De ce poporul evreu este poporul ales al lui Dumnezeu

Prefaţă.

Conform cercetărilor lui Zacheria Sitchin, există o a 10-a planetă a sistemului nostru solar (ştiută de oamenii de ştiinţă ca Planeta X). Această planetă poartă numele de Nibiru şi se află undeva dincolo de planeta Pluto. Ea este diferită de celelalte planete din sistemul nostru solar, are o orbită foarte eliptică şi necesită 3600 de ani pământeni să facă o rotaţie completă în jurul Soarelui. Se crede că periheliul planetei este în apropierea centurii de asteroizi dintre Marte şi Jupiter. O ipoteză este că asteroizii au fost creaţi de către Nibiru prin distrugerea unei alte planete, Tiamat (sau Maldek). Din rămăşiţele acestei planete s-a creat Pământul.

Nibiru nu este cunoscută astronomilor moderni din cauza orbitei sale foarte eliptice (afeliul planetei este la o distanţă de până la opt ori mai mare decât cel al lui Pluto). Prin urmare, Nibiru este departe în cosmos şi nu poate fi depistată (sau este în apropiere ceea ce ar dezvălui misterul Planetei X).

Aşadar, planeta Nibiru trece prin sistemul nostru solar o dată la 3600 de ani. Această teorie controversată se bazează pe descifrarea unor vechi texte sumeriene de către Zacheria Sitchin. Textele îşi au originea în primul capitol din Biblie, Geneza. Sitchin şi-a petrecut zeci de ani ca arheolog şi istoric în Orientul Mijlociu, căutând scrieri vechi ale civilizaţiei sumeriene. El spune că această planetă este locuită de către Anunnaki (Nefilim, giganţii din Biblie. Nefilim se traduce adesea ca gigant, o traducere care nu este tocmai justă. O definiţie mai bună ar fi „acei care au coborât”, „acei care au venit jos”. Cuvântul anunnaki din textele sumeriene se traduce ca: „acei care au venit din cer pe pământ”). Sitchin i-a identificat pe Nefilimi ca fiind aceiaşi cu Anunnaki.

Deşi nu oficial, toţi istorii şi teologii de seamă sunt de acord că o parte din Vechiul Testament, şi anume Geneza, se inspiră din vechi texte sumeriene. Enuma Elish, cartea creaţiei la sumerieni, şi Geneza au o varietate de asemănări. Povestiri despre Marele Potop se găsesc şi ele în amândouă religiile, ebraică şi sumeră. O concluzie inevitabilă este că Anunnaki au fost la fel de reali ca Moise, Noe şi Abraham.

Sitchin crede că Anunnaki au venit pe Pământ acum 485.000 de ani de pe planeta lor, Nibiru. Ei erau o rasă de extratereştri care aveau o viaţă foarte lungă, ce uneori ajungea până la 500.000 de ani. Laurence Gardner, un alt arheolog, reduce durata de viaţă a Anunnaki-lor la 50.000 de ani şi specifică faptul că nu erau nemuritori.

Anunakki au venit pe Pământ, l-au colonizat, au minat după aur şi alte minerale, au construit o bază pentru aeronavele lor în zona unde se situează astăzi ţările Iran şi Irak, şi au trăit într-un fel de societate idealistă, o colonie mică pentru un timp scurt, apoi au plecat. S-au întors când Pământul era mai populat şi au amestecat ADN-ul primatelor cu ADN-ul lor, creând astfel o rasă de sclavi care urma să lucreze în mine, ferme şi alte întreprinderi în Sumeria. Ei au creat omul, Homo Sapiens, prin manipulare genetică cu ei înşişi şi omul maimuţă Homo Erectus.

Lucru deja amintit, normele justiţiei divine pedepsesc cu asprime progeniturile rezultate din acuplarea Fiilor lui Dumnezeu cu femei din carne şi sânge – uriaşii care s-au ivit pe Pământ, „vestiţii viteji din vechime”. Aceşti uriaşi, faţă de care atitudinea scribului biblic este mai curând admirativă, sunt desemnaţi în textul biblic prin cuvântul nefilim, „cei căzuţi”, care derivă din verbul nofal, „a cădea” (anaqim şi refaim fac parte dintre nefilim). „Cei căzuţi” echivalează semantic cu „cei morţi”. (38) Sub aceste trei denumiri, uriaşii sunt menţionaţi de mai multe ori în Vechiul Testament, mai ales în calitate de forţe războinice înfrânte în cucerirea evreiască a Palestinei. (39) Este greu de stabilit (deşi Hendel se situează pe această poziţie) dacă aggadah-ul din Pentateuch despre benei ha'elohim – nefilim face corp comun cu istorisirea despre Potop, ipoteză ce ar permite construirea unei extensii speculative în conformitate cu care revărsarea apelor, distrugerea indistinctă a vietăţilor corupte şi/sau hibride, fără a lua în consideraţie un eventual vetust pedigree angelic, constituie pedeapsa atotcuprinzătoare pentru căderea Fiilor lui Dumnezeu.

Soliditatea argumentaţiei, în acest caz, depinde în mod esenţial de analiza atentă a stratificării şi întrepătrunderii dintre P şi J-E în cuprinsul capitolelor 6-8 din Cartea Facerii. Mishnah, Sanhedrin, 10, 3, I, ne informează doar că „generaţia Potopului nu are parte în viaţa veacului ce va veni” şi, ca atare, „nu va fi judecată”, după criteriul „nici judecată, nici spirit” (40), nephilim included or excluded. Ieşirea lor de pe scena lumească dezvăluie, după Hendel, diferitele momente ale încheierii unui Ciclu Primordial în Cartea Facerii (Potop, cucerirea Palestinei). Uriaşii sunt, într-un fel, ultimele vestigii ale organizării precedente a cosmosului. Ei reprezintă inerţia sau, mai curând, extincţia cosmizării ante-diluviene a creaţiei, devenită incompatibilă în noul sistem referenţial al cosmizării prin civilizaţie, prin stăpânirea poporului ales asupra „ţării în care curge lapte şi miere”. Textul vetero-testamentar nu ne mai informează însă, în mod direct, asupra destinului post-diluvian al Fiilor lui Dumnezeu.

Mitul este deosebit de profund, fiindcă, după cum arată Mircea Eliade, modelul său este un act primordial. În diferite cosmogonii zeul suprem a creat cosmosul prin sacrificarea rituală a unei fiinţe vii. Omul nu poate crea decât repetând şi actualizând gestul primordial. Trecerea sufletului fiinţei vii în corpul arhitectonic pune în lumină o înrudire cu străvechile mituri care vorbesc de cosmicizarea haosului primar prin sacrificarea unui gigant. În credinţa babiloniană, lumea a fost creată de Marduk prin uciderea monstrului marin Tiamat. Relatări similare sunt întâlnite în Rig-Veda, în mitologia persană sau în cea scandinavă. Ritul îngropării de viu se afla în legătură cu concepţia pe care o aveau tracii în privinţa nemuririi: Zalmoxis este îngropat din timpul vieţii într-o peşteră în muntele Kogainon şi, odată la trei ani, răsare din munte. Prin urmare, doar moartea rituală este creatoare, întrucât ea întrerupe firul unei unei vieţi care nu şi-a îndestulat destinul şi care, în acest mod, îşi va consuma posibilităţile într-un alt trup.

Dacă la Homer întâlnim prototipul fiinţei artificiale, alcătuită după chipul celei naturale, asemănarea având rolul şi importanţa ei, Cosmogonia lui Berossos, preot caldeean al lui Marduk pe la 270 î.e.n., conţine o adevărată artă combinatorie ce îndepărtează de lumea reală şi va sluji, chiar dacă nu direct, drept model pentru o bună parte a fiinţelor fantastice, a monştrilor (dar nu numai) ce populează literatura S. F.: „A fost un timp, aşa spune el, în care „Totul„ era întuneric şi apă atunci au luat fiinţă vieţuitoarele diferite şi de conformaţie ciudată. Căci atunci ar fi luat naştere oamenii cu două aripi, unii chiar cu patru aripi şi cu faţa dublă; de asemenea, unii care aveau un trup şi două capete, unul bărbătesc şi altul femeiesc. Alţii aveau două sexe, masculin şi feminin. O altă parte dintre oameni aveau picioare şi coarne de capră, o altă parte aveau picioare de cal, în spate fiind cum sunt caii. Iar în faţă având chip de om, aşadar de forma hipocentaurilor. Tot atunci ar fi luat naştere şi faunii cu cap de om, precum şi dinii cu patru trupuri, la spate cu cozi de peşte. Ar mai fi fost cai cu capul de câine şi de om.” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, pp. 52-55).

