Să vă spun cât de mult s-au agravat lucrurile. Copiii sunt învăţaţi adesea – chiar de profesorii lor, în mii de şcoli de stat britanice – că, dacă îşi bâţâie capul în sus şi-n jos, obţin o intensificare a fluxului sangvin în lobii frontali, lucru ce duce la creşterea capacităţii de concentrare; că, dacă-şi freacă într-un anumit fel „ştiinţific” degetele de la mână, asta duce la îmbunătăţirea „fluxului energetic” ce circulă prin corp; că în mâncarea procesată nu există apă şi că, dacă ţii apă pe limbă, lichidul va hidrata creierul pătrunzând direct prin cerul gurii. Toate ţin de un program special de exerciţii numit „Gimnastica Minţii”. Vom dedica un spaţiu destul de larg acestor credinţe şi, încă mai important, bufonilor din sistemul nostru de educaţie care le susţin.

Cartea aceasta nu este însă o adunătură de nonsensuri banale. Urmează un crescendo firesc, pornind de la nerozia şarlatanilor, trecând prin atenţia care li se acordă în mass-media, continuând cu şmecheriile în valoare de 30 de miliarde de lire sterline ale industriei producătoare de suplimente alimentare, cu relele industriei farmaceutice şi ale pieţei sale de 300 de miliarde de lire sterline, cu tragediile studiilor ştiinţifice şi ajungând până la cazurile de persoane care au nimerit la închisoare, au fost luate în derâdere sau chiar au murit, pur şi simplu, din cauza proastei înţelegeri a statisticilor şi a dovezilor, fenomen larg răspândit în societatea noastră.

La vremea faimoasei prelegeri a lui C.P. Snow despre „Cele două culturi” – cea a ştiinţei şi cea umanistă – ţinută acum jumătate de secol, absolvenţii de discipline umaniste ne ignorau pur şi simplu. Astăzi, oamenii de ştiinţă şi medicii sunt depăşiţi numeric şi ca putere de foc de armate vaste de indivizi ce se simt îndreptăţiţi să pună la îndoială lucruri dovedite – admirabilă aspiraţie – fără însă a se obosi să obţină o înţelegere rudimentară a chestiunilor în cauză.

Aţi învăţat la şcoală despre substanţele din eprubete, despre ecuaţiile ce descriu mişcarea, ba poate şi câte ceva despre fotosinteză, însă, tot ce se poate, nu vi s-a predat nimic despre moarte, risc, statistică şi ştiinţa a ceea ce vă poate omorî sau vindeca. Prăpastia din cultura noastră se adânceşte: medicina probată experimental, suprema ştiinţă aplicată, are de partea ei unele dintre ideile cele mai ingenioase din ultimele două secole şi a salvat milioane de vieţi, însă nu a generat nici măcar o singură expoziţie dedicată subiectului la Muzeul de Ştiinţe din Londra.

Şi asta nu pentru că ar lipsi interesul. Suntem obsedaţi de sănătate – jumătate din toate relatările despre ştiinţă din media au subiecte medicale – şi bombardaţi necontenit cu poveşti şi promisiuni cu iz ştiinţific. Însă, după cum veţi vedea, ne obţinem informaţiile chiar de la acei indivizi care au demonstrat în repetate rânduri că nu sunt în stare să parcurgă, să interpreteze şi să transmită credibil informaţia dovedită ştiinţific.

Înainte de a începe, haideţi să marcăm teritoriul.

Ne vom apleca, mai întâi, asupra a ceea ce înseamnă să faci un experiment, să vezi cu ochii tăi rezultatele şi să hotărăşti dacă acestea se potrivesc cu o teorie anume ori dacă vreo soluţie se dovedeşte mai atrăgătoare. Aceşti primi paşi vi se vor părea, poate, copilăreşti şi condescendenţi – exemplele sunt, nimic de zis, înviorător de absurde, însă au fost toate, cu credulitate şi mare aplomb, promovate în mijloacele populare de informare în masă. Ne vom apleca asupra atracţiei exercitate de poveştile cu parfum de ştiinţă despre trupurile noastre şi asupra confuziei pe care o pot produce.

Ne vom îndrepta apoi spre homeopatie, nu fiindcă ar fi importantă sau periculoasă – nu e – ci pentru că este modelul ideal pentru a învăţa despre medicina experimentală: pilulele homeopatice sunt, până la urmă, mici dropsuri de „zahăr” ce par să funcţioneze, aşa că întruchipează tot ce trebuie să ştiţi despre „teste corecte” şi despre cum putem fi induşi în eroare şi făcuţi să credem că orice intervenţie e mai eficientă decât este de fapt. Veţi învăţa tot ce e de ştiut despre ce înseamnă un experiment reuşit şi despre cum să vă prindeţi când aveţi de-a face cu unul eronat. Ascuns în fundal se află efectul placebo, probabil cel mai fascinant şi mai puţin înţeles aspect al vindecării umane, care depăşeşte cu mult o biată pilulă cu zahăr: e contraintuitiv, e straniu, e povestea adevărată a vindecării minte-corp şi e cu mult mai interesant decât orice modele energetice cuantice cu închipuite efecte terapeutice. Vom trece în revistă dovezile privitoare la puterea sa şi veţi avea ocazia să trageţi singuri concluziile.

Ne mutăm apoi către o miză mai mare. Nutriţioniştii practică, de fapt, terapii alternative, însă au reuşit cumva să se prezinte public drept bărbaţi şi femei de ştiinţă. Erorile lor sunt mult mai interesante decât ale homeopaţilor, fiindcă au un grăunte de ştiinţă adevărată în ele; asta le face nu doar mai interesante, ci şi mai periculoase, deoarece adevărata ameninţare ce vine din partea acestor persoane prea pline de zel nu e că le-ar putea muri clienţii – se mai întâmplă, rar, şi asemenea cazuri, dar ar fi lipsit de delicateţe să facem tam-tam pe aspectul ăsta –, ci că subminează sistematic înţelegerea publicului în ce priveşte chiar natura dovezilor.

Vom avea de-a face cu prestidigitaţii retorice şi greşeli de amatori care în repetate rânduri v-au indus în eroare în privinţa alimentelor şi a nutriţiei şi vom vedea cum această nouă industrie are rolul de a abate atenţia de la adevăraţii factori de risc pentru sănătate; vom analiza şi impactul său, mai subtil dar la fel de alarmant, asupra felului în care ne percepem pe noi şi trupurile noastre, în special când vine vorba de tendinţa larg răspândită de a pune pe seama medicinei problemele noastre sociale şi politice, de a ni le reprezenta după o schemă reducţionistă, biomedicală şi de a prefera soluţii comode, înfăţişate îndeosebi sub forma pastilelor şi a dietelor la modă. Vă voi arăta că în universităţile britanice pătrund tot mai mult, pe lângă cercetări academice serioase despre nutriţie, şi o suită incredibilă de erori. În acelaşi capitol o veţi găsi şi pe doctoriţa favorită a naţiei, Gillian McKeith. Aplicăm aceleaşi metode, apoi, medicinei ştiinţifice şi dezvăluim trucurile folosite de industria farmaceutică pentru a-i trage pe sfoară pe doctori şi pacienţi.

