Henry Lincoln s‑a născut la Londra, în 1930. Francofon pătimaş, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria şi cultura franceză, încă din copilărie, s‑a angrenat în studiul egiptologiei şi a învăţat singur să descifreze hieroglifele. Misterele care înconjoară Egiptul antic l‑au condus, în scurt timp, către alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile şi o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sută de scenarii pentru televiziune.

Cu toate că, de peste douăzeci de ani, cercetează enigmele istoriei şi o serie de subiecte ezoterice, Richard Leigh este, în primul rînd, romancier şi nuvelist. Născut în 1943, în New Jersey, şi‑a făcut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago şi la Universitatea din New York, de unde şi‑a obţinut diploma, începînd de atunci, a ţinut numeroase prelegeri la colegii şi universităţi din Statele Unite, Canada şi Marea Britanie.

Născut în Noua Zeelandă, în 1948, Michael Baigent este licenţiat în psihologie şi s‑a pregătit pentru cariera de profesor, în acelaşi timp şi‑a menţinut activ interesul pentru istorie, religie şi ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist, în această calitate, a călătorit în zone îndepărtate, cum ar fi Laos şi Bolivia, în 1976 a revenit în Anglia pentru a face cercetări în vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. După un foarte scurt timp, i‑a întîlnit pe Richard Leight şi pe Henry Lincoln şi s‑a implicat în investigaţiile legate de misterul de la Rennes‑le-Chateau.

INTRODUCERE

În 18 ianuarie 1982, The Holy Blood and the Holy Grail a fost lansată în Marea Britanie. Cinci săptămîni mai tîrziu, în 26 februarie, a apărut şi în Statele Unite, în lunile care au urmat apariţiei cărţii în aceste ţări ne‑am trezit prinşi într‑un adevărat vîrtej. Scrisesem o carte care ne aşteptasem să stîrnească controverse. Dar ne aşteptam să fie criticată aşa cum se procedează de obicei - în recenzii, de exemplu, scrise de cei cărora le înfruntasem concepţiile teologice şi istorice -, dar nu credeam că i s‑ar fi putut acorda mai mult decît atenţia cuvenită oricărei alte apariţii editoriale. Spre consternarea noastră, am devenit tot atît de celebri (sau, mai corect spus, notorii) ca nişte conspiratori care ar fi plănuit o lovitură de stat la Vatican. Nu am avut parte doar de recenzii. Am căpătat statutul protagoniştilor unui reportaj şocant, ai unui adevărat scandal de presă care umplea prima pagină a tuturor ziarelor. Era, sîntem de acord, o perioadă lipsită de evenimente: în Polonia se instaurase un calm relativ; nici o personalitate politică nu fusese recent împuşcată; Argentina încă nu invadase insulele Falkland. În lipsa a ceva cît de cît catastrofal care să electrizeze cititorii, am devenit favoriţii presei. Răspunsurile şi reacţiile publicului s‑au trasformat într‑un torent care se prăvălea nu numai în paginile ziarelor, ci şi asupra noastră, asupra editorilor şi a agenţilor noştri. Spectrul acestor opinii era atît de variat, încît aveai impresia că se referă la cărţi diferite. La o extremitate se situau laudele, care culminaseră cu o scrisoare ce considera volumul nostru „cea mai importantă lucrare a secolului" - o apreciere cu care nu avem cum să fim de acord. La polul opus, se situau afirmaţii care, deşi mai succinte, sugerau tot ce poate fi mai rău. În cazul nici unui alt eveniment editorial recent nu se mai iviseră atîtia Don Quijote care să se repeadă cu atîta înverşunare asupra unei singure biete mori de vînt.