Babilonienii, cultura predominantă din vremurile vechi testamentare, au crezut că zeii s-au luptat între ei pentru a crea lumea. Marduk, zeul care s-a dovedit cel mai puternic, a învins monstrul haosului Tiamat, lighioana apelor, pentru a crea, şi a tăiat trupul ei în două ca să facă din cele două bucăţi marea şi cerul. Aici putem vedea cum autorul cărţii Geneza răspunde credinţelor contemporane, prin a-l prezenta pe singurul Dumnezeu adevărat, Yahweh, ca cel care creează fără să fie nevoie să se lupte, fără să aibă duşmani care să i se opună. El vorbeşte suveran, şi facerea pământului se realizează. El desparte apele, sus şi jos, fără luptă. Chiar şi haosul este sub controlul său divin.

Cartea tratează naşterea şi evoluţia umanităţii din spaţiul irakian şi zonele adiacente. Autorul ne povesteşte despre două civilizaţii fără copilărie: cea mesopotamiană (începând cu Sumerul) şi cea egipteană. Aflăm aici cum sumerienii sunt nişte hibrizi între o specie de maimuţe din nordul Africii şi extratereştrii de pe o planetă Nibiru din sistemul nostru solar, ce are o orbită eliptică, punctul cel mai apropiat al acestei orbite fiind între orbitele marţiană şi jupiteriană, iar cel mai îndepărtat la 3600 de unităţi astronomice distanţa (1 u.a. = distanţa Soare-Terra). Autorul interpretează nişte pictograme demonstrând prin intermediul lor că în scrierile sumeriene se vorbeşte de rachete, submarine, proiectoare laser şi alte minuni.

Aceste dovezi au fost înregistrate – în cuvinte şi ilustraţii – de către Sumerieni, această civilizaţie s-a dezvoltat lângă Mesopotamia (acum mai precis în Irak) în urmă cu 6000 de ani.

Ei nu au confirmat vizitarea de către ei a planetei Marte. Totuşi au scris pe plăcutele de lut despre Anunnaki („Acei care au venit din Rai pe Pământ”) care au venit pe Pământ de pe planeta lor Nibiru, a douăsprezecea planetă a sistemului nostru solar (numărând astfel Soarele, Luna şi restul planetelor). Multe din textele antice, descoperite de către arheologi, descriu cunoştinţele acestor Anunnaki, de a veni şi pleca, despre cunoştinţele astrologice, pe lângă alte cunoştinţe.

Mai mult, aceste texte sunt urmate de ilustraţii găsite pe tablele de lut sau pe cilindri. În texte sunt descrise călătoriile între planete, Pământul fiind numerotat drept a şaptea planetă – care chiar aşa este dacă numărăm invers, unde Pluto este prima, Neptun a doua, Uranus şi Saturn a treia şi a patra, Jupiter a cincea, Marte a şasea şi Pământul a şaptea. În aceste texte Marte este descrisă ca Staţie Intermediară – o oprire amplasată între Nibiru şi Pământ.

Şi, incredibil dar adevărat, o tablă circulară care poate fi găsită la Muzeul Britanic din Londra, descrie în opt segmente aspecte diverse ale călătoriilor spaţiale dintre Anunnaki, locuitorii planetei Nibiru şi a „Şaptea Planetă” (Pământul). O secţiune particulară este descrisă separat, arată (şi statele) traseul călătoriei lui Enlil („Stăpânul comenzii”) detaliind traseul către cele şapte planete; este descrisă, de asemenea, şi o rută între planeta Dilgan (Jupiter) şi Apin (Marte).

Mă voi plasa în urmă cu 400.000 de ani în istoria noastră. Aici voi încorpora câteva informaţii care vin din partea lui Thoth cât şi din partea lui Zacheria Sitchin, în cărţile sale: The 12th Planet şi Genesis Revisited. Sitchin crede că există o planetă în sistemul nostru solar, denumită de către sumerieni Nibiru, care are o orbită eliptică similară cu cea a unei comete. Această planetă efectuează un ciclu complet în jurul Soarelui în 3.600 de ani. Locuitorii acestei planete, numiţi nefilimi, au venit pe Pământ în urmă cu 400.000 de ani. Thoth nu spune de ce au venit dar Sitchin susţine că ei aveau nevoie de aur pentru atmosfera lor. În Genesis Revizited, el scrie: „Pe planeta lor, Nibiru, anunnakinii-nefilimii s-au confruntat cu o situaţie cu care este posibil să ne confruntăm şi noi, pământenii, în viitorul apropiat: dezastrul ecologic a făcut viaţa aproape imposibilă pe această planetă. Era necesar să se protejeze atmosfera planetei lor şi singura soluţie care părea să remedieze situaţia a constat în suspendarea de particule de aur deasupra atmosferei, ca un scut protector.”

Aşa că ei au venit pe Pământ să extragă aur. După 200.000 de ani de muncă silită, minerii s-au răsculat şi au decis să creeze o rasă servilă – care suntem noi – pentru a fora aurul pentru ei. Este notabil că în Africa de Sud, în cele mai vechi mine de aur cunoscute, arheologii au găsit oase ale lui Homo Sapiens şi artifacte care ne duc înapoi în timp în urmă cu 50.000 de ani. Ei cred că mineritul pentru aur în Africa este cu mult mai vechi de 50.000 de ani. Sitchin spune că nefilimii ne-au creat în urmă cu 300.000 de ani, dar Thoth este mult mai exact. Thoth spune că noi am fost creaţi în urmă cu exact 200.209 ani în urmă (din 1994).

Sitchin teoretizează că nefilimii ne-au creat prin experimente genetice, dar potrivit lui Thoth, nefilimii nu puteau realiza acest lucru fără ajutor. Ei au avut nevoie de ajutor din afara Sistemului Solar. Acest ajutor extern a venit dintr-o sursă familiară. Siriusienii s-au unit cu nefilimii pentru a ne crea. Ei au aterizat prima oară în ocean şi au apărut ca jumătate de oameni – jumătate peşti. Ei au intrat la început în apă pentru a lua contact cu delfinii, care sunt pe un nivel de conştiinţă similar cu al lor. La un moment dat, potrivit lui Thoth, siriusienii au decis să plece, dar au dorit să lase un anumit nivel de conştiinţă în urmă. Şapte dintre aceste fiinţe şi-au părăsit corpurile şi au format sfere de conştiinţă. Ei s-au unit cu sămânţa vieţii şi au creat un ou. Când cele şapte fiinţe s-au unit în mod geometric în acest fel pentru a forma sămânţa vieţii, a apărut o flacără. Este o flacără rece, dar arată ca o flacără. Această flacără se află în „Halls of Amenti” (Sălile lui Amenti).

Sălile lui Amenti reprezintă o construcţie veche, creată cu mai mult de 51/2 milioane de ani. Nimeni nu ştie cât de vechi sunt Sălile lui Amenti din cauza acelui eveniment care a avut loc în urmă cu 51/2 milioane ani, care a întrerupt înregistrările akashice ale planetei. Amintiţi-vă că, deşi istoria planetei merge mai departe de 51/2 milioane de ani, noi nu putem accesa decât ultimii 51/2 milioane de ani. Sălile lui Amenti reprezintă actualmente o curbare dimensională în formă de uter. Există o singură direcţie şi sens în această curbură şi odată ajuns acolo este ca şi cum te-ai afla în spaţiul infinit. Un asemenea loc curbat dimensional se află întotdeauna pe o frecvenţă dimensională mai înaltă decât Pământul cu o unitate. Acum se află la 1000 mile în interiorul Pământului. Lui Drunvalo i-a fost permis să intre în prima cameră. Acolo el a văzut o mare piramidă în interiorul unui dispozitiv rectangular. În interiorul piramidei de afla flacăra.

Pe Sirius B (mai precis pe cea de a treia planetă a acestei stele) au fost făcute pregătiri simultane pentru această creare şi seminaţie. 16 bărbaţi şi 16 femei au călătorit de pe Sirius B spre Pământ şi s-au îndreptat direct spre flacăra din Sălile lui Amneti. Ei s-au unit cu flacăra. Perioada lor de concepţie a fost de 2000 de ani. Aceste două rase au fost implicate în crearea noastră – una de pe Nibiru şi cealaltă de pe Sirius.

Potrivit interpretărilor lui Sitchin asupra textelor sumeriene care fac referire la a douăsprezecea planetă, după ce nefilimii ne-au creat pentru a lucra în minele de aur din Africa, unii dintre noi au fost aduşi în Mesopotamia pentru a fi de folos în Grădina Edenului. „Dumnezeii” ne-au iubit pentru că am fost făcuţi după chipul lor. Dar în Grădina Edenului, nefilimii aveau propriile lor livezi şi ni s-a spus să nu mâncăm fructul unui anumit copac numit copacul cunoaşterii. Noi nu am ascultat. Mâncând acest fruct şi câştigând „cunoaşterea” lui, am căpătat abilitatea de a ne reproduce sexual. Până la acest punct noi eram hibrizi între diferite specii, şi ca toţi hibrizii, eram incapabili să ne reproducem. Sitchin interpretează textele sumeriene spunând că noi suntem o încrucişare între nefilimi şi Homo Erectus, predecesorul lui Homo Sapiens. Prin intermediul lui Thoth noi am primit informaţii suplimentare despre rolul fiinţelor de pe Sirius.

