OAMENII ÎN NEGRU

Pare fantastic să-ţi imaginezi că există o Sfântă Alianţă împotriva cunoaşterii, o sinarhie organizată pentru a face să dispară unele secrete. Totuşi, ipoteza asta nu-i mai fantastică decât aceea a marii conspiraţii naziste. Numai că de-abia astăzi ne dăm seama în ce măsură era perfectă organizarea Ordinului Negru, în ce măsură afiliaţii săi erau numeroşi în toate ţările lumii şi în ce măsură conspiraţia a fost aproape de reuşită.

Iată de ce nu trebuie să respingem a priori ipoteza unei conspiraţii mai vechi.

Tema cărţii blestemate, care ar fi fost distrusă sistematic pe tot parcursul istoriei, a inspirat, desigur, pe mulţi romancieri, cum ar fi H.P. Lovecraft, Sax Rohmer, Edgar Wallace. Totuşi, asta nu-i doar o temă literară. Distrugerea aceasta sistematică există într-aşa o măsură încât te poţi întreba dacă nu există o conspiraţie permanentă ce tinde să împiedice cunoaşterea umană de a se dezvolta prea rapid. Coleridge era convins de existenţa unei astfel de conspiraţii şi-i numea pe membrii acesteia „persoane din Porlock”. Numele ăsta îi aduce aminte de vizita unui personaj venit din satul Porlock care-l împiedicase să ducă la bun sfârşit o lucrare foarte importantă pe care-o avea în curs.

Se găsesc urme ale acestei conspiraţii chiar şi-n istoria Chinei sau a Indiei, nu numai în Occident. De asta ni s-a părut necesar să reunim toate informaţiile posibile referitoare la unele din aceste cărţi blestemate şi la adversarii lor.

Mai întâi, câteva exemple precise de cărţi blestemate. În 1885, scriitorul Saint-Yves d’Alveydre primeşte ordinul, sub ameninţarea cu moartea, de a-şi distruge ultima lucrare: Misiune din India în Europa şi Misiune din Europa în Asia. Problema Mahatmelor şi soluţionarea ei.

Saint-Yves d’Alveydre se supune ordinului. Totuşi, un exemplar scăpă de la distrugere şi, pornind de la acest unicat, editorul Dorbon cel bătrân o reimprimă, cu tiraj foarte limitat, în 1909. Or, în 1940, de cum au ajuns în Franţa şi la Paris, germanii au distrus toate exemplarele pe care le-au găsit din această ediţie. E îndoielnic să mai fi rămas vreunul.

În 1897, moştenitorii scriitorului Stanislas de Guaita primiră ordinul, sub ameninţarea cu moartea, de a distruge patru manuscrise inedite ale autorului despre magia neagră, precum şi arhiva acestuia. Ordinul a fost executat, n-a mai rămas nimic din manuscrisele acelea.

În 1933, naziştii dau foc, în Germania, tuturor exemplarelor din cartea referitoare la Rose-Croix, Die Rosenkreuzer, Zur Geschichte einer Reformation.

O ediţie a acestei cărţi reapare în 1970, dar nimic nu dovedeşte c-ar fi conformă cu originalul.

Aş putea da mai multe exemple, dar vor fi găsite în număr suficient pe parcursul acestei cărţi.

Cine sunt adversarii acestor cărţi blestemate? Să presupunem existenţa unui grup pe care-l vom numi „Oamenii în negru”. Ideea acestei denumiri mi-a venit văzând la toate conferinţele pro sau anti-Planetă un grup de bărbaţi în negru, cu aspect sinistru, mereu aceiaşi. Mă gândesc că oamenii ăştia în negru sunt la fel de vechi ca şi civilizaţia; cred că pot fi citaţi printre membrii scriitorul francez Joseph de Maistre şi Nicolae al II-lea al Rusiei.

După părerea mea, rolul lor este de a împiedica o difuzare prea rapidă şi prea întinsă a cunoaşterii, difuzare care ar fi dus la distrugerea civilizaţiilor care ne-au precedat. Odată cu urmele acestor civilizaţii ne-a rămas, după părerea mea, o tradiţie al cărei principiu constă în a pretinde că ştiinţa poate fi teribil de periculoasă. Tehnicile de conservare ale magiei şi alchimiei se pare că se raliază acestui punct de vedere.

Se poate constata, de asemenea, că ştiinţa modernă admite astăzi că devine, uneori, prea periculoasă. Michel Magat, profesor la College de France, declara recent, într-o lucrare colectivă asupra armamentului modern (la Flammarion): „Poate c-ar trebui să admitem că toată ştiinţa este blestemată”.

Marele matematician francez A. Grothendieck scrie în primul număr al buletinului „Survivre”, referitor la efectele posibile ale ştiinţei: „A fortiori, dacă evocaţi probabilitatea dispariţiei umanităţii în următoarele decenii (trei miliarde de oameni, trei miliarde de ani de evoluţie biologică…), e enorm pentru a fi conceput, e o abstracţie absolut nulă din punct de vedere al conţinutului emotiv, deci imposibil de luat în serios. Luptăm pentru creşterea salariilor, pentru libertatea cuvântului, împotriva selecţiei la universitate, împotriva burgheziei, a alcoolismului, a pedepsei cu moartea, a cancerului, a rasismului – la nevoie contra războiului din Vietnam sau contra războiului în general. Dar anihilarea vieţii pe Pământ? Asta depăşeşte înţelegerea fiecăruia dintre noi, e ceva „irealizabil”. Aproape că ţi-e ruşine să vorbeşti despre asta, simţindu-te suspectat de a căuta efecte facile prin recurgerea la o temă care totuşi este cel mai mare anti-efect care poate fi găsit”.

Şi încă:

„Astăzi, când suntem confruntaţi cu pericolul stingerii întregii vieţi de pe Pământ, acelaşi mecanism iraţional se opune conştientizării acestui pericol şi reacţiilor de apărare necesare la cei mai mulţi dintre noi, inclusiv la „elitele” intelectuale şi ştiinţifice din toate ţările. Putem doar spera că poate fi surmontat de către unii printr-un efort susţinut şi conştientizarea unor astfel de mecanisme inhibitorii”.