Scandalul a luat amploare mai ales în urma emisiunii Omnibus de la BBC, în cadrul căreia Barry Morman ne‑a invitat împreună cu episcopul de Birmingham, Hugh Montefiore, şi istoricul Marina Warner. Dînd întru cîtva dovadă de naivitate, noi am acceptat invitaţia de a participa la emisiune, încrezători ca un miel care nu ştie că e dus la tăiere. Pe un ton convingător, producătorul ne‑a asigurat că era vorba de o „discuţie" care ar fi oferit ocazia unei cercetări amănunţite a ipotezelor lansate de cartea noastră. Definiţia dată de el termenului „discuţie" ni se pare azi cît se poate de nepotrivită. Pentru noi, „ambuscada organizată de urmaşii Inchiziţiei" descrie mult mai fidel cele ce au urmat. După ce Barry Norman a prezentat, în grabă, ceva care avea doar o vagă asemănare cu lucrarea noastră, Marina Warner şi episcopul au început să lanseze acuzaţii de pe o listă deja întocmită şi atît de stufoasă încît nu mai era nevoie de nimic altceva pentru ca, atît cartea noastră, cît şi noi înşine, să fim arşi pe rug fără întîrziere. Ca să continuăm metafora, eram victimele unui blitzkrieg. Generalităţi banale şi trivialităţi pedante erau lansate împotriva noastră de o adevărată flotilă aeriană. Le‑am fi putut respinge pe toate, aşa cum am şi făcut cu o bună parte dintre ele. Dar unei voci care îşi atribuie autoritatea deplină îi este suficientă o clipă pentru a stigmatiza o carte - eti‑chetînd‑o drept iresponsabilă, neverosimilă, nedocumentată sau, pur şi simplu, proastă. Şi e nevoie de ceva mai mult timp ca să respingi astfel de acuzaţii. Aşa ceva se face punct cu punct, enu‑merînd exemple adecvate. Trebuie să te adînceşti în detalii şi în subtilităţi academice, ceea ce nu se face la o televiziune care se respectă, care îşi desfată telespectatorii mai degrabă cu un măcel sîngeros decît cu un schimb sec de informaţii. Pentru fiecare jumătate de duzină de obiecţii ridicate de criticii noştri din studio ni s‑a permis să dăm câte o singură replică; iar cînd emisiunea a fost difuzată în 17 ianuarie, chiar şi puţinele noastre intervenţii au fost trunchiate. Contribuţia fiecăruia dintre noi a fost redusă la unul sau două comentarii superficiale. Şi asta a fost tot. Ca urmare, „discuţia" la care au asistat cei ce au văzut emisiunea era cît se poate de diferită de aceea care avusese loc în studio. Au fost mulţi cei care, ulterior, au remarcat că, după toate aparenţele, nu prea ni se oferise ocazia să ne exprimăm punctul de vedere, în realitate, am avut ceva mai multe şanse de a ne apăra, dar cele mai multe dintre vorbele noastre s‑au pierdut în camera de montaj.

Fireşte, astfel de lucruri se întîmplă des în lumea televiziunii - o lume care ne era destul de familiară pentru ca să nu putem spune că am fost surprinşi. Dar, din păcate, s‑au pierdut momente extraordinar de comice. De exemplu, la un moment dat, Barry Norman l‑a întrebat pe episcopul de Birmingham dacă lucrările de genul celei publicate puteau fi considerate „periculoase". „Indiscutabil", a răspuns prelatul, care nu citise decît ultimele două capitole. Cartea noastră, a afirmat el, era o exploatare neruşinată a sexului, o goană după senzaţional. O linişte împietrită a cuprins studioul. Sex? Scrisesem o carte despre sex? Stupefiaţi, ne‑am uitat unul la altul, fiind pe punctul să ne întrebăm dacă nu cumva vreun tipograf cu mintea rătăcită ne inserase în volum cîteva pagini din Kama Sutra. Ori poate înlocuise una dintre ilustraţii cu nudul unui templier. După aprecierea noastră, pe o scară a sexualităţii, cartea se afla undeva sub Giulgiul de la Torino - care, la urma urmelor, deşi reprezintă un bărbat dezbrăcat, nu a atras niciodată prea mult interes din acest punct de vedere.

Capul lui Barry Norman a zvîcnit - exact mişcarea pe care o faci cînd încerci să‑ţi scoţi apa din urechi. Chiar şi Marina Warner părea vădit stînjenită. Noi am fost tentaţi ca, mai degrabă la modul ironic, să‑l întrebăm pe episcop ce carte citise de fapt. Dar, înainte de a apuca să o facem, Cel de Sus a intervenit sub forma unui tehnician care a dat buzna în studio şi ne‑a cerut să reluăm scena. Ceva mersese anapoda, ne‑a explicat el, poate că vreun gremlin dereglase aparatura. Ca urmare, Barry Norman şi‑a repetat întrebarea. Episcopul, care între timp îşi dăduse seama că o făcuse de oaie, s‑a grăbit să profite de ocazie. Cartea noastră putea fi considerată „periculoasă"? Cîtuşi de puţin, a replicat el, cu o seninătate îngerească. Dimpotrivă, era convins că lumea creştină avea puterea de a ignora provocarea noastră. Şi, pentru că intenţia noastră nu era să demolăm creştinătatea, nu ne‑am permis să‑i punem la îndoială optimismul.

