Să ne întoarcem cu aproape trei decenii în urmă.

1948...

...Autorul are cu un deceniu mai mult decât secolul. Pentru oricine, la 58 de ani, vârsta debuturilor a rămas undeva în urmă. Nu şi pentru el: la 58 de ani îşi publică primul volum. Un începător întârziat deci, ba încă unul cu handicapuri numeroase şi evidente. Meseria nu-l predispune la scris. Căci proaspătul autor este un vechi militar, care practică meseria armelor de exact 33 de ani.

La aceşti ani se referă volumul. Nu la toţi însă. Primii douăzeci şi şapte sunt plaţi şi cenuşii. O carieră ca oricare alta a unui ofiţer de infanterie oarecare. Cu realizări mediocre şi cu idealuri înduioşător de modeste. Idealul imediat: să conducă o unitate, adică să aibă de-a face nemijlocit cu soldaţii. Dar destinul se încăpăţânează să-i joace renghiuri, neîngăduindu-i să tragă pe nări mirosul prafului de puşcă de pe poligonul de tragere şi surghiunindu-l periodic în cancelariile îmbâcsite de fum de tutun ale statelor-majore. Idealul de perspectivă: să iasă la pensie cu gradul de colonel. Destinul nu-i va face nici aici pe plac. Dar nu reţinându-l în josul scării ierarhice, ci catapultându-l pe treptele ei cele mai înalte. Şi nu ale unei singure scări, ci ale ambelor posibile: cea militară mai întâi, cea civilă ulterior.

Sursa acestei neverosimile forţe de proiectare trebuie căutată într-o perioadă scurtă, care reprezintă ceva mai puţin de a zecea parte din durata carierei sale: trei ani din cei treizeci şi trei. Către capătul lungii drepte orizontale, un minuscul segment ţâşneşte vertiginos în sus. De el, de segmentul celor trei ani, se ocupă în prima sa carte.

Sunt ultimii trei ani ai celui de-al doilea război mondial. Despre ei vorbeşte autorul debutant. Abia au trecut alţi trei ani de când sângerosul coşmar a luat sfârşit. Nimeni nu a uitat nimic din cele întâmplate - nici învingătorii, nici învinşii, nici văduvele, nici infirmii, nici orfanii, nici cei rămaşi fără nimic de-al lor pe lume, nici cei rămaşi fără nimeni din ai lor pe lume. Nimeni nu a uitat, toţi îşi amintesc.

Ce le poate aduce, prin urmare, această carte? Chiar dacă se intitulează, sfidător, Cruciadă în Europa. Şi chiar dacă o semnează ex-generalul Dwight David Eisenhower, purtător al epoletului cu cinci stele - cel mai înalt grad în armata de uscat a Statelor Unite -, fost şef al Marelui Stat-Major al acesteia şi fost comandant suprem al Forţelor expediţionare aliate în Africa de Nord, Italia şi Europa occidentală.

”Pe cine poate interesa a n-a carte despre războiul atât de recent şi atât de proaspăt în toate memoriile? - se întreabă, încă înainte de a o avea în mână, cronicarul unui mare cotidian american. - Eisenhower se grăbeşte să se alăture numărului deja respectabil de căpetenii militare ale căror opuri posace, scrise parcă de fete bătrâne şi lipsite de vlagă, se prăfuiesc, nerăsfoite de nimeni, în bibliotecile şcolilor de ofiţeri. Cine să le citească? Cine să-l citească pe Eisenhower? Poate doar un camarad de promoţie ros de invidie, sau un fost subaltern ranchiunos, care vor zâmbi ironic la anumite pasaje, mâzgălind pe margine comentarii nimicitor de sarcastice... Ne pare rău că Eisenhower, invincibil pe fronturile bubuitoare ale războiului, se expune unei înfrângeri inevitabile pe frontul foşnitor al paginii tipărite”[1].

Primele recenzii propriu-zise nu sunt nici ele mai încurajatoare. ”Stilul generalului este la fel de pedestru ca şi trupele în fruntea cărora şi-a câştigat galoanele”[2], remarcă acru un critic. ”Amatorii de revelaţii senzaţionale sau de polemici-pumnal vor fi profund dezamăgiţi”[3], avertizează un altul. Dincoace de ocean, în Anglia, tonul este şi mai caustic: ”Ajungând la capătul cruciadei, avem impresia că am citit mai degrabă Patimile mântuitorilor (americani) ai Europei, după Sf. Eisenhower”[4].

Dar iată că, refuzând să ia în seamă obiecţiile subtile şi rafinate aduse cărţii, publicul o caută cu insistenţă. Primul tiraj (30 000 de exemplare) se epuizează în două zile. Îi urmează altele şi altele. Cruciadă în Europa se instalează în rândul bestseller-elor şi urcă metodic în clasament, ajungând curând pe locul I, pe care îl păstrează îndelung. În nici nouă luni, ediţia originală - îngrijit cartonată – atinge 1 320 000 de exemplare. După aceea vine rândul ediţiei de masă, broşată şi sensibil mai ieftină, din care se difuzează peste două milioane de exemplare. În Marea Britanie se vând alte 600 000, cam tot atât cât versiunile franceză şi italiană. Pe frontul foşnitor al hârtiei, inevitabila înfrângere, atât de categoric pronosticată, refuză să se materializeze...

Au trecut de atunci mai bine de două decenii şi jumătate, dar Cruciadă în Europa continuă să fie intens solicitată. Nu numai de colegiile militare din S.U.A., Anglia şi Italia, unde intră în rândul textelor de studiu obligatorii; nu numai de profesorii şi studenţii cursurilor de istorie modernă din universităţile americane; nu numai de cercetătorii militari sau civili ai frământatei perioade 1939-1945; ci de mulţi, foarte mulţi civili - contemporani cu evenimentele sau născuţi după consumarea lor -, doritori să pătrundă în intimitatea complexului proces care a permis coaliţiei antihitleriste să repurteze victoria.

Ar fi greşit să se creadă că de acelaşi succes de librărie s-au bucurat şi celelalte volume de memorii pe care le-au publicat - înainte sau după Eisenhower - numeroşi conducători de oşti americani sau britanici. Unele dintre ele au fost ignorate de la bun început, altele au stârnit oarecare curiozitate doar pentru un scurt răstimp, eşuând apoi în uitare. Cum se explică deci excelenta primire făcută Cruciadei şi, mai ales, constanta ei prezenţă în atenţia unui vast şi atât de diversificat public cititor?

În răspunsul pe care încearcă să-l dea acestei întrebări, prof. Louis Winkler de la Universitatea California din Berkeley pune accentul pe personalitatea autorului: ”Calea triumfală pe care păşeşte Eisenhower - de la o modestă obârşie până la funcţii şi demnităţi care îi asigură controlul asupra celor mai hotărâtoare pârghii ale puterii - trece în ochii multora drept o ilustrare a vechiului vis american despre «posibilităţile nelimitate», la îndemâna oricui... Iar faptul că şansa a început să-i surâdă mai aproape de sfârşitul vieţii decât de începutul ei pare a încuraja pe toţi cei care nu au reuşit, şoptindu-le că nu au reuşit încă şi că nu este niciodată prea târziu”[5].