Nu este surprinzător că nefilimii nu doreau ca noi să ne reproducem. Ei doreau să menţină controlul experimentului lor. Cunoaşterea pe care noi am dobândit-o mâncând fructul nu a fost una ştiinţifică cum ar fi cea prin care s-ar şti cum să procreezi, cum să ne transformăm dintr-o specie de hibrizi sterili într-o nouă specie capabilă de reproducere. Nefilimii au fost mânioşi când noi am căpătat abilitatea de a ne reproduce şi ne-au izgonit din grădină. Potrivit învăţaţilor din textele antice, înregistrările sumeriene le preced pe cele biblice, iar istorisirea biblică a creaţiei pare să reprezinte un rezumat al vechilor texte sumeriene.

Deşi a trebuit să părăsim grădina lor, nefilimii ne-au permis să cultivăm pentru a ne hrăni. Ne-au îndreptat către zona muntoasă de la est de grădinile din Mesopotamia. Potrivit lui Thoth, noi am rămas acolo pentru o lungă perioadă de timp. Dar apoi a avut loc o nouă transformare în conştiinţă şi o altă schimbare de poli şi acel continent s-a scufundat. Mulţi supravieţuitori s-au îndreptat către Africa, dar cei mai mulţi dintre cei evoluaţi au ajuns în Lemuria, un pământ care s-a ridicai deasupra apei când vechiul continent s-a scufundat.

  Cum a apărut viaţa?

Conform teoriei evoluţioniste a lui Darwin, prima celulă vie a apărut în mod spontan prin organizarea substanţelor ce o alcătuiesc. El consideră că la început Pământul a avut o atmosferă compusă din bioxid de carbon, metan, amoniac şi apă. Sub influenţa energiei solare, descărcărilor electrice şi erupţiilor vulcanice, aceşti compuşi simpli s-au descompus, pentru ca apoi să se recombine pentru a forma primii aminoacizi. Aceşti aminoacizi s-au acumulat în mare şi prin combinaţiile dintre ei au apărut compuşi organici, s-a format un ocean, o supă organică, dar încă fără viaţă apoi în mod accidental s-a format o moleculă cu proprietăţi remarcabile, o moleculă care avea proprietatea de a se reproduce. Aceste molecule s-ar fi adunat şi tot în mod accidental şi-au format un înveliş protector, format din alte molecule proteice cu care s-au înconjurat, acestea servind drept membrană, astfel se consideră că s-a format prima celulă vie.

Teoria evoluţionistă susţine următoarele etape în evoluţia vieţii: atmosfera primitivă propice; concentrare în ocean de „supe organice” de molecule simple, necesare vieţii; din această supă provin proteinele şi nucleotidele, compuşi chimici complecşi; apariţia membranei celulare; dezvoltarea unui cod genetic prin care primele fiinţe vii încep să se copieze.

În 1953 Stanley Miller a reuşit printr-o descărcare electrică într-o atmosferă compusă din hidrogen, metan, amoniac şi vapori de apă să producă câţiva din aminoacizi, adică numai cinci aminoacizi din totalul de 100 ce intră în alcătuirea celulei vii.

Sinteza de compuşi organici are loc numai în condiţii de reducere fără oxigen liber şi atmosferă, dar fără oxigen orice formă de proteină s-ar fi format, ar fi fost distrusă de razele ultraviolete din cosmos.

Dar s-ar fi putut produce o supă organică? Energia care ar fi descompus în atmosferă compuşi simpli ar fi descompus şi mai repede orice aminoacid complex care s-ar fi format. Cei patru aminoacizi obţinuţi de Miller au putut fi obţinuţi pentru că s-au îndepărtat din raza descărcării electrice. Dacă ar scăpa de acţiunea distrugătoare a razelor ultraviolete şi-ar fi ajuns în ocean, în apă nu ar fi existat suficientă energie pentru a activa în continuare reacţiile fizice, căci apa inhibă dezvoltarea moleculelor mai complexe, amino-acizii pentru a forma molecule mai mari ar fi trebuit să iasă din apă, dar atunci ar fi fost distruse imediat de razele ultraviolete.

Descompunerea spontană este mai probabilă decât sinteza spontană. În afară de aceasta există peste 100 de aminoacizi ce intră în alcătuirea substanţelor organice, iar 20 sunt indispensabili vieţii. Ei sunt de două feluri: dexogiri şi levogiri.

Dacă s-ar fi format din întâmplare într-o supă organică ar fi fost jumătate dexogiri şi jumătate levogiri. Dar cei 20 de aminoacizi esenţiali necesari vieţii sunt toţi levogiri, cum s-au putut uni aceştia în mod accidental în supa organică?

Şansele ca aminoacizii să se unească şi să formeze o moleculă proteică este o şansă la 10 la puterea 113, dar orice eveniment ce s-ar produce cu o şansă de 1 la 10 la puterea 50 nu s-ar putea produce niciodată. Reacţiile chimice din celule se fac sub acţiunea unor proteine numite enzime, fiind necesare aproximativ 2000 de astfel de enzime unei celule. Şansa ca aceste enzime să se formeze este de 1 la 10 la puterea 40.000.

Celula mai trebuie să fie învelită într-o membrană cu canale şi pori, care controlează strict circulaţia dintre mediul extracelular şi intracelular, a substanţelor nutritive şi produşii lor de uzură, a ionilor metalici şi a altor substanţe.

Mai greu de obţinut sunt nucleoproteinele ARN (acidul ribonucleic) şi ADN (acidul dezoxiribonucleic) care formează codul genetic. ADN este format din 5 histone care sunt implicate în dirijarea activităţii genelor. Şansa de a se forma numai o singură histonă este de 1 la 20 la puterea 100, număr mai mare decât atomii din toate stelele şi galaxiile vizibile.

Şi mai greu este de explicat originea codului genetic necesar reproducerii celulare. În formarea lor proteinele depind de ADN, dar acestea nu s-ar fi putut forma fără proteine preexistente. Răspunsul este unul singur, ambele s-au format în paralel.

Nu există nici un laborator care să permită simularea evoluţiei mecanismului genetic.

Codul genetic este universal.

Dumnezeu a creat viaţa în tot Universul, folosindu-se de acelaşi cod genetic, indiferent pe ce planetă din Univers a creat viaţa aşa cum va rezulta din lectura acestei cărţi. Celula primitivă trebuia să mai inventeze un fenomen fără de care nu ar fi existat viaţa. Acesta este fenomenul de fotosinteză. În acest proces plantele cu ajutorul luminii solare absorb bioxidul de carbon şi elimină oxigenul necesar animalelor şi omului, acest fenomen nu a putut fi reprodus în nici un laborator.

Oxigenul format prin fotosinteză creează o pătură de ozon care protejează viaţa împotriva radiaţiilor nocive ultraviolete. Ultimele cercetări au demonstrat că celula, cea mai mică unitate a vieţii este o comunitate de indivizi, odinioară independen? I care s-au integrat perfect, pentru o funcţionare cu un scop permanent. Această asociere şi integrare a fost lot întâmplătoare?

Deşi celula vie este formată din milioane de organite celulare, acestea toate funcţionează ca un tot unitar ca şi când ar fi conduse şi controlate de o conştiinţă unitară a celulei, această conştiinţă inconştientă a celulei cum s-a format?

Inconştientul primar al celulei vii este cel ce dă memoria de funcţionare a celulei, a metabolismului ei şi a luptei împotrivă forţelor care tind s-o destabilizeze, tot acest inconştient conduce şi diviziunea celulei care asigură perpetuarea vieţii. Inconştientul este cel ce dă inteligenţă materiei pentru ca aceasta să funcţioneze pentru o finalitate biologică precisă şi pentru realizarea unui progres prestabilit. Nu materia în sine are acest progres prestabilit de funcţionare. Această informaţie se află într-un „computer biologic” creat de Dumnezeu, chiar înainte de crearea materiei.

Memoria de funcţionare a celulei, deşi inconştientă nu are pauze, ea este activă toată Viaţa, orice pauză în funcţionarea ei ar duce la instalarea morţii.

Viaţa are un ansamblu coordonat de reacţii comandat de un mecanism autoreglator iar aceste reacţii chimice caracterizează viul.

Celula conţine în lichidul intracelular potasiu şi fosfor iar în lichidul extracelular, sodiu şi clor. Aceste substanţe sunt într-un raport inegal, numai după instalarea morţii aceste substanţe se găsesc în proporţii egale în ambele lichide intracelulare şi extracelulare. Această inegalitate caracteristică vieţii o menţine în mod conştient membrana celulară printr-un proces activ. Membrana introduce în celulă potasiu şi scoate clorul şi sodiul. Acest schimb nu este controlat de voinţa omului.