Dar, aşa cum am spus, această secvenţă, ca şi multe altele, a fost tăiată în întregime. Totuşi, pentru lovitura nu tocmai onorabilă care ne fusese dată în emisiunea Omnibus, existau circumstanţe atenuante: tipul programului, puţinul timp alocat, exigenţele specifice televiziunii. Şi, la urma urmei, ne aşteptam ca lucrarea noastră să fie atacată şi răstălmăcită, însă ceea ce nu se poate trece cu vederea este încercarea vădită a BBC -ului de a‑l prezenta pe ducele de Devonshire într‑o lumină ridicolă, ceea ce pare să fi fost principala intenţie a producătorului, în cartea noastră, exprimîndu‑ne fără echivoc, am stabilit că este posibil ca unii membri ai familiei Devonshire să fi fost singurii deţinători ai unor informaţii semnificative. Declaraţia este bazată pe anumite dovezi datînd din secolul al optsprezecelea ca şi pe comentariile făcute, în zilele noastre, de un membru al unei ramuri colaterale a familiei, care nu poate fi asociată, în mod direct, chiar cu ducele. Cu răbdare şi cu conştiinciozitate, i‑am dat aceste explicaţii producătorului, care ne presa, insistînd asupra subiectului. Dar el era hotărât să dezgroape cîteva aspecte senzaţionale legate de Marea Britanie, aşa că, din exces de zel, a ajuns la Chatsworth ca să‑l intervieveze personal pe duce. Pentru ca totul să pară cît mai dramatic, l‑a pus pe acesta în faţa unei afirmaţii pe care noi nu am făcut‑o niciodată. Excelenţei Sale i s‑a relatat că, într‑un volum în curs de apariţie, se menţiona că familia Devonshire ar fi descins direct din Isus. Cum era de aşteptat, ducele s‑a simţit ofensat. „Ce infamie!", a exclamat, indignat. Pentru că nu ne aparţinea, afirmaţia căreia el îi dădea replica a fost tăiată din forma finală a emisiunii. Telespectatorii l‑au văzut doar pe duce, care exclama „Ce infamie!", referindu‑se la nu se ştie ce. Răspunsul ar fi putut fi dat unei întrebări legate de tactica francezilor în bătălia navală de la Quiberon Bay din 1759 sau de calitatea tweed‑ului englezesc de azi.

Pe parcursul emisiunii Omnibus, episcopul de Birmingham a susţinut că existau nu mai puţin de „şaptezeci şi nouă de mistificări" în doar două capitole - singurele două capitole pe care le citise. O astfel de acuzaţie, făcută de un personaj atît de ilustru, părea să fie autentică - o judecată de necontestat, rostită de însuşi Vocea Adevărului; ca urmare eram definitiv osîndiţi. Ştire pe care ziarele, radioul şi televiziunea au preluat‑o ca atare şi au răspândit‑o pe întreg mapamondul. „Aţi fost criticaţi de un episcop", ne‑a spus, îngrijorat, un cunoscut care ne‑a sunat tocmai din Statele Unite. „Sînteţi cumva în pericol?"

 Nu era cazul să ne alarmeze perspectiva de a fi atacaţi de un detaşament de episcopi - un comando de terorişti cu mitre, cu cîrjele episcopale transformate în aruncătoare de flăcări şi cu măşti de ski a la SAS peste patrafirele şi mantiile fluturînde. Dar, prima oară cînd am fost învinuiţi pentru existenţa a şaptezeci şi nouă de erori, am rămas, pe moment, înmărmuriţi. Era oare posibil să fi greşit de şaptezeci şi nouă de ori? Mărturisim că a existat o nelinişte pasageră, o clipă în care ne‑am îndoit de noi înşine. Dar, în săptămîna următoare, la solicitarea noastră, episcopul a binevoit să ne transmită lista dactilografiată a „erorilor" pe care pretindea că le‑am fi comis. Era un document întru totul original. Admitem că episcopul descoperise într‑adevăr patru greşeli minore. Afirmaserăm, în mod eronat că, în epoca lui Isus, Palestina era împărţită în două provincii. Aşa cum prelatul observase în mod corect, era, de fapt, formată dintr‑o provincie şi două tetrarhii. Spuseserăm şi că informaţia că Isus ar fi fost dulgher provine din Evanghelia după Luca. Episcopul avea şi aici dreptate, e vorba de Evanghelia după Marcu. De asemenea, un zeţar neatent, a cărui eroare ne scăpase printre degete, plasase existenţa lui Iulius Africanul în secolul al treilea în loc de secolul întîi; iar un redactor scrisese, probabil din greşeală, în manuscris „cetatea Efes din Grecia", în loc de „cetatea grecească Efes". Efes se află, desigur, în Asia Minor.

În aceste patru privinţe, nu puteam decît să ne recunoaştem vinovăţia. Episcopul avea dreptate, căzuserăm în greşeală şi se cuvenea să‑i acceptăm corecturile. Dar ce era cu celelalte şaptezeci şi cinci de mistificări pentru care mass‑media, citîndu‑l pe înaltul prelat, cerea sus şi tare să fim traşi la răspundere? Efectiv, toate s‑au dovedit a nu fi denaturări ale faptelor, ci doar erori de interpretare - sau, mai exact, aspecte controversate, pentru că modul în care ar trebui înţelese este încă obiectul unor dezbateri. Noi „păcă‑tuisem" doar neprivindu‑le prin prisma tradiţiilor existente. De exemplu, episcopul listase drept „erori" o serie de afirmaţii asupra cărora „se mai poate discuta", iar explicaţiile oferite de noi nu erau „susţinute de majoritatea specialiştilor" - spunea el, referindu‑se, bineînţeles, la cercetătorii tradiţionalişti care îi împărtăşeau părerile, în aceeaşi listă indusese şi menţionarea unui text apocrif, pe care el nici nu îl cunoştea, nici nu îl avea în biblioteca personală, cu toate că este uşor de procurat, atît în ediţie cartonată cît şi în ediţie broşată. Cu alte cuvinte, eram greşeala noastră că textul lipsea din propria lui bibliotecă. Totodată, episcopul etichetase drept greşeală o referinţă care i se părea lipsită de sens - explicaţia se afla în primele capitole ale cărţii, pe care el nu citise, în sfirşit, noi susţineam că „Evangheliile nu sînt altceva decît nişte documente istorice, ca oricare altele", iar el considera asta o altă eroare. „Nu, a afirmat, sînt documente unice, prin care veştile bune aduse de Hristos ne sînt redate sub forma unor cronici." Orice ar putea însemna asta, nu putem fi încriminaţi pentru mistificare. Dacă păcătuim cumva, o facem doar prin faptul că părerea noastră despre Evanghelii nu coincide cu a episcopului.

