Principiile ideologice şi doctrinare de la care a pornit scrierea acestor volume se găsesc în opera ştiinţifică şi literară a marelui scriitor şi istoric francez Ernest Renan (1823-l892), autor al lucrărilor fundamentale l ’Avenir de la science şi l’Histoire des origines du christianisme, ambele întemeiate pe studii şi practici aprofundate de sociologie, istorie, arheologie şi lingvistică. Renan a fost un strălucit teoretician al naţionalismului luminat şi cel dintâi care a dat un sistem modern coerent şi logic de înţelegere a Vechiului şi Noului Testament. Ernest Renan a fost anatemizat de toate Bisericile, dar faptul că după mai bine de două secole Papa şi Patriarhul ortodox de la Constantinopol au ajuns la concluzia că opera lui Renan conţine mai multe adevăruri decât erori îl face pe autorul acestor rânduri să considere, păstrând proporţiile, că volumul de faţă este o moştenire ce va fi înţeleasă mai degrabă peste ani decât acum. „Oamenii cred că ceea ce rămâne după ei este numai Binele şi Adevărul – scria Renan în 1869 – că numai Binele şi Adevărul se capitalizează, în realitate, ceea ce rămâne după oameni este numai ceea ce serveşte unui ideal.” Dacă idealul cititorilor mei este libertatea, viaţa în democraţie şi într-o economie prosperă pe teritoriul întregit al României atunci şi volumul de faţă trebuie raportat la măsura în care slujeşte atingerea acestui ideal – o naţiune română civilizată care trăieşte în prosperitate, care nu-şi uită trecutul, dar îl judecă lucid. Scriu conştient că nu voi apuca acest moment.

În privinţa modului de abordare a unui astfel de subiect complex şi dificil cum este revoluţia „din decembrie 1989”, autorul consideră că metodologia de aplicare a logicii în cercetarea unui eveniment istoric este cel mai bine ilustrată de filosoful român Anton Dumitriu (1905-l992), care a fost şi cel mai important logician român, în operele sale Logica şi Culturi eleate şi culturi hera-cleitice (aceasta din urmă mult mai accesibilă) se găsesc explicaţii asupra felului în care poate fi atacat un subiect istoric cu ajutorul logicii, prin labirintul de documente, mărturii, informaţii publice sau reacţii culturale. De exemplu, Anton Dumitriu oferă peste timp un răspuns la haosul informaţional şi sentimental care domină opiniile despre revoluţie: „în logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia, în logica sau, mai bine zis, ilogica sentimentelor particulare”. Este ceea ce se întâmplă în presa română în fiecare decembrie, când se comemorează sau se sărbătoreşte revoluţia, iar ziarele, posturile de radio şi televiziune găzduiesc aceiaşi actori principali sau secundari ai evenimentelor, aceiaşi autori sau impostori, prezentându-şi fiecare versiunea sentimentală, subiectivă şi mereu deformată a întâmplărilor trăite. Cărţile despre revoluţie, cu excepţia volumelor de documente (care au şi ele limitele lor ştiinţifice), sunt de la un capăt la altul o pledoarie ilogică pentru o concluzie trasă dinainte: poporul român este autorul revoluţiei. Şi cu asta totul se termină. Toate celelalte teme pot fi uşor identificate de la primele rânduri ale unor articole sau cărţi despre revoluţie şi, aşa cum arăta Anton Dumitriu, sunt impuse prin premise artificiale sau particulare până la sfârşitul textului. Există cărţi despre revoluţie publicate în România a căror dominantă este isteria, aşa cum există cărţi despre revoluţie care ocolesc orice concluzie şi nu se ocupă decât cu o falsă filosofie despre omenire, Istorie, guverne mondiale şi destin pe suprafaţa a câtorva sute de pagini.

În sfârşit, metodologia de lucru pentru documentarea şi scrierea volumului 4 din este inspirată de opera teoretică a lui Demostene Russo (1869-l938). Foarte puţin cunoscut de cititori, Demostene Russo a fost profesorul şi mentorul lui Constantin C. Giurescu şi a lăsat o singură carte de mare valoare metodologică: Studii istorice greco-române. Rămas în umbra istoriografiei noastre, la fel ca şi un Barbu Câmpina, un P. P. Panaitescu sau Mihail Polichroniade, Demostene Russo a fost un istoric român valoros prin metodologia expusă în Critica textelor şi tehnica ediţiilor, adevărat manual de scriere şi publicare a unei opere de Istorie. Am reţinut din opera lui Demostene Russo un citat exemplar: „în lucrări ştiinţifice, cea mai importantă parte a expunerii şi din nenorocire cea mai nebăgată în seamă e dispoziţia ideilor. După ce am pus pe hârtie orice avem de spus asupra unui subiect, după ce am privit subiectul nostru din toate punctele de vedere, am pătruns în cele mai adânci părţi şi am constatat cele mai ascunse legături ale lui, trebuie să aşezăm ideile noastre în înlănţuirea logică cea mai strânsă, aşa încât trecerea de la una la alta să se facă nu printr-o legătură forţată sau meşteşugită, ci în mod firesc şi necesar”. Acesta este şi proiectul meu.

