunat este acest curaj la o femeie: pentru o dragoste, cu orice risc. Având de pe acum sentimente cărora le rămâne credincioasă, oricât de mult timp ar trece. Dar, bineînţeles, scuza şi ea, ca toată familia ei, firea Daniei, prinţesa care poate pretinde orice, poti să-i dai oricât fără să-i ceri nimic în schimb.

Dania trebuia, în sfârşit, să se întoarcă. Dacă aş fi ştiut ce va urma, aş fi putut cu uşurinţă să mă consolez în timpul lipsei. Căutam mereu o explicaţie pentru tăcerea Daniei, dar, după ce am revăzut-o, am ştiut că era normal să se întâmple aşa. Un telefon neaşteptat: „Eu sunt, Dania, m-am întors!“ Nu ştiam ce să spun şi nu se potrivea să fiu la telefon atât de încurcat. M-am scuzat mai târziu: „În momentul acela nu mă gândeam decât că sunt nebărbierit şi că nu pot să-ţi vorbesc aşa“. Preţiozitate nepotrivită între doi iubiţi care nu s-au văzut de atâta vreme. A răspuns bine: „Asta e tot ce-ai gândit când te-am chemat!“ Dar reflecţia mea se potrivea cu felul ei fals de a duce viaţa, cu parfumul mereu schimbat, cu toaletele nenumărate. Şi altădată, când am cunoscut-o mai de-aproape, prima oară când un bărbat s-a încumetat să se strecoare printre secretele ei cele mai ascunse, când s-a zbătut în prada celei mai puternice senzualităţi care îi acoperea orice sfială, după ce ne-am desprins unul de celălalt, ea a reflectat; „Şi tocmai astăzi nu eşti bărbierit!”

Dar povestea cântecului lui Brahms nu s-a terminat încă. Mai târziu Elisabeth Schumann a dat un concert la noi. Eram amândoi în sală. La urmă s-a aplaudat, s-a cerut „bis“. Eram în grupul care aştepta în picioare să se mai cânte o bucată, iar Dania era lângă mine. Şi Elisabeth Schumann a bisat Gute Nacht. Credeam că o astfel de întâmplare trebuia să ne lege pentru totdeauna...

O aşteptam fără încetare în tot timpul absenţei ei. Şi niciun semn. După câteva zile, când făcusem socoteala că trebuie să-mi scrie, m-am dus fără de nicio bănuială, surâzător de succesul meu sigur, la cutia de scrisori. Apoi la factorul următor şi la al treilea. Am început să-mi dau singur explicaţii: poate că numărasem eu greşit. Să cerem informaţii. Din prima zi nu-mi scrie, sunt prea pretenţios. Poate că nu mi-a reţinut bine adresa. Sau s-a pierdut scrisoarea… Sau… Nu înţelegeam. Plecase cu o nespusă părere de rău. N-avea nicio curiozitate? Florile pe care mi le lăsase ca o mângâiere nu se uscaseră încă de tot, şi eu eram neliniştit, căutând să pricep uneori indignat. Mady a spus: „Aşa e ea!“ Cum aşa? Adică este inutil să aştept un semn? în fiecare zi, inutil? Voi vedea factorul venind şi nu-i voi ieşi în întâmpinare?

Grămezi de zile. Ce făcea ea în momentul acela, când eu mă plimbam sub ploaie, în frig, prea zăpăcit pentru ca să-mi fi încheiat toţi nasturii de la palton? La un teatru? La un ceai? Invitată? în orice caz, nu chinuindu-se singură… Ceva elegant: are Dania destule rochii ca să se îmbrace pentru fiecare recepţie. Să poţi asista, cum numai la cinematograf se poate face, la două scene aproape în acelaşi timp. Viaţa mea şi viaţa Daniei. Ce ruşine! Obsedat în această măsură de o păpuşă! Şi iar o întâlnire cu Mady. Mergeam la întâmplare, fără frică să ne vadă cineva, orice timp ar fi fost. Mady se preta la frenezia mea, la întrebările care nu mai conteneau. Totuşi, suportam. Era miezul iernii, treceau zile scurte, întunecoase, meschine. Dar când a fost prima zi de primăvară, când soarele a strălucit pe frunze, pe drumuri şi pe oameni, atunci am socotit că tăcerea Daniei este haină, că denotă cea mai deplină uscăciune sufletească şi că mă voi răzbuna. Eu nu uit niciodată nimic. Oricât am fost mai pe urmă de prieteni, oricât de bine ne-am simţit împreună, ţineam minte că Dania mă umilise odinioară. Şi deseori, ca s-o pedepsesc, îmi treceam timpul cu o altă femeie, imediat ce ne sărutasem împreună (ştiam ce greu ar suporta aşa ceva), dar nu îndrăzneam să mă răzbun decât în ascuns, pentru satisfacerea mea. Apoi, Milly…

Uneori, chiar în faţa mea, Dania îşi organizează ziua următoare: să facă o excursie sau o vizită, sau să se întâlnească cu cine ştie care cunoscuţi. Era vădit că eu nu puteam face parte, ca strein, între prietenii ei vechi, sau între rudele ei. Dar Dania nici nu se gândea la mine. Discuta planul cu aprindere, îşi propunea toate bucuriile. Chiar dacă planul nu se îndeplinea mai târziu… Am făcut şi eu o excursie în munţi, iarna, ca să semăn puţin cu Dania. Eram numai eu, cu galoşi şi cu palton, observând pe ceilalţi, invidios, căci îmi examinam neputinţa, neîntrerupându-mi niciun moment gândurile, ridicol. Dar la întoarcere Mady mi-a spus: „Dania nu mai e în Tirol. E la Nisa!“

Dania face sport, din cauza asta o duc iarna în Tirol. În localităţi de care eu nu am auzit, dar care trebuie să fie celebre pentru lumea elegantă care vine acolo. Această fiinţă delicată, fără energie, în voia tuturor influenţelor, este în stare să stea vreme lungă în aerul rece, cu urechile şi nările îngheţate. Şi trebuie să mi-o închipui scoborând pe schi pante periculoase cu multă dexteritate. Sporturile, sporturile de iarnă acum! Poate fi un duşman mai periculos pentru dragostea mea? Căci eu mă plimbam torturat, învârtindu-mă de o mie de ori împrejurul mesei, schimând nenumărate discuri de patefon, dar fără să le ascult decât foarte. Vag muzica, sau schimbând noaptea posturile de radio, fără de nicio alegere; mergeam pe afară fără să ştiu dacă e cald sau dacă plouă, nu mai recunoşteam oameni, sau îi priveam cu un surâs absent care-i ofensa; şi adormeam fără să bag de seamă dacă am mâncat, numai mestecând nişte bomboane sau nişte sâmburi de dovleac, o coajă de pâine, nu pentru că mi-a fost foame sau mi-au plăcut, ci pentru că erau la dispoziţie, îi găseam după ce făceam un ocol prin cameră. Şi schimbam gânduri, presupuneri, mă obseda câte o idee, renunţam la ea. Şi dincolo, Dania, în aerul sănătos, simplificându-şi preocupările, căci n-are rost în frig şi în peisagiul magnific să ai obsesii, nostalgii, să construieşti o amintire depărtată. Nu mai există nimic pe lume decât Dania pe drumuri halucinante, mereu în altă parte, cu alţi oameni, toţi prieteni buni, dar printre ei şi cu un acelaşi om care se întâmplă să nu lipsească. Şi apoi mâncările suculente, din care Dania mănâncă din toată inima (tocmai aşa!), vinul; şi gluma simplă a celor care se simt foarte bine, şi pe care o primeşti fără de nicio reflecţie şi fără de nicio sfială. Totul cu bani mulţi, fără de nicio economie. Atunci am fost la Noua, lângă Braşov. În excursia aceea am priceput viaţa pe care o duce Dania, fără de nicio legătură cu mine, şi că nici măcar nu-i pot face un reproş, şi ar fi fără sens să intre în camera ei şi să-mi scrie. Pe colinele de la Noua lunecau pe lângă mine, îmbujoraţi de sănătate şi de fericire, cu gurile întredeschise, perechi de saşi, şi continuau să stea de vorbă în mers. La cabana de la Noua lumea intra şi ieşea, apărând pentru prima oară în viaţa mea şi dispărând pentru totdeauna. Am auzit câteva nume proprii, dar cine mai are răbdare să se gândească la ele? Sănătoşi, roşii, punând fără ezitare mâna goală pe zăpadă. Şi Dania?…

