Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela se­rios care îi curma trei dungi pe fruntea mică şi îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctoriţa Lina, în alte privinţi, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gîtul scurt şi gras, bustul scurt şi gras, pîntecul rotunjior, faţa urîtă, desigur: cu ochii mici şi miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puţin la vîrf şi gura lată pe dinţi ce nu se arătau, deşi ţepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” şi nu-şi aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor în­toarce în seara aceea, de la ţară, devreme.

„Devreme” - nu se mai putea. După 6, în august, şi nu se vedea încă nici o pregătire; dimpotrivă, erau cauze puternice de întîrziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, altfel şi-ar fi spus: „E poate chiar caz de amînare! De înnoptat acolo! ... Brrrr! ...”

De aceea îşi adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselei, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona.

„Ce noroc! îşi zicea în surdină. Să nu poţi suferi vizitele la tară şi să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri; ...”

O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” - observă Mini - cu limba lată de bronz grav şi sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă şi de calitate bună ca tot restul.

De la pendulă, unde minutele treceau încet - fireşte din cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale - Mini îşi mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colţul hall-ului vast, sta grav, ermetic, izolat sub şalul de Persia, în adevăr minunat, ce-l acoperea.

Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cînte. Aveau ei alte cîntece! Chiar fără de asta, condiţia pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipi pentru ultima oară ... şi să nu-mi ceară nimeni să cînt, ca să nu refuz cu vehemenţă ... nepoliticoasă”.

Nu fusese nevoie de parlamentari. De la început situaţia se de­semnase clar: o scenă de familie în stil mare... O vijelie în casa gos­podărească aşa de liniştită... şi, mai mult încă, o dramă misterioasă.

Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpîna casei, Lenora! Mîinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu ner­vozitate un ziar. Figura ei de păpuşă blondă, de păpuşă de Nurenberg, cu gura roşie şi mică, cu obrajii de porţelan roz, era crispată şi ochii mari albaştri, ochii de sticlă limpede, erau plînşi; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi corpul majestuos, plin, totdeauna conştient de statura lui bogată, sta lînced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineaţă.

Din cînd în cînd apuca brusc mîna Linei fără să spună nimic. Lina şoptea atunci cuvinte liniştitoare şi îi lua pulsul. O invita să bea apă zaharată, în care turnase o lingură de valeriană, dar Lenora respinge paharul, din care cădeau picături pe pluşul verde pictat cu gouache ce acoperea masa. Lina, gospodină neobosită, le ştergea cu un şerveţel brodat.

Ochii Lenorei erau fixaţi pe fereastră, căutînd poarta cea mare de intrare. Acolo era concentrată şi privirea lui Mini. O strămuta numai cîte puţin pe ceea ce se petrecea împrejur.

Se uita acum la cele două fete, Elena şi Nory, rezemate de per­vazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întîrziere, sau pointe spiri­tuale asupra „petrecerei la ţară”. Lui Nory îi plăceau vizitele la Hal­lipa: Elena, fata cea mare a casei, era prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă decît Mini. Ţinea de umeri pe amica ei, o Elenă azi absentă de la tot ce nu era un gînd ascuns, şi din cînd în cînd se apleca spre ea pentru a-i culege cuvîntul rar şi încet, sau a-i spune unul la fel.

Deodată Lenora se sculă brusc; îşi frînse mîinile, dete capul pe spate, strînse dinţii, îşi muşcă apoi pumnii şi foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe cînd Lina îi uda fruntea cu apă.

- Să te astîmperi, îţi spui! ... Ce e prostia asta! . . Femeie cu minte. Te laşi în voia nervilor! N-ai nici o voinţă... Eşti cu copil bătrîn! N-ai avut niciodată necazuri, şi la întîia supărare îţi dai tu­rnul! Nu vezi în ce stare ţi-e inima... Parcă ai fi o cardiacă de celea!...

O cicălea prieteneşte, cu accentul moldovenesc, pe care îl relua de îndată ce aveau vreo preocupare familială, dar se vedea bine că medicul Lina nu era mulţumit. Se uita în ochii Lenorei, ca şi cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva interesant, şi o netezea mereu pe gît în stînga, unde vîna sta încordată subt carnea albă, grasă.

Elena, totuşi, nu se mişcase. Zisese numai cu glasul ei grav ca şi al bronzului pendulei: „Mamă!” şi cu oarecare nerăbdare po­runcitoare - dar nu-i venise în ajutor, ca şi cum azi nu avea în­datoriri ci drepturi.

Dacă cel puţin Mini ar fi ştiut despre ce e vorba! De la intrare, dimineaţa, se mirase văzînd porţile mari ale curţei izbite într-o parte fără a fi fost proptite cu lănţişorul în cele două pietre, aşa cum observase ea altă dată, ca pe ceva foarte iscusit şi care arăta un spirit minuţios de ordine.

Bătută dintr-o parte de vînt, poarta venise peste trăsură, lo­vise un cal la picior... Calul sărise şi Lina ţipase, agăţîndu-se de „capa” lui Mini cu gheare desperate.

Vizitiul sărise şi el jos - şi curba, curba vestită, de care erau aşa de mîndri proprietarii, curba aleei largi, aşa de tare bătută cu nisip fin, că părea un asfalt, curba nobilă a trăsurei care, de la poarta mare de fier lucrat, cotea în jurul boschetelor serioase de brazi şi se oprea cu un ropot al copitelor pe trotuarul lat de piatră cubică din faţa scărei principale, curba aceea clasică fusese com­promisă.

Acel ropot de copite nobile părea de obicei o muzică lui Tudor Hallipa, stăpînul moşiei, casei, trăsurii şi cailor; scobora treptele cu pas elastic şi jambiere înalte de căprioară, şi după ce ajuta mu­safirilor să coboare, înainte de a-i conduce, dezmierda prelung şi respectuos cei doi cai jumătate sînge, care, graţie unor îngrijiri deosebite, erau strălucitori ca un satin laque. Musafirii se extaziau şi ei cu sinceritate. Un cal frumos fiind mult mai comod de admirat decît un om frumos, credea Mini!

Aşa se petrecuse neschimbat, de cele patru ori cînd Lina o tîrîse pe Mini la sacrificiul unei vizite la verişoara; dar acum a cincea şi ultima oară - jura Mini în gînd - acum, caii speriaţi săltaseră trăsura dintr-o pornire pînă dincolo de scară şi în lipsa oricărei primiri, cele trei vizitatoare - Lina, Nory şi Mini - urcaseră ne­dumerite, oprindu-se în faţa uşilor larg deschise ale verandei, cli­pind la soarele de pe terasa pustie, înainte de a înfrunta umbra nesigură a hali-ului gol.

În interior, undeva, se deschiseseră uşi şi apăruse mai grăbit decît îi erau de obicei pasul şi portul Elena, fiica cea mare a casei, scuzîndu-se şi de la primul cuvînt spunînd Linei că Lenora e bolnavă, că s-a supărat mult şi că Doru - obicinuia să cheme pe nume pe părinţi - că Doru lipseşte cu afaceri. Toate spuse cu un fel de mister, de discreţie silită, cu o turburare neobicinuită acestei fete, în adevăr deosebită prin linia calmă a feţei ca şi a trupului, sufle­tului şi cugetării.

Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr, pe care îl avea negru de tot, pieptănat cu două tîmple abia ondulate de la natură şi care o asemănau aşa de perfect cu mama lui Hallipa, încît por­tretul bunicei, luat drept al Elenei, era una din distracţiile de că­petenie propuse vizitatorilor.

De îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la mamă-sa şi conversase cu ele două cu o sforţare, în timp ce li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini, care nu putea suferi situaţiile falşe, le lăsase singure pe Nory şi Elena, pentru a putea să-şi facă mărturisirile amicale. Nory, cea nemulţumită de toţi şi de toate, avea o slăbiciune pentru Elena. Fie impresie a tovărăşiei de copilărie, fie stimă reală, făcea pentru ea o excepţie la regula nemiloasă a judecăţii batjocoritoare cu care „feminismul” ei mal­trata pe bărbaţi şi femei.

De altfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. Model de răbdare, de cuminţenie, de toate virtuţile mijlocii, nece­sare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Leonora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos şi capricios, făcea situaţia copiilor foarte anevoioasă şi pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire.

Elena ar fi putut lesne găsi un sprijin în tatăl ei, care o adora, dar acele virtuţi tocmai aci se arătau. Nu cerea, ocolea chiar inter­venţia lui Hallipa, pentru a nu pricinui scene de gelozie din partea soţiei îndrăgostite şi pentru a nu turbura calmul, orînduiala, exac­titatea perfectă a traiului, care erau aşa de plăcute tatălui ei.

În acea ordonanţare perfectă a vieţii lui Hallipa amorul-pasiu-sare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Lenora, al Elenei, de la prima vîrstă a judecăţii copilăreşti, trecînd prin matura şi melancolica ei adolescenţă, plină de prevedere, şi pînă acum, la abnegaţia fetei de 22 de ani, Hallipa căpătase un fel de respect şi o mare încredere; făcuse din Elena un camarad sobru şi preţios. O consulta adesea în afacerile moşiei şi satisfăcea în tovărăşia ei nevoia unei afecţiuni serioase, lipsindu-i amiciţii masculine, pe care viaţa de amor perpetuu, la care se supusese, i le interzicea, iar uşurinţa de pasăre cu un singur viers în gîtlej, acel de mierlă amorezată, al Lenorei, fiind cu totul altceva.

Rămasă singură, Mini băgă de seamă că libertatea, pe care o lăsa altora, nu i-o precupeţea azi nici ei nimeni. Stătuse singură tot restul zilei.

Acum spre seară, fără a părăsi din ochi punctul de miră al portei de intrare, îşi recapitula în minte ziua aceea. Clopotul su­nase din fericire tot la 12 punct pentru dejun; obiceiurile locului erau aşa de statornice încît furtuna morală nu le putuse clinti. Mini se grăbise chiar înspre sufragerie, făcînd socoteala că o jumă­tate de zi era mistuită.

Dejunul fusese închinat cu totul mîncărei, foarte aleasă ca tot­deauna, Hallipa, fiind un gourmet. Foamea, care în excursiune e un ce de căpetenie, fiind complet înlăturată de evenimente, rămă­sese mîncarea în sine ca să ocupe locul preponderent.

Conversaţia era aproape cu neputinţă, nici cea de formă mă­car, deoarece prezenţa Lenorei, hotărît bolnavă, preocuparea Elenei şi îngrijorarea Linei nu îngăduiau pofta de vorbă. Hallipa lipsea, în acest fel, succesiunea gravă şi înceată a bucatelor, forma şi savoa­rea lor, substanţa şi parfumul lor ieşeau în evidenţă în tăcerea absolută a sufrageriei mari şi umbroase, cam scundă - fiind în corpul secundar al casei - cu jumătate pereţii şi cu mobilele de stejar lustruit.

... Dacă nu erau lustruite - se gîndea Mini - ce frumoase ar fi fost. Dar n-ar mai fi corespuns cu casa şi cu locuitorii ei... Pe cînd aşa, totul era în armonie: Lenora şi Hallipa, slugile, casa, mo­şia, pianul cu coadă de un abanos strălucitor şi sufrageria de ste­jar vernisat solid...

... Un vernis reînnoit cu îngrijire la scuturatul de toamnă şi de primăvară, căci nu se rosese nicăieri, nici chiar în adînciturile mi­nuţioase ale sculpturilor complicate ale bufetului.

... Dacă acel bufet, acum 20 de ani, la origina lui, ar fi fost cumpărat de la o casă bună, azi sufrageria familiei Hallipa ar fi fost de mare preţ, dar fusese probabil comandat la cel mai bun tîmplar din Mizil... poate cel mult la Ploieşti şi proporţiile lui uriaşe, sculptura complicată, dar proastă, arătau stîngăcia meşteru­lui cît şi dorinţa de lux a comenzei. Bufetul Hallipa era un par­venit...

Aşa fel reflectase Mini. Apoi oftase: De ce nu rămăsese Hallipa la Mizil! Îşi amintise vorbăriile neisprăvite ale Linei despre timpul petrecut de verişoară la Mizil, demult.

Acele povestiri, prin repeţirea lor banală, scoteau pe Mini din răbdări, dar îi populau mintea cu fizionomia acelui tîrguşor, pe care spera să nu-l vadă aievea niciodată. Cît mai lesne totuşi de suferit erau acele povestiri decît vizitele la moşie, la două ore şi jumătate numai de Bucureşti - din nefericire şi fericire. Verişorii locuiau Prundenii încă de mult şi Mizilul era o legendă.

Mini bombănea, înainte şi după acele vizite, dar nu putea re­fuza pe buna Lina.

... Dar ce slăbiciune avea oare Lina pentru verişoară şi plim­bările la moşie? Afară de untul proaspăt pentru cafeaua cu lapte a doctorului Rim, ilustrul ei soţ! Mini fusese smulsă de la aceste consideraţii de apariţia muşchiului la frigare. Prezentat pe farfuria mare, întreg, fript în must, prea în must, fremăta de sărutarea meş­teşugită a mangalului de stejar.

Viu încă pe jumătate, manifesta prin acel palpit lupta recentă dintre foc şi fibre şi rezista autopsiei cu totul jalnice a lui Mini, de o inferioritate chirurgicală vădită.

Totuşi săvîrşise singură masacrul parţial. Elena, nemişcată, cu profilul ei grec perfect, palidă şi îngândurată, nu-şi oferise serviciile, nici Lina, care era operatoare desăvîrşită. Iar glumele obici­nuite ale lui Nory la friptură nu se produseseră: „Tu Eleno! toată viaţa ta o împărţi în felii egale, ca ale gigot-uluil...” sau: „Lino! e singurul moşit la care te pot întrebuinţa!...”, glume de fată ştiu­toare şi masculinizată prin vocaţiune sau deprindere şi care stînjeneau oarecît pe Mini. Azi însă le-ar fi îngăduit.

Ceea ce nu putea îngădui azi era tocmai friptura. Mini, în ge­nere, prefera ca muşchiul să nu palpite, deşi recunoştea valoarea momentului acela â point, la care fusese servit. Prefera ca ultima culoare a vieţii, deci a sîngelui, să fi dispărut abia, şi, fraged încă dar împăciuit, să fie înconjurat de buchetul cartofilor transparenţi şi rumeni... Niciodată încă Mini nu făcuse atîtea reflecţii gastronomice... dar acel palpit o nemulţumea în profundele sensibili­tăţi ale stomahului. Azi, cu deosebire: toată făptura Lenorei, ce se zbătea chinuită ca la un foc, părea un muşchi zvîrcolit deasupra focului... şi Mini ciuguli abia feliuţa cu care se servise.

Nefiind la curent cu suferinţele gazdei, părăsită de toţi, fără putinţa de a se revolta împotriva unei vizite la ţară şi încă de fe­lul acesta, Mini se despăgubea, avînd păreri despre fapte, lucruri şi oameni.

