Aceasta este istoria lumii aşa cum a fost ea studiată şi predată în decursul veacurilor în anumite societăţi secrete. Privită din punctul de vedere al omului actual, pare probabil nebunească, însă un număr extraordinar de mare de personalităţi care au făcut istorie – bărbaţi şi femei deopotrivă – au crezut în ea.

Istoricii din lumea antică relatau că, de la începuturile civilizaţiei egiptene şi până la prăbuşirea Romei, lângă templele publice din oraşe precum Teba, Eleusis sau Efes erau incinte destinate preoţilor. Cărturarii numesc aceste incinte „şcoli ale misterelor”. Aici, elitele politice şi culturale deprindeau tehnici de meditaţie. După ani de pregătire, Platon, Eschil, Alexandru cel Mare, Cezar August, Cicero şi alţii erau iniţiaţi într-un tip de filosofie secretă. În diferite epoci, tehnicile folosite de aceste „şcoli” includeau privarea senzorială, exerciţii de respiraţie, dansuri sacre, reprezentaţii teatrale, consumul de substanţe halucinogene şi diverse modalităţi de redirecţionare a energiei sexuale. Toate aceste tehnici aveau rolul de a induce stări alterate de conştiinţă, în cursul cărora iniţiatul putea percepe lumea în moduri noi.

Toţi cei care dezvăluiau profanilor cele învăţate în interiorul incintelor erau executaţi. Filosoful neoplatonician Iamblichus a consemnat soarta pe care au avut-o doi tineri din Efes. Într-o noapte, la auzul unor zvonuri privind existenţa ascunsă în incintă a unor fantome şi a unor practici magice de o realitate mai intensă, mai arzătoare decât cea „reală”, cei doi s-au lăsat mânaţi de curiozitate. La adăpostul întunericului, au escaladat zidurile şi au coborât în partea cealaltă. S-a iscat un veritabil haos, audibil din orice zonă a oraşului, iar dimineaţă, în faţa porţilor incintei, au fost găsite cadavrele celor doi băieţi.

În lumea antică, învăţăturile predate în şcolile misterelor erau păzite tot atât de drastic pe cât sunt păstrate azi secretele nucleare.

Apoi, în secolul al III-lea, când creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman, templele antice au fost închise. Pentru a evita pericolul „proliferării”, secretele lor au fost declarate „eretice”, iar perpetuarea acestora era considerată o infracţiune capitală. Dar aşa cum vom vedea, membrii noii elite conducătoare, incluzându-i aici şi pe unii lideri ai Bisericii, au început să formeze societăţi secrete. Astfel, în spatele uşilor închise, ei au continuat să disemineze străvechile secrete.

Cartea de faţă prezintă o serie de dovezi menite să demonstreze că o antică şi secretă filosofie provenită din şcolile misterelor a fost păstrată şi transmisă de-a lungul timpului prin intermediul societăţilor secrete, printre acestea numărându-se cavalerii templieri şi rozacrucienii. Uneori, această filosofie a fost ascunsă de ochii publicului, alteori a fost adusă în prim-plan – deşi întotdeauna în aşa fel încât să nu fie recunoscută decât de iniţiaţi.

Iată un exemplu în acest sens: pagina de titlu a cărţii Istoria lumii de Sir Walter Raleigh, publicată în 1614, este expusă în Turnul Londrei. Mii de vizitatori trec zilnic prin faţa ei, fără a observa capul de ţap ascuns în desen şi celelalte mesaje codificate.

Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce în Occident nu există un echivalent al sexualităţii tantrice expuse pe zidurile monumentelor hinduse precum templele de la Khajuraho, în zona centrală a Indiei, poate că vi se va părea interesant să aflaţi că o tehnică similară – arta cabalistică numită karezza – este prezentă sub formă codificată în mare parte din literatura şi arta Occidentului.

Vom vedea, de asemenea, în cuprinsul acestei cărţi, modul în care învăţăturile secrete cu privire la istoria lumii influenţează politica externă a actualei administraţii americane pentru Europa Centrală.

