CUM SĂ ÎNCEP ALTFEL DECÂT CU ÎNCEPUTUL: m-am născut la 1 februarie 1944, ora 11 şi 15 minute. Era, potrivit amintirilor mamei mele, o zi frumoasă de iarnă, cu multă zăpadă, dar cu un soare strălucitor şi cu ţurţuri de gheaţă care se topeau sub streşini. Evenimentul s-a petrecut acasă, aşa asigurase doctorul că e mai bine. Nu s-a înregistrat de altfel niciun incident notabil, doar casa era cât pe ce să ia foc, fiindcă bunică-mea, de emoţie, a uitat fierul de călcat încins peste o faţă de masă, rezultatul fiind o vâlvătaie care, din fericire, a fost stinsă la timp. Aveam aproape patru kilograme în caz că interesează pe cineva, în acte, ziua de 1 februarie s-a transformat la un moment dat, printr-o transcriere greşită, în 2 februarie, aceasta din urmă devenind ziua mea de naştere oficială.

Familia locuia în Cotroceni, un cartier de vile care răsăriseră, la o margine de Bucureşti, nu cu prea multă vreme în urmă, atrase, se vede, de proximitatea Palatului Regal, ca şi a Facultăţii de Medicină. Străzile aveau toate nume de doctori, a noastră fiind „doctor Turnescu”. Printre atâţia medici s-a strecurat la un moment dat şi un intrus: Petru Groza, fidelul tovarăş de drum al comuniştilor. Când a murit distinsul om politic (în 1958), i s-a dăruit şi lui o stradă, şi nu una oarecare, ci ditamai bulevardul (numit anterior Bulevardul Ardealului), ţinându-se seama de faptul că ţâra tot timpul după el un titlu de doctor (nu i se spunea niciodată „Petru Groza”, ci „doctor Petru Groza”), ce e drept, de doctor în drept, nu în medicină, însă titulatura suna la fel (astăzi îi zice Bulevardul Eroilor Sanitari).

Strada noastră se afla la egală distanţă, la o aruncătură de băţ, într-o direcţie sau alta, de şoseaua Cotroceni şi de Grădina Botanică, de intrarea la Palat sau de Facultatea de Medicină (străjuită de impunătoarea statuie a lui Carol Davila). Sub aspect social, cartierul era destul de omogen: clasa de mijloc a perioadei interbelice, în toată splendoarea ei. Mulţi intelectuali: profesori, scriitori… La câteva case de noi locuia criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu, tot în apropiere, poetul Ion Minulescu… Şi aşa mai departe.

Bunicii mei s-au mutat aici prin 1932. Cu chirie, nu ca proprietari. Să-şi facă o casă era ultimul lor gând. Proprietar fusese Steinbach, administratorul Casei Regale, acum era fiica acestuia. Vila arăta binişor, retrasă de la stradă, cu o curte mare în faţă şi împărţită în trei apartamente: parter, etaj şi mansardă. Ai mei ocupau parterul – patru sau cinci camere, exact ce trebuia unei familii cu patru membri: bunicul meu, Cornebu Morandini, bunica mea, Francesca, şi cele două fete ale lor, Fulvia, născută în 1920, şi Lidia, în 1922.

Fulvia e mama mea. Un nume destul de rar. Era mai frecvent în Roma antică, şi îl mai poartă azi câte o italiancă şi, mai rar, câte o româncă din Ardeal, cu părinţi fideli curentului latinizant al Şcolii Ardelene. Când i-am spus cândva unei doamne că am (pe jumătate) rădăcini ardeleneşti, mi-a răspuns că bănuia că aşa stau lucrurile. „Cum? De unde?” „Mi-am dat seama imediat când am aflat că pe mama dumneavoastră o chema Fulvia. Cu un asemenea nume nu putea fi decât ardeleancă.” N-am vrut să-i stric plăcerea deducţiei, aşa că nu i-am mai explicat că pe mama o chema Fulvia din motive italieneşti, şi nicidecum ardeleneşti (ceea ce, cum vom vedea îndată, nu mă împiedică să am totuşi 50 sânge ardelenesc – însă din alte surse).