Ce anume există în substanţa vie care să determine această compoziţie diferită în cele moarte. Fiecare componentă a celulei formată din organele minuscule conlucrează perfect pentru buna ei funcţionare, existând o comunicare între ele. Informaţia ce deţine memoria inconştientă se află în nucleul celulei. În nucleu se află cromozomii, nişte benzi lungi formate din acid dezoxiribonucleic care reprezintă zestrea ereditară. El este format ca o scară răsucită care în diviziunea celulară se clivează pe jumătate în lungimea ei. Cromozomii sunt formaţi din molecule şi acestea din carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor şi sulf. Esenţa vieţii se găseşte în aceşti atomi, care formează şi materie nevie iar aceste substanţe rămân când reparăm celulele corpului. Inteligenţa aflată în afara materiei care organizează celula se transmite ţesuturilor şi organelor ce alcătuiesc corpul omenesc. Fiecare ţesut are informaţie de funcţionare specifică organismului din care provine iar această funcţie este independentă de conştiinţa noastră. Automatismul de funcţionare al ţesuturilor se desfăşoară sub acţiunea unor impulsuri care iau naştere chiar în aceste ţesuturi, apariţia vieţii pe Pământ este o problemă încă nerezolvată.

În nici un laborator din lume nu s-a reuşit crearea unei celule vii.

Celula vie este un sistem deschis care comunică cu exteriorul, cu lichidul extracelular de unde îşi procură substanţele necesare funcţionării ei, să-şi fabrice substanţele necesare vieţii şi să lupte împotriva entropiei, care în permanenţă tinde s-o destabilizeze şi să o distrugă. Pentru această milioane de molecule care o alcătuiesc funcţionează după un program de lucru foarte exact.

Celula vie acţionează ca o uzină.

În această uzină se află un centru de comandă reprezentat de nucleul celular, mai mulţi transmiţători de ordine reprezentaţi de acidul ribonucleic mesager, există lucrători ai uzinei care fabrică proteinele, respectiv ribozomii şi generatorii de energie reprezentaţi de mitocondrii.

Produsele fabricate sunt transportate şi depozitate în aparatul vacuolar al lui Golgi, un fel de saci de depozitare. Toate aceste organite celulare se mişcă într-un mediu intracelular care se menţine în parametri stabili necesari bunei funcţionări a celulei, menţinuţi printr-un mecanism activ de membrana celulară. Traseele pe care circulă ARN mesager şi celelalte organite celulare nu sunt haotice, ele au un drum precis pe care îl urmează cu exactitate.

Membrana celulară este formată dintr-o varietate de molecule sintetizate în interiorul celulei prin procese active, operaţii foarte diversificate. Imediat ce sunt formate aceste blocuri moleculare sunt asamblate într-o textură regulată de rânduri orizontale şi verticale ce vor forma învelişul celulei aşa cum se întâmplă într-un ansamblu uzinal când maşina realizează în primul rând părţile componente din materia brută şi apoi le asamblează printr-un proces final funcţional.

Un alt exemplu al complexităţii funcţionale a celulei îl reprezintă formarea unui acid gras numit acid palmitic care pentru a fi format are nevoie de 14 subunităţi moleculare, celula creează o adevărată maşină moleculară circulară foarte complexă formată din molecule proteice. În cadrul acestei maşini există un braţ format de asemenea din molecule care se roteşte peste 7 staţii de lucru, de fiecare dată când braţul se roteşte, două subunităţi de acid gras sunt adăugate prin acţiunea enzimelor de la staţia de lucru. După 7 rotaţii se realizează necesarul de 14 unităţi ce formează acidul gras eliberat.

În această mişcare a braţului la cele 7 staţii, enzimele necesare în aceste staţii trebuie să fie prezente într-o ordine precisă iar braţul trebuie să acţioneze exact, această maşină moleculară nu putea să se formeze printr-o evoluţie pas cu pas, în mod sigur ea a fost creată de o inteligenţă exterioară celulei.

Un alt exemplu îl reprezintă acţiunea enzimei numită ADN girator care acţionează în reproducerea celulei. Molecula de ADN, având formă de arc, este alcătuită din două elicoidale care se clivează în timpul reproducerii celulare. Pe măsură ce porţiunea de sus a elicoidalei se desfăşoară, aceasta determină natural ca porţiunea de fire să se răsucească în jurul ei sau să se supraînfăşoare. În moment ce ADN-ul este deja înfăşurat de sute de ori pentru a se potrivi cu partea care îi lipseşte se produce o încâlcire a firelor. Aceasta ar întârzia reproducerea sau ar face-o nerealizabilă, dar celula acţionează cu o enzimă numită ADN girator care desface nodul din firele ADN, după următoarea schemă: mai întâi taie una din firele de deasupra, apoi trage celălalt fir prin deschizătură iar în final uneşte cele două capete ale fibrei tăiate şi astfel acest ADN girator ordonează încărcătura în cromozomi. Cum a putut să apară acest ADN girator prin combinaţii hazardate de molecule în supa primordială?

Dacă s-ar admite ideea că acesta a fost făcut pas cu pas, fără ADN girator nu s-ar fi putut produce diviziunea celulară, iar fără diviziunea celulară nu ar fi existat nici un proces evolutiv care să producă ADN-ul girator. Acesta este cel mai mare mister pe care biologii nu au putut să-l explice.

Aceasta este o dovadă că procesul a fost creat de o inteligenţă care acţionează din exterior sau după un proiect preconceput.

Francis Crick, coautor la descoperirea ADN-ului, spunea că un om onest înarmat cu toate cunoştinţele disponibile astăzi nu poate decât să afirme că viaţa apare pe moment ca un miracol aşa de multe sunt condiţiile care ar trebuie satisfăcute pentru a o crea.

Dar viaţa nu poate exista numai pe Pământ. În Univers există miliarde de stele de gaze şi alte materii cosmice care se rotesc în jurul unui nucleu, centrul acesteia formează galaxiile. Galaxia noastră se numeşte Calea Lactee. Soarele şi planetele sistemului solar fac parte din Calea Lactee.

Calea Lactee are peste 100 milioane de stele. Aceste galaxii au un diametru atât de mare că ne-ar trebui o sută de mii de ani pentru a o traversa cu viteza luminii de 300.000 de kilometri pe secundă.

Distanţa medie dintre stele este de circa 6 ani lumină, adică 60.000 de miliarde de kilometri. Dar Galaxia noastră este numai o parte infimă a Universului şi se consideră că există 10 miliarde de galaxii vizibile cu telescopul şi multe altele în afară de acestea. Aproape de galaxia noastră se află Galaxia Andromeda care ca şi galaxia noastră are o formă de spirală. Soarele este o stea de mărime mijlocie şi alcătuieşte nucleul în jurul căruia gravitează Pământul şi celelalte planete ale sistemului solar ca şi sateliţii lor care merg pe orbite precise, ele îşi urmează orbitele lor de rotaţie cu o precizie matematică încât poate fi prevăzută cu precizie poziţiei lor în viitor. Întregul Univers, de la atomi la galaxii, este guvernat de legi foarte precise. Căldura, lumina, sunetul şi gravitatea ascultă de legi precise.

Formarea Universului a fost o extraordinară transformare a materiei şi energiei. Relaţia dintre materie şi energie a fost verificată de Einstein prin formula E=mc2, energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat.

Aceasta înseamnă că materia poate fi produsă de energie, aşa cum materia poate elibera energie extraordinară, cum s-a dovedit prin explozia bombei atomice. Forţa spirituală a transformat de-a lungul a milioane de ani energia în materie.

Dumnezeu a creat Universul şi l-a creat pe om în tot Universul acolo unde există condiţii de desfăşurare a vieţii omului.

Prima celulă vie a fost creată de Dumnezeu pe actualul Pământ sau în altă parte a Universului şi viaţa a fost însămânţată pe Pământ de pe o altă planetă?

Tocmai această idee face subiectul acestei cărţi, în care se descrie faptul că prima celulă vie a fost adusă pe Pământ de pe o altă planetă misterioasă denumită Nibiru care nu face parte din sistemul nostru solar, dar a fost atrasă de cele mai îndepărtate planete ale sistemului solar Saturn şi Neptun, traversând sistemul nostru solar o dată la 3600 de ani la trecerea printre planetele Marte şi Jupiter, acolo unde există cercul de asteroizi, meteoriţi şi comete astăzi. Dar cum a fost însămânţată viaţa pe Pământ dacă această planetă nu vine în contact cu planetă noastră?

Aici trebuie să ne referim la ideea iudeo-creştină a războiului dintre zeii cerului şi la căderea luciferică.

În mitologie, planetele erau considerate a fi Zei. Pământul actual provine dintr-o altă planetă denumită Tiamat, sau „planeta de apă”. Aceasta se găsea exact între planetele Marte şi Jupiter, şi a fost lovită de planeta Nibiru şi de sateliţii ei şi secţionată în două. Partea de sus a planetei a fost trimisă pe o altă traiectorie şi este actualul Pământ iar partea de jos a planetei a mai fost lovită de sateliţii planetei Nibiru şi zdrobită, formând actuala centură de meteoriţi, asteroizi şi comete. Atunci când Nibiru a tăiat în două planeta Tiamat, pe ea exista viaţa şi aceasta a fost însămânţată şi pe planeta Pământ.