În consecinţă, stilul volumului de faţă urmăreşte evoluţia evenimentelor pornind de la ideea că Adevărul nu se cunoaşte şi trebuie încercată aflarea lui împreună cu cititorul. Uneori, dar foarte rar, anumite informaţii foarte cunoscute vor apărea din viitor în prezentul analizei pentru a atrage atenţia asupra unui proces, a unei evoluţii, a unei legături între cauză şi efect. O opinie a istoricului Moses I. Finley, profesor la Universitatea Cambridge, m-a urmărit mult timp înainte să încep scrierea acestor cărţi: „Un istoric care crede că meseria sa constă numai în descoperirea faptelor ar putea la fel de bine să colecţioneze fluturi, timbre sau cutii de chibrituri. Acestea sunt activităţi private care pot procura o plăcere personală (ceea ce eu nu critic câtuşi de puţin), dar care nu îndeplinesc nici o funcţie socială, în realitate orice istoric pune faptele în relaţie unele cu altele. Chiar şi cei mai pozitivişti dintre istorici, cei care neagă că s-ar interesa de altceva decât de simpla descoperire de fapte, nici ei nu fac şi nu se pot mulţumi să facă doar asta. Trebuie să punem capăt iluziei că un istoric pleacă de la fapte (sau – cu o eroare conexă – de la surse). Singurul criteriu pe care-l deţin este de a afla dacă o lucrare de istorie explică mai bine, adică dacă stabileşte relaţii mai coerente, mai complete şi, în consecinţă, mai convingătoare”. Eu sunt adeptul comentariului istoric, al genului literar care încearcă să explice cititorului faptul istoric şi să-i ofere o versiune cu care poate fi de acord sau nu. Prin urmare, ea tinde a fi credibilă, rezistentă în timp sau se dovedeşte o simplă opinie pasageră care se va umple de praf în rafturile bibliotecilor. Deşi comportă riscuri mari, această opţiune mi se pare cel puţin onestă în confruntarea cu judecăţile de valoare ale publicului. De aceea, începând această carte nu mă interesează poziţia politică la zi, nici realitatea că i-am cunoscut personal, admirat sau detestat pe unii dintre actorii revoluţiei române.

Ca român implicat în fenomenul de presă (1990-l991), în actul de guvernare (1997) şi în structurile superioare ale Armatei (1992-l998), dar mai ales ca scriitor, am înţeles că acum trăim momentul în care putem încerca încă o dată să rupem cursul nefericit al istoriei noastre şi să construim din România un stat democratic şi prosper. De aceea, înţelegerea comentariilor din volumul 4 nu poate fi de-nlinâ decât după parcurgerea comentariilor din primele trei volume, pentru că ceea ce i s-a întâmplat naţiunii române în timpul revoluţiei din 1989-l990 i s-a mai întâmplat de câteva ori în istorie. Aceste volume reprezintă, prin expunerea nedisimulată a erorilor şi defectelor politice făcute în trecut şi repetate astăzi, contribuţia mea la efortul actual al naţiunii române.

Autorul

Capitolul I.

DE CE S-A PRĂBUŞIT SISTEMUL COMUNIST?

Moto:

Deseori, desfăşurarea crizei scapă voinţei conducătorilor organizaţiilor implicate, iar criza degenerează, mecanic, într-o înfruntare pe care nimeni nu o gândise iniţial în planurile strategice.

THIERRY DE MONTBRIAL.

La 15 ani de la revoluţia întâmplată între decembrie 1989 şi mai 1990 întrebările pe care şi le pun românii sunt atât de numeroase în-cât chiar simpla lor înşiruire pe o listă i-ar face să abandoneze interesul pentru un răspuns. Unii ar vrea să cunoască tot adevărul. Alţii ar prefera să li se răspundă măcar la una din întrebări: a fost revoluţie sau lovitură de stat? În realitate, întrebarea provine dintr-o confuzie. Nu numai diversitatea şi numărul întrebărilor, dar şi tentativele politice insistente de a răspunde la ele în timpul scurt care s-a scurs de la evenimente, precum şi folosirea excesivă a lor în scopuri partizane, produc un fenomen dintre cele mai nocive: chiar dacă se spune adevărul, acesta nu mai poate fi crezut de generaţiile contemporane. Apoi, chiar şi cel care spune adevărul cu toată credinţa riscă să rostească doar adevărul lui. Istoricii nu se încumetă încă, pentru că este prea devreme şi pentru că nu au acces la documente. Mai există şi dezavantajul că anumite documente esenţiale au fost definitiv distruse, pot fi distruse în momentul unei schimbări a puterii politice sau vor fi distruse în viitor, înainte să le treacă termenul de prescripţie. Cititorilor din viitor trebuie să li se spună că în momentul acesta nici o mare bibliotecă a României nu poate pune la dispoziţie presa anilor 1990-l992, fie pentru că nu a colectat-o, fie pentru că o depozitează în magazii impenetrabile. O mentalitate înapoiată şi cumva iresponsabilă alimentează ideea că informaţia despre adevăr trebuie ascunsă acum, deoarece aparţine generaţiilor viitoare, Istoriei. Nimic mai periculos. Adevărul are funcţie continuă şi devine inutil pentru Istorie, pentru istoria care se creează în fiecare clipă, dacă este aflat atât de târziu încât să nu mai poată influenţa evenimentele în curs. Lecţia Istoriei s-ar reduce în fapt la o arheologie mentală. Acestea sunt simptomele unei naţiuni moarte, nu ale unei naţiuni vii. Sunt simptomele unei naţiuni care, pe măsură ce evoluează în Istorie, o şi îngheaţă imediat, sedimentând-o în straturi sterile sau, mai grav, propagandistice, motiv pentru care naţiunii române va continua să i se întâmple evenimente neprevăzute, produse de alţii sau apărute aleator. Este încă unul din motivele pentru care România trăieşte astăzi la întâmplare, chinuindu-se să gestioneze o sumedenie de probleme ţâşnite aparent din senin. Ele provin în realitate din trecut şi se desfăşoară ciclic în istoria noastră modernă şi contemporană. De ce? Pentru că România nu a rezolvat la timp niciuna din problemele sale structurale şi în primul rând cea a raportului armonic între societate şi stat, astfel că, la soluţii improvizate, Istoria a răspuns cu improvizaţii politice, economice şi sociale, lăsând mereu, la sfârşitul fiecărei fraze despre destinul naţiunii române, în loc de punct un semn de întrebare. Este, aşadar, datoria scriitorului să intervină, punând cu temeritate cuvântul acolo unde Istoria a lăsat doar un rând de punctepuncte.