Un neam de italieni

Dinspre partea mamei, toţi erau italieni. Veniseră, ca şi alţi compatrioţi de-ai lor, şi ca mulţi alţi străini, de cele mai diverse origini, atraşi de multiplele posibilităţi oferite de o ţară intrată brusc, pe la mijlocul secolului al XlX-lea, pe calea modernizării. Era mare nevoie în România de oameni calificaţi; cam în toate domeniile: arhitecţi, ingineri, medici… şi până la meseriaşi de tot felul. În mare măsură, România modernă a fost făcută de aceşti „străini”.

Familia Morandini plecase din Predazzo, un mic oraş de munte aparţinând pe atunci Tirolului de sud austriac, iar astăzi, regiunii Trentino din Italia. Am ajuns acolo într-un fel de pelerinaj la obârşii, în primăvara anului 1998, şi am reuşit să descopăr casa strămoşească a familiei, destul de impunătoare, construită în secolul al XVII-lea.

În biserica din centrul oraşului, pe unul dintre vitralii, este reprezentat blazonul familiei Morandini. Erau un fel de notabilităţi locale. Sunt şi acum mai mulţi Morandini în oraş, iar o stradă poartă numele unui profesor Morandini. Cei care au venit în România, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, erau antreprenori de drumuri: Giacomo Morandini (1812-1873) mai întâi, urmat de fiul său Antonio Morandini (1838-1899). S-au stabilit iniţial la Râmnicu Vâlcea, apoi la Câmpulung-Muscel, unde au şi rămas. Nu doar ei erau italieni, ci întreaga lor echipă de lucrători. Când, aproape un secol mai târziu, am deschis şi eu ochii asupra Câmpulungului, încă mai era aici o mică „colonie” de italieni. Puteau fi văzuţi duminica la slujba de la Bărăţie, biserica catolică a oraşului şi monument istoric important (cu piatra de mormânt de la 1300 a lui Laurenţiu, „comite de Longocampo”). Alţi italieni s-au risipit prin sate, căsătorindu-se cu românce şi aducând pe lume ţărani români cu nume de familie italieneşti. Generaţii de italieni, definitiv aşezaţi la Câmpulung, îşi dorm somnul de veci în cimitirul de la poalele dealului Flămânda, străjuiţi, pe culmea acestuia, de rafinata siluetă a unei bisericuţe proiectate de arhitectul G.M. Cantacuzino.

Antonio Morandini s-a căsătorit în 1873 cu Carolina Giacometti, şi ea tot din Predazzo. Au avut şapte copii: Carlo, născut în 1874, la Râmnicu Vâlcea; Giulia, în 1875, tot la Râmnicu Vâlcea; Gigela, în 1877, la Căciulata (lângă Râmnicu Vâlcea); Giacomo, în 1879, la Câmpulung; Enrico, în 1883, la Câmpulung (a murit la numai câteva luni); Enrica, în 1886, la Câmpulung (a murit la vârsta de doi ani); şi, în sfârşit, ultimul pe listă, bunicul meu, născut tot la Câmpulung, în august 1889. Au supravieţuit, aşadar, cinci din şapte: proporţie normală, mortalitatea infantilă fiind foarte ridicată în epocă, în toate straturile sociale. Pe bunicul meu l-au botezat Cornelio Setimbio, al doilea nume, cam curios, vrând să spună că a fost al şaptelea copil. Setimbio a rămas doar în acte, iar Cornelio s-a românizat, devenind Corneliu (mi s-a transmis şi mie, ca al doilea nume: „oficial” mă numesc Lucian-Corneliu).