Din parfait-ul glace îşi tăiase o felie aşa de mare, dată fiind înălţimea impunătoare a formei, că rămăsese în urmă de ceilalţi, deşi luptase harnic cu lopăţica fină de argint, la înghiţirea cremei delicioase şi răcoritoare.

Apăruseră fragi mărunţi de tot şi, prin fereastra scundă cu obloane de stejar, căutase să ghicească, undeva, păduricea odihni­toare. Fragii de pădure păreau lui Mini cea mai frumoasă floare a pădurei. În filtrul aşa de felurit prin care huma îşi purifică glodul, atinge măsuri neînchipuite. Cum oare poate o esenţă aşa de vaporizată avea existenţă şi culoare şi cum o substanţă aşa ele fragilă poate reţine un aşa de perfect parfum?

Fiindcă Hallipa lipsise de la masă, o latitudine domnise despre fragii „cu sau fără zahăr”, „cu sau fără vin”. Fragii, bogat acoperiţi cu pulbere fină de zahăr, apoi stropiţi abundent cu şampanie ne­pusă la gheaţă, rece numai de-a dreptul din beciurile profunde ale proprietăţei, era formula pe care Hallipa o impunea tuturor prin convingere şi autoritate. Azi Mini îi ciugulise, unul cîte unul, fără nici un adaos.

În acest fel, tot serviciul se desfăşurase cu gesturi ce păreau sonore şi se temeau ca nu cumva vreo mişcare să sune falş, şi cina fusese, în adevăr, închinată celor în drept: bucătăreasa, feciorul, menu-ul, porţelanele şi cristalele.

În liniştea aparentă în care aşteptau cafeaua, servită tot în su­frageria de stejar, Mini se întrebase care să fie pricina acelei turburări casnice şi nu o putuse găsi. Pe Lenora nimic alt nu o putea turbura decît cu privire la amorul ei conjugal şi nimic de acest fel nu se putea închipui. Hallipa era în afara oricărei bănuieli. Sclavia lui era aşa de absolută şi temperamentul lui aşa de bine definit, încît nu îngăduia nici un fel de ipoteză comună sau absurdă... Pe altă parte, Elena, nici ea nu se ocupa, ca de obicei, azi de cei din jur; sta cuprinsă de o proprie absorbire destul de puternică pentru a-i schimba atitudinea calmă, aproape placidă.

Buna Lina avea aerul ei de doctor, cel de zile mari. Bine obser­vase Mini că verişoara şi conacul ei îi erau foarte de aproape Li­nei... De mirare! Nimfa asta trufaşă, aşternută nesăţios pe patul acelui amor conjugal, nu avea nimic comun, în făptura şi traiul ei, cu biata Lina, înghesuită grăsun în umerii ei şi a cărei viaţă era o abnegaţie permanentă către păcatele altora: la spital, la dispensării, în clientela ei, iar traiul cu doctorul Rim, o unire cam ridicolă şi searbădă, care izgonea, ruşinate, orice idei de împerechere, fie ea consfinţită de lege, timp şi obicei.

Nu! Mini nu-şi putea deloc închipui mobilul dramei - şi, totuşi, palpitul şi mirosul de carne crudă rămăsese în nările ei fine, care căutau zadarnic să dovedească urmele adevărului.

În repaosul de după-amiază, Mini se bucurase de răcoarea odăiei cu divanuri pentru ea singură şi, în adevăr, adormise ca o biata părăsită, visînd frigări uriaşe şi braţele albe şi musculoase ale Lenorei, frîngîndu-se în aer, desprinse de trupul zvîrcolit.

Ciudat! Visase şi limbi de foc care ieşeau din întunericul bos­chetelor de pini, şi în ele capul de faun parcă, dar de o perfectă ase­mănare, a lui Mika-Le!

... Atunci Mini se deşteptase; îşi descurcase cu anevoinţă ca­pul de umbre; deosebise întunericul perdelelor ermetice, de noapte şi ştersese de pe ochii, acum deschişi, vedeniile.

Nu şi pe aceea a lui Mika-Le! Abia atunci se întrebase de ce nu fusese la dejun şi cum nimeni nu băgase de seamă lipsa ei; fără de voie, prin legături nedovedite, avusese convingerea că Mika-Le era pricina necazurilor de azi. Cum şi ce fel nu-şi închipuia, dar Mika-Le nu înlătura ca Hallipa presupunerile de rău. Le susţinea pe toate, fără preciziune. Era punctul negru al vieţii pacinice de acolo, limba de foc care aţîţa mîniile mărunte pe locul domol! Era făptura pădureaţă care diferea total de loc, lucruri şi oameni, cu chipul acela ciudat de faun. Corniţele răufăcătoare puteau apare din vîlvoiul sălbatec şi creţ ca al negrilor, al părului ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă decît faţa mică pală, cu trăsături şterse, o faţă care era numai pretextul de a adăposti la umbra stufului negru, prăfuit parcă, fără lustru, doi ochi ciudaţi prin fixitate şi prin lipsa de expresie, dar galbeni, de un galben mat ca chihlibarul vechi, care surprindeau.

În ordonanţarea perfectă a gospodăriei Hallipa, fata cea mică reprezintă o dezordine prin fizicul acesta fără de rost în rosturile regulate ale aleilor, odăilor deprinderilor şi oamenilor, şi acum iată că un vis greu, de amiază plictisitoare, făcea pe Mini să gîndească că acea Mika-Le era şi pricina dezordinei morale de acolo. Cu capul plin de migrenă, pe care-l avea după astfel de primire, de masă şi de somn, aşezată pe marginea divanului, Mini nu în­chipuise nimic, stătuse amorţită subt impresia cuceritoare, pe cînd, undeva, înăuntru, în creierul obosit, în afară de voinţa ei, se adîncise, crescuse fără de probe convingerea că Mika-Le cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată, era nucleul ocult al tragediei.

Se ridicase apoi silnic şi privise afară, înlăturînd puţin perdelele grele de brocart grenat. Resemnată unei zile pierdute şi neplăcute, hotărîse să exploreze domeniul. Umblase pretutindeni, prin grădină, prin ograda păsărilor, prin îngrădirea vacilor, la grajduri, fără să se poată distra cu nimic şi fără să întîlnească pe nimeni, necum pe Mika-Le. Era o moşie fermecată.

Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux, păsările în coteţe mai curate ca o colivie şi florile, parcă artificiale prin dis­ciplină, nu-i mărturisiseră nimic din secretul pe care poate îl cu­noşteau. Sau poate că Mini, neştiutoare de ceea ce se petrecea, ni­merise, prin instinctul unor armonii tainice, locurile care erau la fel neştiutoare, aşa cum alteori, dimpotrivă, descoperea tocmai ceea ce te poate îndruma.

Ieşise chiar pe poarta care da spre cîmp, de mirare şi ea deschi­să, şi pornise pe aleea de plopi superbi, pe care o admirase alteori de la depărtare. Aleea, stropită de curînd, cu profilurile ţepene ale plopilor egali, pe seninul cîmpiei era mult mai puţin frumoasă de aproape.

Mini gîndi că pe acest domeniu încremenit, unicul semn al turburării erau acele porţi deschise pretutindeni. Era gata să facă re­flecţia banală că acele porţi deschise arătau că a intrat acolo an oaspe nou: necazul; dar înlocuise cugetarea cu alta tot aşa de ba­nală, dar mai exactă: necazul trăieşte cu oamenii în pace şi într-o zi nu mai vrea pacea şi izbucneşte; atunci începe răscoala înăuntru, pînă cînd nu mai încape şi izbeşte uşile în lături ca să iasă la vă­zul şi auzul tuturor, să se amestece şi să se încurce cu zvonul şi răutatea lumei.