Iată deci pentru ce anume ne încriminase episcopul de Bir‑mingham. În lumina celor de mai sus, condamnarea noastră pentru „şaptezeci şi nouă de mistificări" apare ca fiind cel puţin puerilă, ca să nu spunem eronată. Totuşi, cele mai multe critici venite din partea instituţiei bisericeşti, sînt, în esenţă, de aceeaşi natură, în cartea noastră, ne referim la ceea ce este posibil şi probabil din punct de vedere istoric şi, ori de cîte ori faptele sînt cunoscute, la realităţi istorice. Criticii noştri teologi, dintre care cei mai mulţi nu sînt specialişti în istorie, ne puteau ataca doar din punctul de vedere al credinţei religioase. Credinţa nu oferă cea mai bună perspectivă asupra istoriei, dar mulţi dintre criticii noştri nu aveau de ales. Aveau impresia că atacasem anumite interese pe care ei se simţeau obligaţi să le apere, apelînd la argumente oricît de şubrede.

„Cartea dumneavoastră nu s‑a bucurat de o primire favorabilă din partea autorităţilor bisericeşti", puteau să ne spună acum reporterii de radio şi televiziune şi ar fi fost sinceri - deşi totul era stupid. Ca şi cum lucrurile s‑ar fi putut petrece şi altfel. Ca şi cum ar fi fost de aşteptat ca oricare episcop creştin să spună „Aveţi dreptate" şi să ne predea mitra.

Eram, de asemenea, blamaţi pentru că făcusem speculaţii. Dar noi recunoscusem asta. Am cerut să fie luat în consideraţie faptul că declarasem explicit că nu era vorba decît de nişte ipoteze, iar ipotezele nu se pot baza decît pe nişte speculaţii. Raritatea informaţiilor demne de încredere referitoare la problemele ridicate de Biblie îl obligă pe orice cercetător al domeniului să recurgă la speculaţii, dacă nu cumva preferă să păstreze tăcerea. Desigur, speculaţiile nu trebuie făcute la întîmplare, este necesar să fie încadrate în contextul informaţiilor istorice existente. Dar ideea este că nu poţi decît să faci presupuneri - să interpretezi mărturiile insuficiente şi de multe ori neclare. Studiile biblice implică speculaţia, la fel şi teologia. Evangheliile sînt documente sumare, ambigue şi adeseori contradictorii, în ultimele două mii de ani, oamenii au purtat nu numai discuţii aprinse, ci şi războaie, fără să se pună de acord asupra sensului anumitor pasaje, în coagularea tradiţiei creştine, un singur principiu a fost stabilit definitiv: în trecut, de cîte ori se confruntau cu una dintre numeroasele ambiguităţi din scriptură, autorităţile ecleziastice făceau speculaţii legate de sensul acesteia. Concluziile la care s‑a ajuns astfel, odată acceptate, au fost păstrate cu sfinţenie, devenind dogme şi - în mod eronat - după cîteva secole au ajuns să fie considerate fapte dovedite. Dar aceste concluzii nu sînt cîtuşi de puţin fapte. Sînt speculaţii şi interpretări adunate într‑o tradiţie; şi, permanent, greşim considerînd tradiţia adevăr.

Un singur exemplu ar trebui să fie suficient pentru a ilustra acest proces. Conform celor patru Evanghelii, Pilat se referă la Isus numindu‑l „regele iudeilor" şi o inscripţie cu această titulatură este fixată de cruce. Dar nu ni se relatează nimic mai mult. Evangheliile nu povestesc dacă titulatura este justificată sau nu. La un moment dat, în trecut, cineva pur şi simplu a presupus că titlul fusese dat în bătaie de joc, iar cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi acceptă, orbeşte, ca dovedit faptul că Isus a fost numit astfel în derîdere. Dar nu există absolut nici o dovadă în acest sens. Citind Evangheliile fără nici o idee preconcepută, nu poţi găsi nimic care să sugereze că titulatura nu ar fi fost folosită cu toată seriozitatea, că nu ar fi fost perfect justificată. Din punctul de vedere al Evangheliilor, Isus poate să fi fost regele evreilor şi să fi fost recunoscut ca atare de către contemporanii săi, inclusiv de Pilat. Doar tradiţia ne spune că nu ar fi aşa. Acest raţionament li se pare dubios comentatorilor de astăzi ai Bibliei numai datorită tradiţiei creştine. Cînd am sugerat că Isus ar fi putut fi, în realitate, „regele iudeilor", nu am contrazis faptele, ci numai o veche tradiţie, un sistem de credinţe încetăţenit şi bazat pe interpretarea speculativă făcută de cineva.