În 1899, moartea cu totul neaşteptată a lui Antonio Morandini a căzut ca un trăsnet din cer senin. Nu se afla la Câmpulung, ci la Râmnicu Vâlcea, unde a şi fost înmormântat. Asupra tragicului eveniment s-a păstrat în familie o tăcere absolută. Târziu, am aflat de la mama mea că s-ar fi sinucis. Motivul: poate acela că îşi pierduse întregul capital, era pur şi simplu ruinat, nu ştiu în urma căror combinaţii nefericite. Cert este că familia a rămas complet descoperită, fără nicio susţinere. Femeile, evident, nu lucrau, iar cei doi fii mai mari, Carlo şi Giacomo, sufereau amândoi de o afecţiune a vederii, devenind cu timpul aproape orbi. Iar Corneliu nu avea decât zece ani.

Giulia i-a salvat pe toţi de la naufragiu. Mă uit la fotografiile ei de atunci. Ce femeie frumoasă era! Şi, în aceeaşi măsură, inteligentă şi perseverentă. N-a pregetat să meargă la Bucureşti, unde s-a angajat într-un atelier de croitorie, pentru a învăţa meseria. Reîntoarsă la Câmpulung, şi-a câştigat repede renumele de excelentă croitoreasă. Şi-a întreţinut singură familia şi, mai mult chiar, a reuşit mai târziu să cumpere (de la o familie înrudită de italieni) şi casa, faimoasa casă de la Câmpulung, despre care voi vorbi puţin mai încolo. Pentru ea, în plan social, a fost însă o „declasare”, pe care a plătit-o scump. A rămas necăsătorită şi, una peste alta, şi-a ratat propria viaţă.

Între timp, moartea continua să secere. Gigela a murit de tuberculoză, în 1904, la nici 27 de ani (îl îngrijise, imprudentă, pe un văr afectat de boala, pe atunci, fără leac). Carlo a dispărut şi el, la 36 de ani, în 1910. Corneliu, în ceea ce-l priveşte, a fost trimis la Bucureşti, unde a urmat un liceu comercial. Avea să devină însă profesor, la o şcoală italiană mai întâi. A fost mobilizat atât în 1913, cât şi în 1916-1918 (mi-au rămas câteva fotografii ale lui în uniformă). După război, a lucrat câţiva ani ca redactor al ziarului de orientare catolică Albina (înfiinţat de Mariu Theodorian-Carada). A fost apoi subdirector la Liceul „Matei Basarab” şi, în sfârşit, în anii? 30, inspector al şcolilor catolice. Peste toate însă, a fost o figură bucureşteană, uşor de recunoscut de oricine, înalt, drept, cu o barbă impresionantă, extrem de sociabil (Doamne, în această privinţă nu l-am moştenit deloc!), gata oricând să se implice şi să ajute… Copil fiind, aveam impresia că nu era locuitor al capitalei pe care să nu-l cunoască. Făcea câţiva paşi şi se oprea pentru a schimba două vorbe cu unul, cu altul, cu toată lumea. Avea relaţii de prietenie în toate mediile: scriitori, pictori, oameni politici. Îi cunoştea pe Gheorghe Tătărescu, pe Istrate Micescu… Avea simpatii liberale, dar politică n-a făcut niciodată. Se spunea că Tătărescu ar fi insistat pe lângă el, oferindu-i un loc în parlament. Fără succes.

Bunica mea, Francesca, îi fusese elevă la şcoala italiană. Născută în 1898, era cu aproape un deceniu mai tânără. Părinţii ei veniseră din Italia, mai precis din regiunea Toscanei, în ultimii ani ai secolului al XlX-lea. Tatăl, Giuseppe Navarra (1870-1950), era inginer de drumuri şi poduri. Cum se deplasa dintr-un loc în altul, în funcţie de lucrări, Francesca a văzut lumina zilei la Galaţi; în familie se glumea pe seama ei că ar fi moldoveancă. S-a căsătorit cu Corneliu în 1919.