Un fluierat de tren. Dania pleacă. Aşa cum face ea, nefiind gata la timp, neştiind cum să-şi facă bagajele şi cu o lume de necunoscuţi care o conduc la gară, printre care eu nu am dreptul să fiu. I-am dat cu o zi înainte o carte la care ţin foarte mult, Dominique. Cu foarte multă greutate am găsit această carte la librăriile din Bucureşti. Din timpul ei de petrecere în străinătate, trebuia să păstreze puţin şi pentru mine. Mi-a spus mai târziu: „Am început pe Dominique într-un Palace de la Nisa. Îţi închipui ce înseamnă aceasta, ce atmosferă prodigioasă?“ Dar nu ştiu cât timp a avut Dania să-şi continue lectura atât de intimă acolo, căci cartea aceasta pretinde un decor mai firav. Am pus cartea într-un pachet şi am rugat-o să deschidă pachetul numai după plecarea trenului. Ştiam că o s-o facă curiozitatea să deschidă neapărat pachetul şi că va găsi şi câteva rânduri de la mine, un ultim rămas bun… „În momentul când citeşti, eşti mereu tot mai departe, auzi zgomotul trenului. Localităţile aleargă pe lângă tine, eu rămân tot mai în urmă. Dar nu fi de tot supărată, priveşte alături: m-am ascuns printre obiectele tale“… Pe atunci eram destul de naiv ca să cred că Dania trăia această plecare cu mare dispersare şi că eu trebuie s-o consolez. (Cât a lipsit, Dania n-a dat nicio veste. O dată a vorbit cu Mady la telefon, dar cred că o impresiona mai ales distanţa de la care putea vorbi atât de uşor. N-a pus nicio întrebare care să mă privească. Mă consolam: poate că era cineva lângă dânsa şi nu putea să întrebe. Şi o carte poştală pentru Mady: „Inima mea tuturor acelora care-mi sunt dragi”… Mă plângeam lui Mady că aceste cuvinte se puteau adresa la prea multă lume. Mady mă consola: „Eşti un prost dacă nu pricepi că numai pentru tine au fost scrise!“)

Pe când era Dania în Tirol, am încercat să fac schi. M-am grăbit să cumpăr costum şi schiuri pe când nu ningea încă, şi multă vreme, spre amuzamentul tuturor vizitatorilor, aparatele de lemn inutile tronau în camera mea. Şi soarele mereu cald, în timp ce în Tirol zăpada acoperea spaţiul. Milly mi-a adus în glumă o păpuşă mică de pom de Crăciun, un Moş Crăciun aranjat pe nişte schiuri de chibrit. Dar la el totul se rezolva mai uşor. Barba albă imensă putea să-i servească drept zăpadă. Mi-am atârnat jucăria de lampă şi acum Moş Crăciun oscilează perpetuu, patinând pe aer. În timp ce schiurile masive de om mare continuă să fie rezimate de dulap.

În sfârşit, am putut pleca la Predeal. Câţiva prieteni pe care i-am întâlnit au vrut să mă înveţe, dar eram prea intimidat ca să accept pe cineva. Pe locul cel mai singuratec încercam să fac de o sută de ori acelaşi drum. Căzături la fiecare pas şi laşităţi când te înspăimânţi de cel mai mic obstacol. Unul dintre schiuri mi s-a desprins de la picior şi m-am căznit o mulţime ca să-l prind. Mă aşezam pe zăpadă, dar mă încurcam în cele două lemne. Îmi scoteam mănuşile, dar îmi îngheţau degetele. Împrejur, oameni mulţi, toţi mai pricepuţi decât mine. Iată ce organizasem ca să nu fiu de tot inferior Daniei! Hotărât, sufletul meu e prost construit. Cred că eram singurul care, cu tot frigul şi zăpada, continua să se examineze. Teama de a nu importuna pe cineva. Şi dacă veneam la vale, mereu găseam în drum o trăsură sau un om, căruia n-aveam curajul să-i ţip să se dea la o parte, în timp ce eu, asemeni unei gelatine, aş fi continuat să cobor. Experienţa mea de sportiv… Iar renunţarea a fost tragică, parcă ar fi fost vorba de un fapt important. Şi avusesem răbdare, întârziasem destul pe colinele de la Predeal. Abia la Bucureşti, în drumul de la gară acasă, pe când lumea mă privea cu curiozitate, am redevenit sportiv. Dar încercarea mea a fost un faliment. Ştiam că nu mai trebuia să fac astfel de eforturi de care eu nu eram capabil. În cameră mi-am regăsit pe Moş Crăciun atârnat de lampă, care schia neobosit prin aer…

Are Dania în valiză rochi destule şi pentru Tirol, şi pentru Nisa. În grupul de schiori, un domn tocmai se pregătea să-şi dea drumul pe pantă, sigur de el, parcă neavând altă preocupare pe lume decât schiul. Tocmai pe când îşi privea drumul pe care avea să coboare, complect neatent la altceva, fluiera o temă din Beethoven. Temă rafinată, care m-a făcut să cred că n-a fost reţinută din întâmplare; domnul cunoştea muzică bună. Deci, chiar în toiul sportului, mai sunt reminiscenţe din viaţa noastră trecută? Aş vrea ca înainte de a porni cu schiul Dania să pronunţe involuntar numele meu.

Chiar înainte de plecarea Daniei în străinătate, am ştiut ziua şi ora când voi vorbi la radio. Un mijloc prodigios de a corespunde. Dania să-mi audă vocea, suflul, ideile, de la distanţă, din locul unde se afla, despre care nu ştiam aproape nimic, nici numele bine. Într-o cameră necunoscută, cu obiecte care pentru închipuirea mea luau în fiecare clipă altă înfăţişare, Dania avea să fie atentă la radio Bucureşti. Eu aveam numai să mă bucur că ea mă ascultă undeva, în timp ce ea putea să mă audă chiar, să discute cu surdul care va sosi pe unde în viaţa ei de departe. Dădeam eu mai mult, dar n-avea importanţă. Mijlocul acesta se potrivea cu temperamentul Daniei. În seara hotărâtă am vorbit cu mare emoţie, căci o simţeam pe Dania ascultând. Fiecare vorbă, fiecare intonaţie. Am făcut chiar, în timpul vorbei, un semn, pe care Dania ar fi trebuit să-l înţeleagă negreşit, un dar preţios trimis prin aer. Dar am aflat târziu de tot, când Dania s-a întors şi când chestiunea radioului îşi pierduse orice actualitate, că ea nu m-a ascultat. Nu i-am cerut explicaţii, căci m-au durut motivele pentru care n-a fost în stare să mă asculte. Pentru că tocmai atunci n-a avut radio. Sau era cu alţii la un loc, şi s-a intimidat să caute postul Bucureşti. Sau tocmai atunci a trebuit să meargă într-o excursie. Sau n-a fost exactă la oră. Semănăm cu un om care se găteşte îndelung pentru un bal, se bărbiereşte cu nespusă băgare de seamă, îşi aşează fiecare fir de păr şi fiecare cută la haină, îşi face chiar, ca niciodată, unghiile cu oja. Şi, sosind la locul întâlnirii, constată că luminile sunt stinse, camerile pustii, balul amânat.