Vom avea de examinat, după aceea, felul în care media promovează înţelegerea eronată a ştiinţei, pasiunea oarbă a jurnaliştilor pentru istorii fără sens şi cele mai întâlnite prejudecăţi ale acestora când vine vorba despre statistici şi dovezi, care ilustrează chiar motivul hotărâtor pentru care facem ştiinţă: ca să nu fim induşi în eroare de propriile noastre experienţe personale şi idei preconcepute, în sfârşit, într-o secţiune a cărţii care mi se pare că transmite cele mai multe semnale de alarmă, vom vedea cum oameni aflaţi în poziţii de putere, care ar trebui să se dovedească mai chibzuiţi, comit încă greşeli grave, cu consecinţe teribile; vom vedea cum falsificarea cinică a dovezilor de către media şi transformarea lor în două tipuri diferite de temeri în privinţa sănătăţii au atins extreme primejdioase, ba chiar de-a dreptul groteşti. Vă revine datoria de a observa, pe parcurs, cât de incredibil de bine înrădăcinate sunt asemenea lucruri în percepţia publică, dar şi să vă gândiţi ce s-ar putea face în această privinţă.

Nu-i poţi sili pe oameni să gândească articulat dacă nu se pun singuri în poziţia de a o face. Dar la sfârşitul acestei cărţi veţi avea instrumentele necesare ca să câştigaţi – sau măcar să înţelegeţi – orice dispută pe care alegeţi să o susţineţi, fie că e vorba despre cure miraculoase, vaccinuri, răutăţile marilor companii farmaceutice, şansa ca legumele să prevină cancerul, cretinizarea articolelor cu subiect ştiinţific, temeri îndoielnice legate de sănătate, valoarea informaţiilor aflate din auzite, relaţia dintre corp şi minte, ştiinţa iraţionalităţii, „medicalizarea” vieţii de zi cu zi şi altele. Veţi fi văzut ce probe se află în spatele unor înşelătorii cu succes la public, dar, totodată, între timp, veţi fi căpătat toate informaţiile necesare despre procesul de cercetare, niveluri ale probelor, idei preconcepute, statistici (nu intraţi în panică!), istoria ştiinţei, mişcări antiştiinţifice şi şarlatanii; veţi fi dat, în drum, şi peste câteva dintre uimitoarele poveşti pe care ni le pot spune despre lume ştiinţele naturale.

Nu va fi dificil deloc, fiindcă aceasta e singura lecţie de ştiinţă la care vă pot garanta că cei care vor face greşeli stupide nu veţi fi dumneavoastră. Şi dacă, la sfârşit, tot nu veţi fi de acord cu mine, să ştiţi un lucru: tot n-o să aveţi dreptate, dar o să vă înşelaţi cu mult mai multă vervă şi fler decât vă puteţi imagina acum.

Beri Goldacre

iulie 2008

1. CHESTIUNEA

Îmi petrec o groază de vreme stând de vorbă cu oameni care nu-s de acord cu mine – aş merge până într-acolo încât să spun că e modul meu preferat de petrecere a timpului liber – şi necontenit dau peste persoane dornice să-şi împărtăşească părerile despre ştiinţă, în ciuda faptului că nu au făcut niciodată vreun experiment.

Nu au testat niciodată o idee ei înşişi, cu mâna lor; nici n-au văzut cu ochii lor rezultatul acelui test şi nici nu au stat vreodată să se gândească, punându-şi propria minte la contribuţie, ce înseamnă rezultatele obţinute pentru ideea pe care o testează. Pentru asemenea oameni, „ştiinţa” este un monolit, un mister şi o autoritate, mai degrabă decât o metodă.

Desfiinţarea unora dintre „invenţiile” cel mai vădit pseudoştiinţifice e o modalitate excelentă de a învăţa bazele ştiinţei, în parte fiindcă ştiinţa are de-a face, în mare, cu demontarea teoriilor, dar şi pentru că lipsa cunoştinţelor ştiinţifice printre artiştii curelor-minune, promotori şi jurnalişti ne oferă câteva idei foarte simple pentru a fi supuse testării. Cunoaşterea lor ştiinţifică este rudimentară, aşa că, pe lângă greşeli elementare de raţionament, aceştia se bazează pe noţiuni precum magnetism, oxigen, apă, „energie” şi toxine: idei demne de un absolvent de gimnaziu şi bine ancorate în teritoriul chimiei amuzante pentru copii.

DETOXIFIEREA ŞI TEATRUL CLEIOS

Dacă tot vreţi ca primul experiment pe care-l faceţi să fie un adevărat talmeş-balmeş, să începem cu detoxifierea. Aqua Detox este o baie pentru picioare, unul dintre multele produse similare. A fost promovată fără discernământ în câteva articole foarte jenante din Telegraph, Mirror, Sunday Times, revista GQ şi diverse emisiuni de televiziune. Iată un extras din Mirror.

L-am trimis pe Alex[1] la un nou tratament numit Aqua Detox, care scoate toxinele chiar sub ochii tăi. Alex spune: „Îmi aşez picioarele într-un recipient cu apă, în vreme ce terapeutul Mirka varsă granule de sare într-o unitate de ionizare, care va ajusta câmpul bioenergetic al apei, încurajând corpul meu să elimine toxinele. Apa îşi schimbă culoarea pe măsură ce toxinele sunt eliberate. După o jumătate de oră, lichidul s-a făcut roşu la culoare…

O pune pe fotografa noastră, Karen, să încerce şi ea. Se alege cu un lighenaş de bulbuci maronii.

Mirka diagnostichează un ficat obosit şi probleme limfatice – Karen trebuie să bea mai puţin alcool şi mai multă apă. Uau, ce virtuos mă simt!”

Ipoteza emisă de aceste companii e foarte clară: corpul tău e plin de „toxine”, orice ar însemna asta; picioarele tale sunt pline de „pori” speciali (descoperiţi de savanţi chinezi din vechime, nici mai mult nici mai puţin); îţi bagi picioarele în bazin, toxinele sunt extrase şi apa se face cafenie. Oare apa s-a făcut cafenie din cauza toxinelor? Sau e doar mascaradă?