Un desen antic descoperit în scrierile cuneiforme sumeriene, acadiene, asiriene şi hitite, înfăţişează planeta necunoscută nouă, mult mai mare decât Pământul, dar mai mică decât Saturn sau Jupiter.

Acest desen descrie toate planetele cunoscute astăzi, plasându-le în ordinea lor exactă, arătându-le şi mărimea lor corectă. Pe acest desen se află şi planeta Tiamat precum şi planeta Nibiru. În Cartea Facerii Enuma-Eliş, care se traduce prin Epopeea Creaţiei, se scria că planeta Nibiru a intrat în sistemul nostru solar din direcţia opusă mişcării orbitale a planetelor sistemului solar. Epopeea facerii începe cu această bătălie cerească în urma căreia s-au format Cerul şi Pământul. Meteoriţii şi cometele mai sunt denumite „rebelii sistemului solar”, orbitele lor sunt mult alungite încât apar în jurul Pământului la sute sau mii de ani. Planetele se mişcă în acelaşi plan, pe când cometele se mişcă pe mai multe planuri.

Toate planetele sistemului solar se rotesc în jurul Soarelui în sensul acelor de ceasornic, pe când cometele, asteroizii şi meteoriţii se rotesc în sens invers; explicaţia este că planeta Nibiru le-a aruncat în direcţie opusă.

De reţinut că babilonienii mai denumeau planeta Nibiru planeta Marduk. Ea trece mereu pe la locul bătăliei, o dată la 3600 de ani, având o eliptică mult turtită. Ciocnirea planetei Nibiru de planeta Tiamat ne explică şi de ce continentele noastre sunt concentrate pe o singură faţă a Pământului, pe cealaltă existând o cavitate care este ocupată de Oceanul Pacific. Se referea la apele lui Tiamat care era denumită „Monstrul apos”; este normal să deducem că Pământul a moştenit aceste ape. Pământul moşteneşte şi planeta ocean, pentru că este singura planetă din Sistemul Solar care are apă.

Vechiul Testament prin profeţii săi aminteşte de zilele de început când puterea lui Dumnezeu l-a tăiat pe cel semeţ, l-a răsucit şi i-a uscat apele lui Tehom-Raba.

Numindu-l pe Yahmeh împăratul meu, Isaia redă cosmogonia creştină.

„Prin puterea ta apele le-ai despăr? It, pe căpetenia balaurului apelor tu ai zdrobit-o” şi iar aminteşte cum Dumnezeu a împrăştiat pe îngerii celui semeţ şi îl laudă pe Dumnezeu care a tras boltă pe faţa lui Tehom ca hotar între lumină şi întuneric. În ebraică, Tehom înseamnă mare şi se trage din cuvântul Tiamat, Tehom-Raba înseamnă Marea Tiamat.

Felul cum Biblia relatează evenimentele primordiale este identic celui sumerian descris în Epopeea Facerii. Biblia descrie cum brăţara spartă a fost numită de Dumnezeu „cer”. Textele sumeriene descriu şi ele fâşia dintre Marte şi Jupiter, brăţara spartă, şi relatează cum Marduk (Nibiru) a întins partea de jos a lui Tiamat până aceasta s-a spart şi a format apoi un cerc cu ea. Sumerienii numesc cercul de asteroizi „cer”. Când partea de sus a lui Tiamat a fost împinsă pe actuala orbită a Pământului a căpătat propria lui orbită în jurul Soarelui rezultând astfel anotimpurile iar prin mişcarea de rotaţie a rezultat succesiunea zi-noapte.

Textele sumeriene descriu că următoarea sarcină a lui Marduk a fost să dea Pământului lumina zilei de la Soare şi întunericul nopţii.

Biblia spune că s-a petrecut acelaşi lucru: „şi Dumnezeu a zis să fie nişte luminători în întinderea corului ca să despartă ziua de noapte, să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii”.

Şi Epopeea Creaţiei Enuma-Eliş descrie cum Pământul era la început o sferă fierbinte cu vulcani în erupţie care umpleau cerul cu aburi şi cu nori. După ce temperatura a început să scadă vaporii s-au transformat în apă rezultând oceanele şi uscatul. Enuma-Eliş numeşte lava vulcanică „saliva lui Tiamat” şi plasează fenomenul înaintea creării atmosferei, oceanelor şi continentelor. După ce norii de apă s-au adunat au început să se formeze oceanele şi a fost ridicată fundaţia pământului, continentele, apoi după apariţia frigului au apărut şi ploile, saliva lui Tiamat continua să se reverse formând topografia Pământului.

Asemănarea cu textele Bibliei este clară: „şi Dumnezeu a zis să se strângă la un loc apele care sunt sub cer şi să se arate uscatul şi aşa a fost”.

În acord cu descoperirile moderne atât Biblia cât şi Enuma-Eliş plasează viaţa pe Pământ în apă, să mişune apele de vieţuitoare şi păsări să zboare în întinderea cerului, abia după aceea fiarele Pământului după soiul lor, vitele după soiul lor culminând cu apariţia omului – actul suprem al creaţiei.

Pământul este planeta Tiamat reîncărcată. Dacă Kingu era principalul satelit al lui Tiamat, Kingu a devenit Luna, principalul satelit al Pământului. Marduk (Nibiru) a rămas să traverseze cerul şi să supravegheze noul sistem solar. Sumerienii numeau planeta Nibiru planeta trecerii, apropierea de Pământ a acestei planete produce mari prefaceri atmosferice, terestre şi sociale…

Este de reţinut că Biblia îi atribuie acestei planete denumirea de „Dumnezeu ceresc” care va fi judecătorul neamurilor, Zâna Judecăţii era descrisă în Vechiul Testament ca fiind însoţită de cataclisme, inundaţii şi cutremure.

Laureaţii premiilor Nobel, Francis Crick şi dr. Leslie Orgel, au lansat teoria că viaţa pe Pământ a fost adusă de mici organisme vii de pe o altă planetă îndepărtată. Dumnezeu a creat un singur cod genetic pentru toate formele de viaţă din tot Universul.

Dacă viaţa ar fi început în acea supă primordială ar fi trebuit să se dezvolte organisme cu coduri genetice diferite. De ce molibdenul joacă un rol atât de important în reacţiile enzimatice esenţiale pentru viaţă când molibdenul este un element foarte rar pe planeta noastră?

De ce elementele care se găsesc din abundenţă pe Pământ nu au nici un rol în reacţiile biochimice din organismul uman? Aceşti autori cred că sămânţa vieţii a fost plantată în mod deliberat de fiinţe inteligente de pe altă planetă. Ei ar fi însămânţat planeta cu viaţa dintr-o navă spaţială în scopul de a începe lanţul vieţii pe Pământ.

Ei cred că însămânţarea vieţii pe Pământ a făcut-o o civilizaţie umană existentă pe planeta Nibiru. Dar în textele sumeriene, babiloniene, hitite şi asiriene se descriu chiar vizite pe Pământ ale astronauţilor de pe această planetă. Sunt descrişi şi conducători ai acestei planete care au venit pe Pământ; astfel se descrie cum zeul Enlil, care conducea o navă spaţială, a aterizat pe Pământ în Sumer. Ei au ales teritoriul dintre Tigru şi Eufrat căci descoperiseră prin sonde spaţiale că acest teritoriu era foarte bogat în zăcăminte de petrol, necesar călătoriilor spaţiale. Cartea Genezei descrie lăcaşul lui Dumnezeu pe Pământ „Edenul” care după părerea unor savanţi se localizează în nordul Mesopotamiei, locul de unde se nasc Tigru şi Eufrat, după alţii în sudul Mesopotamiei, la locul de vărsare al celor două râuri.

Textele sumeriene denumesc aceşti extratereştri cu numele Nefilimi, ei ar fi aterizat pe mare în capsule ermetice în timpul celei de a doua ere glaciare. Prima aşezare a fost Eridu, unde au înfiinţat prima staţie. Un alt oraş construit de ei a fost Nipur şi apoi Larsa. Scopul aterizării nefilimilor pe Pământ era să procure aur pentru planeta lor a cărei atmosferă începuse să se deterioreze. Ei puteau să salveze viaţa pe planeta lor numai dacă suspendau aurul în atmosfera planetară. La început au extras aurul din apele Golfului Persic, dar mai târziu au exploatat minele de aur din Africa de Sud. Textele sumeriene denumesc pe extratere? Trii care extrăgeau aurul Anunnaki care făceau toate muncile căci omul nu fusese creat. Încă.

Textele sumeriene descriu cum aceşti extratereştri au creat omul pe Pământ. Ele descriu cum la început o perioadă de timp pe Pământ erau numai aceşti Nefilimi (uriaşii din Biblie).