„Nu vă puteţi dovedi concluziile", este un alt cap de acuzare ridicat împotriva noastră de reporteri şi de teologi - ca şi cum s‑ar fi aşteptat să le oferim o declaraţie dată sub jurământ, semnată de Isus însuşi şi corespunzător atestată de martori şi de un notar. Bineînţeles că nu ne puteam „dovedi" concluziile. Aşa cum am tot repetat şi subliniat chiar în carte, am prezentat o simplă ipoteză. Dacă am fi putut să o dovedim, nu ar mai fi fost o ipoteză, ar fi fost o realitate; şi nu ar mai fi existat nici o controversă, ci doar o dezvăluire senzaţională, un fapt împlinit. Dar, în contextul existent, ce ai constitui o „dovadă" autentică? Din tot ce ni se relatează în Noul Testament, poate fi ceva astfel „dovedit"? Evident, răspunsul este „nu". Cînd e vorba de Noul Testament, nimic nu poate fi demonstrat fără drept de apel. Dacă noi nu ne putem „dovedi" concluziile, tot aşa nu poate fi dovedit că Isus s‑a născut din fecioară, că a păşit peste ape, că a înviat din moarte, într‑adevăr, nu putem „dovedi" nici măcar că Isus a fost un personaj istoric. De fapt, numeroşi autori de ieri şi de azi au adus argumente convingătoare că nu a fost aşa.

În ultimă instanţă, problematica „dovezilor" iese din discuţie. Dată fiind lipsa mărturiilor, atît documentare cît şi arheologice, aproape nimic - sau chiar nimic - legat Isus nu poate fi „dovedit". Ceea ce au la dispoziţie majoritatea cercetătorilor este evidenţa, iar „evidenţă" nu înseamnă „dovadă". Cînd ne referim la studiul Noului Testament, evidenţa nu poate „demonstra" nimic, poate doar sugera gradul de plauzibilitate al relatărilor sau probabilitatea, mai mare sau mai mică, ca acestea să corespundă adevărului. Această evidenţă trebuie studiată, evaluată şi interpretată pentru a trage nişte concluzii demne de încredere: de exemplu, că o anumită succesiune a evenimentelor este mult mai verosimilă decît alta. Dacă se procedează astfel, problema se reduce la una de bun‑simţ şi de cunoaştere a condiţiei umane. Este evident mult mai verosimil ca un om să se fi căsătorit, să fi procreat şi să fi încercat să cîştige un tron decît să fi fost născut de o fecioară, să fi mers pe apă şi să se fi ridicat din morţi.

În ciuda afirmaţiilor teologilor şi reporterilor, declaraţia de mai sus nu constituie „un atac asupra însăşi esenţei creştinătăţii şi a etosului creştin". Pentru că acestea rezidă în învăţăturile lui Isus. Învăţături care, din cele mai multe puncte de vedere, sînt unice, însăşi exprimarea acestora este „noua învăţătură", ele sînt „veştile bune" destinate umanităţii şi sînt justificate prin ele însele. Nu trebuie să fie susţinute de detaliile unei biografii miraculoase şi mai ales nu de acel tip de amănunte supranaturale care caracterizează rivalităţile dintre divinităţile lumii antice. Dacă învăţăturile au nevoie de asemenea detalii, asta conduce la o altă concluzie: fie că învăţăturile au serioase imperfecţiuni, fie că, ceea ce este mai plauzibil, credinţa creştinilor lasă de dorit. Un creştin adevărat ar trebui să înţeleagă că adevărata însemnătate a lui Isus stă în învăţăturile pe care s‑a străduit să le răspîndească. Iar acestea nu pot fi anulate dacă se dovedeşte că au fost elaborate de un om care a fost soţ şi tată. Şi nici nu sînt mai întemeiate dacă provin de la un bărbat cast.

Cei mai mulţi dintre teologii şi clericii de rang înalt care ne‑au criticat erau protestanţi. De fapt, majoritatea erau anglicani, ca episcopul de Birmingham, în timp ce biserica catolică a păstrat tăcerea asupra subiectului. Dar un fost important funcţionar ne‑a mărturisit că - deşi nu se va face niciodată o declaraţie oficială în acest sens -, la nivele superioare ale ierarhiei catolice, a fost recunoscută, în cadru restrîns, dacă nu absoluta veridicitate, cel puţin plauzibilitatea concluziilor noastre. Şi, în timpul unei discuţii radiodifuzate din cadrul campaniei de promovare din Statele Unite, am evaluat implicaţiile cărţii împreună cu dr. Malachi Martin, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai Vaticanului şi un fost membru al Institutului Pontifical, în final, concluzia domniei sale a fost că, din punct de vedere teologic, nu există obiecţii legate de supoziţia că Isus s‑ar fi căsătorit şi ar fi procreat.