Dania are plicuri şi scrisori foarte elegante, aduse desigur din străinătate de la magazinul cel mai la modă şi cel mai scump. Hârtia este preţioasă, poartă un nume rar, pe care nu-l mai ţin minte, iar iniţialele (trei, căci Dania nu poate renunţa la numele din mijloc, scris cu un y) sunt lucrate cu mare artă. Scrisul ei este mare, cu litere ascuţite ocupă loc mult şi încape foarte puţin pe foaia de hârtie De fapt, i-am văzut puţin scrisul, căci a ezitat chiar de la început, când trebuia să-mi dea o adresă, şi apoi rândurile pe care mi le-a trimis au fost rare, şi s-au terminat repede. Nu din prudenţă, căci nu şovăie să-mi trimită cele mai mari declaraţii. Un „iubite”, începe. Din incapacitatea de a găsi hârtia, tocul, marca sau cuvintele, întârzie să scrie, cum întârzie să-şi aranjeze părul în oglindă, şi când, în sfârşit, se hotărăşte, o întrerupe cineva, şi hotărârea e lăsată pe o altă zi. Aceste domnişoare cu scrisorile foarte elegante scriu foarte greu. Şi niciodată nu s-a priceput Dania să-mi trimită câteva rânduri întâmplătoare, scrise pe prima hârtie care-i iese la îndemână, cu adresa incomplectă şi cu vorbele confuze, numai pentru că îi e dor şi nu mai are răbdare să aştepte. Mă plâng: „Niciodată n-ai fost frenetică la fel cu mine, şi a trecut timpul peste tine fără să observi”. Azi, mâine, poimâine, nicio diferenţă. Şi totuşi, când stă lângă mine n-are niciun moment de repaos. Fruntea i se încruntă de mai multe ori, îşi agită mâinile, balansează picioarele. Dar altul este motivul: sângele curge, carnea strigă, adolescenţa Daniei s-a terminat, acum are nevoie de bărbat.

Dania este evreică şi eu sunt creştin; iată o problemă între noi. Am fost totdeauna incapabil să fac astfel de diferenţe. Mi-au displăcut evreii murdari, fricoşi, tulburi. Dar mi-au displăcut la fel şi românii superficiali, şmecheri. Dar n-am ştiut că la anumite momente se pune chestiunea şi pentru acei care nu se interesează deloc de ea. În casa Daniei nu se observă deloc că ea e evreică, şi aş fi observat imediat asta, căci mă dureau orice distanţe aş fi găsit între noi. Numai din pricina aceasta am căutat să-mi spun câteva păreri intime, la care dealtfel nu ţineam prea mult. „Ce nu-mi place la evrei este că sunt ascunşi, incapabili să se dăruiască total, cu naivitate. Cunosc explicaţia: au avut atâtea dezamăgiri, încât nu mai au nicio încredere, sunt prudenţi. Ar trebui totuşi, faţă de mine personal, de pildă, să nu aibe nicio teamă. Procedând altfel, demonstrează că sunt proşti psihologi.” Am pornit să discut aşa, numai ca să nu ne separe niciun subiect însemnat, pentru ca să mă conving că suntem destul de buni prieteni ca să n-avem îngrădiri  în conversaţie. Dania nu m-a contrazis. A tăcut după obicei. Am renunţat eu la teoria mea, cum fac de câte ori Dania tace. Subiecte întunecate rămân astfel între noi. Dar Dania nu are nicio părere, căci ea este incapabilă să aibe ceva fix în mintea ei. Odată, când era îndrăgostită, m-a dus într-o biserică şi mi-a jurat sentimente eterne. Nu i-am cerut eu nimic, nu puteam avea astfel de pretenţii. Era atât de emoţionată, încât nu puteam presupune că îşi bate joc de mine. Nu înţelegeam nimic. Şi în orice loc considerat sfânt, oricât de strein ar fi cel ce-l consideră, nu poţi face jurăminte mincinoase. Asta s-a întâmplat de două ori, şi nepregătit, numai pentru că ne ieşise o biserică înainte tocmai când Dania se simţea mai invadată de mine. Nu am avut numai bucurie, mă intriga uşurinţa cu care face astfel de gesturi, infidelitatea pentru religia ei. Astfel, nu puteam să am nicio încredere pentru tot ceea ce-mi promitea. Avuseseră loc transformări în ea? Lucruri importante, pe care nu le ştiam? Am descoperit-o într-o zi făcând o cruce catolică. Îmi povestise despre un prieten catolic. Era, pe când l-a cunoscut, foarte deznădăjduită, căci se făcea tocmai separaţia dintre părinţii ei. O îndepărtaseră, era la Viena. Petrecea în neştire, dansa, glumea, în voia ultimului care o ţinea de aproape (mereu cu succes la tineri). S-ar fi putut întâmpla orice. Şi atunci, un domn, un neamţ catolic, mai în vârstă, a înţeles-o fără vorbe şi i-a spus autoritar: „Du-te şi te culcă. Mâine vom sta de vorbă.“ A doua zi neamţul a ascultat-o şi i-a devenit un perfect prieten. Numai graţia lui Dania mi-a rămas întreagă. Odată, chiar în preajma mea, la sfârşitul unei scene de dragoste între noi, a primit Dania o scrisoare de la dânsul. A mângâiat scrisoarea, o săruta, parcă îi mulţumea trimiţătorului. Primele rânduri începeau: „Nu mi-ai scris de foarte multă vreme“… Obiceiul Daniei… Dar Dania a promis că va răspunde neapărat a doua zi. Normal ar fi fost s-o facă chiar mai înainte. A făcut-o a doua zi? Bineînţeles, n-a mai fost vorba de aceasta între noi. Dealtfel, probabil că n-am revăzut-o pe Dania decât după câteva zile, după o săptămână poate. Poate cu gândul la acel neamţ a făcut Dania crucea catolică. Eu am fost nemulţumit, am găsit o probă de uşurinţă.

Pe Dania am simţit-o rareori evreică. Odată, a vorbit de nişte cunoştinţe cu Mady şi a pronunţat numai nume evreieşti. Sau în felul cum pronunţă câteva cuvinte (foarte puţine), sau în cei câţiva pistrui de pe nas. Aş fi vrut s-o descopăr pe Dania rugându-se cu fervoare într-o sinagogă. Aş fi crezut că iubirea ei pentru mine e temeinică.

Un alt prilej de a descoperi diferenţe între noi este vârsta. Nimeni nu poate să mă socotească bătrân, dar Dania are numai 19 ani. Ce va fi mâine? Dar ce mă interesează, când nu cred că aş putea construi din această dragoste ceva solid pentru mai târziu? Acum suntem egali. Daniei nu-i trece prin minte să mă creadă prea mare. Dar care este limita peste care distanţa între un băiat şi o fată nu poate trece? Deodată, gândul acesta mă nelinişteşte, ca şi cum n-ar mai fi alte motive de dezordine viitoare între noi. Mă plâng Daniei, ca s-o fac să protesteze şi să mă calmeze. Şi ea a găsit o vorbă minunată de consolare, care conţine în ea toată dragostea pe care o are pentru mine: „Tu n-ai să îmbătrâneşti niciodată!”