Desigur, nimeni nu poate contesta obârşia sa modestă. Coborâtor al unor imigranţi elveţieni, el s-a născut la 4 octombrie 1890, la Denison (statul Texas), în familia strâmtorată a unui fost negustor, care îşi agonisea cu greu traiul ca simplu muncitor. Reveniţi la Abilene (statul Kansas), de unde erau originari, soţii Eisenhower au avut şapte copii. Viitorul general a trebuit să se angajeze încă din anii şcolii la o lăptărie, unde, din lipsă de mijloace, a rămas un timp după ultima clasă a liceului, înscris la Academia militară de la West Point, a terminat-o în 1915, al 61-lea din cei 164 de absolvenţi. Un an mai târziu, la fortul Sam Houston (statul Texas), unde fusese trimis, s-a căsătorit cu Mamie Geneva Douda, care i-a născut un fiu în 1917 (mort în 1921) şi un al doilea în 1922: John Sheldan, pe care-l vom întâlni în paginile Cruciadei.

O carieră mediocră îl purta prin diverse garnizoane de provincie din S.U.A. şi de peste hotare, dar nu şi pe fronturile primului război mondial. Conform sistemului american de ”avansare temporară” în perioada unei conflagraţii, gradul de locotenent-colonel, dobândit în 1918, a trebuit să fie ”restituit” după numai câteva luni. Detaşat mai întâi în zona Canalului Panama, căpitanul Eisenhower a frecventat, în 1926, Şcoala superioară de ofiţeri de statmajor, a redactat în 1928 un ghid istoric al câmpurilor de luptă din anii 1914-1918, a funcţionat din 1929 în cadrul Departamentului de Război, a absolvit, în 1933, cea de-a treia instituţie de învăţământ superior, Colegiul militar industrial, şi a lucrat pe lângă şeful Marelui Stat-Major al armatei de uscat americane, generalul Douglas MacArthur, care, în 1935, l-a luat cu el în insulele Filipine, unde a avansat, din nou, la gradul de locotenent-colonel[6].

La 7 decembrie 1941 - când S.U.A. au fost antrenate în război, ca urmare a atacului japonez împotriva bazei americane de la Pearl Harbor -, şef al Marelui Stat-Major al armatei de uscat era generalul George Marshall. Ochiului său priceput la cântărirea oamenilor i-au fost suficiente câteva săptămâni de conlucrare cu Eisenhower, rechemat între timp la Washington, pentru a-i detecta şi preţui calităţile. Sub o aparenţă lipsită de strălucire, tomnatecul locotenent-colonel ascundea valori robuste şi sigure, unele deja manifeste, altele încă în stare latentă: onestitatea, calmul, perseverenţa, răbdarea, puterea de muncă, metodica abordării problemelor se îmbinau la el cu o remarcabilă simplitate în comportare, cu o fire prietenoasă, spontană şi comunicativă şi cu o neobişnuită grijă faţă de soarta soldatului de rând.

Pentru George Marshall însă, ponderea cea mai importantă au avut-o spiritul lucid şi capacitatea de organizator a lui Eisenhower. Insensibil la miturile pseudoeroice ale câmpului de luptă, plin de scepticism faţă de rolul factorilor vagi şi necuantificabili ca ”inspiraţia”, ”intuiţia” sau ”panaşul” unor comandanţi, el concepea conducerea unei armate moderne ca pe o simplă variantă a conducerii unei întreprinderi industriale. Pentru a aprecia activitatea colectivului de soldaţi, subofiţeri, ofiţeri şi comandanţi superiori, Eisenhower folosea criteriul aplicat colectivului de muncitori, maiştri, ingineri şi cadre de conducere dintr-o uzină: eficienţa.

Eficienţa! Iată un cuvânt pe care cititorul îl va întâlni foarte frecvent în paginile Cruciadei. Totul trebuie subordonat eficienţei şi nimic din ceea ce o putea servi nu avea voie să fie neglijat. Dar pragmaticul, concretul, realistul Eisenhower, omul care planifica minuţios, chiar pedant, asigurarea materială a trupei şi care trata fiecare etapă a unei operaţii militare ca pe o fază a procesului de producţie, nu era, aşa cum l-au acuzat la un moment dat adversarii săi, ”sclavul mentalităţii administrativiste a unui director general de uzină”. El nu uita nici o clipă că analogie nu înseamnă identitate şi că există nu numai asemănări, ci şi deosebiri fundamentale între o întreprindere de tip capitalist (singurul pe care-l cunoştea) şi o armată angrenată într-un război drept. Ca dovadă, atenţia pe care o acorda educaţiei patriotice în rândurile soldaţilor şi ofiţerilor, în scopul ca aceştia nu numai să dobândească o idee clară despre justeţea cauzei în numele căreia duceau lupta, ci să ajungă şi la acel nivel de conştiinţă care face ca interesul personal al individului să cedeze pasul în faţa supremelor interese ale naţiunii. Printre factorii de care depindea eficienţa - deci, în ultimă instanţă, victoria -, ”administrativistul” Eisenhower punea pe primul loc moralul armatei.

Acest mod de a gândi era departe de a fi monedă curentă printre cadrele de comandă şi de stat-major din forţele armate ale celor două mari democraţii burgheze din coaliţia antihitleristă - Statele Unite şi Anglia. Prejudecăţile de clasă şi de castă îşi păstrau poziţii dominante, hotărâtoare, atât în structura organizatorică şi modul de funcţionare a establishment-ului militar, cât şi în mentalitatea celor mai mulţi dintre ofiţerii superiori. Pe la mijlocul lunii ianuarie 1941, adică exact în perioada când la Washington locotenent-colonelul Eisenhower începea să se afirme, la Londra un alt locotenent-colonel, pe nume Walter Bingham, publica o scrisoare în ziarul Times, exprimându-şi regretul că ”profesiunea armelor devine astăzi accesibilă clasei de mijloc şi muncitorilor”. După părerea lui Bingham, ”arta conducerii militare nu se învaţă, ci este o atitudine spirituală, instinctivă şi ereditară la aristocraţi, făcând parte din filozofia lor de viaţă”. Răspunzând melancolicului semnatar al scrisorii, cotidianul Daily Mirror a prezentat rezultatele unei statistici pe ultimii trei ani, din care rezulta că şansele unui vlăstar al nobilimii britanice de a deveni ofiţer erau de 14 ori mai mari decât ale unui fiu de medic sau inginer şi de 29 de ori mai mari decât ale tinerilor proveniţi din clasa muncitoare[7].