De când a fost scris textul acesta, ba şi mai recent, am auzit deseori emiţându-se în congrese ştiinţifice ideea asta, cum că descoperirile prea periculoase ar trebui să fie cenzurate sau suprimate. La începutul acestui an, la reuniunea „Asociaţiei engleze pentru progresul ştiinţei”, a fost citat ca exemplu al unei astfel de descoperiri care-ar trebui cenzurate posibilitatea ca diversele varietăţi ale speciei umane să nu fie la fel de inteligente. Savanţi de primă mână au afirmat că o astfel de descoperire ar încuraja rasismul într-aşa o proporţie, încât ar trebui împiedicată publicarea prin toate mijloacele. I-am vedea deci foarte bine pe unii savanţi eminenţi de-ai zilelor noastre raliindu-se la tabăra „Oamenilor în negru”.

Se pare, într-adevăr, că descoperirile acestea prea periculoase pentru a fi revelate există la fel de bine în cadrul ştiinţelor zise exacte, precum şi în cazul ştiinţelor zise false, acelea pe care îmi place mult mai mult să le numesc para-ştiinţe.

Dar e prea mult timp de când distrugerea sistematică a cărţilor sau documentelor conţinând descoperiri periculoase a fost practicată, înainte sau chiar în momentul publicării lor. Aşa s-a întâmplat de-a lungul întregii Istorii. E ceea ce vom încerca noi să demonstrăm.

1. CARTEA LUI TOTH

Sir Mortimer Wheeler, celebrul arheolog englez, a fost în stare să scrie: „Arheologia nu este o ştiinţă, ci o vendetta”.

Nicăieri nu este mai adevărată această afirmaţie ca în domeniul arheologiei egiptene, unde se confruntă cu ferocitate arheologi romantici şi arheologi clasici. Pentru arheologii clasici, arheologia egipteană nu ridică nicio problemă şi descoperi aici o trecere continuă de la neolitic la o formă de civilizaţie mai avansată, trecere care are loc într-o manieră absolut naturală. Pentru arheologii romantici, dimpotrivă, ca şi pentru cercetătorii independenţi, care nu aparţin clanului arheologiei oficiale, antichitatea Egiptului este cu mult mai importantă, iar problemele care n-au fost elucidate, cu mult mai numeroase decât s-ar crede. Dintre adversarii arheologiei clasice egiptene am să aleg două nume, Rene Schwaller de Lubiez şi C. Daly King. Primul, născut în 1891 şi mort în 1961, a scris, mai ales, Aor, Adam, omul roşu (ediţie particulară, nepusă în comerţ, 1925), Chemarea focului (ediţie particulară, nepusă în comerţ), Aor, viaţa şi opera (Paris, Editions de la Colombe, 1963), Regele teocraţiei faraonice (Paris, Flammarion, 1961), Miracolul egiptean (Paris, Flammarion, 1963), Templul omului Apet de la sud de Luksor (în depozit la Dervy, Paris, 1957, 3 vol.), Despre ezoterism şi simbolism (Paris, La Colombe, 1960) ca şi diverse articole în „Les Cahiers du Sud”, la Marsilia, mai ales în numărul 358. A fost mai întâi pictor, elev de-al lui Matisse. În timpul marelui război a fost chimist militar, iar chimia l-a dus la alchimie. Formă atunci un grup, botezat Frăţia Veghetorilor. Din grupul acesta făceau parte, mai ales, Henri de Regnier, Paul Fort, Andre Spire, Henri Barbusse, Vincent d’Indy, Antoine Bourdel, Fernand Leger şi Georges Polti.

În interiorul grupului, un cerc ezoteric închis, Fraţii Ordinului Mistic al Reînvierii, studia un anumit număr de probleme, printre care şi aceea a civilizaţiilor dispărute. Schwaller de Lubiez, stabilit la Saint-Moritz, apoi la Palma de Majorca, după care la Loukson, studia secretele Egiptului.

Un număr de egiptologi, cum ar fi Alexandre Variile, se raliară la punctul lui de vedere. Alţii, dimpotrivă, se opuseră cu violenţă şi se instală o vendetta care încă mai durează.

În ceea ce-l priveşte pe C. Daly King, acesta e un savant cât se poate de oficial, psiholog materialist, autorul a trei tratate clasice folosite în învăţământul din ţările anglo-saxone: Dincolo de comportamentism (1927), Psihologie integrativă (în colaborare cu W. M. Şi H. E. H. Marston) (1931) şi Psihologia conştiinţei (1932).

C. Daly King îşi trecu, în 1946, la Yale, o teză de doctorat în fizică despre fenomenele electromagnetice care se produc în timpul somnului. Apoi se aplecă asupra stărilor superioare de conştiinţă, stări în cursul cărora eşti mai treaz decât în timpul veghii normale, ceea ce duse la o altă carte clasică, Stările conştiinţei omeneşti (University Books, NY, 1963).

Moare în timp ce corecta şpalturile acestei cărţi şi când pregătea o lucrare importantă despre ştiinţele spiritului în Egiptul antic[1].

Poate că singurul punct comun între Schwaller de Lubiez şi C. Daly King este nivelul ridicat al cunoştinţelor lor ştiinţifice. Or, aceste două spirite foarte diferite se întâlnesc în două concluzii esenţiale. Mai întâi, considerabila antichitate a civilizaţiei egiptene, cel puţin 20.000 de ani, poate chiar 40.000; apoi, stadiul avansat al cunoştinţelor în Egiptul antic, atât în ceea ce priveşte universul exterior, cât şi spiritul uman. Să confruntăm acest punct de vedere cu cel al arheologiei oficiale. După aceasta, acum 6.000 de ani, egiptenii încă mai erau membrii unor triburi sălbatice. Un interpret serios şi recunoscut al arheologilor oficiali, Leonard Cottrell, în Penguin Book of Lost World, la pagina 18, scrie: „S-a întâmplat ceva care, într-un timp remarcabil de scurt, transformă acest conglomerat de triburi semi-arabe ce trăia pe malurile Nilului într-un Stat extrem de civilizat, care dură 3. 000 de ani. Cât priveşte natura a ceea ce s-a întâmplat, nu putem decât să încercăm să ghicim. Dar dovezile arheologice ne furnizează mai multe indicii şi se poate spera că descoperiri viitoare vor acoperi golurile”.