Dania este o fată foarte bogată. Prilej ca să mă consider mereu în inferioritate. Nu ţine nicio socoteală de banii pe care-i are mereu la îndemână. Trebuind să fac unele calcule, mă cred meschin. Mi se pare că sunt mereu ofensat. Sau găsesc la Dania ineleganţe. Caută ceva în poşetă şi observ o grămadă de o mie de lei. Mă gândesc cu deprimare că ea ar constitui leafa mea pe o jumătate de an. Nu-mi mai găsesc nicio valoare, mă doboară bogăţia ei, faţă de care mă simt atât de neînsemnat. Căci nu pot admite ca ea să fie fata de împărat amorezată de un om de rând, eu. Cu toate că m-a amuzat odinioară o istorie în felul acesta. O ceruse pe Dania, în străinătate, cu prilejul ultimei călătorii, un prinţ adevărat (are mulţi amatori). A refuzat şi a cântat toată ziua cu gândul la mine: Iubitul meu nu este prinţ…

Dania este cu uşurinţă generoasă. Uneori îmi soseşte de la ea un om cu un enorm buchet de flori sau cu bomboane. A pregătit această surpriză; aş putea să refuz? Dar aş putea să fac la fel? Mă simt umilit. Cum ar trebui să procedez? Odată, eram amândoi în Parcul Carol. Mi-a arătat poşeta, elegantă, de care era foarte mulţumită. Scotocind-o, a găsit în ea mai multe monede de 100 franci francezi. Mi-a spus pe tonul cel mai simplu: „Nu vrei să iei şi tu?“ Am refuzat de data asta  (de ce acum?), dar prin oferta ei nu se gândea să-şi găsească o superioritate. O ştiu că intră în magazine şi nu-şi face nicio limită pentru cheltuieli. Rochiile nu-i mai ajung. Acasă la ea trataţiile sunt bogate şi nu lipsesc icrele negre sau îngheţata, iarna. Nu refuză pe niciun cerşetor. Odată, din automobil (eram cu dânsa), pe timpul unei ploi teribile, a văzut câţiva copii săraci care se adăposteau lângă o fântână. Le-a aruncat bani, cu toate că nu-i cerea nimeni, şi copiii nici n-au priceput la început ce vrea această duduie elegantă cu ei. Eu trebuie să mă fac că nu observ nimic, după cum te faci că nu observi când eşti cu o domnişoară pe stradă şi îţi iese în calea ta o murdărie. Pe mine nu mă lasă să plătesc nimic. Mă simt tot timpul iritat, invidios, cu chef de răzbunare.

Mereu are o rochie nouă. Dimineaţa nici nu pot sta de vorbă cu ea (prin telefon). Este la croitoreasă. Mai ales, cu prilejul îmbrăcăminţii, face impresia de parvenită. Te întreabă dacă îţi place haina ei şi-ţi trage atenţia de la ce casă e, chiar de la una din marile case din Paris. Când îi fac reproşuri că prea multă vreme îşi pierde cu hainele, ripostează: „Numai pentru tine, iubite!” Poate că aşa crede. Dar e sigur că nu şi-ar întrerupe obiceiul dacă ne-am despărţi, dacă ar putea şti precis că nu-i voi vedea ultima toaletă. De altminteri, numai cu gândul la mine, şi-a mobilat camera, în care eu nu voi intra niciodată. Mâine, poimâine, la anul… Îi admir rochiile, toate făcute cu o simplitate de bun gust, dar din pricina lor simt distanţa între noi. Când o găsesc îmbrăcată la întâmplare, îi sunt recunoscător. (A fost asta de două ori?) Când o descopăr în aceeaşi rochie sunt mulţumit că pot s-o recunosc. Este îngrozitor pentru mine că de câte ori mă gândesc la ea, vreau s-o reconstituiesc, imaginea ei se tulbură, că nu ştiu cum s-o îmbrac. Din infidelitatea ei faţă de rochii pot să cred în infidelitatea ei faţă de oameni. Ea se mai scuză: „Dacă ei vor!” Este atât de incapabilă să se împotrivească? Mereu va fi aşa, nimic nu se va schimba? Dar, desigur, asta îi face şi ei plăcere, şi găseşte scuze numai pentru neseriozitatea acestei plăceri. (Ea, care pretinde că e pasionată de idei oricât de grave). Când îi spun bună dimineaţa la telefon, o întreb în ce fel e îmbrăcată ca să pot vedea ceva, şi nu numai auzi, şi atunci ea întârzie, să-mi dea cât mai multe detalii. Şi dacă îmbrăcămintea ei nu este pusă la punct, şi s-ar mai putea vedea unele dedesubturi, colţuri de piele fierbinte, mi-o spune. Îşi face iluzia unei orgii între noi. Bineînţeles, când ajung acolo, trebuie să înving fiecare nasture.

Odată m-am dus chiar dimineaţa ca s-o văd. Era în pijama, picioarele erau goale în pantofi. Cât şi-o fi pregătit ea această îmbrăcăminte! Am vrut să mă apropii, dar m-a tinut la distanţă. Cu atât mai departe, cu cât s-a pregătit să stea mai aproape. Nu m-a lăsat să pun mâna pe piciorul ei gol. Bineînţeles, după plecarea mea, o fi fost dezamăgită că am ascultat-o prea fidel. N-am fost în stare să iau ceva cu forţa, oricâtă poftă aş fi avut. Şi s-o mai fi gândit că n-am niciun simţ de observaţie: n-am făcut nicio remarcă despre unghiile ei de la picior, făcute cu oja…

Cazul Daniei: toată familia ei se ocupă ca s-o facă cât mai elegantă, mai ispititoare. Sunt atât de mulţumiţi de opera lor, că mă întreb cum se vor decide să-i aleagă un bărbat. Dania e mulţumită să se ştie frumoasă şi nu rezistă la tot ceea ce se face dintr-însa. Daniei i-a plăcut să citească. Ştie că noile ei îndeletniciri de fată elegantă nu-i fac cinste. Şi atunci se scuză: nu eu sunt de vină, ceilalţi. Ca şi cum lipsa ei de împotrivire n-ar constitui o greşeală tot aşa de mare. Îi place să se ştie admirată, cu toate că timiditatea o face să se îndoiască asupra ei. Toată ziua e ocupată cu rochiile. Capitolul croitoreselor nu este niciodată terminat. Familia ei poate fi încântată că au făcut din ea o minunată păpuşă. Dar, numai o păpuşă!

Chiar de la uşă m-a întâmpinat într-o zi:

„Sunt dezolată, mai este cineva la noi. Nu pot face nimic. Dar, te rog, vino. Pentru mine să cauţi să nu te simţi prea prost.“

Cuvinte care încurajează. Dar mai pe urmă, câteva ceasuri cât am stat împreună, Dania s-a purtat la fel cu mine şi cu tânărul care mai era în salon. Şi timpul trecea. Au dispărut chiar o bucată de vreme, şi mă întrebam dacă nu era mai bine să plec, dar dam în public necazul meu. Seara ne-am dus cu toţii în grădina din spatele casei. Am discutat mai mult cu Dania, şi eram încântat că rămăsesem numai cu ea, deoarece tovarăşul, desi prezent, nu se amesteca (probabil că nu-l persecutau astfel de preocupări) în discuţia noastră. Numai atunci am avut ocazia să vorbesc cu Dania câteva chestiuni mai importante. Era o lună superbă, dar Dania parcă nici nu-si da seama de ea. La un patefon se auzea Ave Maria de Schubert. (Dania m-a întrebat:  „Auzi că acum se cântă Ave Maria?“… „Bucată proastă, Dania“..) Dar rămâneam un strein. La plecare, în faţa tuturor, Dania mă ruga: „Spune-mi un cuvânt“. (Adică „un cuvânt bun“, o declaraţie.) Eram stingherit şi am plecat fără să răspund. Puteam să spun „fereastră”, sau „balustradă”. M-aş fi răzbunat pentru ziua aceea stearpă. Dar efectele răzbunării mele ar fi durat multă vreme?