Puţini dintre istoricii reputaţi au binevoit să ne acorde atenţia lor. În lumina unor consideraţii ulterioare, ne‑am dat seama că acest lucru nu este chiar atît de surprinzător. Savanţii, ca şi politicienii, sînt prudenţi. Condamnarea noastră definitivă ar fi putut genera, în viitor, o serie de complicaţii - s‑ar fi putut întîmpla să iasă la iveală documente care să vină în sprijinul concluziilor noastre. Iar să ne susţină ar fi putut fi încă şi mai riscant - se punea problema deplasării reputaţiei profesionale în prima linie a unei controverse potenţial explozive, în concluzie, pentru istorici era mult mai înţelept să se eschiveze, să nu‑şi facă cunoscută părerea, păstrînd tăcerea cu sfinţenie sau, după caz, să adopte o atitudine condescendent olimpiană, superioară şi ironică. Prin astfel de mijloace, lucrarea noastră putea fi minimalizată pînă la proverbialul statut de furtună într‑un pahar cu apă, evitîndu‑se cu abilitate orice confruntare cu materialele pe care le aduce în discuţie.

Cu toate acestea, cînd şi cînd, ne loveam de o împotrivire stranie, alimentată de înfrigurata disperare a unui bastion asediat de barbari sălbatici. Astfel, Marina Warner nu ne‑a atacat doar în Omnibus, ci şi în recenzia semnată de ea în The Sunday Times (ediţia londoneză), în această recenzie (care a fost etichetată de un comentator drept „cea mai grosolană recenzie a anului", iar un altul a considerat‑o, pur şi simplu, isterică), doamna Warner ne‑a criticat cu asprime şi pentru că ne‑am încrezut în anumite surse de informare îndoielnice - surse la care, de fapt, noi nici nu apelasem, în The Times Literary Supplement, Jonathan Sumption ne‑a blamat din aceleaşi motive. El a citat, ca exemplu de utilizare a unei surse nedemne de încredere, o referinţă pe care nu ştia că o găsisem chiar într‑o lucrare a Marinei Warner. Doctor Sumption ne‑a taxat cu o medie de o eroare pe pagină. Cînd reporterul de la Telegraph l‑a rugat să menţioneze cîteva astfel de erori, dr. Sumption a devenit brusc foarte vag.

Criticile istorice întemeiate de care am avut parte pot fi încadrate în două categorii. Unele, incontestabil valide şi de valoare, ne‑au corectat în ceea ce priveşte anumite aspecte specifice - statistici, da’te, titluri nobiliare, terminologii şi alte amănunte într‑adevăr eronate, dar care nu afectau argumentele, ipotezele şi concluziile noastre. Au fost totuşi şi istorici care au pus la îndoială metodele noastre generale de abordare a subiectului. Aceştia au susţinut că nu am procedat „ca la carte". Comparate cu standardele cercetării academice consacrate, metodele noastre nu respectau regulile, erau cît se poate de neortodoxe, neobişnuite şi chiar eretice. Nu ţinusem cont de anumite proceduri ştiinţifice conservate cu sfinţenie, de precauţii dogmatice de abordare. Demostrasem astfel, spuneau ei, că nu eram decît nişte amatori, nişte diletanţi care nu prezentau nici o garanţie şi care nu trebuiau luaţi în consideraţie. Mai mult, săvîrşisem infracţiunea de a nesocoti suveranitatea „experţilor", încălcîndu‑le teritoriul, în consecinţă, nu puteam fi priviţi decît cu o serioasă şi îndreptăţită dezaprobare.

Studiasem temeinic tehnicile „oficiale" de cercetare academică şi, efectiv, ştiam destul de bine cum să le punem în practică. Dacă n‑am fi recurs la metodele noastre, ca ei am fi procedat. Nu ne‑am străduit să scriem un bestseller, aşa cum credeau, literalmente, fundamentaliştii creştini. Totodată, nu am intenţionat să scriem o carte care să li se adreseze, în exclusivitate, specialiştilor - şi care ar fi putrezit pe rafturile bibliotecilor. Dimpotrivă, am dorit ca, fără să compromitem integritatea lucrării noastre, aceasta să fie accesibilă marelui public. (La urma urmelor, aveam de spus o poveste foarte interesantă şi nu am vrut să o transformăm într‑o comunicare seacă, ci într‑o istorisire captivantă.) Am făcut eforturi pentru ca cercetarea noastră să respecte cele mai riguroase criterii. Dar am decis să‑i prezentăm rezultatele sub forma unei lecturi cît se poate de antrenante.

În ultimă instanţă, modul nostru de lucru a fost dictat de cu totul alţi factori, mult mai importanţi. De fapt, a fost impus de specificul subiectului abordat. Materialul nostru documentar a acoperit un spectru diversificat, de mare anvergură, în ceea ce priveşte provenienţa, tipul şi cronologia. Am fost nevoiţi să‑l sintetizăm într‑o succesiune coerentă de informaţii, de la Noul Testament pînă la o societate pe jumătate secretă din Europa zilelor noastre şi de la Evanghelii şi de la legendele Graalului pînă la reportajele de actualitate din ziarele contemporane. Pentru o astfel de întreprindere, tehnicile academice de lucru erau extrem de inadecvate. Necesitatea interconectării aspectelor atît de diversificate ale subiectului atacat ne‑a obligat să adoptăm şi să perfecţionăm un mod de abordare comprehensibil, bazat mai degrabă pe sinteze decît pe tradiţionalele analize. (Această abordare este explicată pe larg chiar în carte, în subcapitolul „Nevoia de a sintetiza".)