Arheologii romantici şi cei disidenţi ripostează la aceasta, că transformarea brutală n-a avut loc niciodată. După dânşii, civilizaţia egipteană n-are nicio legătură cu primitivii care le erau contemporani, aşa cum primitivii din Noua Guinee sunt contemporanii noştri. După dânşii, originile civilizaţiei egiptene sunt în altă parte şi încă n-au fost găsite.

Cea mai mare parte a arheologilor din Africa eliberată sunt de această părere, iar unii dintre ei se gândesc chiar că vechii egipteni erau negri şi că trebuie căutate în Africa originile secrete ale Egiptului.

În această ipoteză, a unei foarte vechi civilizaţii pre-egiptene, trebuie să ne plasăm pentru a examina problema Cărţii lui Toth.

Toth este un personaj mitologic mai mult divin decât uman care, după toate documentele egiptene pe care le avem, a precedat Egiptul. În momentul naşterii civilizaţiei egiptene, preoţii şi faraonii ar fi posedat Cartea lui Toth, constituită, foarte probabil, dintr-un sul sau dintr-o serie de foi care ar fi conţinut toate secretele diverselor lumi şi care ar fi conferit puteri considerabile deţinătorilor acesteia.

În 2.500 înaintea lui Hristos egiptenii scriau deja şi făceau cărţi. Acestea sunt scrise pe papirus. Cuvântul biblie, care înseamnă carte, derivă de la numele portului Byblos, din Liban, care era principalul port pentru exportul sulurilor de papirus. În literatura egipteană, din 2.500 înainte de Hristos, se găsesc deja tratate de ştiinţă şi de medicină, texte religioase, manuale şi chiar lucrări ştiinţifico-fantastice.

Mai ales istoria aventurilor faraonului Snofru, tatăl lui Keops, este un veritabil roman de anticipaţie, cu invenţii extraordinare, cu monştri şi maşini. Ar putea fi publicat şi astăzi.

Cartea lui Toth probabil că se prezenta ca un papirus foarte vechi, recopiat în secret de mai multe ori, a cărui vechime ar ajunge la 10.000 sau chiar 20.000 de ani. Dar un obiect material nu este deloc un simbol.

Obiect material, deci putând fi distrus, mai ales de foc. O să vedem că aşa s-a şi întâmplat.

Dar să ne ocupăm mai întâi de Toth. E reprezentat ca fiinţă umană cu cap de pasăre ibis. Ţine în mână un condei de trestie şi o paletă cu cerneala aceea care se folosea pentru scris pe pergament. Celelalte două simboluri ale sale sunt luna şi babuinul. După cele mai vechi tradiţii, el a inventat scrisul şi a servit de secretar la toate reuniunile zeilor.

Se face apropierea între el şi oraşul Hermopolis, despre care se ştiu puţine lucruri, şi cu regatele subterane, despre care se ştie şi mai puţin. Ca urmare, Toth a fost identificat cu Hermes.

         I-a transmis umanităţii scrisul şi a scris o carte fundamentală, această faimoasă Carte a lui Toth, străveche între cele mai străvechi, care include secretul puterii nelimitate.

O primă aluzie la această carte apare în papirusul de la Turis, descifrat şi publicat la Paris în 1868. Acest papirus descrie o conspiraţie magică împotriva faraonului, conspiraţie ce viza distrugerea acestuia prin vrajă, precum şi pe a principalilor lui consilieri cu ajutorul statuetelor din ceară cu chipul acestora. Represiunea a fost feroce. Patruzeci de ofiţeri şi şase mari dame de la Curte au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Alţii s-au sinucis. Cartea blestemată a lui Toth a fost atunci arsă pentru prima dată.

Această carte apare mai târziu în istoria Egiptului în mâinile lui Khanuas, fiul lui Ramses al II-lea. Acesta ar fi deţinut exemplarul original, scris chiar de mâna lui Toth, şi nu de cea a unui scrib. Potrivit documentelor, cartea îţi permitea să te uiţi direct la soare. Dădea putere asupra pământului, a oceanului şi a corpurilor cereşti. Îţi dădea puterea de a interpreta mijloacele secrete pe care le folosesc animalele pentru a comunica între ele îţi permite să învii morţii, să acţionezi de la distanţă. Toate astea ne sunt raportate de documentele egiptene ale epocii.

Desigur că o astfel de carte este un pericol de nesuportat. Khanuas arde cartea originală sau pretinde că ar fi făcut-o. Acelaşi text susţinând că această carte ieşită din foc este indestructibilă prin foc, aventura devine contradictorie. Dar această „dispariţie” nu e decât provizorie, dacă a avut loc. Cartea reapare pe stela Metternich, numită astfel pentru că i-a fost oferită lui Metternich de către Mohamad Ali Paşa. A fost descoperită în 1828 şi datează din anul 360 înainte de Hristos. Pe scara istoriei egiptene, e un document modern, deci. Se pare, în plus, că te apără de muşcătura scorpionilor, calitate greu de verificat, scorpionii fiind rari în Austria. Stela reprezintă, în orice caz, mai mult de trei sute de zei, printre aceştia fiind zeii planetelor ce se învârtesc în jurul altor stele – nu inventez nimic, cea mai mare parte a descifratorilor moderni ai stelei Metternich spun că i-ar interesa pe autorii de science-fiction.

Toth însuşi anunţă, pe această stelă, că a pus să-i fie arsă cartea şi că l-a alungat pe demonul Set şi pe cei şapte stăpâni ai răului.

De data asta problema pare a fi reglată. În anul 360 î.H., Cartea lui Toth este distrusă în mod solemn. Totuşi, istoria nu face decât să înceapă. De prin 300 î.H. Îl vedem pe Toth apărând ca identificat cu Hermes Trismegistul, fondatorul alchimiei. Orice magician care se respectă, mai ales la Alexandria, pretinde că ar poseda Cartea lui Toth, dar nu apare niciodată şi cartea în sine: de fiecare dată când un magician se laudă că ar avea-o, un accident îi întrerupe cariera.