De ce folosim cuvântul „revoluţie”? t

Mai întâi o precizare necesară. Aşa cum am arătat la începutul volumului l, atunci când folosim cuvântul revoluţie ne referim de obicei la partea violentă a evenimentelor, însă evenimentele sociale, politice sau militare concentrate în termenul de revoluţie sunt în realitate un proces politic sau politico-militar care se întinde pe o anumită perioadă de timp. Este perioada în care se produc transformări decisive, fundamentale, de trecere de la un sistem politic la altul, de la un regim la alt regim. De aceea, mai corect este a considera că ceea ce numim convenţional „revoluţia din decembrie 1989” a fost, din punct de vedere strict teoretic, un proces revoluţionar în care s-au regăsit câteva subcategorii istorice: subversiunea, diversiunea, greva generală, revolta populară, puciul, constituirea unui centru de putere, contrarevoluţia, lovitura de stat, contralo-’tvra de stat. Prin urmare, cei care întreabă mereu dacă a fost evoluţie sau lovitură de stat fac în primul rând o confuzie noţională. I ovitura de stat este de cele mai multe ori parte a unei revoluţii, nu echivalentul ei. Bineînţeles, evenimentele vor rămâne în istorie sub formula deja consacrată şi comodă de „revoluţia din decembrie”, cu toate că procesul revoluţionar poate fi corect limitat între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990. La 14 decembrie a avut loc la Iaşi prima tentativă de revoltă populară legată direct de schimbarea regimului politic. Nu discutăm deocamdată cum a fost pregătită şi de cine, dar în mod cert a fost legată de acelaşi fenomen care s-a produs cu succes la Timişoara şi s-a finalizat la Bucureşti. La 20 mai 1990 starea de legitimitate revoluţionară – care înlocuieşte legitimitatea politică a unui stat pentru o scurtă perioadă de timp – a încetat o dată cu primele alegeri confirmate oficial ca libere şi simultan cu formarea primului Parlament, adică a primei instituţii legitime a noului regim. Unii comentatori români şi câţiva analişti străini refuză termenul de revoluţie, deoarece definiţia sa, ca proces istoric, ar fi marxistă. Ei fac acest lucru de cele mai multe ori din dorinţa de a convinge că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat dată de Ion Iliescu şi de acoliţii săi prosovietici. Numai că, în teoria lui Marx, revoluţia la care se referă autorul este mai degrabă economică („Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut”), în decembrie 1989 nu am avut o revoluţie comunistă în sensul dat de Marx, chiar dacă puterea revoluţionară instalată cu ocazia evenimentelor a lansat programatic teza schimbării relaţiilor de producţie, în realitate, procesul de trecere de la proprietatea de stat comunistă la cea privată, capitalistă, nu s-a încheiat nici astăzi, fapt care distanţează încă o dată revoluţia din decembrie de ideea „rupturii” radicale. Pentru că avem de-a face cu un proces total diferit – trecere de la comunism la capitalism, nu de la capitalism la comunism – revoluţia din decembrie 1989 are în Primul rând un caracter politic, de răsturnare a unui regim totalitar. În mijlocul avalanşei de păreri şi aproximaţii cu preponderenţă Politice şi politicianiste, care continuă să se prăvale de pe înălţi-Adevărului în larga vale a Minciunii, o voce profesionistă a identificat din perspectivă istorică imaginea de ansamblu a evenimentelor din decembrie 1989, cea a istoricului şi politologului de la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Munchen, doamna Anneli Ute Gabanyi: „în contextul acestor revoluţii de tip nou, revoluţia română este cea care se apropie cel mai mult de modelul revoluţiilor europene clasice, de la glorioasa revoluţie engleză la revoluţia franceză, revoluţia americană şi până la revoluţia rusă a anului 1917”1. Alte afirmaţii ale A. U. Gabanyi nu rezistă, alternanţa opiniilor lucide cu cele politizate împiedicând-o pe autoare să emită o doctrină coerentă a revoluţiei „din decembrie 1989”. Pe fond, teoria revoluţionară din jurul evenimentelor decembriste transferă anacronismul unui astfel de eveniment petrecut la sfârşitul secolului al XX-lea anacronismului semantic al termenului de revoluţie, în istoriografia mondială, cu excepţia câtorva istoriografii rigide din Est, revoluţia nu mai defineşte astăzi decât evenimente din trecutul îndepărtat: Revoluţia Franceză, Revoluţia din 1848, Revoluţia americană, Revoluţia din Octombrie. Din păcate, în mentalitatea cetăţeanului de rând din România revoluţie continuă să însemne actul violent de răsturnare a Puterii. Reducţionismul acesta permite şi ideea simplă că revoluţia a avut un conducător, că fusese planificată de acesta, că a beneficiat de sprijinul unor forţe militare şi prin urmare trebuie învestit cu puterea politică a legitimităţii. Şi tot din păcate, căutarea unor definiţii şi analiza diferitelor terminologii ale unor categorii istorice sunt considerate sterile, forme de teoretizare complicată şi inutilă, de filosofare pe marginea unor acţiuni făcute de alţii, de cei care „au fost în stradă”.