Îndrăzneala liniştită şi sigură de sine a lui Eisenhower în promovarea ideilor de înnoire a forţelor armate l-a sedus, la vremea sa, pe generalul Marshall şi este, fără doar şi poate, de natură să întrunească adeziunea cititorilor. Dar, oricât de interesantă şi constructivă ar fi personalitatea unui autor de memorii, ea nu poate justifica, de una singură, un succes de talia celui repurtat de volumul Cruciadă în Europa. Şi, oricât de consolantă şi fascinantă ar fi strălucitoarea traiectorie a carierei lui Eisenhower către vârful piramidei societăţii americane pentru cei ce, vorba profesorului Winkler, ”nu au reuşit încă”, este imposibil de presupus ca ei să alcătuiască o cotă cât de cât importantă din fabulosul total al cititorilor lucrării.

O a-tot-convingătoare dovadă în acest sens ne-o furnizează marcata discrepanţă dintre destinul Cruciadei, aureolat de ascensiunea autorului, şi cel al cărţilor sale apărute ulterior şi respectiv consacrate perioadei când a deţinut cea mai înaltă demnitate în stat. În 1948, la data publicării Cruciadei, Eisenhower, după ce demisionase din armată şi, implicit, din funcţia de şef al Marelui Stat-Major al trupelor de uscat, era doar preşedintele Universităţii Columbia din New York. Peste doi ani, el şi-a reîmbrăcat uniforma, fiind numit şef al forţelor armate ale N.A.T.O. În 1952 - mizând tocmai pe respectul şi afecţiunea cu care îl priveau cetăţenii aparţinând celor mai variate straturi ale societăţii -, Partidul Republican l-a desemnat candidat în alegerile prezidenţiale. Corpul electoral s-a arătat sensibil la prestigiul generalului care terminase victorios războiul din Europa şi încrezător în cuvântul omului care făgăduia să pună capăt imediat războiului din Coreea. Trimiţându-l la Casa Albă, ca al 34-lea preşedinte al Statelor Unite, alegătorii i-au reînnoit mandatul în 1956 - prima oară, după mai bine de un secol, când un republican rămânea la conducerea unei a doua administraţii.

Dacă marşul triumfal al Cruciadei ar fi depins, în principal, doar de palmaresul lui Eisenhower, de nivelul dregătoriilor ocupate şi de splendoarea onorurilor militare şi civile dobândite, orice nouă lucrare a sa ar fi trebuit să se bucure automat de o audienţă şi mai entuziastă. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici cele două tomuri de memorialistică prezidenţială, The White House Years (Anii de la Casa Albă) şi Mandate for Change (Mandat pentru schimbare), apărute în 1963, urmate în 1965 de Waging Peace (În luptă pentru pace), nici amintirile cu caracter mai intim, publicate în 1967 sub titlul glumeţ At Ease! (Pe loc repaus!), nici primele cinci volume postume de documente din arhiva proprie, The War Years (Anii de război), ieşite de sub teascuri în 1970, nu au avut un veritabil ecou de masă şi nu au stârnit în rândul publicului un interes cât de cât comparabil cu gloriosul precedent din 1948.

Nu, enorma şi trainica popularitate a Cruciadei în Europa nu poate fi atribuită unui singur factor determinant, ci unui complex de cauze care acţionează laolaltă, potenţându-se reciproc, pe planuri diferit etajate, de la ceea ce este vădit şi frapant până la ceea ce este profund şi esenţial. Decisivă rămâne adeziunea cititorului faţă de faptele de arme săvârşite de ostaşii americani şi povestite de însuşi comandantul lor şef în această crâncenă bătălie pentru libertatea şi demnitatea naţiunilor şi a oamenilor.

Încă de la o simplă lectură a sumarului, constatăm că vom căpăta mai mult decât ne promite titlul, căci punctele nodale ale acţiunii, departe de a se cantona între hotarele unui singur continent, ne vor purta succesiv din Asia în America de Nord şi din Africa în Europa. Şi mai aflăm că vom reface, ghidaţi de autor, sinuosul periplu pe care i l-a impus urmărirea agresorilor fascişti pe teritoriul a nouă state - în Maroc, Algeria şi Tunisia, în Sicilia şi extremitatea meridională a Italiei, în Franţa şi Luxemburg, în Belgia şi Olanda, în sfârşit, pe şesurile, pe dealurile şi în munţii din partea de vest a Germaniei.

Pe măsură ce parcurgem şi noi lungul şi trudnicul drum spre victorie, îl vedem jalonat de premiere absolute ale istoriei militare. Ca, de pildă, debarcările în Africa de Nord şi Normandia, al căror proiectant şi realizator strategic principal a fost Eisenhower şi care au fost şi rămân cele mai ample operaţii de desant maritim cunoscute în vreun război, din cele mai străvechi timpuri şi până astăzi. Sub comanda lui Eisenhower s-au concentrat nu numai cele mai numeroase şi mai puternice forţe armate pe care Statele Unite le-au avut vreodată pe un singur teatru de luptă, ci şi cea mai gigantică oştire pe care a adunat-o vreodată o coaliţie de state.

Asupra acestei ultime realităţi fără precedent a celui de-al doilea război mondial, autorul revine destul de frecvent şi cu o deosebită insistenţă. Graţie lui, ne dăm seama cu preţul câtor dificultăţi a putut deveni funcţional mecanismul alianţei militare anglo-americane, asamblat din piese disparate, atât de diferite între ele, încât păreau la un moment dat de neconceput în alcătuirea unuia şi aceluiaşi angrenaj. Puse în mişcare prin forţa motrice a războiului drept, de eliberare, în numele căruia luptau S.U.A. şi Anglia, componentele forţei lor militare, plasate sub comanda lui Eisenhower, s-au asamblat, adoptând o cadenţă unitară, cronologându-şi răspunsurile la comenzi şi obţinând un randament din ce în ce mai bun. Fireşte, rateurile nu lipseau, unuia sau altuia dintre motoare i se mai întâmpla să se gripeze, iar pentru a se evita frecările dăunătoare, lubrefierea trebuia făcută permanent şi fără parcimonie. Dar complicatul ansamblu s-a dovedit viabil şi - pentru a folosi terminologia lui Eisenhower - extrem de eficient.

Amintirile autorului Cruciadei în Europa ne pun în contact şi cu forţa principală a coaliţiei antihitleriste, Uniunea Sovietică. După ce i-au diagnosticat moartea încă din faşă, scepticii i-au prezis o viaţă scurtă, încheiată printr-un deces brutal. Naziştii au mizat până în ultima clipă pe această dezintegrare explozivă a alianţei dintre sovietici şi anglo-americani din cadrul coaliţiei antihitleriste. Dar asemenea calcule ignobile omiteau - voit sau inconştient - că sovieticii, britanicii şi americanii, împreună cu celelalte popoare care li se alăturaseră, luptau pentru cele mai nobile, cele mai generoase, cele mai progresiste ţeluri stabilite într-un război de către o coaliţie: salvarea umanităţii de fascism, duşmanul ei cel mai primejdios din toate timpurile. Încă de la începuturile ei, coaliţia Naţiunilor Unite era animată de idealurile respectării dreptului fiecărei ţări şi fiecărui popor de a-şi alege liber forma de guvernământ, renunţării la expansiune teritorială, restaurării independenţei şi suveranităţii tuturor statelor cărora li se răpiseră aceste drepturi, renunţării la folosirea forţei şi, în ultimă instanţă, înfăptuirii securităţii generale şi dezarmării universale[8].