Rădăcinile româneşti

TATĂL MEU, AUREL BOIA, s-a născut în anul 1913, în satul Galeşul, comuna Poarta Albă (localitate care între timp şi-a căpătat un trist renume, ca loc de detenţie sub regimul comunist). Familia Boia era de fel de la Sălişte, din Mărginimea Sibiului, un ţinut pur românesc, cu oameni întreprinzători, crescători de oi de felul lor – mocani, cum îşi spuneau – şi comercianţi. Cu ei s-a făcut, în bună măsură, colonizarea Dobrogei, alipită României la 1878 şi în care, iniţial, populaţia românească nu era prea numeroasă. Familia Boia s-a stabilit aici la câţiva ani după 1878 şi – fără să intru în amănunte, pe care nici nu prea le cunosc – a ajuns la o stare materială cât se poate de înfloritoare.

Bunicul meu din partea tatălui se numea Oprea, iar pe tatăl lui. Tot Oprea îl chemase, aşa că semna O.O. Boia, ascunzându-şi oarecum numele sub iniţiale şi lăsând să se înţeleagă că ar putea să-l cheme, eventual, Octavian. Se vede că Oprea, ca prenume, nu era considerat prea… rafinat. Mai târziu, am aflat că e numele unui sfânt local, venerat anume la Sălişte, şi, în consecinţă, mulţi sălişteni îi poartă numele. Tatăl meu fiind primul născut, ar fi trebuit să se numească tot aşa (şi şi-ar fi zis, poate, O.O.O. Boia). Consecinţele ar fi fost dramatice; oricum, nimeni n-ar mai fi auzit de mine, fiindcă maică-mea declarase răspicat că nu s-ar fi căsătorit în ruptul capului cu cineva pe nume Oprea. Spre norocul meu, naşul de botez, un oarecare Aurel, a pretins ca micuţul Boia să-i poarte numele, pe care şi maică-mea l-a considerat satisfăcător în cele din urmă, aşa că totul s-a rezolvat şi am putut şi eu să apar pe lume.

Mama tatălui meu, Maria, provenea şi ea dintr-o familie bogată de agricultori; a murit, din păcate, când eu aveam doar vreo patru ani, aşa că tot ce ştiu despre ea e din povestirile mamei mele. N-avea prea multă şcoală, dar suplinea această lipsă (dacă lipsă o fi!) printr-o inteligenţă foarte vie şi un pronunţat simţ al umorului (trăsătură chiar mai rară decât inteligenţa!). Inteligenţă şi simţ al umorului avea şi tatăl meu din belşug, se vede că le moştenise de la ea. Mama va fi avut anume motive să nu se înţeleagă perfect cu el (de-asta, până la urmă, au şi divorţat, în anul 1953), un singur lucru însă n-a încetat să-l spună, şi anume că a fost omul cel mai inteligent din câţi a cunoscut. Adevărul e că avea un soi de inteligenţă în stare pură, limpede şi echilibrată.

Ce a făcut el cu inteligenţa, asta e altă discuţie. Scăpase, cum am văzut, de numele Oprea. A scăpat şi de administrarea domeniului părintesc, care în mod normal i-ar fi revenit în calitate de prim-născut (e un fel de a zice că i-ar fi revenit, deoarece chiar prin mijlocul ogrăzii lor au trasat comuniştii faimosul canal Dunărea-Marea Neagră, şi de aici şi Poarta Albă, devenită loc de detenţie). Oricum, era prea „intelectual”, n-ar fi fost capabil să se descurce în spaţiul agricol. Aşa că, după ce a absolvit, în 1932, Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1937. Specializându-se în sociologie, a participat la faimoasele echipe studenţeşti organizate de Dimitrie Guşti pentru elaborarea de monografii rurale, dar şi pentru ridicarea culturală şi economică a satelor. Studiul său despre Integrarea ţiganilor din Şanţ (Năsăud) în Vatra românească a satului e considerat o lucrare deschizătoare de drumuri, deseori citată. Doctoratul şi l-a luat în 1943, cu o teză despre colonizarea românească a Dobrogei. N-a făcut însă – după cum ar fi fost de aştepţat – carieră în sociologie.