Dania este lipsită de realitate. Urmăreşte un vis, apoi altul, după cum are timp să viseze. Lectura a făcut asupra ei ravagii. Versurile tuturor poeţilor, din toate ţările. Îi urmăresc plimbările. Rilke este un poet mare, cel mai mare! Dar ştii, Dania, că Rilke a fost un om nefericit? Singuratec? Lipsit de agremente? Crezi că l-ai observa în viaţa artificială pe care o duci? Cum s-ar potrivi singurătatea lui Rilke cu telefonul la care te cheamă în fiecare minut vreun admirator? Şi atunci ce înţeles are vorba pe care o spui cu atâta emoţie: „Rilke este cel mai mare poet“?

O! Dreptul de a te apropia în voie de orice om, oricât de profund ar fi, numai pentru că a avut naivitatea să-şi publice stările sufleteşti… Ireal ai trăit cu imaginea mea. Îmi ştiai fizicul? Vârsta? Un nume propriu, care te obseda, şi unele cărţi de ale mele. Dar nu o judecată lucidă asupra lor, ci hipnotizată de vreun rând întâmplător.

Obsesiile mele, pornite de la realitate, erau tot atât de prezente şi pentru ea chiar dacă anecdota le-o inventa pe de-a-ntregul. Telefonul era astfel foarte potrivit pentru firea ei. Seara, înainte de culcare, putea să-mi trimită toate neliniştile pe care dorinţele încă nu bine precizate n-o lăsau să doarmă. „Te aştept, iubite. Las uşa anume deschisă pentru tine. Toată lumea doarme, nu vom fi tulburaţi. Buzele mele sunt uscate pentru că nu eşti tu aici să le săruţi. Mă vei găsi goală în întuneric. Vino… Vei vedea ce sâni minunaţi am. Şi şolduri calde, şi coapse. Şi cu ce frenezie mă voi apropia de tine “

Spune astfel de vorbe cu exaltare şi oricât de mult timp. Minutele treceau peste telefon cum ar trece peste doi oameni alăturaţi. Odată, eram în grădina casei ei. Mi-a arătat o fereastră: „Aici e fereastra camerei mele! De câte ori nu te-am aşteptat să vii“… Cum s-ar fi putut face aşa ceva? Eram poate vulgar, voind ca visările ei să poată fi construite. Dar când trăiam în obsesia cărnii ei, a sărutărilor ei, a tresăririlor pe care le-aş putea găsi în ea, puteam să fiu fericit că mi se dă un rol de fantomă? Poate că această lipsă de realitate o face pe Dania să nu dea nicio importanţă gesturilor şi vorbelor. Au fost înţelegeri între noi care trebuiau să lege pentru totdeauna. Sau despărţirea ar trebui să se facă greu şi să lase în urmă cea mai amară deziluzie. Trebuie ca unele clipe să conteze mereu, să risipească melancolia de câte ori îţi aduci aminte de ele. Poate că susţinând aceasta, dezvălui mai ales o trăsătură a caracterului meu, imposibilitatea de a mă desprinde de întâmplările prin care trec. Poate că nici nu e nevoie de pretexte puternice, orice amintire e suficientă pentru a produce nostalgii. Fapte mici, dar care mi se par pline de însemnătate. Odată, ne-am dat întâlnire la Parcul Carol. Dar era imposibil de vagabondat pe alei, căci se pregătea nu ştiu ce petrecere. Am pornit-o la întâmplare, am înconjurat parcul şi ne-am rătăcit pe străzi obscure, printre pietre rău aranjate, prin gropi şi noroaie. La urmă ne-am aşezat la o cârciumă umilă de periferie. Peisagiu strein pentru Dania, căci nu mai asistase la aşa ceva decât din automobil sau la cinematograf. Şi era desigur de văzut această fată frumoasă, îmbrăcată după ultima modă, rătăcind printr-un cartier obscur. Bineînţeles, Dania savura atmosfera, cu delicii asista la această viaţă nouă, peste care nedeprinderea ei şi cerul limpede lăsau cea mai nuanţată poezie. Mai târziu nu va reconstitui această plimbare unică, nu va retrăi aceleaşi emoţii numai aducându-şi aminte?

Dar ce minunată apariţie a avut odată! Venisem la dânsa şi o aşteptam după obicei în salon. Ea era în grădiniţa ei. (O grădină chiar mică are proporţii într-un oraş mare.) A sosit îmbujorată de aerul proaspăt şi cu două cireşe în mână. Nu apăruseră încă cireşele în oraş, ea făcuse această descoperire în grădina ei. Le-a cules pentru mine, amândouă pentru mine. (Căci n-a primit să împartă frăţeşte.) Cu ce transfigurare mă privea, întinzându-mi cireşele… Din pricina acestor două cireşe, am socotit, Dania, că sentimentele tale pentru mine sunt eterne. Clipe minunate, dar care au dispărut fără să mai lase vreo urmă.  Nicio sărutare, nicio vorbă nu contează. Cum, după ce te-ai deprins cu unele sărutări, poţi să renunţi la ele? Îi plăcea gura mea, nu se putea schimba prea uşor. Şi vorbe calde, nespus de calde. Odată, m-a chemat la telefon. I-a răspuns portarul meu, Nicu. I-a fost recunoscătoare lui Nicu pentru că i-a răspuns politicos, pentru timbrul cu care i-a răspuns. Fără să-l cunoască, i-a promis un post bun, la prima ocazie. Acum Nicu este tuberculos, pentru că telefonul casei mele, lângă care sta douăsprezece ore pe zi de pază, e în curent. I-am explicat eu că n-ar avea niciun rost să amintească domnişoarei de promisiune…

Orice fac cu Dania capătă o culoare de artificiu poate tocmai din cauza mea. Dacă îi iau braţul, o fac cu atâtea ezitări, cu panici, că ea are timp să presupuie că gestul meu este prea îndrăzneţ şi să se împotrivească. Nu sunt în stare să cânt fără să observ că e fals cântecul meu şi că sunt ridicol dacă îl continui. Nu râd niciodată din toată inima. Sau glumesc mai mult decât trebuie, numai pentru că sunt intimidat că am tăcut prea multă vreme. Nu spun cuvinte inofensive, căci ele conţin, cu toate că foarte ascuns, un vaiet, un reproş, o întrebare. Iar râsetul Daniei cu alţii nu ascunde nimic dedesubt.

Aşa sunt de încurcat că, dacă reuşesc în sfârşit s-o tutuiesc pe Dania, e destul să vie un strein între noi, să se schimbe decorul, camera numai, ca să reîncep să-i spun „dumneata”. Pentru că telefonul a început să sune tocmai când am vrut eu să-i vorbesc. Sau Dania şi-a adus aminte că e frig în odaie şi a deschis portiţa sobei şi s-a uitat la foc. Glasul unui strein s-a auzit în camera alăturată… A apărut câinele… Am descoperit că în vasul de flori una dintre flori s-a uscat. Dania mă întrerupe nepotrivit… O mie de posibilităţi care-mi alungă curajul. (Îmi amintesc nepotrivit, fără de nicio legătură, de un cuvânt vechi, de un oraş, de o casă. Într-un tren nemţesc, în Austria, în perfect întuneric, am auzit: „Hilda, du bist da?“ „Ja Vater!“ „Gut!“ Atât, şi de atunci au trecut 20 de ani…) Pentru că afară plouă sau pentru că e senin. Pentru că nu pot să uit lista morţilor necunoscuţi pe care am citit-o în ziua aceea în rubrica unui ziar. Pentru că înainte de a adormi aud pe cineva care râde, aud tot, de pe străzile îndepărtate, lătratul unui câne, fluieratul unui gardist, nişte apă care curge, mobilele din jurul meu care dorm, aerul chiar, şi nu mă mişc decât cu infinită băgare de seamă, căci cel mai mic gest ia proporţii înspăimântătoare. Şi astfel, spaţiul dintre mine şi Dania nu se poate umple niciodată, mereu o iau de la capăt, şi nu pornesc mai departe de unde am rămas, truda lui Tantal în infernul care se numeşte „viaţa mea” (Luminile care se aprind sau se sting!).