Aceste obiective au însufleţit la luptă, la eforturi şi privaţiuni liber consimţite sute de milioane de locuitori ai globului. Sub presiunea lor s-a întărit tot mai mult mortarul care unea cele trei bastioane principale ale antihitlerismului, nepermiţând ivirea nici uneia dintre fisurile fatale scontate de adversarii coaliţiei dintr-o tabără sau alta. O contribuţie deloc neglijabilă la opera de cimentare a acestui front comun a adus-o Eisenhower, în ciuda numeroaselor piedici pe care i le-au ridicat în cale chiar unii dintre camarazii săi de arme, precum şi o serie de lideri politici de la Washington şi, mai ales, de la Londra. Începând cu consecvenţa cu care a militat în favoarea deschiderii celui de-al doilea front în Europa de nord-vest şi încheind cu atenta pregătire a istoricei întâlniri de pe Elba dintre ostaşii sovietici şi cei americani, generalul a păstrat nezdruncinată credinţa sa nu numai în trăinicia alianţei militare, ci şi în capacitatea ei de a prefigura o cooperare postbelică la fel de largă şi de rodnică.

*

* *

Cu merite de o valoare indiscutabilă, dintre care nu toate au fost amintite, lucrarea de faţă nu este scutită de deficienţe - unele majore, altele mărunte, unele aproape inevitabile din unghiul personal al autorului, altele de-a dreptul uimitoare din partea unui spirit deschis şi atât de ponderat.

Titlul însuşi nu ni se pare a fi dintre cele mai fericite. De ce ”cruciadă”? Singurul sens cu caracter generalizator pe care-l dau acestui termen dicţionarele limbii engleze sună cam aşa: ”Orice expediţie salvatoare, întreprinsă cu zel şi entuziasm” [9]. În cazul de faţă, nimeni nu contestă zelul şi entuziasmul soldaţilor americani şi englezi, debarcaţi în Sicilia şi Normandia, în Italia şi Belgia. Dar noţiunea de ”salvare”, ca şi cea de ”cruciadă” implică un singur subiect activ - cruciatul salvator. Celălalt, salvatul, nu este decât un obiect pasiv, o victimă neputincioasă, care, în lipsa cruciatului, ar fi sortită pieirii. Oare aşa să fi stat lucrurile în Europa verii 1944, când a început ”cruciada” de sub comanda lui Eisenhower?

Răspunsul este, evident, un categoric nu! Nu, pentru că, în primul rând, în Europa se afla şi acţiona forţa principală a coaliţiei antihitleriste - Uniunea Sovietică -, care a purtat pe umerii săi greul războiului şi a adus contribuţia decisivă la înfrângerea fascismului. Ocupând primul loc în privinţa tributului de sânge plătit pentru victorie, ca şi a distrugerilor materiale pricinuite de conflagraţie, Armata Roşie şi popoarele U.R.S.S. au apărat nu numai orânduirea socială şi de stat sovietică, ci şi existenţa naţională şi libertatea multor altor popoare din Europa şi Asia.

Or, una dintre cele mai serioase scăderi ale lucrării lui Eisenhower este tocmai insuficienta atenţie acordată uriaşului efort de război sovietic: pe frontul de răsărit nu au acţionat niciodată mai puţin de 65% din efectivele totale ale celui de-al treilea Reich şi ale sateliţilor săi - adesea mult mai mult -, aşa cum tot acolo s-au desfăşurat cele mai mari bătălii din perioada ostilităţilor[10]. Autorul Cruciadei în Europa le aminteşte doar în treacăt şi rareori de o manieră concretă. După cum cititorul îşi poate da repede seama, nu este vorba de o ignorare răuvoitoare sau măcar premeditată: ori de câte ori i se iveşte ocazia, autorul îşi manifestă profundul respect şi nedisimulata admiraţie faţă de hotărâtoarele succese ale Armatei Roşii, ca şi calda lui prietenie pentru poporul sovietic. Carenţa constă în altceva, în ceea ce am putea numi maniera metafizică - ruptă de contextul general al războiului - în care sunt abordate problemele legate de cele două mari operaţii în fruntea cărora s-a aflat generalul american; în bazinul mediteranean mai întâi şi în Europa de nord-vest după aceea, lucrurile par a se fi petrecut ca şi cum acestea ar fi fost singurele fronturi pe care se ducea lupta împotriva fascismului.

Zadarnic am căuta, de exemplu, vreo referire la faptul că în noiembrie 1942, când a avut loc debarcarea americană şi britanică în Maroc şi Algeria, naziştii nu au putut riposta decât cu o infimă fracţiune a forţelor lor, deoarece copleşitoarea majoritate a trupelor avea de înfruntat titanica rezistenţă a militarilor şi civililor sovietici la Stalingrad, Leningrad şi în Caucaz. În luna octombrie 1942, deci în ajunul operaţiei ”Torch”, numai pe frontul Stalingradului, trupele de uscat fasciste numărau peste 50 de divizii, iar Flota 4 aeriană germană, tot în cadrul bătăliei de pe Volga, efectua uneori câte 2 000 de ieşiri-avion pe zi. Cu clarviziunea care îl caracteriza, nu se poate ca lui Eisenhower să nu-i fi fost evident că, fără o asemenea angajare masivă în estul Europei, Wehrmachtul ar fi pus Corpul expediţionar anglo-american într-o situaţie incomparabil mai critică decât cea creată în Tunisia spre sfârşitul anului 1942.

Cu atât mai incongruentă apare alăturarea vocabulei ”cruciadă” de situaţia din Europa în iunie 1944. Cu mult înainte ca operaţia ”Overlord” să se materializeze şi cu toate că comandamentul hitlerist era perfect conştient de iminenţa ei, dintr-un total de 315 divizii şi 10 brigăzi ale Wehrmachtului, 198 de divizii şi 6 brigăzi, alături de alte 38 de divizii şi 18 brigăzi ale statelor satelite, acţionau pe frontul de răsărit. Încă de la începutul anului, Armata Roşie, aflată în neîntreruptă ofensivă, lichidase blocada Leningradului şi eliberase Ucraina de la vest de Nipru şi Crimeea, nimicind sau scoţând din luptă, cu prilejul acestor operaţii de o deosebită amploare, aproximativ 115 divizii inamice.

Odată cu venirea anotimpului frumos, alte unităţi naziste au fost transferate din vestul continentului pe frontul sovieto-german, unde Wehrmachtul a mai adus în grabă şi diviziile formate în urma mobilizării totale a ultimelor resurse umane din Germania. La începutul lunii iulie 1944, deci la nici o lună după debarcarea în Normandia, în Răsărit acţionau 179 de divizii şi 5 brigăzi germane, precum şi 49 de divizii şi 18 brigăzi ale statelor satelite, faţă de doar 60 de divizii germane în Franţa şi 26 în Italia. Un calcul elementar - pe care este imposibil să nu-l fi făcut şi chibzuitul Eisenhower, deprins cu asemenea operaţii matematice - arată că în Apus ”cruciaţii” săi nu întâlneau decât ceva mai puţin de a cincea parte din forţele inamice, restul de patru cincimi având treburi prin alte părţi ale Europei.