O astfel de tehnică a fost bine‑venită mai ales din cauză că metodele tradiţionale îşi demonstraseră deja ineficienţa în ceea ce priveşte cercetarea unor domenii atît de vaste precum cele acoperite de materialul nostru, în plus, investigaţiile noastre pătrundeau în sfere care, în cercurile academice, erau considerate suspecte. Orice perioadă a unei epoci trecute ai examina, este imposibil să nu întîlneşti o serie de aparente anomalii - incidente, fenomene, grupuri sau indivizi care îţi atrag atenţia asupra lor, dar care lasă impresia că nu s‑ar încadra în fluxul acceptat al evenimentelor istorice. Cînd sînt confruntaţi cu astfel de evenimente, istoricii cei mai ortodocşi preferă să le igno’re, să le excludă, considerîndu‑le anomalii ocazionale, periferice, neesenţiale. De aceea Nostradamus, de exemplu, are statutul unui personaj straniu, dar irelevant, şi nu i se acordă suficientă atenţie cînd se studiază istoria Franţei din secolul al şaisprezecelea, în acelaşi mod sînt tratate majoritatea problemelor referitoare la Ordinul Cavalerilor Templieri, care apar doar ca note de subsol în relatările despre cruciade. Prin însăşi specificul lor, societăţile secrete îi pun adesea în încurcătură pe istorici; neavînd intenţia să‑şi mărturisească ignoranţa, aceştia preferă să minimalizeze importanţa subiectului. Francmasoneria - pentru a cita un singur astfel de exemplu - este de o importanţă vitală pentru tot ce ţine de aspectele sociale, psihologice, culturale şi politice ale istoriei Europei din secolul al optsprezecelea, ca şi pentru întemeierea Statelor Unite; cu toate acestea, majoritatea manualelor nici măcar nu o pomenesc. Multe dintre cele mai importante evenimente istorice nu se regăsesc în documentele existente. Pare să fie o tactică implicită - tot ceea ce nu este complet şi satisfăcător atestat se consideră irelevant şi, în consecinţă, nu merită să fie luat în discuţie.

Pînă nu demult, rozicrucienii din secolul al şaptesprezecelea nu erau luaţi în seamă, fiind consideraţi o sectă de lunatici; iar spectrul disciplinelor cunoscute sub apelativul „ezoterice" - astrologia, alchimia, Cabala, tarotul, numerologia şi geometria sacră - erau, de asemenea, etichetate ca nesemnificative şi puse sub interdicţie, în prezent, datorită activităţii desfăşurate de regretata Frances Yates, de colegii săi de la Warburg Institute, asemenea subiecte pot fi privite în perspectivă şi astfel ele devin într‑adevăr importante. Misterioşii şi evazivii rozicrucieni pot fi acum percepuţi ca avînd un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor care au condus la declanşarea Războiului de Treizeci de Ani şi la întemeierea Societăţii Regale din Anglia. Iar disciplinele ezoterice nu mai sînt considerate simple ciudăţenii cu vagi tangenţe la istoria occidentală, ci o cheie vitală pentru înţelegerea Epocii Renaşterii. Oricum, aceste „aberaţii" se încadrează în curentul principal al istoriei mai bine decît subiectele de obicei etichetate ca atare.

O mare parte dintre materialele folosite de noi erau, din punct de vedere academic, suspecte de „ezoterism" sau de un pretins rozi‑crucianism, motiv pentru care numai cîţiva istorici le‑au luat în discuţie. Existau puţine cărţi demne de încredere şi foarte puţine conexiuni relevante fuseseră făcute. Am fost deci forţaţi să desţelenim noi terenuri, con‑fruntîndu‑ne cu anomaliile şi chiar reconsiderîndu‑le cu suficientă flexibilitate, în urma unei abordări comprehensive. A fost necesar să stabilim conexiuni noi, să găsim adevăratele legături către domenii astăzi uitate, să readucem anumite subiecte tabu la statutul lor iniţial. Şi a trebuit să cercetăm lucrările unor scriitori ocultişti şi mistici şi să le plasăm în adevăratul lor cadru istoric, dar fără a ne lăsa atraşi în capcanele destinate credulilor.