O modalitate de a testa asta e să vă duceţi la un salon cosmetic, la o sală de îngrijire corporală ori la unul din miile de locuri pe care le puteţi găsi pe internet, să vă faceţi tratamentul cu Aqua Detox şi să scoateţi picioarele din apă după ce terapeutul iese din încăpere. Dacă apa se face maro fără picioarele dumneavoastră înăuntru, atunci nu s-a făcut aşa de la picioarele dumneavoastră ori de la toxine. E un experiment controlat: totul e la fel în ambele situaţii, cu excepţia prezenţei sau absenţei picioarelor.

Această metodă experimentală are anumite dezavantaje (şi dezvăluie o lecţie importantă, anume că trebuie să cântărim bine beneficiile şi aspectele practice ale diferitelor forme de cercetare, lucru care îşi va arăta importanţa în capitolele care urmează). Dintr-o perspectivă practică, experimentul „sus picioarele” implică subterfugii care v-ar putea face să nu vă simţiţi cu conştiinţa împăcată. Însă e şi costisitor: o şedinţă cu Aqua Detox vă va costa mai mult decât componentele necesare pentru a vă construi propriul dumneavoastră dispozitiv de detoxifiere, un model perfect al celui real.

Veţi avea nevoie de:

• un transformator pentru baterii de maşină

• două cuie mari

• sare de bucătărie

• apă caldă

• o păpuşă Bărbie

• un laborator de analiză complet echipat (opţional)

Experimentul de faţă implică electricitate şi apă. Într-o lume de vânători de furtuni şi vulcanologi, trebuie să acceptăm că fiecare îşi stabileşte propriul nivel de toleranţă la risc. Aţi putea foarte bine să vă administraţi un şoc electric foarte neplăcut dacă faceţi experimentul acasă şi există şansa să provocaţi un scurtcircuit instalaţiei electrice. Dispozitivul nu prezintă siguranţă, dar vă oferă o anumită relevanţă pentru înţelegerea vaccinului ROR (rujeolă-oreion-rubeolă), a homeopatiei, a criticilor postmoderne ale ştiinţei şi relelor industriei farmaceutice. Nu-l construiţi.

Când daţi drumul maşinăriei de detoxifiere pe bază de păpuşă Bărbie, veţi observa că apa se face maronie, datorită unui proces simplu numit electroliză: în mare, electrozii de fier se oxidează, iar rugina ajunge în apă. Însă acolo se mai întâmplă şi altceva, un lucru pe care e posibil să vi-l amintiţi ca prin ceaţă de la orele de chimie. În apă există sare. Termenul ştiinţific exact pentru sarea de bucătărie este „clorură de sodiu”: asta înseamnă că în soluţie se află ioni de clor plutitori, cu sarcină negativă (şi ioni de sodiu, cu sarcină pozitivă). Conectorul roşu de pe transformator e un „electrod pozitiv” şi, aici, electronii cu sarcină negativă sunt răpiţi ionilor negativi de clor, rezultând eliberarea clorului sub formă de gaz.

Aşadar, clorul e eliberat de baia de detoxifiere cu păpuşă Bărbie, cum se întâmplă şi cu Aqua Detox; iar oamenii care folosesc produsul au integrat cu eleganţă acea aromă înţepătoare de clor în relatările lor: e din cauza substanţelor chimice, explică aceştia; clorul iese din corpul tău, unde s-a adunat de la ambalajele de plastic pentru mâncare şi de la anii în care te-ai bălăcit în apa tratată chimic a piscinei. „A fost interesant să văd cum se schimbă culoarea apei şi să simt mirosul clorului care-mi părăsea corpul”, arată o mărturie ce face reclamă unui produs similar, Emerald Detox. Iar pe un alt site de vânzări: „Prima dată când a încercat Q2 [Energy Spa], partenerul ei de afaceri a zis că îi ard ochii de la atâta clor care ieşea din ea, rămăşiţe din copilărie şi din vremea tinereţii”.

Tot clorul acela care vi s-a acumulat în organism de-a lungul anilor. Un gând care-ţi dă fiori.

Dar mai avem de verificat ceva. Există toxine în apă? Şi aici dăm peste o problemă nouă: ce vor să zică cu „toxinele”? I-am întrebat asta în repetate rânduri pe fabricanţii multor produse din gama de detoxifiere, însă o dau cotită. Îşi agită mâinile, vorbesc despre stresul vieţii moderne, vorbesc despre poluare, despre mâncarea de tip fast-food, însă nu mi-au spus numele măcar al unei substanţe a cărei prezenţă s-o pot măsura. „Ce toxine sunt extrase din corp mulţumită tratamentului dumneavoastră?” întreb. „Spuneţi-mi ce e în apă şi o să caut în laborator.” Nu mi s-a dat niciodată un răspuns.

După multe asemenea fofilări, am ales două chimicale, cam la întâmplare: creatinină şi uree. Sunt produse obişnuite rezultate din metabolismul organismului, de care rinichii scapă eliminându-le în urină. Cu ajutorul unui prieten, am urmat un tratament autentic cu Aqua Detox, am luat o mostră de apă maro şi am folosit capacităţile de laborator disproporţionat de performante ale spitalului St Mary’s din Londra pentru a vâna aceste două „toxine” chimice. Nu exista aşa ceva în apă. Doar o grămadă de fier ruginit.

Acum, după aflarea celor de mai sus, cercetătorii ar putea face un pas înapoi, începând să-şi revizuiască ideile privitoare la ce se întâmplă într-o baie pentru picioare. Nu ne aşteptăm ca producătorii să facă asta, însă felul în care răspund la aceste descoperiri e foarte interesant, pentru mine cel puţin, deoarece stabilesc un model pe care îl vom vedea repetat peste tot în lumea pseudoştiinţei: în loc să răspundă criticilor sau să ţină cont de descoperiri pentru fundamentarea unui nou model, aceştia par să schimbe subiectul şi să se retragă, definitiv, în poziţii netestabile.

Unii dintre ei neagă acum că toxinele se materializează în cădiţă (lucru menit să mă oprească să le mai măsor): corpul tău e cumva informat că a venit vremea să dea drumul toxinelor pe căile normale – oricare ar fi acestea, şi oricare ar fi „toxinele” – doar că în cantităţi mai mari. Vreo câţiva admit acum că apa se face un pic maro şi fără să-ţi scufunzi picioarele în ea, doar că „nu la fel de mult”. Mulţi brodează poveşti interminabile despre „câmpul bioenergetic”, despre care spun că nu se poate măsura, dacă nu pui la socoteală indicatorul „cât de bine te simţi”. Absolut toţi vorbesc despre cât de stresantă este viaţa modernă.

Şi se prea poate să aibă dreptate. Doar că asta n-are nimic de-a face cu băile lor de picioare, care nu sunt altceva decât teatru: teatrul nu lipseşte din niciunul dintre produsele de detoxifiere, cum vom vedea. Să continuăm cu unsoarea cafenie.