Atât şi ar fi suficient pentru a dovedi că imaginea de atunci a continentului nostru nu aducea deloc cu cea a unei victime incapabile să-şi asigure ea însăşi salvarea. Tabloul capătă contururi şi mai precise dacă luăm în consideraţie substanţiala contribuţie adusă la înfrângerea celui de-al treilea Reich de celelalte popoare din ţările cotropite, subjugate sau dominate de fascişti. Din Franţa până în Polonia, din Albania până în Norvegia, din Grecia şi Iugoslavia până în Olanda şi Danemarca s-au ridicat la luptă patriotică de eliberare milioane de oameni - ostaşi şi civili, bărbaţi şi femei, copilandri şi bătrâni, muncitori şi savanţi, artişti şi ţărani -, reprezentanţi ai tuturor păturilor şi categoriilor sociale, având în primele rânduri proletariatul, condus şi organizat de comunişti, în colaborare cu celelalte forţe de stânga, democratice şi progresiste. Acestora din urmă li se datoreşte, într-o largă măsură, şi faptul că Rezistenţa antifascistă a crescut treptat de-a lungul anilor întunecaţi ai războiului, transformându-se dintr-o mişcare spontană într-un fenomen de masă organizat, fără precedent în istorie, atât prin proporţiile autentic naţionale ale tuturor forţelor democratice, patriotice, progresiste pe care le-a reunit, cât şi prin numărul incalculabil de eroi şi martiri pe care l-a dat. Cât despre ajutorul direct de care s-a bucurat din partea Mişcării de rezistenţă în cadrul operaţiei ”Overlord” şi al acţiunilor militare ce i-au urmat, Eisenhower îl menţionează în cartea sa, fără a-i preciza însă coordonatele cifrice: numai în Franţa, efective germane de o jumătate de milion, iar în Belgia şi Olanda alţi 200 000 de soldaţi erau inutilizabili împotriva trupelor anglo-americane, fiind blocaţi în lupta cu detaşamentele de franctirori şi partizani.

După cum se ştie, la Conferinţa de la Teheran, preşedintele S.U.A., F.D. Roosevelt, şi primul ministru al Marii Britanii, Winston Ghurchill, au primit din partea lui I.V. Stalin asigurarea că, concomitent cu deschiderea celui de-al doilea front în Europa de nord-vest, în 1944, forţele armate ale U.R.S.S. vor declanşa o puternică ofensivă pe frontul de răsărit, pentru a împiedica transferami Sq trupe germane pe frontul de apus. Promisiunea a fost scrupulos respectată: la patru zile după debarcarea în Normandia, Armata Roşie a pornit la atac în sectorul de nord (Karelia) cu peste 41 de divizii, iar la 23 iunie a început vasta operaţie ofensivă strategică din Bielorusia, pe un front de peste 1 000 km, cu participarea a 166 de divizii, 12 corpuri de tancuri şi mecanizate, 7 sectoare fortificaţii, 21 de brigăzi de infanterie, de tancuri şi mecanizate, 31 000 de tunuri şi aruncătoare, 5 200 de tancuri şi autotunuri şi peste 6 000 de avioane.

Succesele rapide au adus Armata Roşie în spaţiul carpato-dunărean, creând condiţii favorabile pentru faza finală a luptei de eliberare a forţelor patriotice, antifasciste din România. Insurecţia naţională antifascistă armată de la 23 August 1944, care a doborât dictatura militaro-fascistă a lui Antonescu, a scos ţara noastră din războiul antisovietic şi a alăturat-o coaliţiei antihitleriste, a fost un act istoric de uriaşă însemnătate pentru poporul român şi cu mari şi imediate repercusiuni pe plan militar-european. Aducând o substanţială contribuţie la prăbuşirea poziţiilor Wehrmachtului în Balcani, la numai două luni şi jumătate după debarcarea în Normandia, insurecţia română a constituit, totodată, unul dintre cei mai de seamă factori care au împiedicat pe hitlerişti să-şi retragă trupele din această parte a continentului pentru a le arunca împotriva forţelor comandate de Eisenhower.

La rândul ei, insurecţia naţională antifascistă şi antiimperialistă, deschizând poporului român era celor mai profunde transformări democratice, revoluţionare, a realizării deplinei independenţe şi suveranităţi naţionale, a dus - prin întoarcerea armelor şi angajarea României, cu întregul ei potenţial, alături de Uniunea Sovietică şi aliaţi, în războiul antifascist - la năruirea unor importante planuri strategice ale Germaniei hitleriste. Acţiunea insurecţională a poporului român a contribuit la prăbuşirea întregului front hitlerist din sud, a deschis drumul înaintării în ritm rapid a trupelor sovietice, a accelerat nimicirea dispozitivului militar german din centrul şi sud-estul Europei[11]. În acele zile, ţinând seama, desigur, de acest aport, postul de radio guvernamental american ”Vocea Americii” aprecia că, atunci ”când se va scrie istoria, actul de la 23 August va însemna un factor important în mersul acestui război”.

Începând din ziua de 23 august 1944 şi până la 12 mai 1945 - deci cu trei zile după încheierea oficială a ostilităţilor pe continentul european -, armata română a parcurs un lung drum de lupte, care a dus-o mai bine de 1 000 km dincolo de 12 mari cursuri de apă, peste 14 masive muntoase, până în Podişul Boemiei. Pe acest traseu, care a inclus Ungaria, Cehoslovacia, Austria, ostaşii noştri au eliberat mai bine de 3 800 de localităţi, pricinuind inamicului pierderi care se ridicau la aproximativ 23 000 de morţi râmaşi pe teren şi peste 170 000 de prizonieri[12].

Aceste rezultate, cu atât mai remarcabile cu cât au fost obţinute într-un interval de nici nouă luni, au trebuit să fie scump plătite (pentru a folosi o altă expresie favorită a lui Eisenhower): pierderile armatei române au atins circa 167 500 de morţi, răniţi şi dispăruţi, adică 31% din efectivele totale angajate în luptă - 540 000 de oameni (spre comparaţie, menţionăm că, între 6 iunie şi 14 august 1944, când a ajuns la frontierele Germaniei, Corpul expediţionar aliat al lui Eisenhower, care număra în total 2 100 000 de oameni, a pierdut 225 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, cu alte cuvinte circa 10,8% din efective *.