Se mai deschid porţile şi pentru ca să intre bieţi oameni ne­vinovaţi ca Mini, şi să se necăjească şi ei degeaba.

Cu capul ceva mai uşurat de migrenă, Mini hotărîse că neca­zul, atunci cînd îl scoatem la lumină, sluţeşte încă mai mult chipul lui urît, subt privirea saşie a oamenilor. De unde însă venea neca­zul? Cine era oare acolo de vină? Amica Nory ar fi căutat desigur un vinovat: bărbatul. Omul care a trecut pe acolo.

Mini credea şi ea că în toate dramele vieţei e un om, un băr­bat care a trecut pe acolo. Om şi bărbat îi păreau a fi una. Cu simplitate, ca şi Biblia, socotea că principiul dintîi e masculul, sau ar fi trebuit să fie, sau fusese la origină unealta principală a vieţei, deci a binelui şi răului. De aceea cînd întîlnea binele şi răul, credea că el e de vină. El, mai-marele!

Feminista Nory se zburlea. Era între ele, pe acest subiect, o discordie neîncetată. Nory ar fi convenit bucuros că bărbatul e de vină, dar nu putea primi ca el să fie mai-marele. Asta nu!

Mini acum surîdea, cu ochii aiurea. Aiurea în spaţiu şi timp. Un spaţiu şi timp ce erau apropiate, deoarece simţeai că surîsul ei poate ajunge curînd, nu era un surîs pentru depărtări prea mari. Mai surîdea înăuntrul ei, în locuri din suflet unde îi sălăşluiau cre­dinţele. Cele două surîsuri se suprapuneau plăcut. Lui Mini cele două locuinţe ale fiecărei fiinţe, casa de zid şi casa de simţire, îi păreau deopotrivă de concrete.

Unde era însă, azi, omul cel vinovat? Părea că pe acolo trecuse o femeie, acea fetiţă: Mika-Le.

Sau poate că de vină era azi ea singură, Mini, care, în loc să se hrănească ca de obicei din gîndurile ei lăuntrice, care îi dau sucuri, privea lucrurile zise moarte, suna cu ciocanul întrebărei în fiecare din ele, şi le cerea să scoată din legătura inerţiei puţina viaţă ce aveau, acel singur atom viu, în jurul cărora erau solidificate. Le cerea să se muncească în somnul lor, în moartea lor sincopală pentru a-i spune secretul pe care îl ştiau. Dar nu le putea învia. Nu avea îndestulă putere. Sta sarbădă şi singurul ei prieten de azi, timpul trecător, nu o slujea cu nădejdea plecării, deoarece sfîrşitul blago­slovit al acelei corvade nu părea a se apropia...

La 5 găsise pe toată lumea în hall şi o ciocolată la gheaţă cu pesmeţi fragezi care o aştepta. Nory şi Elena, cari avuseseră timp pentru toate confidenţele, tăceau acum. Stau alături ca şi cum s-ar fi sprijinit una de alta prin umerii legaţi, prin apropierea capetelor serioase şi triste, rezemate de pervazul vitrajului, cu faţa spre odaie. La un căpătîi al mesei mari, Lina sta aplecată cu grije spre Lenora, care încerca să-şi stăpânească nervozitatea, dar părea a aştepta un lucru de nimic pentru a se zbuciuma liber şi desperat. Nu plîngea, nu scîncea, dar Mini auzea perfect cum ţipă, cum boceşte. Îşi aminti legea fizică pe care credea că ea a descoperit-o: cum sunetul, care nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis acolo în universul senzorial al făpturei, e mai zgomotos decît cel per­ceptibil auzului, şi transmisibil altor receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilităţei. Glasul desluşit al limbii de bronz, care bătea acum un alt sfert, onest, clar, cumpătat, satisfăcea pe Mini, pe cînd stridenţele acelei desperări, pe nedrept zise mute, îi scri­jeleau auzul interior; liniştea măreaţă a coardelor de bronz din pianul mare de abanos era şi ea cuviincioasă. Lucrurile participau azi cu un tact şi cu o inteligenţă nespusă la împrejurările zbuciu­mate ale oamenilor.

Tabloul de interior era expresiv. Privitorul înţelegea că toate acele personagii aşteptau ceva sau pe cineva care să le descleşteze poza. Două perechi de ochi, ţintiţi cu o statornicie neliniştită spre fe­restre, dau indicaţia acelei aşteptări: ai Lenorei şi ai lui Mini. Ce­lelalte trei: Lina, Elena, Nory, cu toate că întoarse spre interiorul camerei, tiveau o privire a ochilor dinăuntru îndreptată tot într-a­colo.

... Dar acea chemare puternică a tuturor voinţelor spre poarta mare, spre drumul pe unde cineva, liberator, avea să vie, acea chemare părea a nu grăbi cu nimic sosirea salvatorului şi Mini îşi zicea cu necaz că Hallipa era omul în stare să nu dea un bici mai mult cailor chiar în acele împrejurări, păstrîndu-şi moderaţia lui, care îl lăsa egal între inegalităţile încunjurătoare.

Mini cuprinse cu mîinile vasul mic de porţelan alb, în care erau cîţiva trandafiri. De-a lungul acelei zile, o plictisise ceva uscat şi fierbinte, care nu venea de la ziua de august, plăcută la soare şi la umbră, ci de la arsura sufletelor, de la asprimea faptelor necu­noscute.

Mini avu o întoarcere spre nesuferitul Rim al Linei, vroi să-i explice; dar victima ei lipsea. Nu avea cui demonstra glorios schim­bul dintre idei şi lucruri, prin mijloace, desigur, necunoscute, dar a căror evidenţă era familiară lui Mini, cum ne sunt familiare atîtea fenomene naturale, mai nainte ca legile lor să fie probate.

Acea uscăciune a sufletelor era azi un ce material care molip­sea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconştient, apărare împotriva acelei uscăciuni; simţise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede şi reci, porţelane şi cristale.

La masă o nemulţumise căldura mîncărilor şi fermentaţia lor. Nu-i fusese foame, ca şi cum se temea chiar de combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să- şi răcorească şi mîinile, pe cît era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale pere­ţilor, ceea ce era o dovadă puternică a funcţiei tactile a vederii. „Văd!” înseamnă desigur „pipăi cu ochii”, dar de obicei alcătuieşte un simţ aparte, care îşi pierde acest înţeles de atingere.

Mini azi nu vedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. În hall, în afară de simpatia ei pentru pendulă şi pian, îi plăcuse să se razime de pereţii uleiţi şi albi. Geamurile o satisfăceau. În schimb orice stofe, orice sculpturi, tot ce era ţesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicaţie, dar mai ales forma multiplă a fiinţelor şi conţinutul lor turburător, o nemulţumea.

Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-şi dea seamă de ele decît atunci cînd se închegaseră într-una prea eviden­tă; cînd, la dejun, îmbrăţişase cu două mîini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă şi acest gen spontan şi nepro­tocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un: ce faci?

Mini se întrebase: ce fac? şi desluşise acel proces de emanaţiuni şi dizolvări ale sufletului în corp, cum si acele efluvii dinăun­trul vieţei în afară, încă imponderabile dar care vor forma cîndva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc şi ale celui de carne.

Se întrebase: ce fac? şi răspunsese: mi-e înăsprit trupul de ar­sura întîmplărilor sufleteşti de aci, care usucă locul, şi caut să-mi răcoresc prin mîini sufletul, pe netezimea milostivă a obiectelor din jur.    