Este oare papa catolic? Ei, bine, răspunsul la această întrebare nu este chiar atât de simplu şi de direct, aşa cum aţi putea crede. Într-o dimineaţă a anului 1939, un tânăr în vârstă de douăzeci şi unu de ani mergea pe stradă, când un camion l-a lovit şi l-a aruncat la pământ. În stare de comă, el a trăit o copleşitoare experienţă mistică. După ce şi-a revenit, a recunoscut că, deşi survenită într-un mod neaşteptat, experienţa prin care trecuse fusese exact ceea ce ştiuse că se va întâmpla ca rezultat al tehnicilor deprinse de la mentorul său, Mieczlaw Kotlorezyk, un rozacrucian modern. În urma acestui episod, tânărul s-a înscris la seminar, a devenit episcop de Cracovia şi, ulterior, papa Ioan-Paul al II-lea.

În zilele noastre, faptul că şeful Bisericii Catolice a fost mai întâi iniţiat în tainele domeniului spiritual sub egida unei societăţi secrete nu mai este, poate, la fel de şocant ca odinioară, fiindcă ştiinţa a depăşit religia ca principal agent de control social. Ştiinţa este cea care decide astăzi ce anume este acceptabil să credem şi ce nu. În lumea antică şi în cea creştină deopotrivă, filosofia secretă a fost păstrată ca atare prin ameninţarea cu moartea ce plana la adresa celor care o dezvăluiau. Acum, în epoca postcreştină, ea este încă însoţită de temeri, dar este mai degrabă vorba de ameninţarea unei „morţi sociale” decât a unei execuţii fizice. Credinţa în preceptele esenţiale ale filosofiei secrete, precum existenţa unor fiinţe fără trup sau ideea conform căreia istoria lumii este influenţată de organizaţii oculte secrete, este considerată în cel mai bun caz o aiureală, iar în cel mai rău, nebunie curată.

În şcolile misterelor, cei care voiau să fie iniţiaţi treceau prin diverse încercări: căderea într-un puţ, un test al apei, se strecurau printr-o uşă foarte mică şi purtau discuţii ce puneau logica la încercare cu animale antropomorfe. Vi se pare ceva cunoscut aici? Lewis Carroll este unul dintre numeroşii scriitori de cărţi pentru copii – alături de Fraţii Grimm, Antoine de Saint-Exupéry, C. S. Lewis şi cei care au creat Vrăjitorul din Oz şi Mary Poppins – care credeau în istoria şi în filosofia secretă. Printr-o combinaţie de nonconvenţional şi prospeţime copilărească, aceşti scriitori au încercat să submineze modul materialist, general acceptat, în care este percepută viaţa. Ei voiau ca tinerii să înceapă să gândească invers, să privească totul din alt unghi, de jos în sus am putea spune, şi să se elibereze de un mod de gândire convenţional şi rigid.

Alte spirite înrudite cu ei sunt Rabelais şi Jonathan Swift. Operele lor au o calitate deconcertantă, în care supranaturalul nu este considerat ceva ieşit din comun, fiind, pur şi simplu, un dat. Obiectele imaginare sunt percepute cel puţin la fel de real ca acelea concrete, din lumea fizică. Satirici şi sceptici, aceşti scriitori uşor iconoclaşti destabilizează opiniile încetăţenite ale cititorilor şi atitudinile lor practice, realiste. Filosofia ezoterică nu este afişată explicit nicăieri în Gargantua şi Pantagruel sau în Călătoriile lui Gulliver, dar o superficială cercetare o poate aduce rapid la lumina zilei.

Această carte va dovedi de fapt că, în decursul istoriei, un număr uimitor de personalităţi şi celebrităţi au cultivat în mod secret filosofia ezoterică şi stările mistice deprinse în cadrul societăţilor secrete. Scepticii ar putea spune că, trăind într-o epocă în care nici chiar cei mai educaţi nu beneficiau de avantajele intelectuale oferite de ştiinţa modernă, este firesc că oameni precum Carol cel Mare, Dante, Ioana d’Arc, Shakespeare, Cervantes, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Milton, Bach, Mozart, Goethe, Beethoven şi Napoleon nutreau convingeri considerate astăzi false. Dar nu vi se pare surprinzător faptul că în timpurile moderne mulţi au aceleaşi convingeri: nu numai nebuni, mistici sau scriitori de literatură fantastică, ci şi fondatori ai metodelor ştiinţifice moderne, umanişti, raţionalişti, distrugători de superstiţii, modernişti, sceptici şi critici? Este oare posibil ca înşişi cei care au contribuit din plin la conturarea paradigmei moderne, materialiste şi ştiinţific orientate, să fi crezut în secret în cu totul altceva? Newton, Kepler, Voltaire, Paine, Washington, Franklin, Tolstoi, Dostoievski, Edison, Wilde, Gandhi, Duchamp… ar putea fi oare adevărat că toţi au fost iniţiaţi într-o tradiţie secretă, învăţaţi să creadă în puterea minţii asupra materiei şi să comunice cu spirite neîntrupate?