LUMÂNĂRILE DE URECHI

Aţi putea crede că Lumânările Hopi pentru Urechi sunt o ţintă uşoară. Însă eficacitatea lor a fost totuşi promovată cu voioşie de Independent, Observer şi BBC, ca să numim doar câteva apariţii pe suporturi media respectabile. De vreme ce oamenii aceştia sunt promotori cu greutate ai informaţiei ştiinţifice, îi voi lăsa pe cei de la BBC să explice cum purced aceste tuburi de ceară goale pe dinăuntru să vă detoxifice organismul.

Lumânările funcţionează, la aprindere, prin vaporizarea ingredientelor[2], producând un curent de aer circular înspre primul compartiment al urechii. Lumânarea provoacă o absorbţie blândă, permiţând vaporilor să maseze timpanul şi canalul auditiv. Odată plasată în ureche, lumânarea formează o pecete ce permite cerii şi altor impurităţi să fie extrase din ureche.

Dovada apare atunci când desfaci o lumânărică şi descoperi că e umplută cu o substanţă cu aspect familiar, ca de ceară, de culoare portocalie, care musai trebuie să fie ceară din urechi. Dacă vreţi să faceţi singuri testul, aveţi nevoie de: o ureche, un cârlig de rufe, nişte adeziv cu consistenţă gumoasă, o duşumea prăfuită, foarfecă şi două lumânări de urechi. Recomand OTOSAN din cauza devizei lor: „Urechea este poarta către suflet”.

Dacă aprindeţi o lumânare şi o ţineţi lângă o suprafaţă prăfuită, veţi vedea prea puţine dovezi care să probeze sucţiunea. Înainte să daţi fuga să vă publicaţi descoperirea într-o revistă ştiinţifică, să ştiţi că cineva v-a luat-o înainte: un articol publicat în jurnalul medical Laryngoscope[3] după folosirea unor echipamente costisitoare de timpanometrie vorbeşte despre aceeaşi concluzie la care aţi ajuns şi dumneavoastră – că lumânările de urechi nu absorb nimic. Nu este aşadar adevărată aserţiunea că doctorii ar condamna fără verificări terapiile alternative.

Dar dacă toxinele şi ceara din urechi ar fi atrase înăuntrul lumânărilor pe o altă cale, mai ezoterică, aşa cum se susţine adeseori?

Pentru asta va trebui să facem ceva ce se numeşte experiment controlat, în care se compară rezultatele a două situaţii diferite, dintre care una este cea experimentală şi cealaltă reprezintă condiţia de „control”, iar singura diferenţă e dată de lucrul pe care vă interesează să-l testaţi. De aceea aveţi două lumânări.

Introduceţi una din ele în urechea cuiva, potrivit instrucţiunilor fabricantului, şi lăsaţi-o până ce se consumă[4]. Prindeţi cealaltă lumânare în cârligul de rufe şi stabilizaţi-o în poziţie verticală cu ajutorul adezivului: este „braţul de control” al experimentului. Rostul controlului este simplu: trebuie să minimizăm diferenţele dintre două situaţii, pentru ca singura diferenţă reală dintre ele să devină factorul pe care îl studiem. În acest caz, factorul este: „Oare urechea mea produce cleiul acesta portocaliu?”

Luaţi lumânările şi desfaceţi-le. În lumânarea „din ureche” veţi descoperi o substanţă oranj de consistenţa cerii. În cea de „control” veţi găsi o substanţă oranj de consistenţa cerii. Există o singură metodă recunoscută internaţional pentru identificarea cerii din ureche: luaţi un pic pe vârful degetului şi atingeţi-o cu limba. Dacă şi experimentul dumneavoastră obţine aceleaşi rezultate ca şi al meu, ambele vor avea un gust foarte asemănător cu cel de ceară pentru lumânări.

Te scapă o asemenea lumânărică de ceara din urechi? Nu se ştie, însă conform unui studiu publicat[5], care a urmărit pacienţi pe parcursul unui întreg an de tratament cu lumânări, nu s-a constatat nicio reducere a cantităţii. Cu toate lucrurile de folos pe care le-aţi învăţat, poate, despre metoda experimentală, există ceva încă şi mai important pe care ar fi trebuit să-l sesizaţi: e costisitor, plictisitor şi mănâncă timp să testaţi toate leacurile scoase din mânecă de terapeuţi ce vând cure-minune fără efect. Se poate însă face, şi se şi face.

PACHETUL DE DETOXIFIERE
ŞI „BARIERA PRAFULUI ÎN OCHI”

Ultimul element din tripticul nostru maroniu şi cleios e format din pachetele pentru detoxifierea picioarelor. Asemenea ustensile sunt disponibile în majoritatea prăvăliilor bine cotate cu mâncare eco sau la distribuitorii locali Avon (e adevărat). Arată ca plicurile de ceai, cu o folie ce se trage peste picior şi se prinde de acesta cu o margine adezivă înainte să mergeţi la culcare. Când vă treziţi a doua zi dimineaţa, vă izbeşte un miros ciudat, ce vine de la un Umax maroniu lipit de picior, înăuntrul plicului de ceai. Limaxul ăsta – s-ar putea să vedeţi un model aici – ar fi, cică, format din „toxine”. Doar că nu este. Cred că puteţi, deja, să vă gândiţi la un experiment rapid care s-o arate. Eu vă ofer o opţiune într-o notă de subsol[6].

Un experiment este o cale de a stabili dacă un efect observabil – substanţa cleioasă – are legătură cu un proces anume. Dar puteţi despica firul în patru şi într-o manieră mai teoretică. Dacă examinaţi lista cu ingredientele aflate în aceste pachete, veţi vedea că au fost alese cu multă grijă.

Primul lucru pe listă este „acidul pirolignos” sau oţetul de lemn. E o pulbere cafenie cu proprietăţi foarte „higroscopice”, cuvânt care înseamnă că atrage şi absoarbe apa, precum acele punguţe cu siliciu ce sunt livrate împreună cu ambalajul produselor electronice. Dacă există vreun pic de umezeală prin zonă, oţetul de lemn o va absorbi şi va deveni o pastă maro care se simte caldă la contactul cu pielea.

Care este celălalt ingredient de bază, numit pompos „carbohidrat hidrolizat”? Un carbohidrat e un şir lung de molecule de zahăr lipite unele de altele. Amidonul, de exemplu, e un carbohidrat care în organismul uman este transformat gradual, de enzimele digestive, în molecule individuale de zahăr, care se pot absorbi. Procesul de spargere a unei molecule de carbohidrat în zaharuri individuale se numeşte hidroliză. „Carbohidratul hidrolizat”, cum poate că v-aţi dat seama până acum, cu toate că sună ştiinţific nevoie mare, înseamnă propriu-zis „zahăr”.