Este o mare eroare să încerci construcţia unei societăţi fără bazele sale teoretice, doctrinare. Voi alege un singur exemplu pentru a demonstra necesitatea încadrării corecte a unor evenimente istorice în definiţii logice; se fac frecvent două afirmaţii: „poporul român este autorul revoluţiei” şi „revoluţia a însemnat înlăturarea violentă a regimului comunist”. Numai că revoluţionarii contestai în corpore că ei ar fi fost autorii violenţelor din decembrie, astfel încât agresiunea forţelor de ordine să fie considerată ca nejustificată, în ceste condiţii, violenţele au aparţinut altora şi teza conform căreia evoluţia, care este prin definiţie violentă, a fost făcută de poporul oman, cade. Aceeaşi capcană este întinsă multor teze revoluţionare, inclusiv celei care atribuie totul unei lovituri de stat. Cum aceasta nu se poate da decât din interiorul Puterii – de asta se şi numeşte lovitură de stat —, înseamnă că ceea ce numim „revoluţie” a fost o lovitură dată de Securitate, ceea ce însă o scoate pe aceasta complet din represiune şi o amplasează pe postamentul eroic al marelui eveniment istoric. Dacă preluăm teza că o grupare contesta-tară din interiorul PCR a dat lovitura de stat iarăşi ajungem într-o fundătură logică, pentru că trebuie demonstrată implicarea acesteia în declanşarea revoluţiei la Iaşi, în tulburările civile de la Timişoara şi de la Bucureşti până în 22 decembrie la prânz. Or, aşa cum am arătat în volumele precedente, membrilor unei conspiraţii poate să le crească o barbă de doi coţi tot conspirând, atât timp cât nu trec la o acţiune se pierd în istorie ca o barcă fără pânze. A existat ocazia Congresului al XlV-lea şi apoi a CPEx-ului din 17 decembrie – nu s-a mişcat nimic în partid. Nu se poate identifica nici măcar o implicare a grupului Iliescu înainte de 22 decembrie 1989. În sfârşit, pentru a epuiza tezele cele mai frecvente, este o speculaţie afirmaţia că Securitatea, Armata şi Miliţia puteau deveni peste noapte prooccidentale, că economia socialistă a României s-ar fi putut transforma în câteva luni în economie capitalistă şi, în sfârşit, că populaţia ţării şi-ar fi schimbat radical mentalitatea socialistă sau naţionalistă „înapoiată” şi ar fi legitimat o Putere anticomunistă care să judece şi să condamne vinovaţii de represiune, să oprească prin lege accesul comuniştilor la funcţii în aparatul de stat, să împiedice votul alegătorilor în favoarea unui partid comunist regrupat în partid social-democrat, populist şi unitar. Acum ştim că toate proiecţiile acestea uchronice erau şi imposibile.

Cauzele revoluţiei.

Fenomenul politico-militar din decembrie 1989, privit numai Prin faptul că s-a petrecut anume în decembrie 1989 cu desfăşurarea sa relativ cunoscută, nu a avut cauze multiple, aşa cum de regulă se începe o analiză despre un proces atât de complex, ci o singură sursă directă şi decisivă: hotărârea conducătorilor Uniunii Sovietice de a reforma sistemul comunist astfel încât el să se integreze sistemului politic mondial fără a afecta statutul de Mare Putere al URSS şi fără o modificare semnificativă a graniţelor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Eventual cu pierderi minime, dar oricum prin folosirea deplină a moştenirii celor 45 de ani de ocupaţie sovietică. Acest proiect a eşuat în cea de-a doua parte, însă are consecinţe atât de importante încât eşecul său a devenit nesemnificativ. El a folosit din plin cauzele interne, pe care le putem numi însă „aparent interne”, deoarece aparţineau sistemului. Uniunea Sovietică, prin Mihail Gorbaciov, a optat pentru o eliberare bruscă, neaşteptată a lanţului cu care înconjurase lagărul său comunist european, convinsă că acesta fusese suficient de prezent şi de vizibil încât să fie imaginat în continuare ca încă existent sau gata să se pună la loc în orice moment. Este teza prăbuşirii subite. Cealaltă teză este a unei eliberări gradate: „Gorbaciov a adoptat pentru Europa de Est o politică de schimbare prudentă, graduală şi limitată. Ea urma să atingă două obiective: să integreze aceste state economic, militar şi politic; să constituie un sprijin pentru propriul său plan de reforme”2. Această a doua teză se referă ipotetic numai la ideologia schimbării, nu şi la metodă, nu şi la factologic, izolându-se în timpi istorici mici. O seamă de legături, mai ales economice, o serie de considerente geografice şi geostrategice i-au făcut pe liderii moscoviţi să creadă probabil că, cerând din partea Occidentului garanţii ale neintervenţiei, mai ales economice, vechiul lagăr va rămâne ataşat de fostul său gardian într-o relaţie de prietenie care abandona dintr-o dată tot trecutul. Simptomul previzional pare împrumutat din câteva situaţii paradoxale şi totodată aberante petrecute la sfârşitul războiului, când deţinuţii din lagărele de exterminare naziste, abia eliberaţi, nu şi-au părăsit barăcile, încercând să reorganizeze funcţionalitatea lagărului ca adăpost împreună cu unii din foştii lor gardieni şi kappo. Aceeaşi Anneli Ute Gabanyi face o observaţie de bun-simţ: „în cazul revoluţiilor din anul 1989 nu este vorba numai de procese în cadrul fiecărui stat naţional, ci şi de revoluţionarea întregului sistem multistatal din Estul european, dominat de Uniunea Sovietică. Peste tot în statele din sfera sovietică avem de-a face cu mai multe niveluri de revoluţie care decurg paralel: revoluţii naţionale împotriva unei puteri dominante din afară, revoluţii politice împotriva propriilor regimuri dictatoriale şi revoluţii sociale de eliberare de sub sistemul comunist represiv”3. Revoluţia română nu a izbucnit izolat; a fost parte a procesului de revoluţionare a întregului Est şi din acest motiv îşi are principala cauză în decizia conducerii URSS de a revoluţiona sistemul. Tentative de revoluţie au mai fost în Ungaria, în Cehoslovacia şi în Polonia, dar până nu a decis Moscova că sistemul trebuie schimbat, nimic din structura regimurilor comuniste nu s-a clintit. Ca şi în România, cauzele interne ale Ungariei, Cehoslovaciei sau Poloniei ar fi pierit sub şenilele tancurilor, dacă nu apărea cauza internă a Uniunii Sovietice, transferată întregului sistem. Să lăsăm la o parte statele din Centrul Europei şi să răspundem la o întrebare simplă, lipsită de orice ireverenţă: îşi poate imagina cineva o revoluţie bulgară fără această decizie?