Între începutul secolului I î.e.n., şi sfârşitul secolului II e.n., apar numeroase cărţi care constituie împreună Corpus hermeticum. Începând cu secolul V, aceste texte sunt colecţionate şi pot fi găsite aici referiri la Cartea lui Toth, dar niciodată şi o indicaţie precisă care-ar permite să fie regăsită. Textele cele mai celebre ale acestei serii se numesc Asclepius, Kore Kosmu şi Poimandres. Toate se referă la Cartea lui Toth, dar niciodată nu este citată direct, nici nu oferă mijlocul de a fi consultată.

Asclepius furnizează totuşi imagini stranii ale puterii civilizaţiilor dispărute:

„Strămoşii noştri descoperiseră arta de a crea zei. Ei fabricară statui şi, pentru că nu ştiau să creeze suflete, chemară spiritele demonilor şi îngerilor şi le introduseră, graţie misterului sacru, în imaginile zeilor, astfel încât aceste statui au primit puterea de a face binele şi răul”.

Astfel ar fi fost creaţi zeii Egipteni şi Toth însuşi.

Creaţi de către cine? Asta nu ni se spune. De marea civilizaţie care a precedat Egiptul.

După Asclepius, zeii aceştia erau încă prezenţi şi activi pe vremea lui Hristos: „Ei trăiesc într-un oraş mare din munţii Libiei, dar n-am să spun mai mult”.

Ansamblul acesta de scrieri ermetice poate fi găsit, printre altele, publicat de Nock şi Festugiere, în Corpus hermeticum (seria Bude, Paris, 1945-54). Chiar considerate ca ţinând de ştiinţifico-fantastic, textele acestea au de ce excita imagina a. Sfântul Augustin şi numeroşi alţi teologi şi filosofi s-au interesat de ele îndeaproape.

Cu siguranţă, aceste texte sunt cele care au propagat Cartea lui Toth. Aceasta apare atât de des din secolul al V-lea al erei creştine până-n zilele de astăzi, încât te poţi întreba cum a fost reprodusă înainte de inventarea tiparului şi a fotografiei. Inchiziţia a ars-o de vreo treizeci de ori şi ar fi necesară o carte întreagă pentru a enumera accidentele bizare care li s-au întâmplat celor ce pretindeau că posedă Cartea lui Toth.

Oricum ar fi, nu a fost văzută vreodată imprimată sau reprodusă în vreun fel. Din secolul al XV-lea a început să circule o legendă ciudată. Potrivit acesteia, societatea secretă care deţinea Cartea lui Toth ar fi vulgarizat un rezumat, un fel de fişier la care avea acces oricine. Acest fişier n-ar fi altceva decât faimosul joc de tarot. Această idee este exprimată pentru prima dată explicit într-o carte a lui Antoine Court de Gebelin, Lumea primitivă. Court de Gebelin, om de ştiinţă, membru al Academiei regale de la La Rochelle, şi-a publicat lucrarea aceasta în nouă volume, între 1773 şi 1783. Pretinde aici c-ar fi avut acces la o veche carte egipteană scăpată de la distrugerea Alexandriei şi declară, apropo de această carte: „Conţinea învăţătura lor perfect conservată asupra celor mai interesante subiecte. Cartea aceasta a Egiptului antic este jocul de tarot – noi o avem în cărţi de joc”.

Pasajul ăsta nu-mi pare prea clar. Autorul vrea să spună că exista deja un joc de tarot în biblioteca din Alexandria? Sau vrea să spună că o carte egipteană scăpată din dezastrul Alexandriei afirma că jocul de tarot era un fişier, un rezumat al învăţăturilor din Cartea lui Toth?

Nu ştiu nimic în această privinţă. Ceea ce-i sigur e că jocul de tarot a făcut obiectul, mai ales în epoca contemporană, unor studii foarte interesante, iar printre acestea, acela rămas, din nefericire, inedit, al pictorului contemporan Baskine.

Pentru a rămâne în domeniul faptelor, putem nota că jocul de tarot iese la suprafaţă către anul 1100. El avea, şi încă mai are şi astăzi, 78 de cărţi şi de obicei se spune că jocul cu 52 de cărţi de joc şi cel care serveşte la ghicirea viitorului derivă din acela. E o idee acceptată, falsă ca cele mai multe idei acceptate.

La origine, cărţile acestea se numeau nabi, cuvânt italian care înseamnă profet. Nu se cunoaşte originea cuvântului tarot.

Poate fi manifestat cel mai mare scepticism în faţa ipotezei potrivit căreia taro, pronunţia franceză a cuvântului tarot, ar fi o anagramă a lui orta sau ordinul templului. Cu anagrame ajungi oriunde. E posibil ca templierii să fi primit şi să fi avut tarot-uri, dar nimic nu ne dovedeşte că le-ar fi răspândit în jurul lor. Bibliotecarul Instrucţiei publice sub Napoleon al III-lea, Christian Pitois, spune în a sa Istorie a Magiei, apărută în 1876, că cele mai importante secrete ştiinţifice ale Egiptului dinainte de distrugerea civilizaţiei sale sunt gravate pe tarot-uri şi că aici se găseşte esenţialul Cărţii lui Toth.

N-am nimic împotrivă, dar mi-ar place nişte precizări ceva mai convingătoare. În simboluri extrem de vagi, cum sunt tarot-urile, poţi găsi, şi chiar a fost găsit, orice. Până la noi probe, povestea aceasta a Cărţii lui Toth rezumată de tarot-uri mi se pare o legendă.

În secolul al XVIII-lea, orice şarlatan care se respectă pretinde că posedă Cartea lui Toth. Nimeni n-a putut-o arăta şi mulţi au murit pe rugurile Inchiziţiei din cauza aceasta, până-n 1825. În 1825, într-adevăr, Inchiziţia încă mai ardea în Spania.

În secolul al XIX-lea, ca şi în al XX-lea, nu lipsesc şarlatanii care să pretindă că au papirusul sau Cartea lui Toth (care, ca fapt divers, apare în celebrul roman al lui Gaston Leroux, Fotoliul bântuit).