Biblia îi numea pe aceşti Nefilimi ca fiind nişte „uriaşi” în capitolul IV din Geneză când se referă la Potopul lui Noe, la facerea corăbiei: „În vremea aceea s-au ivit pe Pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii. Aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”.

Evoluţia darwinistă nu poate explica apariţia lui Homo Sapiens care practic a apărut brusc, fără a fi o trecere gradată de la Homo Erectus la Homo Sapiens. Hominoizii sunt produsul evoluţiei, dar Homo Sapiens este produsul unei schimbări revoluţionare, oamenii de ştiinţă nu au nici o explicaţie cum a apărut atât de brusc acesta.

Explicaţia este următoarea: Homo Sapiens, strămoşul omului, a fost creat de Nefilimi. El trebuia să înlocuiască munca istovitoare din minele de aur ale Anunnakilor care s-au revoltat din cauza muncilor istovitoare.

În urmă cu 300.000 de mii de ani. Nefilimii au luat maimuţa Homo Erectus şi au modelat-o genetic pentru a o transforma în Homo Sapiens.

Întâlnirea dintre Nefilimi şi Homo Erectus este descrisă în numeroase texte sumeriene. O asemenea întâlnire este povestită şi în epopeea lui Ghilgameş, omul maimuţă fiind descris păros, nomad, care nu cunoaşte încă oamenii, adăpostindu-se în tufişuri ca animalele de stepă, hrănindu-se cu iarbă şi trăind în mijlocul animalelor sălbatice, dar are şi o oarecare inteligentă, căci ştiau să acopere capcanele şi să umple gropile săpate pentru prinderea animalelor.

Homo Sapiens a fost obţinut prin manipulare genetică prin însămânţarea artificială, prin clonare. Clonarea omului a fost obţinută şi în zilele noastre. Este posibil să se ia material genetic de la o persoană, nu neapărat din organele genitale şi introducându-se cromozomii într-un ovul anucleat şi să se nască indivizi predestinaţi, obţinându-se o copie perfectă a individului de la care s-a luat setul de cromozomi. Se pot obţine astfel copii exacte ale oricărei fiinţe umane. În afară de clonarea umană extratereştrii au obţinut şi o „fuziune celulară” prin fuziunea unor celule provenite din surse diferite obţinându-se o supercelulă care posedă două nuclee şi două perechi de seturi de cromozomi diferiţi dând naştere unor celule complet diferite de nucleul celulelor sursă. În textele antice după descrierea făcută de preotul babilonian Berosus, s-au putut produce diferite fiinţe hidoase, oameni cu două aripi, alţii cu patru şi două feţe, un trup, dar cu două capete, unul de bărbat, altul de femeie, la fel şi părţile celelalte ale trupului, de bărbat şi de femeie, alţii erau cu picioare şi coarne de ţap, alţii eu picioare de cal sau pe jumătate om şi jumătate cal, tauri cu cap de om, câini cu cozi de peşte.

Toate se păstrau în templul lui Berosus din Babilon, această înseamnă că Nefilimii au încercat mai multe tehnici pentru a crea un om după chipul şi asemănarea lor.

Textele sumeriene vorbeau de fiinţe umane deformate create de Enki şi zeiţa mamă Ninhursag, pentru a face pe muncitorul primitiv. Se consideră că Sfinxul din Egipt este opera extratereştrilor veniţi pe Pământ pentru a arăta posterităţii ceea ce au reuşit să obţină prin fuziunea celulară. Marile Piramide din Egipt au fost construite tot de extratereştri.

Până a obţinut crearea omului, zeiţa mamă Ninhursag a făcut numeroase încercări. La început a făcut un om care urina tot timpul, o femeie care nu putea purta sarcina, fiinţe care nu aveau nici organe masculine, nici feminine. În cele din urmă a fost făcut şi omul perfect cel numit de Enki ADAPA, de Biblie ADAM, iar de oamenii de ştiinţă HOMO SAPIENS. Aceste fiinţe erau asemănătoare zeilor. Extratereştrii s-au căsătorit cu fiicele Pământului. Această relatare este confirmată de scrierile din textele sumeriene.

Omul, în concepţia sumeriană ca şi a Bibliei, a fost făcut din amestecul unui element zeiesc, sângele sau esenţa unui zeu şi „ţărâna terestră”. Capitolul I din Geneză spune că Dumnezeu l-a făcut pe OM din ţărâna Pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul are astfel un suflet viu.

Termenul ebraic tradus prin suflare este Nefes, acest spirit care animă o fiinţă vie şi care o părăseşte atunci când acesta moare.

În cărţile Vechiului Testament se interzicea vărsarea de sânge omenesc şi consumarea sângelui animalului. Se echivala Nefes (spirit, duh sau suflet) cu sângele.

Textele sumeriene descriu că sângele era neapărat necesar amestecului din care a fost creat omul, acesta trebuia să fie neapărat sânge de zeu, sânge divin.

Când Zeii s-au decis să facă omul, conducătorul lor a spus „sânge voi da, ce dă oaselor viaţă”.

În primul capitol din Geneză se spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu, l-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” apoi în capitolul V se scrie când l-a făcut Dumnezeu pe Adam l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, bărbat şi femeie a făcut, i-a binecuvântat şi le-a pus numele OM în ziua în care i-a făcut.

Contradicţia este că se spune că Adam a fost o vreme singur până când Dumnezeu l-a adormit, i-a luat o coastă şi a creat-o pe Eva.

Textele sumeriene scriu că la început extratereştrii veniţi pe Pământ au vrut să obţină un muncitor primitiv prin încrucişarea omului-maimuţă cu diverse animale. Ei au decis că singurul amestec care corespunde scopului lor este încrucişarea omului-maimuţă cu ei înşişi şi după diferite încercări au reuşit să aibă modelul lui Adam, astfel că la început a fost un singur Adam. El a fost folosit apoi pentru crearea celorlalţi. Eva a fost creată din esenţa vieţii lui Adam, când spunem sângele zeilor trebuie să înţelegem genele zeilor.

Pentru obţinerea lui Homo Sapiens s-au folosit genele masculine ale nefilimilor şi genele feminine ale lui Homo Erectus. Sperma unui nefilim a fost introdusă în ovulul unei „femei-maimută”, apoi ovulul unei maimuţe Homo Erectus, fertilizat de genele unui nefilim, a fost implantat în pântecele unei femei nefilime. În textele sumeriene se scrie că a fost folosită soţia lui Enki şi după ce s-a obţinut „primul model”, copii ale acestuia au fost implantate în pântecele a 14 zeiţe ale naşterii pentru a trece prin procesul normal biologic.

Din textele sumeriene rezultă următoarele perioade din istoria nefilimilor:

În jurul anului 445.000 înainte de Hristos, nefilimii conduşi de Enki sosesc pe Pământ de pe planeta Nibiru.

Ei întemeiază prima aşezare a lor în Eridu, în sudul Mesopotamiei formând prima staţie de pe Pământ.

În jurul anului 415.000 ei se mută în interiorul ţinuturilor şi întemeiază oraşul Larsa.

În jurul anului 400.000, când perioada inter-glaciară se întinde peste tot pe Pământ, soseşte fratele lui Enki, Enlil şi întemeiază oraşul Nipur. Enlil călătoreşte spre Africa şi începe exploatarea minelor de aur cu ajutorul nefilimilor (anunnaki). Ei întemeiază Bad-Tibira, centrul lor metalurgic pentru topirea şi prelucrarea metalelor. Se construieşte Siparul – spaţioportul nefilimilor şi alte oraşe.

În jurul anului 300.000 î. C. H. Are loc revolta anunnakilor care nu mai suportă munca istovitoare din minele de aur. Enki şi Ninhursag făuresc muncitorul primitiv.

În jurul anului 250.000 Homo Sapiens se înmulţeşte şi se împrăştie pe toată suprafaţa Pământului.

În jurul anului 200.000 viaţa pe Pământ se desfăşoară în timpul unei noi ere glaciare.

În jurul anului 100.000 clima se încălzeşte din nou, fiii zeilor iau de neveste fiicele Pământului şi fac copii cu ele.

În jurul anului 77.000 un nou născut dintr-un zeu şi o pământeancă, devine primul rege pământean cu numele de Ubartulu, Lameh în Surupak sub protecţia zeităţii Ninhursag.

În jurul anului 75.000 începe o nouă eră glaciară; apar tipuri de om degenerate care rătăcesc pe suprafaţa Pământului.

În jurul anului 35.000 climatul se înrăutăţeşte, omenirea se decimează şi în timpul celor 7 treceri ale planetei Marduk, omul de Neandherthal dispare din Europa, supravieţuind numai omul de Cromagnon din Orientul Apropiat.

În jurul anului 13.000, nefilimii sunt avertizaţi de pe planetă mamă de mareea uriaşă care va apare pe Pământ odată cu apropierea planetei Marduk de Pământ şi decid să se retragă lăsând omenirea să piară. Potopul care urmează mătură tot Pământul. Nefilimii se salvează pe nava lor de pe orbită.