În încercarea de salvare a Rusiei prin renunţarea la Vechiul Imperiu pentru a putea construi în viitor, prin mijloacele politicii internaţionale şi prin condiţionări generate de rezervele sale naturale, un spaţiu nou al sferei sale de interese, România a fost încă o dată un caz special. Ea mai fusese caz special în timpul revoluţiei din 1848, când a deviat de la proiectul francmasonic şi s-a apucat să spargă unitatea procesului european de reformă politică prin cereri şi acţiuni strict naţionaliste (cazul Avram lancu); a mai fost caz special când trebuia să lupte alături de Puterile Centrale şi ea a luptat alături de Antantă, a semnat o pace separată cu Puterile Centrale, pe care apoi a anulat-o, obţinând de la învingători România Mare (cazul Ionel Brătianu); a fost caz special şi în timpul celui de-al doilea război mondial, salvând cea mai mare comunitate de evrei din Europa în timp ce era aliată a Germaniei naziste (cazul Ion Antonescu); caz special s-a numit România şi când a refuzat să rupă relaţiile cu China şi Israelul atunci când i-a cerut-o Moscova, pentru ca tot un caz special să fie atunci când a reuşit să scoată din ţară trupele sovietice (cazul Gheorghiu-Dej). Şi în perioada destructu-rării sistemului comunist din Europa, România a rămas singura ţară fără nici un gest de reformă şi ultima „eliberată” de programul gor-baciovist (cazul Ceauşescu).

Dar a fost eliberată România sau a hotărât ea în ultima clipă să se elibereze? Iată o întrebare fundamentală la care autor şi cititor trebuie să răspundă astăzi. Volumul de faţă îşi propune să pornească de la următoarea ipoteză:

Întârzierea reacţiei la reformele gorbacioviste avea nişte cauze atât de profunde încât nu pot fi căutate decât în naţiune. Deoarece naţiunea română nu reacţiona la schimbările din Europa (adică „mămăliga nu făcea explozie”), este perfect posibil ca:

1. Naţiunea să fi fost identificată ca solidară cu conducătorul ei sau

2. Era prea terorizată de Securitate ca să reacţioneze sau

3. Era prizoniera unei nostalgii naţionaliste, de izolare, total neconforme cu mersul politicii internaţionale.

Pentru toate cele trei puncte ale ipotezei există ipotetice răspunsuri identificabile în timpul evenimentelor pe care le vom numi convenţional „revoluţia din decembrie 1989”:

1. Revolta a fost provocată din afară.

2. Principalul inamic a fost arătat şi găsit în persoana (juridică) a Securităţii.

3. S-a dezlănţuit o campanie furibundă împotriva naţionalismului românesc pentru a ajuta naţiunea să se integreze noului curs internaţional, globalizant.

Această ipoteză are rolul unui aparat teoretic de lucru, motiv pentru care cercetarea va căuta să obţină (şi) alte răspunsuri la cele trei întrebări, dacă ele există. Analizând-o în detaliu, ne putem forma o opinie, fiecare dintre noi. Istoria nu este un sanatoriu, nici un azil de binefacere. Istoria creează uneori eroi, popoare şi naţiuni, alteori distruge, striveşte sau mutilează destine colective sau individuale. Istoria este făcută de anumiţi indivizi, de anumite structuri şi forţe, în locuri diferite şi în circumstanţe diverse şi se compune din Istorie creată şi Istorie trăită. Corespunzător acestor două fenomene, există oameni, structuri şi Puteri care fac istorie şi indivizi sau popoare care o trăiesc pe cea creată de primii. Teoria este mai veche, însă ea pare a se fi aplicat perfect în timpul schimbării de regim din România, astfel că merită a fi menţionată aici. În consecinţă, pe parcursul acestui volum ne vom întâlni cu personalităţi şi structuri care au creat sau influenţat decisiv cursul evenimentelor şi cu mulţi cetăţeni care doar le-au trăit.

Din această perspectivă, Ion Iliescu, figura cea mai controversată a revoluţiei, este în realitate un personaj marginal, alte personaje fiind determinante şi creatoare ale evenimentelor decisive.

Probleme de fond ale sistemului comunist.

Cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce s-a prăbuşit sistemul comunist?” este că marxismul şi prelungirile sale istorice – socialismul, comunismul, fascismul, nazismul şi terorismul arab – au fost opera unui dement. Karl Marx, un individ tarat de repetatele sale ratări literare, sociale şi politice, urmărit de complexul originii iudaice şi de instabilitate sufletească, a formulat o doctrină materialistă ale cărei origini s-ar afla în satanism4. Alţi câţiva indivizi bolnavi de ratare şi care îşi etalau maladia în domeniul ateismuluiMosses Hess, Proudhon, Bakunin, Kropotkin – au fundamentat o teorie a revoluţiei care va arunca omenirea în aer. Despre colegul său Proudhon, Bakunin scria: „Atunci când nu era obsedat de doctrina metafizică, era un revoluţionar din instinct; îl adora pe Satan şi proclama anarhia”5. Resortul lor sufletesc ar fi fost răzbunarea pe un Dumnezeu nedrept. Ei au pornit însă de la o falsă premisă. Cău-tând în materialism o abordare ştiinţifică, antireligioasă a lumii ei au produs de fapt o utopie, o formă de idealism excentric. Ernest Renan a explicat încă din 1869 de unde vine eroarea: „Ideea unui Dumnezeu sau a unor divinităţi protectoare ale inocenţei, răzbunătoare ale crimei, este antiştiinţifică. Dezvoltarea umanităţii provine exclusiv de la libertatea care este în om şi de la fatalitatea care se găseşte în natură”6. Şi pentru această afirmaţie a fost înjurat atunci Renan, dar cât de mult adevăr conţine!

Problema nu este însă Marx, ca individ, mesager al unui curent care specula slăbiciunile societăţii umane şi gravele erori ale Bisericii, ci faptul că sute de milioane de oameni l-au urmat. Doctrina lui a fost atât de atractivă pentru sute de milioane de indivizi urmăriţi de idealul egalităţii, al păcii şi bunăstării generale – adică de ceea ce defineşte massa în umanitate – încât la un moment dat poţi să crezi că dacă nu era Marx, ar fi fost un alt degenerat s-o formuleze. Marx a apărut pe fondul unei stări de aşteptare. Ceea ce se aştepta era rezolvarea problemei sociale prin intermediul societăţii. Marx a promis că societatea care poate rezolva problema socială este societatea comunistă. Asupra acestui aspect, Constantin Noica scria în exilul său de la Câmpulung Muscel că socialismul nu vrea să admită pe faţă că nu luptă contra bogatului, ci împotriva săracului, pentru că, în timp ce bogatului îi confiscă bunul, săracului îi fură idealul. Or, istoria comunismului ca sistem politic a demonstrat că tocmai problema socială a fost aceea pe care comunismul n-a rezolvat-o. Statele comuniste au rămas subdezvoltate, dependente de schimburile economice cu statele capitaliste dezvoltate, de furtul sau importul de tehnologie şi de legătura ombilicală cu marea finanţa internaţională. Statele comuniste s-au ocupat cu gestionarea sărăciei celor mulţi. Cunoscutul disident rus, Vladimir Bukovski a arătat că „ideea fundamentală a socialismului este «justa repartizare a producţiei» şi nu crearea ei, ceea ce face că orice «model» duce la epuizarea resurselor şi «repartizează» atâta vreme cât există ceva de repartizat”7. Pe acest fond, liderii comunişti se bucurau de toate privilegiile în numele massei. Activiştii comunişti ai României nu făcut excepţie, începuturile acestor atitudini putând fi localizate f’mpuriu, încă de pe vremea când se aflau în lagărul de la Vapniarka. În acel lagăr în care fuseseră deportaţi aproximativ l 100 de comunişti periculoşi, conducerea grupului deportat se bucura de toate privilegiile, reţinând pentru membrii săi de vârf alimentele, îmbrăcămintea, obiectele personale, banii arestaţilor, întrebaţi la un moment dat cum se face că liderii grupului comunist dintr-un lagăr încalcă principiul comunist al egalităţii şi îi deposedează pe membrii de rând de bunurile lor în folos propriu, răspunsul a fost elocvent: „Interesul clasei muncitoare cere ca, în condiţiile grele ale detenţiei, în lagăre sau închisori, vârfurile partidului să fie menţinute în condiţii cât se poate de bune, de muncă şi de hrană, fiindcă ei sunt de neînlocuit”8.

Comunismul a promis desfiinţarea statului şi eliberarea societăţii; comunismul a fost nevoit să apeleze la statul supercentralizat şi la dictatură, sufocându-şi societatea. Eşuând în principiul de bază al doctrinei sale, comunismul a eşuat pe toate planurile. Pentru cititorul român, scriitorul francez Thierry Wolton este cel care a concentrat cel mai bine într-o pagină eşecul marxismului: „încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea proletariatul, nemaiavând de pierdut, după Marx, decât lanţurile, purtător presupus al tuturor speranţelor revoluţionare, nu mai sărăceşte din cauza capitalismului, ci se îmbogăţeşte. Burghezia nu se proletarizează din cauza concentrării de capital, muncitorul se îmburghezeşte, obligând organizaţiile însărcinate cu apărarea lui să aleagă mai curând calea reformismului decât pe cea a revoluţiei. Organizat în sindicate, în partide sau în grupuri de presiune, proletariatul este din ce în ce mai conştient că democraţia îi poate servi interesele. Scăderea neîncetată a ratei de profit, care ar fi trebuit să condamne capitalismul la autodistrugere, se dovedeşte şi ea a fi o falsă lege. Pentru un motiv foarte simplu: munca omenească nu este singura sursă de bogăţie şi nici etalonul oricărei valori, cum gândeau Smith şi Richardo, doi economişti l-au influenţat pe Marx din acest punct de vedere.