Zahărul, evident, devine lipicios când transpiri.

Mai e şi altceva în pachetele astea? Da. E un utilaj nou pe care ar trebui să-l numim „bariera aburelii”, o temă recurentă în formele mai avansate de neghiobie pe care le vom parcurge mai târziu. Există un număr uriaş de mărci, dintre care multe oferă documente cât un cearşaf, pline de ştiinţă, pentru a demonstra că funcţionează: au diagrame şi grafice, la care se adaugă aparenţa de ştiinţă; elementul-cheie, însă, lipseşte. Sunt experimente, spun ei, ce demonstrează că pachetele de detoxifiere fac ceva… dar nu vă spun în ce anume au constat experimentele sau care au fost „metodele”, ci vă oferă doar grafice arătoase cu „rezultate”.

Să ne concentrăm pe metodologie ar însemna să nu pricepem rostul acestor aşa-zise „experimente”: nu este vorba despre metode, ci despre rezultatele pozitive, despre grafic şi aparenţa de ştiinţă. Sunt reprezentări superficial plauzibile menite să alunge jurnaliştii care pun întrebări, o barieră de praf în ochi – o altă temă mereu repetată, veţi vedea – şi în forme mai complexe – prin zonele cele mai avansate ale falsei ştiinţe. Detaliile or să vă placă la nebunie.

DACĂ NU-I ŞTIINŢĂ, ATUNCI CE-I?

Descoperiţi dacă băutul de urină, balansul pe crestele munţilor sau ridicarea de greutăţi cu ajutorul organelor genitale le-a schimbat cu adevărat viaţa pentru totdeauna.

Emisiunea Extreme Celebrity Detox

(Vedete ale detoxifierii extreme)

de pe Channel 4.

Acestea sunt extremele absurde ale detoxifierii, însă ele dau seamă despre o piaţă mai mare, pilulele antioxidante, poţiunile, cărţile, sucurile, „programele” de cinci zile, ţevile băgate în fund şi îngrozitoarele emisiuni TV, pe care le vom lua în colimator, în special în capitolul despre nutriţie. Dar mai e ceva în privinţa detoxifierii, ceva important, şi nu cred că e de ajuns să se spună doar „toate astea sunt prostii”.

Fenomenul detoxifierii este interesant deoarece reprezintă una dintre cele mai gonflate inovaţii ale promotorilor, guru ai stilului de viaţă şi ale celor care se ocupă cu terapiile alternative: inventarea unui întreg proces fiziologic, cu totul nou. În termeni de bază ai biochimiei umane, detoxifierea e un concept fără sens. N-are a face deloc cu cele naturale. Nu există, în manualele de medicină, nicio vorbuliţă despre „sistemul de detoxifiere”. Că burgerii şi berea pot avea efecte negative asupra corpului tău, asta e sigur; însă noţiunea că ar lăsa nişte reziduuri specifice, care pot fi ca urmare a unui proces anume, unui sistem fiziologic numit detoxifiere, asta e o invenţie a marketingului.

Dacă priviţi un grafic al metabolismului, harta cât un perete de mare a tuturor moleculelor din corpul dumneavoastră, detaliile despre felul în care mâncarea este redusă la părţile sale constituente, apoi modul în care componentele sunt convertite dintr-unele într-altele, felul în care noii nutrienţi sunt integraţi în muşchi, oase, limbă, bilă, sudoare, muci, păr, piele, spermă, creier şi tot ce vă face să fiţi ceea ce sunteţi, e greu de arătat cu degetul ceva care să aducă a „sistem de detoxifiere”.

Fiindcă nu are semnificaţie ştiinţifică, detoxifierea se poate înţelege mai bine ca produs cultural. Ca şi cele mai bune invenţii pseudoştiinţifice, amestecă deliberat lucruri de bun-simţ cu fantasme medicale bizare. În unele privinţe, cât de mult crezi în aşa ceva reflectă cât de mult vrei să practici autodramatizarea; sau, în termeni mai puţin preţioşi, cât de mult ai parte de ritual în viaţa de zi cu zi.

Când trec prin perioade aglomerate, în care am parte din plin de petreceri, băutură, somn puţin şi mâncare pe fugă, decid îndeobşte – în cele din urmă – că am nevoie de un pic de odihnă. Aşa că stau câteva seri pe-acasă, citind şi mâncând mai multă salată decât de obicei. Modelele şi vedetele, în schimb, se „detoxifiază”.

Trebuie să punctăm foarte clar un lucru, fiindcă e o temă recurentă în lumea ştiinţei făcute după ureche.

Nu e nimic în neregulă cu noţiunea de mâncat sănătos şi cu abţinerea de la diverşi factori de risc pentru sănătate, ca abuzul de alcool. Dar nu la asta se referă detoxifierea: aceasta implică formule de sănătate instant, concepute să fie de scurtă durată, în vreme ce factorii de risc asociaţi cu stilul de viaţă au impact pe tot parcursul existenţei. Sunt însă de acord şi ca unele persoane să încerce cure de detoxifiere de cinci zile şi să ţină minte (ori chiar să înveţe) cum e să mănânci legume; nu vor primi critici din partea mea.

Ce nu mi se pare în regulă e să pretinzi că ritualurile acestea se bazează pe ştiinţă sau chiar că ar fi noi. Aproape toate religiile şi culturile au o anumită formă de purificare sau un ritual de abstinenţă care implică post, schimbări în alimentaţie, îmbăieri sau alte acţiuni, dintre care majoritatea sunt ambalate în discursuri de doi bani. Nu sunt prezentate ca ştiinţă, deoarece provin dintr-o eră în care termenii ştiinţifici nu existau în lexicon: totuşi, Yom Kipur în iudaism, Ramadanul în Islam, celelalte ritualuri similare din creştinism, hinduism, credinţa Baha’i, budism ori jainism se referă toate la abstinenţă şi purificare (printre altele). Asemenea ritualuri, întocmai ca regimurile de detoxifiere, bat la ochi – unii credincioşi au aceeaşi impresie, sunt sigur – printr-o rigiditate fără sens. Postul hindus, de exemplu, dacă e ţinut cu stricteţe, durează de la apusul soarelui până la cu patruzeci şi opt de minute după următorul răsărit.