Dar nimeni n-ar mai îndrăzni să o publice, accidentele survenite posesorilor săi multiplicându-se prea mult.

Dacă există, aşa cum cred eu şi cum va încerca să demonstreze cartea de faţă, o asociaţie internaţională a Oamenilor în negru, aceasta ar trebui să fie contemporană cu cel mai vechi Egipt şi să-şi exercite activitatea încă de atunci. Se găsesc trimiteri la acest subiect la autori serioşi ca C. Daly King, care face aluzie la grupări contemporane ce cunoşteau şi foloseau secretele din Cartea lui Toth. C. Daly King pretinde că Orage şi Gurdjieff făceau parte din astfel de grupări. Nu l-am cunoscut pe Orage, dar pe Gurdjieff da, iar acesta era un farsor.

În acest caz concret, buna credinţă a lui C. Daly King a putut fi păcălită. El scrie totuşi că nu poţi ajunge să obţii conştiinţa superioară după metoda egipteană doar prin eforturi personale şi, după dânsul, a efectua o astfel de tentativă fără a fi îndrumat poate fi extrem de periculos. Asta poate avea consecinţe dintre cele mai grave, mai ales poate produce răniri.

Tot după dânsul, „doar o organizaţie de persoane calificate şi eficiente poate învăţa această tehnică, doar în interiorul unei astfel de organizaţii poate fi aplicată disciplina corespunzătoare. Îl avertizez pe cititor, pe cel mai serios ton posibil, să nu se apuce de experienţe de unul singur. Totuşi, tehnica aceasta constituie un mijloc practic pentru activarea conştiinţei omeneşti”.

Dacă o astfel de organizaţie există, ea trebuie neapărat să aibă Cartea lui Toth sau ce-a mai rămas din ea. Iar dacă egiptenii au aplicat papirusului aceleaşi tehnici de conservare ca şi mumiilor, nu-i deloc absurd să ne gândim că un papirus a putut rezista până-n secolul al XIX-lea, după care ar fi putut fi fotografiat. Doar dacă organizaţia despre care este vorba n-a cunoscut fotografiatul cu mult înaintea secolului al XIX-lea, ceea ce nu-i exclus.

Thurloe, cumnatul lui Cromwell şi şeful poliţiei sale secrete, pare să fi folosit în cabinetul său negru o tehnică analoagă fotografiei.

A putut fi descifrat acest text? Aici intrăm din nou în cearta dintre egiptologi. Sax Rohmer a scris, referitor la egiptologii oficiali: „Dacă i-ai pune pe toţi la fiert şi ai distila fluidul astfel obţinut, n-ai extrage niciun microgram de imaginaţie”. Pare să fie foarte adevărat. Se pare că au existat, cel puţin către 1920, arheologi neoficiali capabili într-adevăr să traducă hieroglifele. Schwaller de Lubiez pare să fi primit învăţătura unor astfel de specialişti. Aşa încât nu se poate respinge aprioric existenţa unui mic grup, la fel de activ în 1971 după Hristos, ca şi în 1971 înainte de Hristos, care ar poseda câteva elemente ale ştiinţei secrete.

Iată, după C. Daly King, un exemplu din această ştiinţă secretă: „În Egipt existau veritabile şcoli, iar Marea Şcoală, aceea care se ţinea în piramide, era cu adevărat serioasă. Specialitatea ei era cunoştinţa obiectivă, reală a universului real. Iar una din posibilităţile oferite studenţilor era aceea de a folosi, cu ajutorul unui curs studiat cu grijă, funcţiunile naturale, dar nebănuite, ale propriului corp pentru a-i transforma din fiinţe sub-umane, cum suntem cu toţii, în fiinţe veritabile.

Marea Şcoală pusese la punct o ştiinţă pe care n-o cunoşteam: optica psihologică.

Aceasta îţi permitea să studiezi oglinzi care nu reflectau decât ceea ce era rău într-o faţă care li se oferea. O astfel de oglindă se numea ankh-en-maat, oglinda adevărului. Candidatul admis la Marea Şcoală nu mai vedea nimic în oglindă, pentru că se purificase până la eliminarea a tot ceea ce era rău în el. Un astfel de candidat se numea Maestru al oglinzii pure”.

Toate astea îţi dau dorinţa de a şti mai mult. Dar e de înţeles ca unii să se gândească la faptul că umanitatea nu este pregătită să primească aceste cunoştinţe şi ca o organizaţie de Oameni în negru să facă totul pentru a împiedica publicarea Cărţii lui Toth.

Până astăzi se pare c-a reuşit pe deplin.

Cum nu ştiu ce conţine cartea respectivă, mi-e greu să-mi dau cu părerea. S-ar putea să existe într-adevăr secrete prea periculoase ca să fie cunoscute, iar cel al opticii psihologice mi se pare că face parte dintre acestea. Dar mai există şi fanatici, şi superstiţioşi.

Spre folosinţa acestor superstiţioşi, ca o paranteză, să semnalăm că s-a făcut o statistică exactă a duratei medii de viaţă a tuturor celor ce-au participat la deschiderea mormântului lui Tut Ankh Amon. În medie, viaţa acestora a fost mai lungă decât cea a contemporanilor lor. Să nu admitem deci fără a verifica, toate poveştile cu morminte blestemate şi blesteme de-ale faraonilor. Dar mormântul lui Tut Ankh Amon a fost cu adevărat deschis.

Pe de altă parte, un oarecare papirus egiptean care anunţă „cunoaşterea tuturor secretelor cerului şi pământului” nu descrie, de fapt, decât rezolvarea ecuaţiilor de gradul I. E deci posibil ca adversarii Cărţii lui Toth să dramatizeze prea mult situaţia.

E la fel de posibil să aibă dreptate.

Ceea ce e sigur este că dacă ar exista vreo traducere de-a Cărţii lui Toth, sprijinită de probe şi cu fotografia textului original, orice editor ar ezita, fără îndoială, înainte de a o publica. Chiar şi eu.