Nici legea materialismului istoric nu este confirmată de istorie: India nu a cunoscut feudalismul, capitalismul nu s-a arătat în Rusia, burghezia germană şi-a ratat revoluţia etc. Cât despre revoluţia anunţată, ea nu va izbucni în ţările europene mai dezvoltate, cele în care legile marxiste despre capitalism ar fi trebuit să se aplice, ci în cele mai înapoiate, în sfârşit şi mai ales, lupta de clasă nu a fost niciodată motorul istoriei, o dovedesc marile evenimente ale secolelor al XlX-lea şi al XX-lea. Învins de logica gândirii, marxismul nu reuşeşte să domine o realitate care-i scapă, ba mai rău, care îi este străină. Adepţii săi se vor strădui să construiască o altă realitate, intrând într-o fantasmagorie socială care se va dovedi cea mai sângeroasă din istoria omenirii”9, în anul 1990, multe publicaţii – şi din Vest şi din Est – titrau: „Comunismul a fost învins!”. Realitatea politică imediată le dă dreptate. Poate cu o singură excepţie: comunismul a rămas neclintit în minţile oamenilor din componenţa massei ca un mare regret după o mare încercare existenţială pe care anumiţi duşmani: banul, arma nucleară şi computerul au ajutat-o să eşueze. Cine este massa? Massa este cea care a strigat „Baraba!” Apoi l-a aclamat pe Robespierre, pe Lenin, pe Mussolini, pe Hitler, pe Stalin, pe Ceauşescu şi pe Saddam. Massa este cea care, odată eliberată, continuă să-i înjure pe Soljeniţân, pe Goma şi mai ales pe Bukovski pentru că ei vor să existe un vinovat. Aceşti aşa-numiţi radicali refuză teoria conform căreia Istoria se petrece într-un moment, se scrie apoi şi după aceea se stochează într-o bibliotecă. Ei sunt cronicarii celui mai profund paradox uman – în timp ce Istoria este o ştiinţă despre trecut, i se cere omenirii să privească numai în viitor şi să nu se întoarcă la Istorie. Motivul este unul singur: Istoria nu cunoaşte doar eroi, ci şi vinovaţi. Şi când e vorba de vinovaţi în viaţă sau de state vinovate teza „să nu ne întoarcem în trecut, să-l lăsăm pe seama Istoriei” devine foarte activă, în realitate, nepedep-sirea vinovaţilor produce ea însăşi Istorie, de cele mai multe ori nedreaptă. Este cazul României şi al românilor. Probabil că nu în-tâmplător, în limba română – una dintre cele mai subtile în domeniul antifrazei şi al sensurilor conotative – există un cuvânt care sintetizează tot acest fenomen: înainte, înainte în limba română în-ainnâ şi viitor (în fată) şi trecut (de demult).

Mult înaintea lui Soljeniţân, un scriitor român fascinat de suc-cesul comunismului în Rusia s-a dus să vadă cum arată acea minune, să pipăie societatea egalităţii, libertăţii şi prieteniei şi să ţntâlnească. Massa în starea ei de fericire, întors la Paris, Panait Istrati publică la 15 octombrie 1929 cartea Spovedanie pentru învinşi, operă şocantă pentru materialiştii occidentali, care erau în realitate cei mai naivi idealişti. „Nu-i deloc vorba, aici, de socialism – scria Panait Istrati —, ci de o teroare care tratează viaţa umană ca material bun pentru război social. Se serveşte de el pentru triumful unei noi şi monstruoase caste, căreia îi plac la nebunie fordismul, americanizarea în economie, produsele cosmetice Coty, toaletele pariziene; castă crudă, avidă de dominaţie şi atât de belicoasă încât este gata să sară în grumazul Chinei, vinovată de a fi cutezat să se debaraseze de o concesiune datând din perioada ţaristă.” şi, mai departe, Istrati pictează un tablou realist al comunismului: „Această castă, ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită în majoritate dintr-o generaţie venită pe lume la începutul acestui secol. Ea nu ştie şi nu vrea să ştie nimic despre ceea ce a făcut grandoarea şi forţa idealismului revoluţionar rus de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreanţă roasă de molii, catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaşte decât cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este ciment şi armătură. Desfăşurări de steaguri; Internaţionala ascultată în picioare; colţuri ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte; stambe acoperite de fraze; fraze judecind viaţa; fraze confecţionate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal, despre care ea gargariseşte şi de care se serveşte pentru a domina”10. Dar în 1929 iluzia nu pierise, ci abia se ambala. I-au trebuit încă şase decenii pentru a se epuiza instituţional şi câteva zeci de milioane de victime pentru a-şi arăta adevăratul ohip: o speculaţie intelectuală care a folosit din plin prostia omenească. Comunismul a arătat în plan biologic cât de vulnerabil este omul dotat cu un creier ceva mai dezvoltat decât al urangutanului. Niciodată ca în cazul comunismului, intelectualii care au crezut în el nu au dat fără să vrea mai multă dreptate sfântului Toma din Aquino, care, după o operă monumentală şi după ce a condus omenirea din Evul Mediu în Renaştere, a rostit aceste cuvinte: „şi cu toate astea, nu ştiu nimic”. Important însă pentru contemporanii prăbuşirii sistemului comunist este că, mulţi ani înainte de prăbuşire, liderii comunişti sovietici au ştiut că se prăbuşeşte.

Criza de sistem a Uniunii Sovietice.