Purificarea şi mântuirea sunt teme atât de des întâlnite în ritualuri deoarece acestea răspund unei nevoi clare şi atotprezente: cu toţii facem lucruri regretabile din cauza circumstanţelor în care ne aflăm, iar ritualurile noi sunt inventate potrivit noilor circumstanţe. În Angola şi Mozambic, ritualuri de purificare şi curăţire au fost concepute pentru copiii afectaţi de război, în special la foştii soldaţi-copii. Sunt ritualuri curative, în care copilul e eliberat şi purificat de păcat şi vină, de „contaminarea” cu războiul şi moartea (contaminarea e o metaforă recurentă în toate culturile, din motive evidente); copilul este totodată protejat şi de consecinţele acţiunilor sale trecute, cu alte cuvinte de răzbunarea spiritelor celor pe care i-a ucis. Cum se poate vedea dintr-un raport al Băncii Mondiale din 1999:

Ritualurile de curăţire[7] şi purificare pentru copiii-soldaţi par să semene cu ceea ce antropologii numesc ritualuri de trecere. Şi anume copilul suferă o schimbare simbolică de status, devenind din cineva care a existat într-un tărâm al încălcării sau suspendării normei (ucidere, război) o persoană ce trăieşte acum într-un tărâm paşnic al normelor sociale şi comportamentale, cărora li se supune.

Nu cred că merg prea departe cu toate acestea. În ceea ce numim lumea occidentală dezvoltată, căutăm iertare şi purificare de cele mai extreme forme ale complacerii materiale: ne umplem cu droguri, băutură, mâncăruri nesănătoase, ştim că facem rău şi tânjim după o formă de protecţie rituală împotriva consecinţelor, un „ritual de trecere” ce marchează reîntoarcerea la norme de conduită mai sănătoase.

Prezentarea acestor diete de purificare şi ritualuri a fost întotdeauna un produs existent în toate epocile; acum, când ştiinţa este schema dominantă de explicare a lumii naturale şi morale, a binelui şi a răului, e firesc că am ajuns să recurgem la o formă pervertită de justificare pseudoştiinţifică pentru a ne mântui. Ca şi multe alte nonsensuri din pseudoştiinţă, cel al „detoxifierii” nu reprezintă ceva ce ni se face de către exploatatori lipsiţi de scrupule din afară: e un produs cultural, o temă veşnic repetată. Ne-o facem cu mâna noastră.

2. GIMNASTICA MINŢII

În circumstanţe normale, asta ar trebui să fie secţiunea din carte în care mă apuc să tun şi să fulger împotriva creaţionismului, în ropote de aplauze, deşi aceasta este o chestiune marginală în şcolile britanice. Dar, dacă vreţi un exemplu mai la îndemână, să ştiţi că în şcolile de stat pretutindeni prin ţară funcţionează un imperiu vast al ofertei pseudoştiinţifice, pe bani grei. Se numeşte Gimnastica Minţii (Brain Gym), e întâlnit cam peste tot prin sistemul educaţional, e înghiţit pe nemestecate de profesori, este prezentat direct elevilor şi suferă de o transparentă, ruşinoasă şi stânjenitoare lipsă a oricărui sens.

În inima Gimnasticii Minţii se află un şir de exerciţii complicate pentru copii, marcă înregistrată, ce „potenţează experienţa întregului proces de învăţare al creierului”. Apa, de exemplu, îi preocupă mult pe autori.

„Beţi un pahar de apă înainte de Gimnastica Minţii”, ni se spune. „Component major al sângelui, apa e vitală pentru transportul oxigenului către creier.” Ferească sfântul să ţi se usuce cumva sângele! Apa ar trebui ţinută în gură, zic ei, fiindcă astfel poate fi absorbită direct în creier.

Se mai poate face şi altceva pentru a pompa mai eficient sânge şi oxigen în creier? Da, un exerciţiu numit „Butoanele Creierului”. „Formaţi din degetul mare şi arătător un C şi plasaţi degetele de amândouă părţile sternului, chiar sub claviculă. Frecaţi uşor locul timp de douăzeci-treizeci de secunde, în vreme ce mâna cealaltă se odihneşte peste buric. Schimbaţi mâna şi repetaţi. Exerciţiul stimulează fluxul de sânge bogat în oxigen să se reverse prin artera carotidă înspre creier, pentru a-l înviora şi a creşte concentrarea şi relaxarea.” De ce? „Butoanele Creierului sunt chiar dedesubt şi stimulează artera carotidă.”

Copiii pot fi dezgustători, şi adesea pot dovedi talente extraordinare, dar încă n-am dat peste copilul care să-şi poată stimula carotida prin interiorul cutiei toracice. I-ar trebui pentru asta forfecuţa ascuţită pe care doar mami are voie s-o folosească.

Aţi putea crede că neghiobia de mai sus e o fiţă izolată, periferică, pe care m-am dat de ceasul morţii ca s-o descopăr în vreo câteva şcoli izolate şi prost conduse. Dar nu. Gimnastica Minţii se practică în sute, dacă nu chiar în mii de şcoli publice din toată ţara. Deţin o listă cu peste patru sute de şcoli care menţionează nominal procedura pe site-urile lor, şi multe altele o utilizează. Întrebaţi dacă la şcoala din vecinătate o fac. Chiar aş fi interesat să aflu ce reacţie ar avea.

Gimnastica Minţii e promovată de autorităţi locale cu atribuţii în educaţie, cu fonduri guvernamentale, iar cursurile de pregătire se socotesc cursuri de formare continuă pentru profesori. Dar povestea nu se sfârşeşte doar la nivel local. Veţi găsi Gimnastica Minţii promovată pe site-ul Departamentului pentru Educaţie şi Meserii, în tot felul de locuri, şi se iţeşte mereu ca instrument pentru a promova „incluziunea”, ca şi cum să-i bagi unui copil în cap pseudoştiinţă ar putea mai degrabă să amelioreze cumva inechitatea socială, şi nu să o înrăutăţească. E un vast imperiu al nonsensului ce infectează întregul sistem de învăţământ britanic, de la cele mai mărunte şcoli primare până la conducerea centrală, şi totuşi nimeni nu bagă de seamă şi nu arată că i-ar păsa.

Poate că, dacă ar trece la efectuarea exerciţiilor de „încârligare” de la pagina 31 a Manualului de Gimnastica Minţii pentru Profesori (aici trebuie să-ţi împingi degetele unele într-altele după tot soiul de modele contorsionate), asta le-ar „conecta circuitele electrice din organism, pentru stăpânirea şi concentrarea atât a atenţiei, cât şi a energiei dezorganizate”, şi ar ajunge, în cele din urmă, să le vină mintea la cap. Poate că, dacă şi-ar mişca urechile cu degetele, după manualul Gimnasticii, ar „stimula formaţia reticulată a creierului să filtreze sunetele irelevante şi să se concentreze asupra limbajului”.