COMPLETARE LA CAPITOLUL I

Cum a găsit Nefer-Ka-Ptah „Cartea lui Toth”

Am aflat această istorisire naivă, dar autentică, în înţelepciunea egiptenilor de Brian Brown (New York, Brentano’s, 1928), citată de Lin Carter într-o antologie, Oraşe de aur, departe.

Papirusul egiptean din care este extrasă această poveste datează de vreo treizeci şi trei de secole.

Nefer-Ka-Ptah dădu de urma Cărţii lui Toth datorită unui preot antic. Cartea era păzită de şerpi şi scorpioni, mai ales de un şarpe nemuritor. Era ascunsă într-o succesiune de recipiente aflate unele în altele, care zăceau pe fundul unui râu. Ajutat de un magician, preot al lui Isis, Nefer-Ka-Ptah ridică cutia cu ajutorul unui mecanism magic. Îl tăie atunci pe şarpele cel nemuritor în două şi îngropă bucăţile în nisip, la o distanţă suficientă una de cealaltă astfel încât să nu se poată apropia. Citi după aceea prima pagină a cărţii şi înţelese cerul, Pământul, abisul, munţii şi marea, limbajul păsărilor, al peştilor şi al animalelor. Citi a doua pagină şi văzu Soarele strălucind pe cerul nopţii, iar în jurul Soarelui formele masive ale zeilor înşişi.

Se întoarse atunci acasă, îşi procură papirus proaspăt şi o oală cu bere, scrise formulele secrete ale Cărţii lui Toth pe papirus, le spălă cu bere, pe care o bău. Astfel toată înţelepciunea marelui magician se află în el.

Dar Toth reveni de pe tărâmurile morţilor şi se răzbună teribil. Fiul lui Nefer-Ka-Ptah, apoi el însuşi şi soţia muriră. Fu înmormântat cu onorurile datorate unui fiu de rege, iar cartea secretă a lui Toth odată cu dânsul.

Se pare că nu pentru totdeauna. Pentru că, de-a lungul secolelor, Cartea lui Toth reapare. O legendă posterioară zice că mumia lui Nefer-Ka-Ptah, cu mâinile strânse pe Cartea lui Toth, ar fi fost regăsită de Apollonius din Tyana.

2. CE S-A DISTRUS LA ALEXANDRIA

Distrugerea marii biblioteci din Alexandria a fost desăvârşită de arabi în anul 646 al erei creştine. Dar această distrugere a fost precedată de altele, iar înverşunarea în a face să dispară această colecţie fantastică a cunoaşterii este de o semnificaţie aparte.

Biblioteca din Alexandria pare să fi fost fondată de Ptolemeu I sau de Ptolemeu al II-lea. Oraşul în sine, după cum o arată şi numele, fusese înfiinţat de Alexandru cel Mare în iarna anului 331/330 înainte de Hristos. Se scurseră deci aproape 1000 de ani până când biblioteca să fie complet distrusă.

Alexandria a fost, poate, primul oraş din lume construit complet din piatră, fără a se folosi în niciun fel lemnul. Biblioteca avea zece săli mari şi camere separate pentru cercetători. Se mai discută încă despre data exactă a fondării şi numele fondatorului, dar adevăratul fondator, în sensul de organizator şi creator al bibliotecii, nu doar al regelui care domnea pe atunci, pare să fi fost un personaj numit Demetrios din Phalera.

De la început, el strânse şapte sute de mii de cărţi, cărora le adăugă mereu altele. Cărţile erau cumpărate cu banii regelui.

Acest Demetrios din Phalera, născut între 354 şi 348 î.H., pare să-l fi cunoscut personal pe Aristotel. În 324 î.e.n., apare ca orator public, în 317 este ales guvernator al Atenei, pe care-o conduce timp de zece ani, din 317 până-n 307 î.H.

Impuse un anumit număr de legi, mai ales una referitoare la reducerea luxului în cazurile de înmormântare. Pe vremea lui, Atena număra 90.000 de locuitori, 45.000 de străini admişi şi 400.000 de sclavi. În ce priveşte persoana însăşi a lui Demetrios, istoria ni-l prezintă ca pe arbitrul eleganţei ţării sale. A fost primul atenian care şi-a decolorat părul în blond cu ajutorul apei oxigenate.

După aceea fu alungat de la guvernare şi se duse la Teba. Acolo scrise un mare număr de lucrări, printre care una cu un titlu ciudat, Pe marginea fasciculului de lumină din cer, care este, probabil, prima lucrare despre farfuriile zburătoare.

În 297 î.e.n., faraonul Ptolemeu îl convinge să vină să se instaleze la Alexandria. Atunci fondează biblioteca. Ptolemeu I moare în 283 î.H. Şi fiul său, Ptolemeu al II-lea, îl exilează pe Demetrios la Busiris, în Egipt. Acolo este muşcat de un şarpe veninos şi moare.

Demetrios a devenit celebru în Egipt ca mecenat al ştiinţelor şi artelor, în numele lui Ptolemeu I. Ptolemeu al II-lea continuă să se intereseze de bibliotecă, precum şi de ştiinţe, mai ales de zoologie. Îl numeşte bibliotecar pe Zenodotus din Efes, născut în 327 î.H., căruia nu i se ştie data morţii.

După care, o succesiune de bibliotecari, de-a lungul secolelor, măriră biblioteca prin acumulare de pergamente, papirusuri, gravuri şi chiar cărţi imprimate, dacă ar fi să ne încredem în unele tradiţii. Biblioteca posedă deci documente absolut inestimabile. Colecţionează însă şi inamici, mai ales la Roma.

Există documente care ne permit să reconstituim o listă destul de credibilă a bibliotecarilor de până la 131 î.e.n.:

După aceasta informaţiile devin vagi. Se ştie că unul din bibliotecari s-a opus violent unui prim jaf al bibliotecii de către Iulius Cezar, în anul 47 î. H:, dar Istoria nu i-a reţinut numele. Ceea ce-i sigur este că, în epoca lui Iulius Cezar deja, biblioteca din Alexandria are reputaţia bine stabilită că ar conţine cărţi secrete care ar da o putere practic nelimitată.

În momentul în care Cezar ajunge la Alexandria, biblioteca are cel puţin şapte sute de mii de manuscrise. Care? Şi de ce începe lumea să se teamă de unele dintre ele?