După Potop, nefilimii aterizează din nou pe Pământ pe podişurile din nordul Mesopotamiei, ei aduc metale şi seminţe; începe agricultura şi domesticirea animalelor.

În jurul anului 10.500, urmaşii lui Noe primesc trei regiuni repartizate urmaşilor celor 3 fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Jafet. Peninsula Sinai este reţinută pentru anunnaki, unde se înfiinţează un centru de control al misiunii extratereştrilor pe Muntele Moriah, viitorul Ierusalim.

În 9780, Ra Marduk, primul fiu născut al lui Enki, împarte dominaţia asupra Egiptului între Osiris şi Seth.

În 9330, Seth îl prinde şi îl dezmembrează pe Osiris, preluând domnia totală asupra Văii Nilului.

În 8970, Horus îl răzbună pe tatăl său, Osiris, declanşând primul Război al Piramidelor.

Seth fuge în Asia şi ocupă Peninsula Sinai şi Canaanul.

În anul 8670 are loc al doilea Război al Piramidelor. Ninurta iese victorios şi goleşte Marea Piramidă de toate echipamentele. Ninharsag, sora după tată a lui Enki şi Enlil, convoacă o conferinţă de pace care consfinţeşte împărţirea Pământului. Domnia Egiptului este preluată de Thoth de la domnia lui Ra-Marduk. Este construit Heliopolisul ca înlocuitor al oraşului Far.

În 8500, anunnaki înfiinţează Ierihonul ca poartă spre instalaţiile spaţiale din Peninsula Sinai.

În anul 7400, anunnakii acordă omenirii noi progrese, începe perioada neolitică, semizeii domnesc peste Egipt.

În 3800, apare civilizaţia urbană în Sumer. Se reconstruiesc oraşele antidiluviene Eridu şi Nipur. Anu, conducătorul planetei Nibiru, planeta nefilimilor, vine pe Pământ. În cinstea lui este construit oraşul Uruk.

În anul 3760, apare prima monarhie cu capitala la Kish sub egida lui Ninurta, se dezvoltă civilizaţia din Sumer.

În 3450, Marduk proclamă Babilonul „poarta zeilor”. Se construieşte Turnul Babel. Anunnaki încurcă limbile omenirii. După ce lovitura de stat a lui Marduk eşuează, acesta revine în Egipt, îl detronează pe Thoth şi îl răpeşte pe fratele mai mic, Durmuzi, căsătorit cu Nana. Durmuzi este omorât accidental şi Marduk este închis în Marea Piramidă. Eliberat printr-un puţ, pleacă în exil.

În anul 3100, apare primul faraon egiptean la Memphis.

În 2900, monarhia din Sumer este transferată la Erech. Începe civilizaţia în Valea Indusului.

În 2371, Inana se îndrăgosteşte de Sarru Kin (Sargon) care întemeiază o nouă capitală la Agade (Akkao) se înfiinţează Imperiul Akadian.

În anul 2316 apare conflictul dintre Marduk şi Inana, Nergal fratele lui Marduk vine din Africa de Sud la Babilon şi îl convinge pe Marduk să plece din Mesopotamia.

În 2193, la Nipur, într-o familie regală clericală se naşte Teran, tatăl lui Avram, patriarhul Biblic al evreilor.

În 2123 se naşte Avram la Nipur.

În 2113 Ur este declarată capitala sumerienilor. Tatăl lui Avram vine în Ur şi face legătura cu Curtea Regală.

În 2096, Terah, tatăl lui Avram, pleacă spre Haran cu familia, în Canaan.

În 2048 Avram trece în sudul Canaanului cu un corp de cavalerie.

După prăbuşirea Sumerului, în urma vântului radioactiv plecat din Peninsula Sinai şi cele 5 oraşe de pe malul Mării Moarte, bombardate atomic, evreii preiau moştenirea civilizaţiei sumeriene.

Avram îşi trăgea genealogia din fiul lui Noe, Shem. Fraţii lui erau Haran şi Nahor. Când Haran a murit de tânăr, familia locuia în Ur. Acolo Avram s-a căsătorit cu Sarai, nume schimbat ulterior în Sarah-Sara.

După moartea fratelui său, Haran, Terah a luat pe Avram, fiul său, şi pe Sara, a plecat din Ur spre Canaan, dar ajungând la Haran s-au aşezat acolo. Arheologii au găsit vestigiile localităţii Haran, în nordul Mesopotamici la poalele Munţilor Taurus.

În Biblie se scrie că Avram avea 75 de ani când a părăsit Haranul în drumul său spre Canaan.

Dumnezeu i-a zis lui Avram: „Avram, ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi du-te în casa pe care ţi-o voi arăta!”.

Şi a plecat Avram luând cu el şi pe nepotul său, Lot, fiul fratelui său Haran. Locul de origine al lui Avram era în Sumeria. Tânăra soţie a lui Avram purta numele epitet de „Prinţesă”. Ea îi e soră lui Avram după tată, dar nu şi după mamă. Se deduce că tatăl lui Avram sau mama lui Sara erau de viţă regală. Şi fiica lui Haran, fratele lui Avram, purta un nume regesc Milkha care înseamnă „regească”, familia se trăgea direct din Noe. Tarah era preot oracular, însărcinat să abordeze „piatra care şopteşte” pentru a asculta cuvintele zeităţii şi a le transmite populaţiei. Această funcţie a fost preluată ulterior de Marele Preot Israelit, singurul care avea permisiunea de a intra în Sfânta Sfintelor, de a se apropia de vorbitor şi a auzi vocea Domnului, vorbindu-i din învelitoarea aşternută peste chivotul Legământului dintre cei doi Heruvimi. În timpul exodului evreilor pe Muntele Sinai, Domnul a proclamat că legământul său cu descendenţii lui Avram înseamnă că „Voi îmi veţi fi mie împărăţia preoţească şi neam sfânt”. Era o declaraţie care reflecta statutul regal al ascendenţei lui Avram. Regii sumerieni îşi numeau fiicele şi fiii şi chiar şi pe ei înşişi în înalte funcţii preoţeşti, ducând la unirea liniilor genealogice regale şi preoţeşti. Inscripţiile găsite în Nipur confirmă că regii din Ur preţuiau titlul de „Pios păstor din Nipur” şi efectuau funcţii preoţeşti.

În Haran, Avram aparţinea ierarhiei conducătoare, fiind implicat în afacerile externe ale Haranului. Avram era un iscusit conducător militar şi în acelaşi timp un renumit astronom.

Istoricul Berosus scria că printre Caldeeni este un om mare şi drept, care era bine văzut în astronomie. Avram a plecat din Haran la porunca Domnului continuându-şi drumul spre Canaan. Continuându-şi drumul spre sud, au făcut un popas la Sechem unde Domnul i-a vorbit lui Avram. De acolo a pornit către Munte spre răsărit de Betel. Acesta se afla în apropierea Ierusalimului şi a Muntelui său sfinţit, muntele Moriah care înseamnă „Muntele îndrumării” pe a cărui stâncă a fost depus „Chivotul Legământului” când Solomon a clădit Templul lui Dumnezeu în Ierusalim.

De acolo a pornit Avram spre miazăzi, destinaţia lui era Negevul, regiunea unde se întâlnea Canaanul cu Peninsula Sinai. Semnificaţia Muntelui Moriah era aceea că acesta împreună cu Muntele Zolphian şi Muntele Sion (muntele semnalului) serveau drept sediu centrului de control al Misiunii Călătoriilor Spaţiale ale anunnakilor. Negevul era poarta de acces spre spaţioportul din Sinai. El avea la dispoziţie un corp de cavalerie de elită cu câteva sute de luptători după toate probabilităţile pe cămile nu pe cai.

Misiunea lui Avram era de natură militară el trebuia să apere instalaţiile spaţiale ale anunnakilor, adică centrul de control al misiunii şi spaţioportul.

După o scurtă şedere în Negev, Avram a traversat Peninsula Sinai şi a ajuns în Egipt unde Avram şi Sara au fost duşi imediat la Palatul Regal, aceasta se întâmpla în anul 2047 înainte de Hristos. Când s-a întors în Negev după o perioadă de cinci ani, Avram era însoţit de o suită numeroasă de oameni, ai faraonului, aşa cum se scrie în Biblie, el era tare bogat, avea turme de oi şi vite, precum şi asini şi cămile pentru călăreţi. S-a dus din nou la Betel să se închine Domnului, apoi s-a despărţit de nepotul său Lot care s-a aşezat cu turmele lui în Câmpia Iordanului. Aceasta se întâmpla înainte ca cei doi îngeri să-l ia în zbor pentru a-l coborî în afara oraşului, ei l-au îndemnat pe Lot să fugă spre Munte: „Fugi ca să scapi cu viaţă, nu te uita în urmă şi nu te opri din drum în acest timp. Fugi la munte ca să nu pieri.” Lot a cerut să-l lase să ajungă în oraşul Zoar, cel mai îndepărtat de Sodoma şi cei doi emisari au fost de acord. Prin urmare catastrofa putea fi prevăzută şi evitată ci şi amânată şi pentru a putea fi făcută să lovească oraşe diferite în momente diferite. Nici o calamitate naturală nu ar fi prezentat toate aceste trăsături.