La început, Dania a ezitat să-mi spuie pe nume. Erau familiarităţi între noi şi, totuşi, ea întârzia să mă numească. Desigur, timiditatea ei împărţea prost ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie. Dar ea, ca să amâne, mi-a dat o explicaţie bună: „Numele este o cameră în care doarme şi mănâncă toată lumea. Toţi ţi-l întrebuinţează. Cele care au mai fost în viaţa ta înainte de mine s-au jucat cu el, l-au transformat cum au crezut ele că e mai graţios, l-au repetat la infinit, ca să arăte că le aparţine şi au dreptul să facă orice cu el”.

— Inventează tu un nume pentru mine!

— Atunci n-ai mai fi tu. Şi aş avea impresia că te umilesc. Ai semăna cu cucoana care s-a plictisit de părui ei veritabil şi şi-l oxigenează

Motive bune, dar constatam că eu sunt omul fără nume, cel pe care îl aştepta ea să se urce pe scara de mătase, la miezul nopţii, în timp ce ezita să-l primească în salon la ore potrivite din zi. Trebuia să mă bucur?

De câte ori mă plâng de caracterul confuz al Daniei cuiva care ar putea să-mi explice ceva, unui evreu de pildă, (unei evreice mai ales, lui Renee), mi se răspunde: „Nu cunoşti anumite medii sociale unde se procedează totdeauna aşa”. Adică se confundă sentimentele, se lasă timpul să treacă şi nu există nimic prea profund. Totul artificial. Dealtfel, i-am îndreptat Daniei cuvântul „artificial” chiar de la începutul cunoştinţei. A căutat să-mi demonstreze că nu-i adevărat. Dania nu se cunoaşte deloc. Aruncă de la ea orice cuvânt care nu e convenabil, după cum aruncă o rochie care nu mai e la modă. Cred că sunt omul care şi-a permis să-i spuie mai multe adevăruri crude. Dar n-am transformat nimic, nici măcar n-am pus-o pe gânduri. N-am schimbat deloc temperamentul ei. După cum Dania nu cunoaşte oamenii şi lucrurile din jur, aşa nu se cunoaşte nici pe ea. Reacţionează la ultimul fapt, fără să facă vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut mai înainte. Şi, dacă îi spun vreun adevăr neplăcut, văzând că nu-i produc decât supărare, o împac. Truda mea ar fi inutilă. „Nu eşti supărată pe mine?“ „Pe tine n-aş putea fi niciodată supărată!“ Vorbă încântătoare, dar nimic mai mult. Căci Dania ar proceda la fel cu toată lumea E incapabilă să aibe acelaşi sentiment multă vreme, nu-şi face un plan cum să procedeze cu cineva, nu ştie bine ceea ce e trecător şi ceea ce trebuie să fie permanent.

Nu spune nimic despre viaţa ei trecută, ca şi cum n-ar avea nicio nostalgie. Numai întâmplător a intercalat, între două vorbe: „Pe când eram la Londra”... Aşa aflu că a fost la Londra. Când, cât timp, de mai multe ori? Cu cine, ce a făcut acolo? A avut la Londra mai multă îndrăzneală? Căci aici se înspăimântă să traverseze singură o stradă. Pentru cea mai mică distanţă ia automobilul. Cum apare „Londra”, apar şi alte oraşe… „Eram la Viena“… „Ai fost la Viena?“… „De nouă ori“… „La Paris?“ ... „Şi la Paris“… „Ţi-a plăcut Parisul? Dar Viena „Nu“… Gândesc: Dacă a văzut Parisul şi Viena numai din trăsură! Să fi mers, ca mine, pe sub copaci, păşind peste frunze, între Kahlenberg şi Leopoldsberg. Să stai de vorbă cu oamenii umili. Dar, desigur, ar trebui să scriu o carte fără sfârşit: de ce voi iubi până la moarte Viena şi Parisul.

„În schimb, îmi place enorm Londra!“

Vorbeşte cald, dar nu-mi dă prea multe explicaţii. Nici n-am încredere în seriozitatea acestei admiraţii. Ar trebui ca ea să fie obicinuită să trăiască altminteri, mai natural, fără artificii, fără geamul translucid prin care e obicinuită să privească realitatea. Şi trecutul ei sentimental?

„Cu tine încep toate!“ Apărea câte un nume propriu în conversaţii, şi mă întrebam dacă el nu înseamnă ceva. Vedeam pe Dania ce influenţată este, mi se părea imposibil ca până acum să nu mai fi fost nicio ocazie ca cineva să aibe asupra ei puterea pe care o aveam eu. N-o cred atât de pricepută să mintă. Se consideră că e bună pentru că crede că bunătatea şi slăbiciunea înseamnă acelaşi lucru. Se amuză câteodată crezându-se perversă, dar e joaca unui copil. Mai bine închipuie o poveste de dragoste. O să vadă mai târziu cum o să se termine. Acum declaraţiile pot fi oricât de mari. Cunoaşte cuvinte cuprinzătoare de prin cărţi sau poate imaginează şi ea câte ceva. Dania este aşa de mică!…

Totuşi, când te sărut, sau când îmi strecor mâna pe sub bluză, pe carne, tot mai jos, te simt înfiorându-te ca o femeie deplină. S-a dus copilăria, Dania… Un om te aşteaptă ca să-ţi spuie treburile lui de peste zi. Să-ţi dea cheile casei. Să-ţi ceară părerea. Iar seara să-şi sature poftele pe trupul tău, să te facă să ameţeşti, şi tocmai acolo, în fund, unde te ascunzi tu de toată lumea, să primeşti rod.

Nu mai au rost jocurile, Dania..

La telefon ne sfătuiam să ne punem când ne vom vedea o mulţime de întrebări care ar fi făcut să ne cunoaştem mai bine. Dar apoi nu mă pricepeam cu ce să încep. Doi streini. Aveam dreptul s-o sărut, ţineam minte ce superbe fuseseră sărutările dintre noi, voiam să refac vechea atmosferă. Dar sărutarea mea era acum uscată, nu-i producea emoţie, n-o apropia. Îmi alegeam numai vorbele care puteau să alunge frigul dintre noi, dar eram mereu întrerupt: intra servitoarea, care servea ceaiul sau aducea vreo veste; soneria unui musafir (musafirul trebuia neapărat primit); sau cineva care aducea vreo vorbă pentru domnişoara, flori de la vreun admirator; mai ales ne întrerupea telefonul. Eram deprimat, sătul să mai continui. Până la urmă atmosfera se încălzea între noi. În ce fel, n-aş putea spune, n-aş putea explica exact momentul Munca mea nu fusese inutilă. Înlănţuirea noastră era deplină.