În sfârşit, dacă la victoriile obţinute pe front şi la preţul de sânge cu care au fost plătite ele adăugăm eroismul numeroşilor români care au luptat în rândul formaţiunilor patriotice de pe teritoriul naţional sau cot la cot cu partizanii în U.R.S.S., Iugoslavia, Cehoslovacia şi Franţa [13] (aceştia din urmă deseori în imediata apropiere a primului eşalon operativ aliat), dacă nu dăm uitării nici considerabilul aport economic al României la lupta antihitleristă, estimat la peste un miliard de dolari (valută 1938) ***, avem motive temeinice să apreciem că ţara noastră a participat din plin nu numai la propria sa eliberare, ci şi la eliberarea unei părţi din Europa, infirmând o dată mai mult teza ”cruciaţilor” veniţi de peste mări şi ţări pentru a aduce salvarea continentului în vârful săbiilor lor.

*

*  *

Aşa cum era şi de aşteptat, lucrării pe care Editura politică o publică acum în româneşte i s-au mai făcut numeroase alte critici. Unele se adresează direct textului, altele îl privesc indirect, în măsura în care Eisenhower-autorul nu s-ar fi păstrat destul de nepărtinitor faţă de Eisenhower-generalul, aruncând o lumină prea vie asupra succeselor sale şi estompând prea îngăduitor greşelile strategice şi tactice sau gafele politice comise în cursul războiului. I se mai reproşează, de asemenea, o doză excesivă de discuţii frizând nesinceritatea în relatarea evenimentelor: este vorba mai puţin de cele desfăşurate în văzul tuturor, pe scena propriu-zisă a acţiunii, cât de anumite manevre de culise, mai ales când ele erau întreprinse de guvernul Statelor Unite şi de autorităţile militare americane.

În această privinţă trebuie precizat că lucrarea poartă inevitabil amprenta limitelor nu numai politice şi ideologice, ci şi ale concepţiilor şi poziţiilor pe care le-a avut autorul ei. Eisenhower a fost - aşa cum vom constata că îi place să sublinieze în repetate rânduri - un executant al deciziilor luate de alţii. Fără îndoială, în calitatea sa de comandant suprem al giganticelor operaţii ”Torch” şi ”Overlord”, el îşi spunea părerea atunci când îi era solicitată - şi, uneori, chiar dacă nu i-o cerea nimeni. La fel de neîndoielnic este că ponderea opiniilor sale a crescut odată cu ducerea la bun sfârşit a acţiunilor în serie, concepute şi efectuate de el împreună cu statul-major şi comandanţii principali aflaţi în subordinea lui imediată. Graţie în bună măsură creditului tot mai larg pe care i-l acorda generalul Marshall, superiorul său direct, cuvântul lui Eisenhower a atârnat greu în majoritatea problemelor de natură strict militară. În majoritatea, nu în unanimitatea lor! În materie de hotărâri care depăşeau limitele strategiei şi tacticii, nu numai că nu era consultat, dar cel mai adesea nu avea nici măcar acces la ele decât dacă îl priveau nemijlocit - şi, până şi atunci, doar în ultimul moment.

Eisenhower nu ascunde această realitate, dimpotrivă, o scoate insistent în relief. Poate chiar prea insistent, lăsând în umbră aspecte pe care le-a cunoscut îndeaproape, dar care i s-au părut, probabil, jenante fie pentru el însuşi, fie pentru şefii săi militari şi civili de la Washington.

Zadarnic vom căuta, de exemplu, în paginile Cruciadei în Europa o evocare cât de palidă şi fugară a disputei americano-britanice care a precedat efectuarea operaţiei ”Torch”. Incepând cu data (englezii propuseseră ca debarcarea în Africa de Nord să aibă loc cu o lună mai devreme, la 7 octombrie 1942) şi sfârşind cu punctele unde urmau să se desfăşoare acţiunile de desant maritim, cei doi aliaţi aveau intenţii, planuri şi obiective complet divergente. Britanicii stăruiau în favoarea unor debarcări pe litoralul mediteranean, punând accentul asupra necesităţii de a ocupa cât mai repede Tunisia, pentru a evita o intervenţie nazistă şi a precipita prinderea în cleşte a trupelor lui Rommel, urmărite în est de Armata 8 a generalului Montgomery. Americanii se încăpăţânau să limiteze debarcările la coasta atlantică a Marocului, temându-se de o reacţie a Spaniei şi de o contralovitură germană în cazul când Corpul expediţionar şi-ar fi făcut apariţia pe ţărmurile Algeriei şi Tunisiei (aşa cum au demonstrat documentele naziste, descoperite după război, această temere era cu desăvârşire neîntemeiată).

Prima schiţă de plan a lui Eisenhower, prezentată la 9 august 1942, era o tentativă de compromis, prevăzând acţiuni de desant în Mediterana, dar nu mai departe spre est decât Alger. Englezii au protestat vehement şi, la 21 august, statul-major al operaţiei ”Torch” a oferit un alt proiect, cuprinzând exclusiv debarcări pe litoralul algerian. De data aceasta s-au opus cu îndârjire americanii, cu care Eisenhower, deşi deţinea paternitatea proiectului, era de acord în culise. Versiunea definitivă a planului operaţiei ”Torch” a fost pusă la punct direct de preşedintele Roosevelt şi de primul ministru Churchill, printr-un schimb de radiograme, peste capul lui Eisenhower, căruia nu i s-a cerut nici măcar un aviz. Ultimul mesaj şi, totodată, ultimul cuvânt, redus literalmente la unul singur, a venit de la Casa Albă, ca răspuns la acceptarea de către britanici a unor modificări de detaliu. Purtând data de 5 septembrie, radiograma, semnată de Roosevelt, avea următorul conţinut: ”Ura!”[14].

Eisenhower nu pomeneşte nimic despre acest conflict. Tăcere greu de explicat, deoarece controversa s-a prelungit şi dincolo de laconicul entuziasm al preşedintelui S.U.A., generalul Marshall şi Henry Stimson, secretarul Departamentului de Război, continuând să aducă obiecţii deoarcărilor în bazinul mediteranean. Tăcere şi mai greu de explicat dacă ţinem seama că soluţia finală, de compromis, a diminuat considerabil şansele unui succes hotărâtor şi rapid, prelungind durata eforturilor aliate în Mediterana şi contribuind, implicit, la amânarea deschiderii celui de-al doilea front în Franţa. Tăcere foarte greu de explicat atunci când, avansând în lectură, vedem că erorile britanicilor în alte faze ale conflagraţiei, departe de a fi tratate cu aceleaşi menajamente, sunt expuse şi comentate pe larg. Tăcere care se explică de la sine însă dacă ne gândim că Eisenhower a deţinut temporar funcţia de comandant suprem aliat, dar a fost în permanenţă ofiţer american.