Documentele care au supravieţuit ne dau o idee destul de exactă. Erau mai întâi cărţile în greacă. Categoric nişte comori: toată partea care ne lipseşte din literatura greacă clasică. Dar printre aceste manuscrise, se pare că nu se afla ceva periculos.

În schimb, ansamblul operei lui Beros avea de ce să neliniştească. Preot babilonian refugiat în Grecia, Beros ne-a lăsat povestea unei întâlniri cu extratereştrii: misterioşii Apkallus, fiinţe asemănătoare peştilor, care trăiau în nişte costume de scafandru, şi care le-ar fi adus oamenilor primele cunoştinţe ştiinţifice.

Beros trăise în timpul lui Alexandru cel Mare, până-n vremea lui Ptolemeu I. Fusese preot al lui Bel-Marduk, la Babilon. Era istoric, astrolog şi astronom. Inventase cadranul solar semicircular. Emisese o teorie a ciocnirilor dintre razele Soarelui şi cele ale Lunii, care anticipează lucrările cele mai moderne referitoare la interferenţa luminii. I se poate fixa viaţa între 356 î.e.n, şi 261 ca an al morţii. O legendă contemporană spune că faimoasa Sibila, care profeţea, îi era fiică.

„Istoria lumii” de Beros, care descria primele sale contacte cu extratereştrii, s-a pierdut. Rămân câteva fragmente, dar ansamblul operei era la Alexandria. Inclusiv ceea ce-l învăţaseră extratereştrii.

Se mai găsea la Alexandria opera completă a lui Manethon. Acesta, preot şi istoric egiptean, contemporan cu Ptolemeu I şi al II-lea. Cunoscuse toate secretele Egiptului. Chiar şi numele îi poate fi interpretat ca „mult-iubit de Toth” sau „care deţine adevărul lui Toth”.

Era omul care ştia totul despre Egipt, citea hieroglifele, avea contacte cu ultimii preoţi egipteni. Ar fi scris el însuşi opt cărţi şi ar fi concentrat la Alexandria patruzeci de suluri de pergament extrem de bine alese, care conţineau toate secretele Egiptului şi, probabil, Cartea lui Toth. Dacă această colecţie ar fi fost conservată, am fi ştiut, probabil, tot ce trebuie ştiut despre secretele egiptene. Fără îndoială că asta s-a şi vrut să se împiedice.

Biblioteca din Alexandria avea, de asemenea, operele unui istoric fenician, Mochus, căruia i se atribuie inventarea teoriei atomice.

Mai conţinea manuscrise indiene extrem de rare şi preţioase.

Din toate aceste manuscrise nu rămâne nicio urmă. Ştim numărul total al sulurilor atunci când a început distrugerea: cinci sute treizeci şi două de mii opt sute. Ştim că exista o secţie care-ar putea fi numită „Ştiinţe matematice” şi o alta de „Ştiinţe naturale”. Exista şi un catalog general, care-a fost distrus, de asemenea.

Cezar e cel ce-a inaugurat aceste distrugeri. A luat un număr de cărţi, a dat foc unei părţi şi a păstrat restul. De altfel mai planează o oarecare incertitudine şi-n zilele noastre asupra acestui episod şi, 2000 de ani după moarte, Iulius Cezar are partizani şi adversari. Primii spun că n-a ars niciodată cărţi chiar în bibliotecă; mai mult, un anumit număr din acestea, gata de a fi îmbarcate pentru Roma, au ars într-un hangar de pe cheiurile portului Alexandria, dar nu romanii sunt cei care ar fi pus focul.

Dimpotrivă, unii adversari de-ai lui Cezar spun că un mare număr de cărţi au fost distruse deliberat. Estimarea numărului variază între 40.000 şi 70.000.

O teză intermediară avansează ideea că flăcările ce proveneau dintr-un cartier în care se duceau lupte ar fi ajuns până la bibliotecă şi ar fi distrus-o din întâmplare.

În orice caz, pare sigur că distrugerea n-a fost totală. Adversarii, ca şi partizanii lui Cezar, nu fac referiri precise, contemporanii nu spun nimic, iar relatările cele mai apropiate de eveniment îi sunt posterioare acestuia cu două secole.

Cezar însuşi, în operele sale, nu scoate un cuvânt. Pare să fi „ales” unele cărţi care i se păreau deosebit de interesante.

Cea mai mare parte a specialiştilor în istorie egipteană cred că localul bibliotecii trebuie să fi fost de mari dimensiuni, pentru că adăpostea şapte sute de mii de volume, săli de lucru, cabinete particulare şi că un monument de asemenea importanţă ce se găsea doar la marginea incendiului n-a putut fi complet distrus. E posibil ca incendiul să fi consumat stocurile de grâu, ca şi sulurile de papirus nescris. Nu e sigur c-ar fi devastat o mare parte a depozitului însuşi, e sigur că nu l-a distrus complet. Mai e sigur şi că o cantitate de cărţi considerate ca extrem de periculoase au dispărut.

Următoarea ofensivă serioasă împotriva bibliotecii pare să fi fost lansată de împărăteasa Zenobia. Încă o dată, distrugerea n-a fost totală, dar dispărură cărţi importante. Cunoaştem motivul ofensivei pe care o lansă după dânsa împăratul Diocleţian (284-305). Documente contemporane concordă asupra acestui subiect.

Diocleţian voia să distrugă toate lucrările care ofereau secretele fabricării aurului şi argintului. Altfel spus, toate lucrările de alchimie. Pentru că se gândea că dacă egiptenii ar fi putut fabrica după planul inimii aur şi argint, şi-ar fi procurat mijloacele de a ridica o armată şi de a lupta împotriva imperiului. Diocleţian însuşi, fiu de sclavă, fusese proclamat împărat la 17 septembrie 284. Era, se pare, un persecutor înnăscut şi ultimul decret pe care-l semnă, înaintea abdicării de la 1 mai 305, ordona distrugerea creştinismului. Diocleţian se lovi în Egipt de o revoltă puternică şi începu în iulie 295 asediul Alexandriei. Ocupă oraşul, ceea ce dădu ocazia unor masacre înfiorătoare. Totuşi, potrivit legendei, calul lui Diocleţian făcu un pas greşit pe când intra în cetatea cucerită şi Diocleţian interpretă acest incident ca pe-un mesaj al zeilor care-i comandau astfel să cruţe oraşul.