Acelaşi profesor care le spune copiilor dumneavoastră cum inima pompează sângele în plămâni şi apoi în corp le explică şi că, atunci când fac exerciţiul „Energizatorul” (mult prea complicat pentru a fi descris), „mişcarea înainte şi înapoi a capului accelerează circulaţia sangvină în lobul frontal, în scopul unei mai bune înţelegeri conceptuale şi gândiri raţionale”. Şi mai înfiorător încă, acel profesor a urmat un curs, a fost învăţat aberaţiile acelea de către un instructor, fără să se îndoiască şi fără să pună întrebări.

În unele privinţe, chestiunile respective sunt similare cu cele din capitolul despre detoxifiere: dacă doriţi să faceţi un exerciţiu de respiraţie, e nemaipomenit. Însă creatorii Gimnasticii Minţii merg mult mai departe. Căscatul lor special, teatral, marcă înregistrată, va duce la „oxidare sporită pentru o relaxare eficientă”. Oxidarea e fenomenul ce produce rugina. Nu e acelaşi lucru cu oxigenarea, cum presupun că au vrut să spună. (Şi chiar de-ar vorbi despre oxigenare, n-ai nevoie de căscături aiurite pentru a-ţi aduce oxigen în sânge: ca şi majoritatea animalelor sălbatice, copiii au o fiziologie fascinantă şi perfect adecvată pentru a-şi regla nivelurile de oxigen şi dioxid de carbon şi sunt sigur că mulţi ar prefera să fie învăţaţi despre asta, despre adevăratul rol al electricităţii în organism ori despre atâtea alte lucruri din care Gimnastica Minţii face un talmeş-balmeş, decât despre aberaţia asta vădit pseudoştiinţifică.)

Cum poate un asemenea nonsens să fie atât de larg răspândit în şcoli? O explicaţie evidentă e că profesorii s-au lăsat orbiţi de toate sintagmele astea lungi şi şmechere precum „formaţie reticulară” şi „oxidare sporită”. Se întâmplă că tocmai acest fenomen a fost studiat într-un fascinant set de experimente ale căror rezultate, publicate în ediţia din martie 2008 a Journal of Cognitive Neuroscience, demonstrează elegant că oamenii vor îmbrăţişa mult mai uşor o explicaţie falsă dacă aceasta e împodobită cu cuvinte tehnice din lumea ştiinţelor psihicului.

Subiecţilor li s-au prezentat descrieri ale unor fenomene variate din lumea psihologiei, apoi li s-a oferit la întâmplare o explicaţie pentru ele, aleasă dintr-o listă de patru. Explicaţiile conţineau sau nu neuroştiinţă şi erau explicaţii „bune” sau „rele” (cele rele fiind simple reformulări circulare ale fenomenului însuşi sau vorbe goale).

Iată unul dintre scenarii. Experimentele au arătat că oamenii nu se pricep deloc să estimeze cunoştinţele altora: dacă noi cunoaştem răspunsul la o întrebare de tip „ştiaţi că?” oarecare, supraestimăm capacitatea altor persoane de a şti şi ele răspunsul. În experiment o explicaţie „fără psihologie experimentală” a fenomenului era: „Cercetătorii susţin că această supraestimare se produce fiindcă subiecţii au probleme în a-şi schimba perspectiva atunci când evaluează ce ştiu ceilalţi, proiectând în mod greşit propria lor cunoaştere asupra altora”. (Aceasta era o explicaţie „bună”.)

O explicaţie „cu neuroştiinţă” – şi încă una gogonată – era asta: „Scanările creierului indică faptul că fenomenul supraestimării se produce datorită circuitelor din lobul frontal, cunoscut pentru implicarea în autocunoaştere. Subiecţii fac mai multe greşeli când au de evaluat cunoştinţele altora. Oamenii se pricep mult mai bine să judece lucrurile pe care le ştiu ei înşişi”. O asemenea explicaţie aduce foarte puţine lucruri în plus, cum vedeţi. Pe deasupra, informaţia ştiinţifică e pur decorativă şi irelevantă pentru logica explicaţiei.

Participanţii la experiment au fost împărţiţi în trei grupuri: oameni obişnuiţi, studenţi la psihologie şi specialişti în neuroştiinţe, grupuri care s-au comportat foarte diferit. Toate trei au considerat explicaţiile bune mai satisfăcătoare decât cele rele, însă subiecţii din grupurile care nu erau formate din experţi au considerat că explicaţia cu informaţii neuropsihologice relevante logic a fost mai mulţumitoare decât cea fără inutilităţile cu iz de ştiinţă. Mai mult, inutilităţile respective s-au dovedit deosebit de eficiente în a influenţa felul în care oamenii judecau explicaţiile „rele”. Şarlatanii, desigur, cunosc prea bine aceste lucruri şi adaugă explicaţii care sună ştiinţific la produsele lor de când există şarlatania pe lume, pentru a-şi spori autoritatea asupra pacientului (într-o epocă, interesant lucru, în care doctorii se străduiesc să-şi informeze mai bine pacienţii şi să-i implice în decizia asupra propriului tratament).

E interesant să cugeţi un pic la motivul pentru care o asemenea împopoţonare e atât de seducătoare, până şi pentru persoane care ar trebui să arate mai mult discernământ. Mai întâi, simpla informaţie din domeniul neuroştiinţei poate fi văzută ca un indiciu surogat al unei explicaţii „bune”, indiferent de conţinutul acesteia. Cum spun cercetătorii, „când au de-a face cu informaţii din neuropsihologie, oamenii sunt încurajaţi cumva să creadă că au căpătat o explicaţie ştiinţifică şi atunci când nu a fost cazul”.

Şi mai multe indicii pot fi găsite însă în vasta literatură ce are ca subiect iraţionalul. Oamenii au tendinţa, spre exemplu, să evalueze explicaţiile ce durează mai mult ca similare cu explicaţiile „experţilor”. Mai este implicat şi efectul „detaliilor seducătoare”: dacă le prezinţi detalii înrudite (dar irelevante logic) ca parte a unei argumentaţii, asta face, se pare, mai dificilă decriptarea codurilor – şi mai târziu rememorarea argumentului principal dintr-un text –, fiindcă atenţia le este deviată.

În plus, e posibil să avem un fetiş victorian pentru explicaţii reducţioniste în ce priveşte lumea.

Par, cumva, foarte în regulă. Când citim bolboroseli pseudoştiinţifice în experimentul „falselor explicaţii neuropsihice” – şi în pliantele cu Gimnastică Cerebrală – ne simţim ca şi cum ni s-ar fi oferit o explicaţie fizică pentru un fenomen ce ţine de comportament („o pauză de exerciţii în sala de curs este înviorătoare”). Am făcut cumva ca fenomenele comportamentale să pară legate de un sistem explicativ mai cuprinzător, de ştiinţele materiei, o lume a certitudinii, graficelor şi datelor lipsite de ambiguitate. Aduce a progres. De fapt, cum e adesea cazul cu explicaţiile false, e chiar opusul.