Încă din 1934, student fiind, a fost numit, prin concurs, stenograf al Adunării Deputaţilor. A mers pe urmele lui Henri Stahl, creatorul sistemului românesc de stenografie, cu care a întreţinut o strânsă legătură până la moartea acestuia, în 1942. Astăzi, stenografia nu mai foloseşte la mare lucru, înlocuită fiind cu mijloacele moderne de înregistrare. Pe atunci însă, înregistrarea o făcea stenograful cu mâna lui, graţie acestui sistem simplificat de scriere; iar la parlament, unde tot timpul se vorbeşte, stenografia era o necesitate absolută. Nici salariul stenografului parlamentar nu era de lepădat. Tot de la Stahl, tatăl meu a preluat şi a doua ocupaţie majoră a lui, anume grafologia şi expertiza grafică. Principiul de la care pleacă această ştiinţă este incontestabil: fiecare individ scrie în felul lui, nu există două persoane care să aibă acelaşi scris. Chiar atunci când încercăm să imităm scrisul cuiva, rămâne câte ceva din propriul nostru scris care ne trădează. De aici două utilizări distincte ale grafologiei: pe de o parte, „citirea” personalităţii cuiva (eşti aşa cum scrii), pe de altă parte, identificarea autorului real al unor falsuri sau anonime, ceea ce se cheamă expertiză grafică. Dacă prima utilizare nu e chiar atât de sigură (cred că poţi spune câte ceva, dar nu chiar totul, pornind de la scrisul unei persoane), cea de-a doua îşi găseşte o largă aplicare în diverse anchete criminalistice.

Numai câte testamente s-au falsificat! încă din 1936, Aurel Boia figura ca expert grafic pe lângă instanţele judecătoreşti; mai târziu, în 1946, devine preşedinte al Corpului Experţilor Grafici (reales în mai multe rânduri). A publicat şi câteva lucrări pe teme grafologice, precum Scrisorile anonime (1940) sau Scrisul orbilor (1943).

În sfârşit, al treilea domeniu care l-a preocupat – aş zice că aproape l-a obsedat – a fost limba universală „esperanto”. Cum se ştie, e o limbă artificială inventată spre sfârşitul secolului al XlX-lea de doctorul Zamenhof, cu speranţa că ar putea deveni mijlocul de comunicare prin care să se înţeleagă toţi locuitorii Terrei. Din păcate, i-a luat-o înainte engleza! Până în ultimii săi ani, tatăl meu a fost un pasionat esperantist şi un neobosit animator al mişcării esperantiste în România.

Curioase opţiuni (cel puţin, din punctul meu de vedere). A contat cu siguranţă, în alegerile făcute, şi partea practică a lucrurilor, semn că păstrase câte ceva din spiritul întreprinzător al familiei (chiar foarte mult!). A fost un intelectual „practic”, ceea ce eu nu sunt deloc. Unde s-o fi petrecut ruptura?