În prima ei manşă, competiţia de viteză pentru ocuparea Tunisiei s-a soldat cu un eşec pentru aliaţi dintr-o serie de motive, printre care la loc de frunte figurează o nefericită incursiune a lui Eisenhower în... viaţa politică franceză din Africa de Nord. Folosindu-se în mod oficial de serviciile amiralului Darlan, colaboraţionist notoriu, fost ministru în guvernul de la Vichy, Eisenhower a obţinut un triplu rezultat nedorit: a stârnit indignarea opiniei publice democrate din Statele Unite şi Marea Britanie, a deşteptat suspiciunile legitime ale generalului de Gaulle[15] şi ale celorlalţi francezi din rândurile aliate şi a lăsat pe planul al doilea problemele militare. Una dintre cele mai sobre, concise şi obiective cronici americane ale celui de-al doilea război mondial apreciază că, ”implicat în repercusiunile politice ale incidentului Darlan, Eisenhower nu a mai exercitat controlul asupra modului cum evolua ofensiva în est [Tunisia]..., recunoscând în decembrie că a pierdut cursa” [16].

Tabloul pe care ni-l zugrăveşte Eisenhower pe tema bătăliei pentru Tunisia (şi, în special, a situaţiei critice ivite, în februarie 1943, la trecătoarea Kasserine) este dominat de trei culori distincte: de roşul viu al bravurii şi, desigur, al eficienţei trupelor americane, de cenuşiul consacrat mediocrei comportări a forţelor coloniale franceze şi de o nuanţă ambiguă, un fel de galben decolorat, pentru moralul şi combativitatea unităţilor britanice. Citind atent printre rânduri, deducem că autorul se arată generos cu aliaţii principali, evitând să intre în amănunte penibile. Iată însă că ceea ce se consideră a fi istoria oficială a Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial ne furnizează o imagine diferită, subliniind dârzenia cu care a luptat un foarte mic detaşament britanic, în contrast cu şovăielile şi lipsa de fermitate din rândul trupelor S.U.A.: ”Inamicul a rămas uimit de cantitatea şi calitatea tehnicii de luptă americane, eapiuima mai mult sau mai puţin intactă” [17].

În memorialistica şi istoriografia celui de-al doilea război mondial, contradicţiile se întâlnesc la tot pasul şi nu are de ce să ne surprindă că nici Cruciadă în Europa nu face excepţie de la această regulă. Dar dacă unele dintre criticile ce i se aduc sunt întemeiate, există un domeniu dintre cele mai importante în care istoria i-a dat deplină dreptate lui Eisenhower. Este vorba de îndelungata şi dificila bătălie pe care a purtat-o el pentru ”Overlord” pe un front cu totul aparte, cel interaliat, unde singurele muniţii erau argumentele şi singurele victime speranţele unora şi iluziile altora. Principalul său oponent a fost aici Winston Churchill, secondat de şefii de stat-major britanici, care ţineau la amânarea sine die a deschiderii celui de-al doilea front în Europa de nord-vest.

În introducerea la unul dintre fragmentele lucrării lui Eisenhower, publicate pentru prima oară într-o versiune românească în revista Magazin istoric, se arată că, în toiul primei conferinţe a miniştrilor de externe ai U.R.S.S., Statelor Unite şi Marii Britanii (noiembrie 1943), Churchill ”şi-a manifestat preferinţa pentru amânarea planului «Overlord» şi continuarea operaţiilor în Italia, urmate de mutarea lor în Balcani” [18]. Aşa-numita ”variantă balcanică” l-a obsedat pe premierul britanic în tot cursul războiului, ceea ce l-a determinat ca, urmărind asigurarea preponderenţei de interese şi influenţe ale imperiului în sud-estul continentului, să combată sistematic - făţiş şi pe ascuns, cu argumente când militare, când politice, recurgând la motivaţii artificiale sau la pretexte transparente, simulând fie desperarea, fie criza nervoasă - însăşi ideea debarcării pe litoralul francez.

Opunându-se lui Churchill, Eisenhower s-a opus celor mai reacţionare tendinţe de conducere a războiului, tendinţe manifeste atât în Anglia, cât şi în Statele Unite, în ultimă instanţă mobilul acestei tendinţe era să se păstreze întregul continent în sfera de influenţă a celor două puteri capitaliste.

Ar fi interesant de cunoscut care a fost reacţia lui Eisenhower atunci când a citit memoriile lui Churchill şi a ajuns la un pasaj din penultimul volum, a cărui primă ediţie a fost publicată la patru ani după apariţia Cruciadei în Europa: ”«Overlord» în mai (1944) era sacrosanct. Ne angajasem (în acest sens) la Teheran doar cu o lună în urmă. Nimic din ceea ce ne-ar fi împiedicat să respectăm supremul nostru angajament nu putea fi luat în seamă”[19]. Aceste răsunătoare fraze servesc drept introducere la unul dintre nenumăratele tertipuri pe care Churchill le-a folosit pentru a sabota operaţia ”Overlord” — transferul navelor de desant din Mediterana în Canalul Mânecii - şi asupra căruia se opreşte şi Eisenhower.

Spre cinstea lui, comandantul şef al Forţelor expediţionare aliate în Europa occidentală a optat cu consecvenţă şi dârzenie pentru ca aceste forţe expediţionare să ajungă într-adevăr în Europa occidentală.

Ciocnirile dintre comandantul şef american şi premierul britanic şi alte persoane din conducerea politică şi militară engleză au continuat şi în faza finală a războiului, când unele dintre acestea insistau, din raţiuni mai puţin strategice şi mai mult politice, pentru ”saltul până la Berlin”, ceea ce-l făcea pe istoricul american Stephen E. Ambrose să scrie în concluzia studiului său consacrat activităţii lui Eisenhower în fruntea Forţelor expediţionare aliate:

”În ianuarie 1945, alţi ofiţeri britanici, în frunte cu Brooke şi Churchill, au pus din nou în discuţie problema conducerii supreme, iar natura înaintării în Germania a rămas un subiect de dispută până la capitularea definitivă. Istoricul acestor controverse este lung şi complex; ceea ce a rămas sigur este că Eisenhower a continuat să fie cel ce ia hotărârile şi el şi-a impus punctul de vedere. Deşi s-a bucurat de cel mai mare ajutor posibil d’n partea comandamentului său şi din partea lui Marshall. a lui Roosevelt şi a Departamentului de Război, el a trebuit să facă faţă unor serioase presiuni, incluzând vizite frecvente şi mesaje personale din partea lui Churchill. În cele din urmă, cel mai mare sprijin, lucrul cu adevărat decisiv a fost încrederea pe care a avut-o în el însuşi. Era sigur că evaluase totul, că adunase toate informaţiile semnificative, că luase în consideraţie toate consecinţele posibile. Numai în felul acesta a acţionat. Aceasta este însăşi esenţa ştiinţei conducerii.” [20].

Aşa cum reiese limpede din rândurile scrise de Eisenhower, el nu a văzut conflagraţia prin prisma meschinelor interese de clasă şi a tendinţelor hegemonice ale unora dintre cercurile conducătoare occidentale. Aşa cum o mărturiseşte deschis, el s-a angajat şi sufleteşte în luptă; din ce în ce mai adânci au devenit ura şi dispreţul său la adresa stăpânilor celui de-al treilea Reich, pe care-i socotea o bandă de criminali hitlerişti (atitudinea sa faţă de generalii germani căzuţi prizonieri este concludentă), din ce în ce mai puternice au devenit nu numai simpatia şi compasiunea pentru victimele holocaustului, ci şi solidaritatea şi dorinţa de a le veni în ajutor cât mai prompt şi mai generos.