Ar trebui, din nou, să ne concentrăm un moment asupra a ce are bun de oferit Gimnastica Minţii, fiindcă, după ce rupi vălul de nonsens, vezi că aceasta susţine pauzele frecvente, exerciţiile uşoare intermitente şi băutul de apă din belşug. Toate sunt de bun-simţ.

Gimnastica Minţii ilustrează însă alte două teme recurente în industria falsei ştiinţe. Prima e asta: poţi folosi hocus-pocus – sau ceea ce Platon numea eufemistic un „nobil mit” – pentru a determina oamenii să facă lucruri rezonabile precum băutul de apă şi pauza de exerciţiu. Aveţi poate păreri proprii în privinţa justificării sau proporţiei (analizând poate dacă e necesar şi chibzuind la efectele secundare ale propagării nonsensului), însă în cazul Gimnasticii Minţii nu mă pot abţine să nu remarc că aşa ceva nu e nici pe departe adecvat: copiii sunt înclinaţi să înveţe despre lume de la adulţi, în special de la profesori; sunt ca nişte bureţi ce aşteaptă să fie îmbibaţi cu informaţie, cu moduri de a vedea lucrurile; figurile autoritare care le împuie capul cu aberaţii pregătesc terenul, dacă pot spune aşa, pentru o viaţă de exploatare.

A doua temă e, poate, mai interesantă: luarea în posesie a bunului-simţ. Poţi lua o intervenţie cât se poate de decentă, cum ar fi un pahar cu apă şi o pauză de exerciţiu, la care să adaugi nonsens, să faci să sune mai tehnic şi tu să pari mai deştept. Astfel efectul placebo va spori, dar te poţi întreba dacă nu cumva scopul primar e mult mai cinic şi lucrativ: să transformi bunul-simţ în ceva pentru care îţi trebuie drepturi de autor, în ceva unic, înregistrat şi deţinut.

Vom vedea asta iarăşi şi iarăşi, la o scară mai mare, în activitatea unor practicanţi îndoielnici în domeniul sănătăţii, mai ales în zona „nutriţionismului”, deoarece cunoaşterea ştiinţifică – precum şi sfaturile alimentare raţionale – e pe gratis şi ţine de domeniul public. Oricine o poate folosi, înţelege, vinde sau pur şi simplu dărui. Cei mai mulţi concetăţeni ştiu deja în ce constă o alimentaţie sănătoasă. Dacă vrei să scoţi bani din asta, trebuie să-ţi găseşti o nişă de piaţă: ca s-o faci, trebuie s-o complici la maximum şi să-i adaugi parafa ta îndoielnică.

Face cuiva rău? Ei bine, e cu siguranţă o risipă, şi chiar şi în Vestul cel decadent, acum la vreme de recesiune, pare cam straniu să arunci banii pe sfaturi elementare despre alimentaţie sau pe pauze de exerciţiu în şcoli. Dar sunt alte primejdii ascunse, cu mult mai corozive. Acest proces de profesionalizare a evidentului întreţine un aer de mister inutil şi distructiv în ce priveşte ştiinţa şi sănătatea. Mai mult decât orice, mai mult decât deţinerea lipsită de rost a evidentului, e un proces care te face neputincios. Mult prea des această eroare a privatizării bunului-simţ se întâmplă în zone în care am putea prelua controlul, am putea s-o facem noi înşine, ne-am putea da seama de propriile capacităţi şi abilităţi de a lua decizii raţionale; în loc de asta ne hrănim dependenţa cu sisteme costisitoare şi oameni din afară.

Dar lucrul cel mai înfricoşător e felul în care pseudoştiinţa te năuceşte de cap. Darea în vileag a Gimnasticii Minţii, daţi-mi voie să vă reamintesc, nu necesită vreo cunoaştere sofisticată, specializată. Vorbim despre un program care pretinde că „alimentele procesate nu conţin apă”, posibil aserţiunea cel mai uşor de contraargumentat peste care am dat săptămâna asta. Dar supa? „Toate celelalte lichide sunt procesate în organism ca hrană şi nu satisfac nevoia de apă a corpului.”

E o organizaţie la limita iraţionalului, dar care operează în nenumărate şcoli britanice. Când am scris despre Gimnastica Minţii în rubrica mea de la ziar, în 2005, spunând „pauzele de exerciţii – bune, aberaţiile pseudoştiinţifice – de tot râsul”, în vreme ce mulţi profesori au debordat de încântare, alţii, la fel de mulţi, au fost indignaţi şi „dezgustaţi” de ceea ce deciseseră că era un atac la exerciţiile pe care le simţeau ca folositoare. Unul – director adjunct, nici mai mult, nici mai puţin – a întrebat: „Din câte îmi dau seama, nu aţi vizitat sălile noastre de curs, nu aţi pus întrebări nici profesorilor şi nici copiilor, darmite să mai purtaţi vreo conversaţie cu unul dintre numeroşii specialişti în domeniu, aşa este?”.

E musai să vizitez o sală de curs ca să aflu dacă există apă în mâncarea procesată? Nu. Dacă dau peste vreun „specialist” care îmi spune că un copil îşi poate masa ambele artere carotide prin cutia toracică (fără foarfecă), ce-aş putea să-i spun? Dacă dau peste un profesor care crede că, dacă-ţi atingi degetele, conectezi circuitul electric al corpului, către ce ne îndreptăm?

Aş vrea să-mi imaginez că locuim într-o ţară în care profesorii ştiu să adulmece aberaţiile şi să le spună stop. Dacă aş fi fost alt gen de persoană, m-aş fi dus să mă iau cu arţag de departamentele guvernamentale responsabile, cerând să mi se spună ce au de gând să facă în această privinţă, apoi să vă informez pe dumneavoastră despre mormăielile şi stânjeneala lor defensivă. Nu sunt însă genul ăsta de jurnalist, iar Gimnastica Minţii e atât de evident, atât de transparent prostească, încât orice ar spune ei n-ar putea justifica susţinerile lor în apărarea programului. Un singur lucru îmi dă speranţă, anume şirul constant de e-mailuri pe care le primesc pe acest subiect de la copii, care se distrează nespus aflând de prostia dascălilor lor:

Aş vrea să vă transmit un exemplu de Ştiinţă Proastă, pe proful meu care ne-a dat un fluturaş pe care scria: „Apa se absoarbe cel mai bine în organism dacă e băută des, în cantităţi mici”. Aş vrea să ştiu ceva: Dacă beau prea multă apă deodată, o să-mi curgă din fund?

„Anton”, 2006

Mulţumesc, Anton.