Luarea Alexandriei fu urmată de scotoceli sistematice care urmăreau să strângă la un loc manuscrisele de alchimie. Şi toate câte au fost găsite au fost distruse. Ele conţineau, se pare, cheile esenţiale ale alchimiei care ne lipsesc pentru înţelegerea acestei ştiinţe, acum când ştim că transmutările metalice sunt posibile. (De văzut, pe această temă, în aceeaşi colecţie, lucrarea lui Jacques Sadoul, Comoara alchimiştilor[2].) Nu avem lista manuscriselor distruse, dar legenda ne informează că unele dintre ele erau opera lui Pitagora, a lui Solomon sau chiar a lui Hermes. Ceea ce este, evident, de reţinut cu o relativă rezervă.

Oricum ar fi, documente indispensabile ofereau cheile alchimiei şi s-au pierdut pe vecie. Dar biblioteca supravieţui. În ciuda tuturor distrugerilor succesive pe care le avu de suportat, îşi continuă misiunea până când arabii o făcură să dispară definitiv. Iar dacă arabii o făcură, ştiau ei de ce. Ei distruseseră deja chiar în Islam – ca şi în Persia – un mare număr de cărţi secrete de magie, de alchimie şi de astrologie.

Cuvântul de ordine al cuceritorilor era „nu e nevoie de alte cărţi în afara Cărţii”, adică a Coranului. Aşa încât distrugerea din anul 646 viza mai puţin cărţile blestemate, cât cărţile în general. Istoricul musulman Abd al-Latâf (1160-1231) scria: „Biblioteca din Alexandria a fost nimicită prin flăcări de către Amr ibn-el-As, care acţiona la ordinul lui Omar cuceritorul”. Acest Omar se opusese, de altfel, la scrierea de cărţi musulmane, tot după acelaşi principiu: „cartea lui Dumnezeu ne este de ajuns”. Era un musulman proaspăt convertit, mai fanatic ca oricine, ura cărţile şi le distrusese în mai multe rânduri pentru că nu vorbeau despre profet.

Este deci destul de normal ca el să fi definitivat lucrarea începută de Iulius Cezar, continuată de Diocleţian şi de alţii.

Dacă au mai supravieţuit documente acestor autodafeuri, ele au fost ascunse cu grijă după anul 646 şi n-au mai reapărut niciodată. Iar dacă unele grupări secrete posedă actualmente manuscrise provenind de la Alexandria, le ascund cu prudenţă.

Să reluăm acum examinarea evenimentelor în lumina tezei pe care-o susţinem: existenţa acestui grup pe care l-am numit Oamenii în negru, care constituie o sinarhie ce vizează distrugerea unui anumit tip de cunoaştere.

Pare evident că grupul acesta s-a demascat în 391, pentru că s-a făcut o cercetare sistematică, sub Diocleţian, şi s-au distrus lucrările de alchimie şi de magie.

Pare la fel de evident că grupul n-are niciun amestec în evenimentele din 646: atunci a fost suficient fanatismul musulman.

În 1692, un consul de-al Franţei, domnul de Maillet, a fost numit la Cairo. El semnalează că Alexandria este un oraş practic gol şi complet pustiu. Rarii locuitori, care sunt mai ales hoţi, se adăpostesc prin găuri. Ruinele clădirilor sunt abandonate. Pare deci extrem de probabil că dac-au supravieţuit cărţi incendiului din 646, acestea nu mai erau la Alexandria în acea vreme; fuseseră evacuate.

Pornind din acest punct, suntem limitaţi doar la ipoteze.

Să rămânem în planul care ne interesează, adică al cărţilor secrete care se referă la civilizaţiile dispărute, la alchimie, la magie sau la tehnici pe care nu le mai cunoaştem. O să-i lăsăm deci la o parte pe clasicii greci, a căror dispariţie este, evident, foarte regretabilă, dar care ies din cadrele subiectului nostru.

Să vedem mai întâi ce-i cu Egiptul. Dacă vreun exemplar al Cărţii lui Toth a existat la Alexandria, Cezar trebuie să fi pus mâna pe el ca sursă posibilă de putere. Dar, cu siguranţă, Cartea lui Toth nu era unicul document egiptean din Alexandria. Toate enigmele care mai există încă referitor la Egipt şi-ar fi putut găsi soluţia dacă atâtea documente egiptene n-ar fi fost distruse.

Iar printre aceste documente, cele ce-au fost vizate în primul rând şi cărora li s-au distrus cu grijă originalele, apoi copiile, apoi rezumatele, sunt cele care ne descriau civilizaţia care a precedat Egiptul cunoscut. E posibil ca unele urme să fi subzistat, dar esenţialul a dispărut, iar această distrugere a fost atât de completă şi de profundă, încât arheologii raţionalişti pretind acum că se poate urmări în Egipt dezvoltarea civilizaţiei din neolitic şi până la marile dinastii fără ca să apară ceva ce-ar dovedi existenţa unei civilizaţii anterioare.

Aşa încât istoria, ştiinţa şi situarea geografică a acestei civilizaţii anterioare ne sunt total necunoscute. S-a emis ipoteza c-ar fi vorba de-o civilizaţie a negrilor. În aceste condiţii, originile Egiptului ar trebui căutate în Africa. Poate că la Alexandria au fost nimicite înregistrări, papirusuri sau cărţi provenind de la această civilizaţie dispărută.

Tot aşa au fost distruse tratatele de alchimie cele mai detaliate, cele care ar permite într-adevăr obţinerea transmutaţiei elementelor. Au fost distruse lucrările de magie. Au fost distruse dovezile întâlnirii cu extratereştrii despre care vorbea Beros în legătură cu acei Apkallus. Au fost distruse… dar cum să continui enumerarea a tot ceea ce nici nu ştim? Distrugerea atât de reuşită a bibliotecii din Alexandria este, cu siguranţă, cel mai mare succes al Oamenilor în negru.