Mini credea cu convingere că imensa fermentaţie a existenţei îşi risipeşte în jurul ei substanţa, o amestecă cu inerţia relativă a lucrurilor ambiante. Conacul pacinic, cu dimensiuni şi proporţii aparent imobile petrecea azi în trupul său, totuşi sensibil, drama vieţii laolaltă cu fiinţele pe care le încorpora.

Cu aceste ocupaţiuni neprevăzute, trecerea zilei la ţară fusese şi mai repede şi mai înceată ca în alte împrejurări banale, din pricina impresiilor care, elastice, de la faptele şi lucrurile imediate, se în­tindeau departe înaintea şi înapoia lor.

Cea care tresări întîi, cea care zări întîi, fu Mini! Dog-cart-ul elegant al lui Hallipa intrase printr-o mişcare aşa de repede încît acum „stopase” drept în faţa uşei peronului. Mini, din nerăbdare, socotind că sosirea lui va dezlega acum plecarea lor, se sculase şi, pentru a da un înţeles mişcării, se apropiase de fereastră; Hallipa se uita la caii năduşiţi ... Aşadar, strînsese azi frînele mai mult: le trecu unui băietan care atîrna prostănac pe bancheta îngustă din spa­te. Stăpînul examina cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admi­ră şi ea picioarele fine ale roibilor, încheieturile delicate care nu se flinseseră, cînd comanda bruscă îi oprise, şi forţa aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atît de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat.

Hallipa urcase scara cu capul întors spre dog-cart-ul pe care, stîngaci şi încet, băiatul cerca să-l urnească.

Mini făcu observaţia detectivă că acel băietan nu atîrna altă­dată la spatele dog-cart-ului. Era probabil că azi Hallipa poposise îndelung undeva, unde nimeni nu-i putea îngriji echipajul. Dar un­de oare?

Ochii încruntaţi ai stăpînului casei, care se oprise un moment pe terasă, dezmierdîndu-şi barba scurtă, arătau nemulţumire. Era deci şi el în acord cu tot domeniul: ieşit din moderaţia lui perfectă. Vădit, o agitaţie neobicinuită îl făcuse să zvîrle caii prea viu îna­inte, şi tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga centrală a peronului.

Scuturîndu-şi botforii în prag, Hallipa intrase îmbrăţişînd cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lîngă fereastră.

Stăpînul se opri întîi lîngă Elena şi-i spuse:

- S-a aranjat ... Cum ai vrut tu ... aşteptînd parcă un re­gret sau o reluare de cuvînt.

- Foarte bine! zise Elena, cu o hotărîre rece, deplină.

Tatăl ei o privi un moment mirat. Cu toate că avea acelaşi ca­racter, totuşi determinarea asta scurtă, simplă, la o fată, şi despre lucruri vădit importante, părea că îl miră.

Îşi salută apoi musafirii şi trecu repede lîngă Lenora. Îi luă mîinile, dar ea le trase, se zmuci, plînse şi, în fine, în sughiţuri mari, îl luă de gît, dar, îndată ce o coprinse în braţe, îl respinse şi leşină iar, provocînd o mică panică.

Mini se apropie şi, din vîrful buzelor, din vîrful degetelor, aduse un mic ajutor ce se impunea. Profită pentru a spune Linei, în chiar momentul cel mai nepotrivit:

- Nu mai plecăm odată? - pe un ton de reproş.

- Ba da ... ba da ... răspunse din treacăt biata Lina, cu o nouă grijă parcă, pentru Mini, pe care o şi uitase.

Lenora se deşteptase şi porni în surdină o dojana plîngătoare împotriva întîrzierei lui Hallipa:

- Să plece! ... Vreau să plece! ... Să nu mai stea un minut, repeta ca un leit-motiv.

Mini auzi şoapte despre cai şi trăsură:

- Orice ar fi! Nici un minut! Totuşi, nu de plecarea lor era vorba.

Şi cum Lenora era gata să leşine din nou, Hallipa, speriat, vru să iasă pentru a da ordine, nu se îndură să plece de lîngă Lenora, care îl reţinea de braţ de cîte ori se depărta, pentru a-l respinge imediat.

Depline, superbe bătură opt note egale ale vocei curate, nobile, a bronzului pur.

Cu o recomandaţie către Lina, cu o privire de rugăminte spre Elena, care se retrăsese iar cu Nory în acelaşi colţ - ca într-o ce­tate a ei proprie, de durere şi nedrept la respectul durerii - Hallipa ieşi, totuşi.

Se auzi clopoţelul vibrînd puternic, paşi de servitori, ordine.

Elena, cu pas încet şi cu o expresie de întuneric pe obrazul ei regulat şi senin, se coborî şi ea spre apartamentele tainice ale casei.

Cîteva silabe ascuţite ajunseră pînă în hall. Lenora avu o zvîcnire a muşchilor, apoi căzu iarăşi moale - aşa de ciudată, cu succesiunea aceea de leşinuri, care păreau a speria mult pe Lina. Îi prepară o injecţie cu o mînă pe puls. Mini îi veni într-ajutor:

- Ce se petrece? îi şopti.

- Lucru urît! ... cu păcătoasa ceea mică ... A dat-o gata pe biata verişoara ... Pocitania! - şi, cu acest compliment, împinse acul în braţul care acum - aşa de curios de observat - era moale altfel, nu cum e carnea fragedă a femeiei - o lîncezeală a aceleiaşi cărni, în care simţeai absenţa vieţei conştiente şi care urmase după încleştarea primului moment.

Pe Mini, care nu leşinase niciodată, o mira şi interesa mult fe­nomenul. Lina scula din leşin pacientul într-un minut, cu îndemînare, dar răspundea prosteşte cînd întrebai despre cauze. Era, hotărît, o practiciană. Doctorul Rim nu răspundea nici el satisfăcător, deşi era un teoretician.

- O criză de nervi, explică Lina. Dar mi-e grijă de inimă. Lenora e de mult bolnavă de inimă şi degeaba i-am spus.

O privire de dojană şi de rugăminte o întrerupse. Lenora deschisese ochii.

- S-a făcut! spuse cu un glas calm Elena, care intra - dar, totuşi, mai vibrant ca de obicei, şi cum vestea păru a linişti pe mamă-sa, fata se duse iar la Nory şi îi vorbi încet şi mai însufleţit

Cuvintele Linei nu spuneau nimic nou lui Mini. Da! Vinovată era Mika-Le. Ştia! ... Dar ce fel? ... Erau acolo două victime - Lenora şi Elena - şi durerile lor nu erau deloc împreunate - nu erau una şi aceeaşi. Atunci? ...

Mini privi iar pe Lenora. După primul moment de satisfacţie, se turburase din nou. Ceva cenuşiu i se aşternuse pe faţă, ca şi cum o sită i-ar fi cernut cenuşă pe subt piele. Se săltase pe canapea, sprijinindu-se aşa de tare pe un braţ, cu toată greutatea trupului nevolnic, că îi simţeai braţul parcă scîrţîind.

Era în ea o voinţă de a nu-şi pierde cunoştinţa şi, totuşi, o turburare care ar fi trebuit din nou să o lase fără cunoştinţă. Faţa as­prită, sub ondulaţiile oxigenate care încă durau, purta expresia unei griji, pe care nu o putea parcă dezvălui nimănui, şi tocmai de aceea mai impresionantă. Nerăbdarea îi era mai mare încă, chinuitoare, tensiunea ei spre acele coridoare unde se petrecea ceva, care o adu­cea în aşa stări maximale.