Speteaza canapelei, peretele, orice era bun să-şi sprijine capul, pentru ca sărutările noastre să fie mai adânci. Momente superbe. Atunci fugea timpul. Constatam, în sfârşit, că trebuie să plec, trebuie s-o las pe Dania încă o sărutare, din drum, spre uşă. La cealaltă uşă, în antret, lângă uşa de intrare. Nu mai exista nicio sfială de nimeni, putea să intre oricine. Dania se ruga, pierdută: „încă o minută!“ N-avea nicio importanţă cât arăta ceasul, încă o minută! O lăsam dezolată, nici nu cred că mai putea face un pas ca să se uite după mine pe fereastră. Fusese dureroasă despărţirea, dar constatam că, mergând prin răcoarea serii, strecurându-mă printre trecători, mă refăceam. Căutam un telefon, să-i spun bună seara înaintea nopţii care se aşternea peste noi. Eram fericit, exultant, mândru de povestea mea. Dar un gând se strecura, îmi alunga calmul: „Cum nu s-a priceput să se gândească la o nouă întâlnire? Şi mâine va fi o zi stearpă ca şi cea de ieri, şi tot ce se întâmplă între noi nu ne leagă deloc?“

Dania nu minte niciodată: una din mândriile ei. Are,un alt obicei. La o întrebare mai precisă tace, sau răspunde printr-o altă întrebare, ca să depărteze discuţia. Şi aceste obiceiuri nu vor purta numele de minciuni? Cunosc stratagema. La început luam tăcerile ei drept aprobare, sau minunată sfiiciune. Savuram răspunsurile ei şirete. Conţineau graţie, vocea proaspătă a unei „jeune fille”. Mai târziu am priceput că din pricina acestor mijloace, pe care Dania le întrebuinţa fără îndoială instinctiv, nu putea înainta prietenia noastră. Atmosfera în care trăia era foarte împodobită, dar artificială. Sentimentele Daniei rămâneau la suprafaţă, era imposibilă o adâncire. Zâmbete, cuvinte fermecătoare, dar nimic venit deodată, fără niciun aranjament. O rochie cu foarte multe ornamente parcă. Mătase, fără îndoială. Dar mătasa presupune luciu. Dealtfel, nu puteai pune greutate pe nicio vorbă de a Daniei. Din ce spunea, puteai să extragi numai bucurie pentru momentul acela. Mi-a dat jurăminte pe care nu i le-am cerut. Promisiuni, planuri. Ce s-a ales din toate acestea? Îmi aduc aminte de vorbe calde de la ea, şi au fost trimise cu atâta emoţie, că mă mir că n-au avut nicio durată. Acum îmi apar la întâmplare, ca cerul într-o noapte întunecoasă. Mi-a spus, de pildă: „Te iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât pe tatăl meu!“ Daruri pe care n-aş fi avut curajul să le pretind eu. Nu se pot admite glume sau perversităţi pe această temă. Dar colecţia de vorbe pe care mi-a dat-o Dania este foarte mare, am ales la întâmplare. Şi o fată de 19 ani este prea mică pentru ca să priceapă că astfel de jocuri nu sunt permise?

Dania parcă avea chiar frică de anumite vorbe. Nu pricep cum era în stare să citească unele cărţi mai crude. Nu erau elegante, nu se potriveau cu rochiile ei frumoase, pe care şi le schimba în fiecare zi. I-am spus: „Am impresia că ţi-e teamă să vorbeşti. Trebuie să te învăţ să vorbeşti. Spune după mine: copac… copac… masă… masă… fereastră… fereastră.” „Ce rost are asta?“ Nu înţelegea ce vreau de la ea. Dar nici eu n-aveam mai multă îndrăzneală. „Copac“, pe care o făceam să-l repete, era complect inofensiv. Şi regretam că ea nu este în stare să spună unele cuvinte pe care nici eu nu le spuneam tare.

Erau unele lucruri grave între noi, pe care le făceam pe ascuns, hoţeşte, ca să nu ştie nimeni, nici chiar noi. În conversaţii, nu făceam nicio aluzie la unele înţelegeri pasionate, pe care le trăisem, şi pe care ne pregăteam să le trăim din nou. Nu este obiceiul să exprimi, tot ceea ce faci, dar pentru Dania e caracteristic, trebuie să ţii seama de asta dacă vrei s-o defineşti.

Întâlnirile noastre obicinuite de la casa ei se petrec cam la fel. Mai întâi, la telefon: „Iubite, vrei să vii la mine?“ Mă întreabă după o ezitare. Răspund: „Da? În cât timp? Într-o oră?“ „Mai curând, cât mai curând posibil. Acum cât e ceasul?“ Dania nu ştie niciodată cât e ora, cu toate că are un ceas la brăţară şi altul în faţa ochilor, pe perete. Vra să zică, ea nu se uită de o mie de ori la ceas, ca să vadă cât mai are de aşteptat până ce să poată vorbi cu mine! „E ora cinci. Voi fi acolo la ora şase.“ „Mai repede, iubite, mai repede!“

Ajungeam cât puteam mai repede. Eram primit în salonul de mijloc. Dar aveam mult de aşteptat, aproape o jumătate de oră. Scriam sau luam o carte şi citeam. Mă deprinsesem cu aceste aşteptări. Numai la început m-am întrebat cu îngrijorare, dar şi cu curiozitate, ce putea să facă ea în timpul acesta. Mă chemase cât mai repede, şi acum întârzia. În sfârşit, sosea. Se scuza convenţional de întârziere. Dar nu-i făceam nicio obiecţie, era inutil. Trebuia s-o primesc cum se prezintă, aşa absurdă, să nu mă împotrivesc cu argumente. Numai acceptând gesturile Daniei ca naturale nu eram umilit.

Începea conversaţia noastră stângaci, Dania nu mai păstra nimic din febrilitatea cu care mă chemase la telefon. Orice vorbă apărea de sine stătătoare, nu atrăgea nimic după ea. Dania nu mă întreba ce făcusem de când nu mă văzuse. Dar nu spunea nimic nici despre dânsa, ca şi cum n-aş fi avut niciun drept asupra vieţii ei de fiecare zi. Eu nu întrebam, căci mă jignea tăcerea ei. Sau, când întrebam, îmi răspundea ceva atât de ciudat, fără de nicio legătură cu închipuirile mele, încât renunţam să continui. În unele zile mi-era nespus de dor de ea. Îmi imaginam viaţa ei în camerele pe care le ştiam, între oamenii pe care îi cunoşteam puţin. Îmi făceam iluzia că e disperată că are mereu pe cineva în preajmă şi nu-mi poate telefona, nu se poate apropia de mine deloc, nici măcar pe calea aceasta aeriană. Casa ei călătorea în spaţiu, părea acum la o distanţă imensă. Părea neverosimil că aş putea ajunge pe strada aceea într-un timp foarte scurt. Eram nefericit. Îmi făceam iluzia că se petrecea cu Dania o nefericire asemănătoare. Dar aflam: „Am fost cu nişte prieteni la cinema”. Cine erau acei prieteni? Cum s-a întâmplat? Căci cinematograful este rar în viaţa Daniei. Eu nu i-aş fi putut propune aşa ceva.

Plecările Daniei mai cu seamă mă deznădăjduiesc. Deodată, Dania plecată în lume! Locul unde merge capătă un semn pentru eternitate. Îi imaginez trenul ei şi, ajunsă acolo, casa ei, camera, oamenii. Vestea plecării ei îmi vine pe neaşteptate, fie că ezită să mă anunţe dintr-o dată, fie că nu şi-a adus aminte să mă deprindă. Acum m-am obicinuit să aflu aşa ceva, oricând, cu toate că nu fusese vorba cu o clipă mai înainte. Pe ce baze şubrede este rezimată fericirea mea… Şi aşa trebuie să urmeze la infinit? Până când? De ce aştept ziua de mâine, care nu poate să aducă nimic nou? Se va transforma Dania? Căci de transformarea ei depinde totul. Trebuie să-i pun o condiţie: dacă nu, să ne despărţim! Riscul ar fi mare, căci Dania nu s-ar opune nici în cazul unei despărţiri. O veste proaspătă: „Trebuie să plec la Vâlcov!“ Trenul, până la Galaţi, şi apoi vaporul. Valurile Dunării. Şi orăşelul acela atât de pitoresc, cu drumurile lui de apă. Seminţe de floarea-soarelui. Dania! Îţi vei aminti de plimbarea noastră de la Şosea. Vei cere seminţe, şi, în gestul tău, vei vedea un semn de fidelitate pentru mine. Această plecare a plutit în întreaga noastră întâlnire, chiar dacă, sfios, îi vorbeam despre altceva. În sfârşit, în ziua plecării m-am întărit:

— În definitiv, la ce oră pleci?