Un loc aparte în aceste memorii îl ocupă caldele sale sentimente faţă de aliatul din răsărit - Uniunea Sovietică. Scrisă şi tipărită la scurtă vreme după declanşarea războiului rece, Cruciadă în Europa refuză să se alăture corului de calomnii şi injurii debitate pe atunci în S.U.A. pe seama statului sovietic şi armatei sale, aducându-le, dimpotrivă, un sincer şi profund omagiu. Ţinând seama de epocă, era mai mult decât expresia onestă a unei convingeri, era un act de curaj.

În documentele militare ale lui Eisenhower publicate la 25 de ani după cruciada în Europa găsim o serie de aprecieri deosebit de relevante asupra cooperării dintre forţele comandate de el şi armatele sovietice chiar în lunile premergătoare capitulării necondiţionate a Reichului hitlerist. Eisenhower descrie situaţia care se crease armatelor sale la începutul anului 1945 într-un raport către Comitetul Mixt al Şefilor de State-Majore de la Washington. În acest document, Eisenhower precizează amploarea rezistenţei hitleriste în faţa înaintării trupelor sale, scriind: ”Pare că actualele operaţii sunt expresia unui fel de fanatism sau de «furie germană» şi nu am nici o îndoială că germanii fac un efort supraomenesc pentru a obţine victoria pe frontul de vest în cel mai scurt timp posibil. Bătălia din Ardeni este, după părerea mea, doar un episod şi noi trebuie să ne aşteptăm la astfel de încercări şi în alte zone”. Exprimându-şi consideraţiile despre perspectivele situaţiei aliaţilor, Eisenhower sublinia importanţa strategică cu totul deosebită în acele condiţii pe care o căpătau operaţiile de anvergură de pe frontul sovieto-german. El scria: ”Situaţia ar fi mult uşurată dacă ruşii ar lansa o ofensivă puternică, întrucât atunci forţele existente ar putea fi împărţite între Est şi Vest. Sper că Tedder va fi capabil să ne informeze în această privinţă[21]. Dacă, totuşi, nu este în intenţia ruşilor să atace, vom avea de înfruntat - pe frontul de vest - nu numai diviziile înlocuite care sunt deja pe poziţii, dar şi sosirea unor noi divizii din Rusia şi de pe alte fronturi. Poate că unele se află deja pe drum.

Aceasta ne va pune în cea mai dificilă situaţie, dar este o situaţie căreia va trebui să-i facem faţă. De fapt, este obligatoriu să întâmpinăm acest efort total german cu un efort total din partea noastră” [22].

În aceeaşi zi, Eisenhower trimitea o cablogramă generalului George Marshall, în care, descriindu-i în termeni şi mai sugestivi împotrivirea hitleriştilor, specifica pe primul loc între modalităţile de a fi ajutaţi faptul că în mod cert ruşii vor începe în cur în d o ofensivă foarte puternică şi importantă, obligând resursele germane să-şi micşoreze fluxul”[23]. La 10 ianuarie, Eisenhower îi mulţumea într-o telegramă lui Winston Churchill pentru că a intervenit pe lângă Stalin în vederea devansării ofensivei sovietice (care a început la 12 în loc de 20 ianuarie) pentru a veni în sprijinul frontului din apus. ”Vestea dumneavoastră este pentru noi cât se poate de încurajatoare”[24].

Confruntând cu alte mărturii paginile consacrate relaţiilor cu diferiţi reprezentanţi ai Uniunii Sovietice şi, în particular, prieteniei spontan stabilite cu mareşalul G.K. Jukov, constatăm că uneori unul şi acelaşi episod arată într-un fel în versiunea lui Eisenhower şi în alt fel în memoriile lui G. K. Jukov. De pildă, autorul Cruciadei în Europa nu pomeneşte nimic despre o discuţie destul de încordată între mareşalul sovietic şi feldmareşalul Montgomery[25], prilej cu care Eisenhower s-a situat pe aceeaşi poziţie cu Jukov, ceea ce a determinat, prin ricoşeu, invitarea sa în U.R.S.S...[26]

Dar, dincolo de asemenea deosebiri, cei doi vestiţi lideri militari ai războiului antihitlerist nu-şi dezmint, în scris, stima şi simpatia pe care şi-au manifestat-o prin viu grai. Evocând prima sa întâlnire cu Eisenhower şi cu generalul american de aviaţie Cari Spaatz, Jukov reproduce o convorbire în timpul căreia el a arătat că trebuiau reglementate zborurile avioanelor americane şi engleze spre Berlin, deasupra zonei sovietice.

”La aceasta, generalul Spaatz, rezemându-se de spătarul scaunului, rosti cu nepăsare:

— Aviaţia americană a zburat şi zboară peste tot, fără nici un fel de limitări.

— Peste zona sovietică, aviaţia dumneavoastră nu va zbura fără limitări - îi răspunsei eu lui Spaatz. - Veţi zbura numai prin coridoare aeriene stabilite.

Eisenhower interveni repede şi îi spuse impertinentului Spaatz:

— Nu v-am împuternicit să puneţi în felul acesta problema zborurilor aviaţiei...

... Eisenhower mi-a lăsat o impresie favorabilă” [27].

Sobru, dar fără şovăire, Jukov apreciază operaţia de debarcare în Normandia ca grandioasă. ”Trebuie spus în mod obiectiv - ea a fost pregătită şi executată cu pricepere” [28].

În sfârşit, înainte de a-şi exprima rezervele sale faţă de activitatea lui Eisenhower ca preşedinte al S.U.A., G.K. Jukov subliniază: ”Ca om şi conducător de oşti[29], generalul de armată Dwight Eisenhower s-a bucurat de un prestigiu mare în rândurile trupelor aliate, pe care le-a condus cu succes în cursul celui de-al doilea război mondia” [30].

O definiţie cu care vor fi cu siguranţă de acord şi cititorii acestei cărţi. Limitele şi minusurile ei nu-i răpesc incontestabila valoare documentară în legătură cu unele dintre cele mai dificile, mai complexe şi mai spectaculoase faze ale conflagraţiei de la încheierea căreia s-au împlinit trei decenii. Nu ne îndoim că cei pe care-i pasionează istoria - ca profesie sau ca domeniu de informare - nu se vor mulţumi să o parcurgă o singură dată, ci vor reveni asupra paginilor ei, fie pentru a căuta o referinţă, fie pentru a-şi reîmprospăta în memorie un episod sau altul. Rămânând acelaşi om simplu şi modest dinainte de a fi devenit comandant şef al forţelor expediţionare aliate din Africa de Nord, Italia şi Europa occidentală şi apoi preşedinte al Statelor Unite ale Americii, generalul cu cinci stele explică pe drept cuvânt succesul volumului său ca datorându-se ”nu valorii sale literare, ci faptului că oamenii continuă să retrăiască luptele celui de-al doilea război mondial”