Mircea Eliade a arătat că la originea fiecărui mare eveniment se află un mit. Conform unei legende recente, în vara anului 1972, un ofiţer KGB, ministru de Interne al Georgiei comuniste, apoi prim-se-cretar al Partidului Comunist din Georgia, l-a invitat în vacanţă pe un foarte bun prieten al său, tot ofiţer KGB acoperit, însă rus şi la acea dată responsabil cu agricultura, apoi lider al organizaţiei de partid din Stavropol, pentru a petrece câteva zile împreună. Cu această ocazie, georgianul l-a dus pe rus să vadă ferma ţăranului Nadareşvili din centrul raional Abas. Deşi era interzis prin lege, el îşi cultiva pământul în sistem privat sub protecţia ministrului de Interne local. Ţăranul georgian proprietar producea de trei ori mai mult decât colhozul din localitate. Şase ani mai târziu, când rusul a devenit secretar cu agricultura în Secretariatul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, i-a dat un telefon prietenului său georgian şi i-a spus doar atât: „Ai avut dreptate – totul este o putreziciune!”. După încă şase ani, într-o seară de iarnă, georgianul îi va spune rusului: „Totul este stricat. Trebuie să schimbăm”. Pe georgian îl chema Eduard A. Şevardnadze, iar pe rus Mihail S. Gorbaciov. În 1972, Şevardnadze avea 45 de ani; Gorbaciov avea 41 de ani. În 1972 doctrina Brejnev era în plină acţiune şi Uniunea Sovietică îşi dezvolta expansiunea spre Orientul Apropiat, Asia şi Africa, sistemul de rachete balistice şi programul nuclear, precum şi programul de control prin mijloace politice a comerţului internaţional cu petrol, cheltuind miliarde de dolari pentru a susţine toate aceste proiecte, în timpul ăsta, cetăţenii sovietici nu prea aveau ce mânca, dar erau convinşi că Uniunea Sovietică apără pacea în lume şi construieşte cea mai bună dintre societăţi.

Realităţile lagărului comunist european. Privind retrospectiv neste istoria acestei contradicţii vom observa că un lider comunist anume a avut mereu în faţa ochilor realitatea ineficientei economice a sistemului comunist şi a inevitabilului său colaps. Acel om a fost Juri V. Andropov. Unul din marii asasini comunişti, Iuri Andropov H914-l984) a fost numit – în 1957, după episodul lui criminal din Ungaria – şeful aparatului de legătură şi control al URSS pentru ţările din lagărul comunist subordonat Moscovei, în această calitate, Andropov a organizat o consfătuire a partidelor comuniste şi muncitoreşti cu scopul de a stabili un sistem concret de conducere a lagărului comunist de către URSS (octombrie 1957), apoi a emis la un moment dat şi într-un mod cu totul neaşteptat (1960) doctrina „specializării economice” a statelor din lagărul comunist. Pentru a pune în aplicare proiectul unei integrări economice transfrontaliere, între diferite regiuni ale lagărului comunist european, el l-a folosit, peste încă patru ani, în 1964, pe un oarecare Valev. Se cunoaşte acum că România a fost una din tarile care s-au opus vehement acestor proiecte, în privinţa consfătuirii din 1957, Paul Nicu-lescu-Mizil afirmă că „sovieticii iau această decizie datorită faptului că linia naţională îşi crea loc tot mai larg în mişcarea comunistă. Ei se temeau de tendinţele centrifuge, de slăbirea rolului lor de conducător al mişcării”11. Când dă exemple însă, fostul lider comunist român nu poate cita decât China. Despre aşa-zisa „linie naţională” nici nu se putea discuta în România anului 1957, decât dacă Niculescu-Mizil se referă la epurarea evreilor. El crede că era naţionalismul în sine care s-a opus, însă „globalizarea” comunistă propusă de Andropov pornea de la raţiuni strategice de supravieţuire a sistemului sovietic. Prin „specializarea între ţări în domeniul agriculturii”, URSS viza organizarea unui nou tip de repartiţie între ţările lagărului comunist a producţiei agricole, dar nu numai, pentru că specializarea agricolă urmărea în plan secundar şi specializarea industrială. Unele ţări – RDG şi Cehoslovacia, de exemplu – trebu-*au să acopere, împreună cu URSS, nevoile industriale ale celorlalte state, specializându-se în agricultură doar pe produse animaliere, în timp ce ţări ca România, Bulgaria sau Ungaria deveneau mari producătoare de cereale, furaje şi, secundar, de produse industriale specifice, într-o discuţie cu Andropov, Gheorghiu-Dej a reuşit să amâne decizia asupra acestui proiect12. A fost vorba de vizita lui Iuri Andropov la Bucureşti, în 3 aprilie 1963, ocazie cu care a încercat să pledeze pentru „Uniunea interstatală pe ramuri de producţie”, precizând că „problema creării unui stat unic” nu este de actualitate, dar că „va veni vremea când se va pune această problemă”13. Cu această ocazie, Gheorghiu-Dej a fost foarte ferm, iar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Bârlădeanu au fost de-a dreptul violenţi. Emil Bodnăraş a avut o intervenţie categorică: „Noi suntem de acord cu ce a spus tovarăşul Hruşciov despre suveranitate, decât că suveranitatea nu trăieşte din declaraţii, ci prin fapte, acte concrete şi trebuie adus numai un acord perfect între declaraţii şi între actele concrete”14. Era o iluzie; se iluzionau şi unii şi alţii. La începutul anului 1964, Iuri Andropov testează din nou „terenul” integrării economice şi îl pune pe geograful E. B. Valev să publice articolul Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi URSS în nr. 2 /1964 din „Analele Universităţii din Moscova”. Proiectul viza un teritoriu de 150 000 km2, cu o populaţie de 12 milioane de locuitori, din care „România contribuia cu 42, Bulgaria cu 33 şi URSS cu 0,05”15. Cunoscutul istoric Dan A. Lăzărescu îşi va aminti că, în 1964, abia ieşit din închisoare, l-a întâlnit pe Costin Murgescu, cel desemnat să răspundă articolului lui Valev. Omul politic liberal va enunţa peste timp o opinie şocantă faţa de acel proiect: „Mă văd silit însă, ca economist, nu ca patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea susţine pe plan economic. Şi, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând”16.