Când Soarele a răsărit deasupra Pământului, a intrat şi Lot în Zoar. Atunci Domnul a turnat asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi foc, de la Domnul din cer şi a prăpădit cetăţile acelea şi tot ţinutul şi pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce creştea pe câmpie, oraşele, oamenii şi vegetaţia, toate au fost distruse de arma zeilor. Căldura şi focul ei au ars totul în cale, au fost afectaţi şi oamenii aflaţi la distante. Soţia lui Lot ignorând sfatul de a nu se opri să privească în urmă pe când fugea din Sodoma s-a transformat într-o coloană de vapori. Fiind omorâţi toţi bărbaţii în afară de Lot, cele două fiice au hotărât să conceapă copii cu propriul lor tată. „Atunci fiica cea mare a zis către cea mică: tatăl nostru e bătrân şi nu e nici un bărbat în vecinătate care să vină cu noi, după obiceiul a tot Pământul. Haide să îmbătăm pe tatăl nostru şi să intrăm la el ca să avem de la tatăl nostru urmaşi şi a născut fata cea mare un fiu căruia i-a pus numele de Moab. Acesta este tatăl moabiţilor şi a născut şi cea mică un fiu căruia i-a pus numele Ben-Ami. Acesta este tatăl amoniţilor.

A doua zi, Avram s-a dus să vadă ce s-a întâmplat la Sodoma şi Gomora. El a văzut cum din cele două oraşe se ridica un fum gros ca fumul dintr-un cuptor.

Cu siguranţă, era martorul unui bombardament atomic. Aceasta se întâmpla în anul 2024 înainte de Hristos.

Cele cinci oraşe distruse de pe malul Mării Moarte, denumită apoi „Marea lui Lot”, şi în zilele noastre apele izvoarelor din jurul Mării Moarte s-au găsit contaminate radioactiv suficient pentru a provoca sterilitatea şi alte boli radioactive pe care le sferă animalele şi oamenii dacă stau mai mult în această regiune. Avram a fost înspăimântat de cele văzute şi s-a refugiat la Gherar şi nu s-a mai aventurat să se ducă în Peninsula Sinai. Aceasta pentru că odată cu bombardarea Sodomei şi Gomorei a fost bombardat şi spaţioportul din Peninsula Sinai, lăsând şi acolo urme ale iradierii nucleare. Dezonoraţi de înfrângerea suferită, regii coaliţiei răsăritene au fost înlocuiţi.

„Răutatea” oraşelor din Câmpia Iordanului era aceea că au părăsit Legământul Domnului Dumnezeu şi au început să cinstească pe alţi dumnezei şi să se închine lor. Ele trecuseră de partea regilor din apus în frunte cu Marduk şi Nabu, chiar Nabu era refugiat în aceste oraşe.

Din textele sumerienc reiese că conducătorii planetei Nibiru trimiseseră pe Pământ 7 arme nucleare, atunci când anunnakii au revenit pe Pământ după Potop, aceste arme erau depozitate şi ascunse sub pământ. Aceste arme au fost aruncate în Războiul Regilor la Sodoma şi Gomora. Dar ţinta atacului era spaţioportul din Peninsula Sinai unde era centrul de comandă al zborurilor cosmice. Această relatare se găseşte în Epopeea lui Erra care descrie toate cele trei aspecte ale atacului nuclear, anihilarea spaţioportului din Peninsula Sinai, prefacerea în pustietate a oraşelor din Câmpia Iordanului şi breşa din Marea Moartă, ducând la prelungirea ei spre sud. Aceste date sunt relatate în mai multe texte sumeriene. Se relatează că anunnakii care păzeau spaţioportul au fost preveniţi dinainte şi au scăpat înălţându-se spre bolta cerească. Muntele în care erau ascunse centrele de comandă au fost distruse la fel şi platformele de lansare.

Urmele bombardamentului atomic din Peninsula Sinai se mai văd şi astăzi; este o cicatrice întinsă, dezvăluită în ultimii ani prin fotografierea locului din satelit, unde solul are o nuanţă neagră, se văd milioane de frânturi de piatră înnegrită.

Nu s-a găsit nici o explicaţie a acestor regiuni din Peninsula Sinai unde cioburile şi aşchiile de stâncă înnegrită se risipesc peste câmpia centrală a Peninsulei Sinai. Aceasta se întâmpla pe vremea lui Avram.

Vântul radioactiv s-a deplasat spre est asupra Sumerului ducând la dispariţia oraşului Ur şi a altor centre ale marii civilizaţii sumeriene, amintind de plângerile lui Ieremia din Biblie unde se deplânge distrugerea Ierusalimului de mâna babilonienilor au dispărut atunci şi oraşele Nipur, Uruk, Eridu şi tot sudul Mesopotamiei.

Textele sumeriene descriu de fapt pustiirea, nu simpla distrugere. Oraşele continuau să existe dar fără oameni, grajdurile erau la locul lor dar fără vite „stânele erau goale, râurile curgeau dar apa lor era amară, pe câmpii creşteau bălării care se ofileau imediat. Toate aceste relatări sunt descrise în Lamentaţiile oraşelor sumeriene. Era o moarte nevăzută, stă lângă om dar nimeni nu o vede, un rău care a atacat ţara ca un duh, nici o uşă nu-l poate ţine afară ca să se adăpostească în case; acolo mureau cei ce se urcau pe acoperişuri, acolo tusea şi flegma, le slăbeau pieptul, gura era plină de scuipat şi spume, un blestem drăcesc, o durere de cap, sufletul le părăsea trupul. Moartea era din cele mai oribile.

Sursa morţii nevăzute era un nor care apăruse pe cerul Sumerului acoperind pământul ca o mantie, întinsă peste el cu un cearşaf care acoperea Luna, cafeniu la culoare în timpul zilei, Soarele din zare îl ascundea cu întunecimea lui, noaptea lumina pe margini, plutind de la vest către est, norul morţii învăluie în spaimă, împrăştiind frica peste tot, era dus peste Sumer de un vânt urlător, un mare vânt care gonea pe sus un vânt rău care copleşea ţara. Lamentaţiile identifică locul exploziei ca fiind în apus, lângă sânul mării, de pe Peninsula Sinai de pe o câmpie care a devenit locul neîndurării şi care mai înainte era „locul de lansare al zeilor spre cer”, spre planeta Nibiru.

Pornind de la acel munte, afirmă textul unei lamentaţii, norul de moarte al exploziei a fost dus de vânturile puternice spre est pe toată distanţa până la hotarul Anshanului, în Munţii Zagros afectând întregul Sumer de la Ericu, în sud, până la Babilon, în nord. Moartea invizibilă a trecut încet peste Sumer, trecerea durând o zi şi o noapte comemorate în lamentaţii ca în următorul exemplu din Nipur: „În ziua aceea, în acea singură zi, în noaptea aceea, în acea singură noapte… Furtună, într-un singur fulger de lumină stârnită, oamenii din Nipur i-a lăsat prosternaţi”.

După acest bombardament atomic zeii (anunnakii) au părăsit planeta Pământ, aşa scrie în Lamentaţia pentru nimicirea Urului şi îi enumeră pe toţi marii zei şi pe unii dintre cei mai importanţi, fii şi fiice ale lor care părăsiseră oraşele şi marile temple din Sumer.

Plecând au văzut în jur moarte şi pustiire:”…Oamenii precum cioburile de oameni zăceau peste tot pe străzi, în măreţele porţi unde le plăcea să se plimbe, erau numai leşuri, trupuri neînsufleţite zăceau peste tot.

Morţii nu erau duşi la înmormântare, hoiturile cu grăsime lăsaţi la soare, de la sine se topeau”. Toată Mesopotamia de Sud zăcea la pământ.

Furtuna a strivit pământul, a şters totul, a mugit ca un mare vânt peste tară, nimeni nu i-a putut scăpa, pustiind oraşele, pustiind casele, nimeni nu mai bate drumurile, tinerii nu-şi mai caută calea.

Distrugerea Sumerului era completă. Au trebuit să treacă şapte ani pentru ca viaţa să pâlpâie din nou în ţară. Dar acum era o ţară ocupată de trupele elamite în sud şi soldaţii gutieni în nord.

A trebuit să treacă o jumătate de secol ca situaţia să revină la normal şi după 70 de ani a fost reclădit Templul din Nipur.

Sumerul nu mai era, dar într-o tară îndepărtată ştafeta moştenirii sale a trecut din mâinile lui Avram şi ale fiului sau Isaac în mâna lui Jacob cel cu numele schimbat în Isra-El.