Capcanele limbii române sau cum a tăiat Amedeo calul

FĂRĂ SĂ-ŞI RENEGE CÂTUŞI DE puţin originile italieneşti, inclusiv confesiunea catolică, bunicul meu se considera întru totul român şi, în consecinţă, n-a permis să se vorbească în casă altfel decât româneşte. Primul an de şcoală mama mea l-a făcut totuşi „la călugăriţe”, într-o şcoală catolică. Acolo, avantajul era că se învăţau temeinic franceza şi germana, probabil mai puţin bine româna, călugăriţele nefiind românce. Bunicul meu s-a declarat profund nemulţumit după ce a asistat la examenul de sfârşit de an. La întrebarea (care i-o fi fost rostul?): „Ce poartă militarii pe cap?”, viitoarea mea mamă a răspuns puţin pe alături: „Şapcă”. „Nu şapcă, chipiu”, a fost corectată. „Scrie chipiu pe tablă.” Aducea cu un examen la şcoala militară! Ei bine, a scris „aproape” corect: „cipiu”, în loc de „chipiu”. Întâmplarea cu şapca, chipiul şi cipiul l-a determinat pe bunicul meu s-o retragă de la călugăriţe, pe motiv că nu învaţă ca lumea româneşte, şi s-o înscrie la o şcoală românească, şcoală bună de altfel: „Cuibul cu barză”. Trei sferturi de veac mai târziu, maică-mea încă îşi mai exprima regretul de a nu fi continuat la călugăriţe, de unde s-ar fi ales cu o mai bună deprindere a limbilor străine. Pe de altă parte, e drept, ştia acum să facă deosebirea între şapcă şi chipiu.

Singura persoană din familie pe care am auzit-o vorbind o română fantezistă a fost Nonna, mama bunicii (pe numele ei Zaida Navarra). Explicabil: se născuse în Italia şi venise mai târziu în România. De fapt, nu făcea multe greşeli, însă pronunţia era de pomină. Italieniza puternic cuvintele, iar mie, fireşte, nu-mi spunea Lucian, ci Luciano.

Mai era – dar eu nu l-am cunoscut – şi fratele ei, zio (unchiul) Amedeo, care avea cam acelaşi grad de cunoaştere a limbii române. După cum mi s-a povestit, între cei doi conversaţia se desfăşură într-un fel de italo-română, de natură, uneori, să ducă la confuzii regretabile.

Bunăoară, următorul dialog:

— Să ştii că am tăiat il callo, zice Amedeo.

— Cum, Amedeo, cum să-l tai, Doamne, iartă-mă…

— Da, l-am tăiat, nu-l mai suportam. A curs foarte mult sânge. Nu se mai oprea…

— Vai, Amedeo, nu mai spune! Săracul de el, bietul cal! Cum ai putut?

— Gata, acum l-am tăiat, am scăpat de o grijă. Nu te mai necăji.

— Nu se poate, nu-mi vine să cred! Cum ai putut să faci una ca asta?

Şi tot aşa, până s-a lămurit că zio Amedeo nu tăiase propriu-zis calul, ci, aşa cum spusese de fapt, doar il callo, ceea ce, tradus în româneşte, înseamnă „bătătură”. Îşi tăiase omul o bătătură de la un deget. Mai puţin condamnabil, oricum, decât să ucidă un biet animal.

Pe bunica mea nu prea am prins-o cu reminiscenţe lingvistice italieneşti. Vorbea, ca şi soţul ei, perfect româneşte, fără urmă de accent. Tbtuşi, cu o mică excepţie. Am surprins-o în câteva rânduri numărând în italieneşte. Cred că tricota şi număra ochiurile. Se pare că, atunci când treci de la o limbă la alta, numărătoarea e ultimul lucru la care renunţi.

Din biografia mamei mele

Mi-AU RĂMAS ÎN minte crâmpeie din amintirile din copilărie ale mamei mele. În patriarhalul Cotroceni de atunci, copiii se zbenguiau fără grijă, punând stăpânire pe străzi. Pe colina unde, spre sfârşitul anilor ’30, avea să se înalţe Şcoala de Război (Academia Militară), păşteau în linişte vacile. Spectacolul cel mare era atunci când ieşea la plimbare regina Maria. Fără nicio pază, însoţită doar de aghiotantul său, generalul Zwiedinek, şi de doi cockeri în lesă. Mergeau pe Bulevardul Ardealului, de la un cap la altul, de la intrarea la Palat şi până la statuia „eroilor sanitari” (unde e reprezentată, ca personaj central, însăşi regina, în costumul său de infirmieră din anii războiului, ceea ce comuniştii n-au observat sau n-au înţeles, şi astfel monumentul a rămas neatins). Cât dura plimbarea, copiii se ţineau cârd după regină; niciodată aceasta nu s-a arătat deranjată de zgomotosul alai. Ceva mai nervos era însă principele Nicolae (fratele regelui Carol II), care a locuit o vreme în frumoasa şi spaţioasa vilă în stil românesc, chiar peste drum de intrarea la Palat; avea un repertoriu bogat de înjurături, dovadă că se românizase pe deplin.