Avea o zvîcnire regulată în tot trupul, pe care căuta din răs­puteri s-o oprească.

Ce lucru minunat era substanţa asta a cărnei şi sîngelui, care acum strica aşa de vădit culoarea feţei Lenorei? Ce era tenul acela turbure, pătat, pe aceeaşi faţă alb-roză? Ce se petrecea în plastă vie, ce se netrecea fizic, care venea însă de la poruncile nemateriale ale vrajbei, ale urei şi răscoalei, şi transforma în aşa fel fiinţa? Mini se uita la faţa, gîtul, bustul şi braţele alterate ale Lenorei.

Lina şoptise lui Mini cuvinte despre supărări, mizerii, păcăto­şenie. Aceste simţimînte erau procese ale sufletului, pe care îl cred imaterial, şi iată, acele simţimînte acţionau precis, simultan, asupra materiei.

Alterarea asta Lenora vroia parcă s-o ascundă oricui, pînă şi Linei. Aştepta chinuită, cu priviri de tîlhar prididit de duşman, pe subt pleoapele livide. Ce aştepta? Plecarea lui Mika-Le? Sau atunci ce? Care erau lucrurile negre care clocoteau acolo în femeia blondă şi făceau în carnea ei albă zgură şi cenuşă? Păcătoşia! Dar care anume?

Mini era curioasă, dar cu mai mare curiozitate încă observa procesul inseparabil al durerei fizice şi morale. Îşi aduse aminte de doctorul Rim. Îi va prezintă mîine noile observaţiuni cu proto­colul obicinuit: vervă agresivă din partea ei, tăcere de sfinx - din dispreţ sau ignoranţă - de cealaltă parte. Prin coincidenţă, Lina, care uitase pe bărbatul ei, exclamă:

- Ce o fi zicînd Rim? ... Vom sosi înainte ca să se fi întors de la plimbarea de seară ... Numai de n-ar fi luat cheia!

Mini nici nu consemnă transmisiunea. Era un fapt tot asa de simplu că gîndul ei despre Rim trecuse Linei, ca şi cum i-ar fi tre­cut un obiect din mînă în mînă. Dar aluzia directă la plecare îi făcu plăcere. Elena spuse regretul ei că nu pot rămîne acolo noaptea şi că totul a fost aşa de zăpăcit.

Tocmai atunci se auziră dincolo glasuri. Lenora sări drept în picioare şi strigă violent:

- Eleno!

Cu o mişcare de răzvrătire, fata ieşi totuşi.

- Nu e nimic! zise, întorcîndu-se, dar Lenora nu păru mulţu­mită. Rămase în picioare. Prin mişcare şi greutate părea o statuie mare, cu faţa aceea rea, care o schimba aşa de mult, o făcea de nerecunoscut.

O viaţă întreagă figura ei de păpuşă, rotundă, albă, roză, dese­nată, pictată, surîzătoare nu avusese o astfel de expresie.

Simţirile care ne sunt familiare lucrează treptat şi transformă expresia feţei, cu încetul, dar irupţiunea lor, sapă, taie, preface dintr-o dată printr-un desemn brutal.

În sfîrşit, Hallipa se întoarse. Mini gîndi „în sfîrşit” pentru plecarea lor, dar parcă era şi acel sfîrşit aşteptat cu atîta încordare de Lenora. Totuşi nu avu spre bărbatul ei acele mişcări care o aple­cau ca pe o plantă amoroasă spre umărul lui. Se uita fix la el.

- Am dat instrucţii vizitiului - zise - şi altele ce trebuiau făcute.

Fireşte, nu puteau vorbi comod în faţa musafirilor, dar poate constrîngerea asta îi slujea. Cînd dai drumul răului, revărsarea lui se lăţeşte nemăsurat. Vorbele mici ale traiului convenţional aveau misiunea lor şi plecarea misterioasă a micei păcătoase, din pricina martorilor, avea poate mai puţină urîciune. O mulţime de cuvinte nevrednice nu fuseseră astfel rostite. Era lipsa lor un bine sau un rău? Existau! Asta era de căpetenie. Din materialul ruşinei si durerei, care alcătuia păcătoşenia de azi, se formaseră bubele vorbelor. Poate, totuşi, e mai bine cînd se sparg în afară. Lenora era sătulă de puroiul lor. Sau poate se rezorbeau, şi lipsa lor era mai bună! ...

Mini, deodată, surîse delicios, surîsul acela, lîngă vasul scund de porţelan plin de roze proaspete, acel surîs fu singurul motiv lu­minos al hall-ului. Aşa fel încît privirea întîmplătoare a lui Nory, întîlnind acea lumină neobicinuită, sprîncenele ei subţiri desenară o mirare circumflexă. Mini se scoborîse în ea însăşi.

Distrată de vreun gînd plăcut, Mini nu-şi amintea acum de doctorul Rim, pentru a-l chema la socoteli, de care nu era în stare să dea gestiune. Nu-l întreba cum se formează din undele mute ale simţirei un sunet corespunzător şi cum pe acele valori nenumărate ale sunetelor informe, oamenii pun semnele convenţionale ale cuvintelor felurite.

Nu-l cerceta care diferenţe oare schimbă la naţiile numeroase acele semne corespunzătoare ale vorbelor! ... Dacă există vreo oc­tavă primitivă, cu care să se fi notat la oamenii primari simţirile esenţiale? ... Cînd oare instrumentul muzical, pe care îl purtăm, îşi va avea claviatura tot aşa de bine cunoscută cum era aceea a pia­nului mave din hall, atunci cînd, dezvelind capacul, anatomia lui îţi apărea cu fibre şi vine de oţel! ... Ce coarde vocale anume sunt puse în mişcare de anume simţiri? ... dar, mai ales, cînd oare, pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină a trupului sensibil? Va vedea coardele şi clapele substanţei sufleteşti acum impalpabile?

Aste lucruri să le fi ştiut doctorul Rim? Atunci ar fi putui să se dovedească o higiena preventivă sufletească care să cruţe de atîtea mizerii carnea noastră, în care simţirea îşi infiltrează răul; ... Doctorul Rim să fi ştiut cum se fac din necazuri vorbele ... şi încă nu sunt destule vorbe ... atîtea senzaţii nu şi-au coagulat încă su­netul!

La auzul acelei erezii a lui Mini, cum că nu sunt destule vorbe pe lume, doctorul Rim ar fi ridicat, spre un cer lovit totuşi de grave erezii, două braţe lungi, desperate! ...

... Dar Mini, distrată de fuga ei în undele surîsului, nu-şi aminti azi de Rim şi de înfăţişarea comică a acelor braţe scheletice, care păreau a ieşi prin plafon ...

... Aşa de mult păreau a ieşi prin plafon încît Mini ar fi vroit să fie în acelaşi timp pe trotuarul din faţa casei, pentru a vedea pe coperiş acele gheare apărînd prin ţigla roşiei ... Dar Mini acum era refugiată în lumi interioare şi cînd, lîncedă încă de blîndeţea lor, se desprinse de ele, locul şi oamenii dimprejur o reluară în vîrtejul acelei drame, în care azi se trezise prinsă.

Da! Unele vorbe fac bine. Sunt erupţii higienice care curăţă de supărare. Urticarii blajine în trupul unei iubiri sănătoase.

Dar aci părea că e vorba de o bubă rea.

Lenora nu-şi schimbase încă expresia ciudată a acelei griji. Doru Hallipa se aşezase pe canapea lîngă ea şi îi vorbea, ţinînd-o de mînă.