— Ori la ce oră ţi-aş spune, tot ai fi nefericit, ai broda…

Avea dreptate, n-am mai insistat. De ce atât de repede? De ce atât de târziu? N-are timpul să mă mai vadă… Pentru orice oră de plecare aş găsi motive să mă necăjesc. Să las mai bine să treacă timpul la întâmplare. Poate pleacă acum. Sau peste o oră. Sau deseară. Sau a amânat plecarea. Şi cu cine pleacă? N-o mai întreb. Îşi va lua o carte să citească pe drum ca să poată rămâne singură? Cum să mă plâng: „Dania, atât de puţin depind plecările tale de mine!“

Nicio asemănare între Dania şi fratele ei, Raul. Dania rămâne delicată, fragilă, surâzând nevinovat. (Şi cu uimire constaţi la ea o oarecare forţă fizică. Mâna i-o deschizi cu greutate. Mi s-a spus că doarme perfect şi suportă oboseala Sporturile, începute poate ca modă – pentru că are costume elegante, iar instrumentele trebuitoare sunt aduse tocmai de la Londra, şi de ultimul sistem, – i-au şi folosit. O! Geanta de vânătoare îmbrăcată în piele de focă, pe care voia neapărat să mi-o dea!) Raul este numai de 12 ani, dar bondoc, bine înfipt în pământ şi cu o voce care mereu se aude pretinzând, de pe acum cu toane cu tendinte de a se îngrăşa, de a deveni mare, cu gropiţe în obraz, cu dinţii albi şi mititei un adevărat erou fericit. Lăsat în voie, se mişcă, ocupă loc, terorizează. Îndată ce sunt la Dania, în camera lor de primire, soseste, şi apoi începe o lungă discuţie între el şi Dania, care îmi distruge din timpul pe care l-am aşteptat atâta ca să stau numai cu fata. Dania îl imploră s-o lase, şi tonul ei vrea să fie de poruncă, de soră mai mare dar nu poate impresiona pe nimeni. „Dun-te de acum! Îţi ordon să te duci!“ Şi el: „Lasă-mă să mai stau… Mai stau încă cinci minute!“ Îl obsedează trataţiile pe care servitoarea le-a pus pentru mine, pe masa din mijloc, în servici elegant de porţelan. Prăjituri, îngheţată, bomboane, orangeadă în pahare speciale, în care un tub de sticlă delicat ţine locul paiului. La cea mai mică neatenţie din partea Daniei, Raul ia ceva de mâncare şi înghite deodată, ca să nu fie văzut (nu e lăsat să mănânce ca să nu se îngraşe), orice se găseşte, şi are timpul să puie pâna pe mai multe bucăţi de brânză, sau de şuncă, sau chiar pe pâine goală. Deşartă paharul de orangeadă fără să mai întrebuinţeze paiul de sticlă. Apucă un pumn de bomboane de şocolată şi îmi închipui că-i rămânea toată ziua mâna murdară, cleioasă. Pleca după o discuţie de o jumătate de oră, dar curând revenea, căci uitase să spuie „ceva foarte, important“. Şi apoi, aceeaşi poveste: „Încă cinci minute!” Trebuia Dania să întrebuinţeze ultimul argument: „Te voi spune lui papa!“ Numai aşa îl putea alunga. Dar erau necesare aceste mijloace ca să se facă Dania ascultată? La plecare constatam că toate bunătăţile aduse pentru mine fuseseră mâncate, că toate farfurioarele erau goale, cu toate că fuseseră încărcate mai mult decât trebuia, şi mă temeam să nu-şi închipuie Dania că eu făcusem jaful care n-ar fi fost prea elegant.

Raul se agita pretutindeni, era mereu aşa de pretenţios. O scenă de la un concert se poate reţine pentru grotescul ei şi pentru explicaţia sufletului Daniei. Nu ştiu câtă impresie producea asupra ei muzica, nu ştiu dacă avea gust muzical. După prima noastră cunoştinţă, i-am trimis câteva discuri (şi Malagueña adus de Milly de la Barcelona). Cât le-a cântat? Şi valsul lui Debussy, care este totodată rafinat şi uşor de înţeles. Odată, când a trebuit să plec, am venit la ea cu braţele pline de flori, cărţi, discuri. Discuri multe, întreaga Missa in si a lui Bach. Mai târziu avea remuşcări că întârzia să mi le înapoieze, dar nu cred să le fi cântat pe toate. Pentru aşa ceva trebuie să trăieşti în singurătate şi să nu fii întreruptă la fiecare moment de oameni surzi pentru muzică… Dania având răbdare şi timp ca să asculte muzica gravă din 17 discuri, puţin probabil. Nu mi-a dat nicio părere Dar i-am spus: „Când nu ne vom mai vedea, şi de-ţi va fi totuşi dor de tinereţea ta, vino la un concert. Mă vei găsi cu siguranţă. Mă vei simţi fără să stai pe scaunul de alături.“ Trecuse mai multă vreme, şi am găsit-o la un concert. Nu găsise pe nimeni mai însemnat care s-o conducă şi luase cu ea pe Raul, junele. Îi zăream: ea, cu surâsul ei obicinuit, care o făcea să pară totdeauna emoţionată; iar Raul, grăsuţ ca de obicei, uitându-se la cei dimprejurul lui, făcând impresia că niciun sunet nu parvine până la dânsul, punând o întrebare sorii sale în mijlocul frazei muzicale celei mai fragile, stând cu greu locului pe scaunul său de la stalul întâi (Raul la stal întâi, la Ateneu!), plictisit după cinci minute, fără rost în sala de concert. Îmi făceam socoteala: Dania a luat pe acest însoţitor numai pentru că a voit neapărat să vie. Nu mă văzuse de două saptămâni, poate că a voit să mă întâlnească. Dealtfel, la pauză, Dania s-a sculat ca din întâmplare, ca şi cum ar fi vrut să-şi aranjeze haina, şi a privit îndărăt, căutându-mă în sală. Totul a durat o minută, bineînţeles ea nu-şi permitea mai mult, dar sunt convins că acesta este înţelesul gestului ei. Neînchipuit de uşor am putut ajunge lângă dânsa, ceea ce, de obicei în public, se întâmplă anevoie. Raul mi-a spus, şi simplu mi-a alungat ezitările: „Ce? Nu vrei să stai lângă noi?“ Dar lângă ei nu mi s-a pus nicio întrebare deosebită. Dania nu avea nicio curiozitate. Şi atunci am început să aud vorbele lui Raul, care nu tăcuse în tot lungul concertului: „Vreau apă!“ E greu să găseşti în sala Ateneului un pahar cu apă. Dar era inutil să explici. Raul cerea mereu acelaşi lucru. Şi deodată Dania s-a sculat, trăgând pe Raul după dânsa, fără să se scuze faţă de mine, care abia mă aşezasem lângă ea, fără să se gândească nicio clipă că cheltuieşte un timp care putea să-l treacă alături de mine. Am rămas caraghios pe locul unde fusesem invitat....