După ce a absolvit clasele primare la „Cuibul cu barză”, Fulvia a urmat cele opt clase de liceu la „Carmen Sylva”, probabil cel mai „stilat” liceu de fete din Bucureşti (în clădirea căruia se află azi Universitatea de Muzică, la intrarea în Cişmigiu dinspre strada Ştirbei Vodă). Nu existau pe atunci licee mixte şi se făceau eforturi lăudabile pentru ca fetele şi băieţii să nu se întâlnească. De la bun început, uniformele fetelor erau atât de urâte, încât tăiau orice chef de socializare. Le era interzis să se plimbe prin Cişmigiu (!) sau pur şi simplu să traverseze parcul, primejdia principală reprezentând-o băieţii de la Liceul „Lazăr”, aflat pe latura opusă a Cişmigiului, cu care s-ar fi putut întâlni (şi cu care se mai şi întâlneau, în ciuda interdicţiilor). Erau în clasă şi mai multe evreice, în genere fete din familii înstărite. Printre ele, o viitoare celebritate: Nadia Cuşnir, care, plecând mai târziu din ţară, s-a remarcat ca actriţă sub numele de Nadia Gray (a avut un rol şi în faimosul film La dolce vita). Oricum, uitându-mă acum la fotografiile lor de grup, Nadia era singura care se arăta frumoasă chiar sub deprimanta uniformă. Făcuse o pasiune pentru ea preotul care le preda religia (singurul bărbat din corpul profesoral). A avut un şoc când a aflat că e evreică!

Şi mama mea, în calitatea ei de italiancă, „beneficia” în faţa colegelor de un anume grad de alteritate. „Lăsaţi-o în pace, ea nu e româncă, e italiancă”, s-a trezit să spună una dintre fete, în toiul unei discuţii mai aprinse. S-a simţit atunci tare umilită (dovadă că îmi relata întâmplarea zeci de ani mai târziu). Să nu fii român, ci doar italian, e într-adevăr un defect grav. Aş putea acum s-o consolez, spunându-i că, la un târg de carte, cineva m-a întrebat dacă mă simt mai mult român sau piemontez (încurcase puţin regiunile Italiei). Fapt este că maică-mea, la recensăminte sau în alte ocazii, s-a declarat mereu de naţionalitate română (la fel ca şi bunicii mei, de altfel).

Terminând liceul în 1939, s-a înscris la Facultatea de Litere, mai precis la română şi italiană. La italiană, au pasionat-o comentariile profesorului Alexandru Marcu la Divina Commedia a lui Dante. Marcu era îndrăgostit lulea de Italia, aşa că, în faţa lui, maică-mea avea deja un atu, cu originea ei italiană. Dragostea asta, care l-a apropiat, se vede, şi de ideologia mussoliană şi l-a împins să accepte postul de subsecretar de stat la Propagandă sub regimul Antonescu, avea să-l coste scump: a murit într-o închisoare comunistă. Specializarea propriu-zisă mama a facut-o în „literatura română veche”, atrasă de cursurile profesorului Nicolae Cartojan, marele specialist al acestui domeniu. Era studenta lui preferată. A ajuns să descifreze ca nimeni altul scrierea chirilică, inclusiv „cumplitul” alfabet de tranziţie dinspre mijlocul secolului al XlX-lea (bizar amestec de semne slavone şi latine). În paralel, a urmat şi Dreptul, aşa, dintr-o ambiţie, neavând intenţia să profeseze în acest domeniu; îi plăceau cursurile şi atmosfera; a încheiat anii de studiu, fără a-şi mai lua însă licenţa. Era într-o permanentă alergătură: între Facultatea de Litere (situată în corpul central al universităţii) şi Facultatea de Drept.