Lina acum intra, ieşea ca la ea acasă, spre mulţumirea lui Mini, care prevedea o plecare apropiată. Cu încetul Lenora începu a-şi relua culorile; albul, rozul, albastrul ieşeau de subt apa cenuşie ce le alterase.

Soţii se ridicară de pe canapea şi trecură la masa mare. Lenora se sprijini de braţul lui Hallipa, dar cu o mişcare ce nu avea plăce­rea de sine, încrederea deplină ... Hallipa se uita mereu spre Elena cu dragoste. Era palidă şi calmă, cu o mică dungă încăpăţînată între sprîncenile negre, trase frumos.

- Eşti bine, Eleno? zise tărăgănit Lenora, mai mult ca o da­torie decît cu grijă maternă.

- Da, Lenoro, mulţumesc, bine! Ne îngrijeam de tine! răs­punse fata ... în adevăr, mîhnirea lor, ce părea că are o cauză co­mună, nu era deloc aceeaşi.

Gazdele căutau acum să lege cu Mini şi Nory conversaţia cu­venită. Se vorbi de secetă şi de cai; dar Hallipa, socotind lucrurile mai liniştite decît erau, spuse că a pus caii cei răi la trăsură, ca să sperie pe Nory, ce protestă cu desperare. Pentru a-şi întări tachineria, adaogă că cei blegi, cei de noapte, au plecat cu Mika-Le - care ar fi vroit să dea bună seara, dar n-a mai turburat pe mamă-sa bolnavă.

Diplomaţia fusese împinsă prea departe. La pomenirea numelui funest, Lenora îşi rupse dantelele hainei de casă. Acum tăcerea iar spărgea alune. Era o imagină a lui Mini, cînd gînduri anevoie de spus ciocăneau timpul şi spaţiul, fără de vorbe.

Noroc că intră Lina cu canotierul în mînă şi cu geanta ei mare. „Geanta de moaşe!” glumea Nory - cu toate că era de antilopă fină, cu „fermoir de argint” şi cu o monogramă impunătoare. „Moa­şă de lux!” rîdea fata, cu oarecare dreptate, fiindcă Lina avea mania să nu plece fără troussa ei, în sacul de mînă, pentru nimic în lume, nici chiar la concert.

- Nu sunteţi gata? A tras trăsura.

Fu o mişcare grăbită de uşurare ... Salutări prescurtate... Lenora sta rezemată de uşă şi faţa ei de păpuşă părea, în lumina slabă a serei, grozav de răvăşită.

Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu.

Caii mari şi proşti! - constată cu mulţumire Nory - stau cu capul în jos, subt hăţurile moi, pe care le ţinea moşul.

- Unde sunt roibii? întrebă nervos Lenora.

- La grajd, coniţă! răspunse vizitiul bătrîn.

- Gabrioleta a plecat cu mînjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească.

Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, şi pe arcuri bune.

De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui Nory; Hallipa trăgea obloanele verandei pentru noapte, Lenora dispăruse în al­covul alb, roz, mauve, plin de dantele şi panglici, cu îngeri pe pla­foane şi roze pe pereţi.

Mini se cuibări în colţul ei bun, dispusă spre o legănare plăcută. O zdruncină oprirea la poartă. Acum, era închisă. De undeva, dintr-un moşoroi nevăzut de cîrtiţă, alergă o babă mică să deschidă. Luna zvîrlea basme şi vedenii, dar Mini încă nu se desprinsese de fapte şi de locuri.

- Ai văzut ce ţi-a făcut odorul? întrebă Lina pe bătrînă.

Îşi făcu cruce ca să fie un răspuns pe tot gustul. Apoi zise totuşi:

- Spurcăciune mică! - clătinînd capul, care nu se mai putea opri odată pornit.

La cuvîntul plastic, Mini strîmbă nasul, dar aerul era fin şi parfumat cu iasomie, care-şi ascundea corolele mici undeva in boschete, spre ieşire.

- E dădaca lui Mika-Le! zise Lina.

Pe capră bătrînul se întoarse pe jumătate, rupt de şale, ca şi cum l-ar fi chemat pe el. Luîndu-şi mers regulat şi lin, trăsura apu­că şoseaua.

După o tăcere lungă, ca sculată din somn, Mini făcu o mişcare de dezmorţire şi suspină. Toate trei, în adevăr, după ziua ostenitoare, fuseseră învăluite plăcut de răcoarea şi umbra serei, şi lunecatul lin al trăsurei le amorţise prielnic şi odihnitor.

Mini, despresurată din vraja rea a întîmplărilor petrecute, se uita acum galeş printre gene, la stelele care, sub lumina lunei, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu.

Clarul de lună în seara aceea era pal, delicat, difuz. Treptat, de la regiunile înalte prăfuite de lumină, nisipoase ca o plaje scînteietoare, atmosfera se albăstrea, pînă cînd albastrul se adîncea în tonuri calde şi profunde, ce, singure, indicau pămîntul.

Era feerie pe lume în noaptea cînd Mika-Le, ca un spirit ma­liţios al umbrelor bizare din basme, pornise în lume. Mini nu au­zea mersul trăsurii lor, dar i se părea că undeva înainte, aude şi vede echipagiul diabolic al fetei: Mika-Le în panerul vechi al dag-cart-ului de ţară, tras de mînjii mărunţi, ce duceau grăbit în­cărcătura lor uşoară: fata puţintică şi valiza ei de şcolăriţă, în care erau, desigur, cele două rochii cu care o văzuse Mini de două ori şi cele două albumuri cu schiţe pe cari i le arătase. Acele scheme bizare: păsări, insecte, arabescuri, chipuri negre, proiectate pe fon­duri sărăcăcioase, pe vreun cer albastru acuarelat, pueril ca al „po­zelor”, sau pe ape cu valuri mici din virgule creţe, moarate de un verde litografic; amestec de banalitate şcolărească şi de excentri­citate, ce da acelor schiţe o împreunare descumpănitoare de sără­cie şi de artificiu.

- Nu se simte gabrioleta! mormăi moşul pe capră. Nu m-aş mira să fi cotit, dracu ştie unde!

Atunci Lina începu să dea drumul „tainelor Castelului”, cum zicea Nory.

- E în stare să fi mers la palat, descreierata ceea! zise.

- Poate să meargă şi să rămînă! Elena nu mai vrea să ştie, hotărît, nimic de prinţ. Are caracter fata asta! răspunse Nory.

Apoi pentru Mini, care nu înţelegea despre ce palate e vorba, deşi seara lunatecă părea potrivită cu orice basme:

- Ştii ce a fost? ... Elena era logodită cu Prinţul, cum e po­reclit. Cu signor Maxenţiu de la Plăiesele ... O să-ţi arăt eu „palatul” în trecăt. Se zăreşte de pe şosea ... Ţinea mult la partida asta. Atît cît poate ea ţine la ceva ... De ce? Mister! ... Ţi-aduci aminte de el? ...

Mini îşi cercetă alene memoria şi regăsi un comesean de altă­dată al Hallipilor.

- Femeile sunt toate neroade! afirmă Nory. Ce va fi găsit fata asta perfectă la acest om fără noimă! Un manechin banal. Nu e urît, nu e frumos ... Nu e prost, nu e deştept... nu e viu, nu e mort... nu are nici o profesie şi nu are nici rente ... E binecres­cut, are nume italian şi ţinută englezească, i se zice prinţ şi locuieşte un palat ruinat, plin de guzgani şi de cucuvele, înconjurat de o grădină părăsită şi de o moşie necultivată.