Aşadar, modul nostru de abordare a materialului cercetat a fost impus chiar de acesta: de necesitatea de a fi sintetizat, de a investiga şi integra în istoria cunoscută „anomaliile" pe care, de obicei, istoricii tradiţionalişti le ignoră. De aceea nu am fost surprinşi că aceşti istorici au pus la îndoială stilul nostru de lucru. Dar este demn de subliniat, nu doar ca o coincidenţă, că cele mai favorabile reacţii faţă de cartea noastră au venit din partea personalităţilor vieţii literare - de exemplu de la scriitori ca Anthony Burgess sau Anthony Powell şi Peter Vansittart. Spre deosebire de istoricul profesionist, romancierul este familiarizat cu modul în care noi am tratat subiectul. El însuşi sintetizează diferite materiale pentru a face conexiuni mai flexibile decît cele menţionate în mod explicit în documente. El ştie că istoria nu se reduce doar la faptele intrate în cronici, ci adesea poate fi descoperită în zone mult mai puţin palpabile - în realizările în plan cultural, în mituri, legende şi tradiţii, în trăirile psihice ale personalităţilor şi chiar ale oamenilor simpli. Pentru un romancier, cunoaşterea nu se împarte în compartimente rigid demarcate, nu există nici tabuuri, nici „subiecte rău famate". Pentru el, istoria nu este îngheţată, perioadele şi epocile nu sînt blocuri de piatră precis delimitate, pentru ca fiecare să poată fi izolată şi supusă cîte unui experiment de laborator riguros controlat. Istoria este, dimpotrivă, un proces fluid, organic şi dinamic, prin care psihologia, sociologia, politica, artele şi tradiţia se întrepătrund într‑o aceeaşi unică ţesătură. Viziunea noastră, înrudită cu a romancierului, a fost aceea care ne‑a călăuzit de‑a lungul strădaniilor de a ne duce cartea la bun sfirşit.

Poate că am pus prea mult accentul pe reacţiile ostile la cartea noastră. Au existat şi reacţii favorabile, venite de la recenzenţi, de la reporterii din mass‑media şi din rîndurile publicului larg. Aceste reacţii favorabile şi categoria de interese pe care le reflectă sînt extrem de diferite în Marea Britanie faţă de Statele Unite.

În America, atenţia s‑a concentrat pe ultimele patru capitole ale cărţii, capitolele referitoare la Isus, „dinastia Graalului", originea creştinismului şi istoria bisericii timpurii. Pentru publicul american, cel mai important aspect al cărţii pare să fie dezbaterea asupra creştinismului şi implicaţiile pe care le pot avea teoriile noastre. Pe parcursul circuitului de promovare întreprins în Statele Unite am descoperit un public viu şi entuziast, gata să discute multe dintre adevărurile religioase considerate înainte ca imuabile. Mulţi erau fascinaţi de procedura birocratică prin care anumite lucrări au fost inserate în Noul Testament, iar altele au fost excluse. Şi era bine Primită dezvăluirea noastră referitoare la faptul că Noul Testament este mai puţin un tablou al Ţării Sfinte în timpul lui Isus cît o imagine a valorilor şi atitudinilor bisericii din secolul al patrulea, în plus, argumentele noastre au fost însuşite imediat de feministele din America, ele înţelegînd rapid implicaţiile celor spuse de noi, implicaţii considerabile asupra unor probleme contemporane extrem de controversate, precum celibatul preoţilor şi rolul femeii în biserică şi în societate. Fusesem conştienţi de aceste implicaţii, dar eram surprinşi de buna primire făcută de mişcarea feministă.

În Marea Britanie, situaţia era oarecum diferită. Controversele legate de Isus s‑au aprins şi s‑au stins imediat. Ce a rămas a fost interesul de lungă durată în latura istorică ale lucrării noastre, aspect în general ignorat în Statele Unite. Interesul britanicilor s‑a concentrat asupra unor subiecte precum cavalerii templieri şi cruciadele, erezia catară, rozicrucianismul şi francmasoneria, ca şi asupra unor aspecte culturale, cum ar fi semnificaţia lui Poussin şi a altor personalităţi artistice sau criptografia, descifrarea codurilor şi a cifrurilor, des întîlnită în lucrare. Iar cele trei filme produse la BBC stârniseră deja în rîndurile publicului televiziunii britanice interesul asupra misterului de la Rennes‑le-Chateau.

Fiecare dintre subiectele de mai sus ar fi putut furniza material pentru o carte. Şi este loc şi se simte nevoia scrierii acestor cărţi pentru fiecare subiect în parte şi, aşa cum am tot spus în interviuri, considerăm că lucrarea noastră doar deschide drumul. Dincolo de toate celelalte teme, trei rămân de cel mai mare interes: misterul de la Rennes‑le-Chateau; „dinastia Graalului" sau legătura de sînge; şi Prioria din Sion, această societate secretă care, din Evul Mediu şi pînă azi, a avut un rol central în povestea noastră. Considerăm că lucrarea noastră a amorsat suficient fiecare din aceste trei teme. În timpul lunilor care au trecut de la apariţia cărţii, am primit numeroase scrisori, ne‑am întîlnit cu numeroase persoane şi am obţinut noi informaţii relevante şi valoroase.

De la apariţie, cel puţin un lucru este clar: cartea noastră este numai un preludiu, doar deschide drumul. Dacă noi o să mai abordăm sau nu aceste subiecte, este greu de spus, iar subiectul este departe de a fi fost epuizat.