Când era încă în anul I, a văzut un anunţ care a intrigat-o: se deschidea un curs de stenografie, propus de… Aurel Boia. S-a dus să vadă despre ce-i vorba. La sfârşitul orei, profesorul a solicitat cursanţilor câte un bileţel pe care să-şi scrie numele şi mai ştiu eu ce altceva. La următoarea întâlnire, maică-mea a avut surpriza să-l audă întrebând: „Cine e domnişoara Fulvia Morandini?” Nu ştia să fi făcut ceva rău! A lămurit-o după ora de curs nu stenograful, ci grafologul Aurel Boia: era scrisul cel mai reuşit dintre toate bileţelele adunate (dovedind o gamă largă de calităţi). Cu grafologia nu e de glumă! Mai târziu, copil fiind, am avut şi eu parte de oarecare „supraveghere grafologică”, mama mea intervenind de câte ori i se părea că observă vreo tendinţă de nedorit în scrisul meu. Cert este că, pe urmele tatălui meu, s-a specializat atât în stenografie, cât şi în grafologie. Nu însă şi în esperanto, faţă de care a păstrat tot timpul o distanţă ironică.

Una peste alta, s-au căsătorit în 1941. Naş de cununie le-a fost Istrate Micescu.

Institutul Stenografie Boia

ÎN 1941, părinţii mei au înfiinţat Institutul Stenografie Boia, dacă nu singura, în tot cazul cea mai serioasă şcoală de acest gen. O mulţime de afişe au împânzit oraşul, inclusiv în tramvaie. „Elevi, studenţi, funcţionari, intelectuali – scria pe unul dintre ele. Învăţaţi uşor stenografia la singura şcoală de strictă specialitate.” Tatăl meu era un partizan convins al reclamei; socotea că pentru a reuşi, în orice domeniu, era nevoie de publicitate (o înclinare pe care n-a reuşit să mi-o transmită şi mie!). Adresa şcolii era cât se poate de centrală: strada Brezoianu, colţ cu Bulevardul Elisabeta (în termeni actuali, peste drum de Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Ocupa primul etaj al imobilului care se află şi acum acolo). A fost un mare succes, s-a înscris multă lume şi câştigurile au mers în consecinţă. Din păcate, n-a durat decât până în 1945, când toate au început să se surpe, nu doar Institutul Boia!

Ce s-a mai întâmplat înainte de naşterea mea? Tatăl meu şi-a susţinut doctoratul în sociologie în 1943; mama mea, tot în 1943, a obţinut licenţa în litere. Urma să facă un doctorat cu Cartojan. Nu l-a mai făcut. De altfel, Cartojan a murit spre sfârşitul anului 1944, puţin după ce m-am născut eu.

În anii războiului, tatăl meu a fost concentrat, însă, din fericire, ca ofiţer de administraţie, pe lângă Bucureşti; n-a fost nicio zi pe front. Slavă Domnului, era atât de distrat, proverbial de distrat, încât nu ştiu cum ar fi scos-o la capăt. Ieşise odată în oraş şi se tot întreba de ce se holbează trecătorii la el. Până când a descoperit cheia enigmei: era îmbrăcat civil, dar cu chipiul de ofiţer pe cap. Altădată s-a amuzat tare mult la cinematograf când cineva a strigat că s-a pierdut un galoş. „Auzi, ce chestie, să-ţi pierzi galoşul.” După ce a ieşit din sală, s-a lămurit: rămăsese cu un singur galoş. Glumea el singur pe seama acestei „infirmităţi”. Întorcându-se odată de la o serată unde fusese singur, mama mea (care rămăsese probabil cu mine) i-a pus întrebarea (tipic feminină): cum erau îmbrăcate doamnele? „N-am observat că erau îmbrăcate”, a venit prompt răspunsul.