- Cui să-i dea în gînd! Auzi, ţintarul! întrerupse Lina. Pînă la urmă prinţul a fost băiat cinstit. A venit singur să spună că gîngania îi face propuneri şi ameninţări amoroase prin scrisori - şi a rugat familia să intervie, ca totul să se aranjeze cum e mai bine, fiindcă el are cele mai frumoase sentimente pentru Elena.

- Ţi se pare corect! sări Nory ... O fi! ... dar Elena e fără de înduplecare, nu stă măcar un moment la îndoială. Pare a-şi fi făcut toate socotelile şi, cu toate „sentimentele” şi „corectitudinea” lui de lord, prinţul e detronat, Elena îţi taie scurt orice demonstraţie asupra inocenţei lui şi toate considerentele mele despre „mizeria fiinţei masculine” întîlnesc o indiferenţă mai cumplină ca orice dis­cuţie. Refuzul ei e o formulă scrisă pe marmora pe care n-o poţi zgîria, necum şterge ... Bravo fată! ... A rupt logodna cu o răceală tot aşa de încăpăţînată cît de neclintită îi fusese voinţa de a-l lua, explică Nory, acum pornită spre considerări feministe ...

- Bietul Hallipa s-a opus cît te poţi opune unui copil cuminte şi iubit ca Elena, bombăni Lina. Cînd a văzut că alegerea este la ea o voinţă adevărată, n-a mai avut decît o grijă: ca totul să se facă cît mai bine şi mai frumos, pentru „fata lui” ... El şi acuma ar vrea să se aranjeze...

- A! poate crede că Elena sufere deşi nu mărturiseşte! se re­pezi Nory.

- Nu! De suferit, sufere în felul ei, dar - biata mea Lenora! oftă Lina astmatic subt voalul ei. În adevăr, Lenora ...

- Mai ales Lenora! ... zise slab Mini.

- Toate se grămădiseră azi: ultimatul dat prinţului, exodul lăcustei şi nevricalele Lenorei, observă Nory. Eu nu înţeleg pe Ele­na, dar am în ea atîta încredere încît socotesc că are dreptate. Nu mă orbeşte, altfel, nimeni ... Dacă n-ar fi vorba de ea, m-aş revolta împotriva unui gust aşa de nesărat şi a importanţei date unui ne­săbuit şi unei „broscuţe” ... Dacă Elenei îi convine prinţul, bărbă­ţia sa distinsă suprem, a lui Cezar Borgia, mîinile lui aristocrate si incapabile, ruinile palatului şi paragina moşiei, dacă are pofta nesănătoasă de a-şi uni fiinţa şi averea ei, trainice amîndouă, cu acest Maxenţiu oarecare, nu are decît să o facă, dispreţuind micile aberaţiuni de felul celei petrecute ... Să-şi plătească romanţa velenă a signorului florentin, dacă ştiu eu ce coardă stricată, în instrumentul ei solid, cere astfel de muzici - n-are decît să-l planteze „pe urmă” ... Dar să nu-i atribuie precepte de onoare şi să nu-l încarce cu probleme de scrupule, de care e incapabil ca prinţ degenerat, ca imbecil şi... ca bărbat mai ales, conchise Nory declamatoriu ca la tribunal.

Mini fu turburată în repausul ei de unele cuvinte minunate, pe care Nory le rostise fără să ştie.

„O coardă stricată în instrumentul ei solid” ...

Trupul sufletesc prezintă desigur uneori, unele dezacordate par­ţiale ale sănătăţei reparabile, curabile tocmai pentru că ating un singur loc dintr-un tot sănătos. Accidente ale organismelor sensibile normale ca al Elenei Hallipa.

Alte organisme sufleteşti, ca şi făpturile fizice, prezintă anemii, rahitisme, degenerări de ansamblu - şi unele, ca al Lenorei, leziuni brusce. Gîndul lui Mini, culcat subt lumina lunei, voi să se salte, pentru a aproba pe Nory, dar nu putu; era prea somnoros.

... Cuvintele, faptele, oamenii astfel evocaţi treceau pe dina­intea lui Mini ca un film, uşor învăluit. Cu o secundă de oprire, trăsura coti şoseaua spre dreapta. Verva feministă a lui Nory se în­trerupse. Fu iar tăcere şi toate trei rămaseră atente drumului, căutînd parcă, la o busolă invizibilă a călătoriei, acul de călăuzire în noapte.

- Am intrat pe Şoseaua Mogoşoaiei, zise moşul.

Luna acum era mai sus însă şi, extaziată în propria ei lumină, nu-şi proiecta conturul net de altădată; ca şi a soarelui, forma i se cufunda în propria-i orbită şi cerul părea mereu o clamoare argin­tie peste nisipuri stelare.

Acum reîncepură vorbele descusute:

- Ce viaţă i se pregăteşte Elenei, după dezamăgirea asta! I-am spus să vie la mine. Ea e prin fire o femeie de acţiune. Nici n-am nevoie s-o convertesc. Munca mea o va interesa. Va găsi în ea o revanşă pentru omul răufăcător care a trecut, pentru pierderea se­niorială a florentinului sperjur, care a ofensat-o - dacă aşa crede ea.

- A! ... A! ... murmură aromit Mini la vorbele lui Nory.

- A! ... A! ... a zis „Omul”. Aşadar, consimţi că pînă şi ane­micul mire al Elenei e ,.bărbatul” ... „Omul”. Văd că te-ai conver­tit la Biblie ...

- La pod! îngînă moşu, şi răspunsul violent al lui Nory se stin­se. Se auzi un uruit încet şi mici fantome simetrice trecură la dis­tanţă prin ceaţa luminoasă a nopţei.

- Trenul de 10, zise Lina. Tîrziu! şi tot mai avem o bucată ... Elena ca Elena! Tuşi îndesat, strîngîndu-şi pelerina de drum. - Are să-i treacă, e tare, e tînără! Oare ce mă fac cu Lenora, acolo e greu!

„Da! Cu Lenora!” repetă în gînd Mini.

- Ai auzit ce teatru a făcut lăcusta? rîse Nory. Auzi Mini! Căuta să o scoale din ipnoza în care o simţea învăluită. - Cînd i s-a spus că va pleca la Sibiu într-un internat de corecţie, unde, de altfel, avea să înveţe arte decorative practice, a fugit o noapte şi o zi la Maxenţiu, lăsînd părinţilor un bilet. Mini, auzi! - „Doamnă şi Domnule! Nu vă recunosc dreptul de a dispune de mine. Eu sin­gură ştiu ce meriţi ... Pentru a vă proba, mă duc să pui între pro­iectele d-voastră şi ale mele imposibilul!”

„Imposibilul!” Ce zici! Admirabil! Ce stil şi ce intenţii. Admira­bil... pentru o fată care n-a învăţat niciodată nimic şi... Fina matale are aptitudini spre rău, dar le are! biletul e superb... Model de epistolie a „drepturilor fecioarelor” ... A fost la călugă­riţe ... - Nory rîse, era duşmana institutelor religioase ...

 „Lăcustă! gîndi Mini, îi zic lăcustă. Ca toate insectele, face se­lecţia spre finalitatea instinctelor ei!” - dar nu pronunţă cuvintele, nu putea, în noaptea aceea de surdină, articula sonor. În mintea ei treceau mai mult gesturi, culori, imagini decît idei. Asupra percep­ţiei noaptea lucrează deosebit ca ziua. Mai cu seamă noaptea asta fină, imaterială, nici luminoasă, nici obscură.

Gînduri care altădată ar fi fost precise se estompau. Nu era totuşi o stare de oboseală care cerea repaos, era o beatitudine ce înlătura sforţarea cugetărei ca prea dură.