Biografiile recente ale unora dintre aceste personalităţi abia dacă amintesc despre dovezile ce atestă că respectivii erau interesaţi de asemenea idei. Iar pe fondul climatului intelectual actual, atunci când sunt menţionate, ele sunt în general minimalizate şi considerate doar un hobby, o excentricitate temporară: idei amuzante, folosite ca divertisment sau ca o metaforă a activităţii ştiinţifice, însă niciodată luate în serios.

Aşa cum vom vedea însă, Newton a practicat alchimia toată viaţa, considerând că aceasta era cea mai importantă realizare a sa. Voltaire a participat la activităţi de magie ceremonială în întreaga perioadă în care a dominat viaţa intelectuală a Europei. Când a fondat oraşul ce-i poartă numele, Washington a invocat un mare spirit celest. Iar când afirma că este îndrumat de steaua sa, Napoleon nu vorbea metaforic, ci se referea la spiritul care i-a arătat ce destin îl aşteaptă şi i-a conferit măreţie şi invulnerabilitate. Unul dintre obiectivele acestei cărţi este cel de a demonstra că, departe de a fi doar nişte capricii de moment ori excentricităţi bizare, departe de a fi întâmplătoare sau irelevante, aceste idei stranii au constituit filosofia de bază a multora dintre oamenii care au făcut istoria – şi, poate mai semnificativ, de a arăta că toţi au fost animaţi de acelaşi ţel.

Dacă împletim poveştile acestor personalităţi într-o unică şi continuă ţesătură, devine evident că, în momente de răscruce ale istoriei, acea filosofie străveche şi secretă a fost mereu prezentă, ascunsă în umbră, dar exercitându-şi influenţa.

În reprezentările picturale şi statuare ale lumii antice, începând cu epoca lui Zarathustra, familiarizarea unei persoane cu doctrina secretă a şcolilor misterelor era redată prin înfăţişarea acesteia ţinând în mână un document rulat. Aşa cum vom vedea, această tradiţie a continuat şi în epoca modernă, iar astăzi statuile din oraşele lumii demonstrează măsura în care influenţa ei s-a răspândit. Nu este nevoie să călătorim până în locuri îndepărtate precum Rennes-le-Château, capela Rosslyn sau Tibet pentru a găsi simboluri oculte ale unui cult secret. Când va ajunge la sfârşitul cărţii, cititorul va înţelege că aceste indicii se află pretutindeni în jurul nostru, în cele mai importante monumente şi clădiri publice, în biserici, în artă, filme, literatură, festivaluri, folclor, în poveştile pe care le spunem copiilor şi chiar în numele zilelor din săptămână.

Două romane, Pendulul lui Foucault şi Codul lui da Vinci, au popularizat ideea unei conspiraţii a societăţilor secrete ce tind să controleze cursul istoriei. Aceste romane au în centrul acţiunii eroi care, auzind zvonuri ciudate despre o filosofie antică secretă, pornesc pe urmele ei şi se lasă absorbiţi de ea.

Unii reprezentanţi ai lumii academice, de pildă Frances Yates de la Warburg Institute, Harold Bloom, profesor Sterling de ştiinţe umaniste la Yale, şi Marsha Keith Suchard, autoare a recentului volum Why Mrs Blake Cried: Swedemborg, Blake and the Sexual Basis of Spiritual Vision (De ce a plâns doamna Blake: Swedemborg, Blake şi babele sexuale ale vizunii spirituale), au cercetat profund şi au scris înţelept, dar ei nu au făcut altceva decât să pună bazele unei abordări precaute. Dacă au fost iniţiaţi de oamenii mascaţi, dacă au fost duşi în călătorii spre alte lumi şi li s-a arătat care este puterea minţii asupra materiei… ei nu recunosc public acest lucru.

Cele mai tainice învăţături ale societăţilor secrete sunt transmise exclusiv pe cale orală. Altele sunt scrise în moduri deliberat obscure, pe care neiniţiaţii să nu le poată înţelege. Spre exemplu, ar fi posibil să deducem doctrina secretă din voluminoasa şi dificila carte cu acelaşi nume a Helenei Blavatsky, sau din cele douăsprezece volume ale alegoriei All and Everything: Beelzebub’s Tales to his Grandson (Totul şi orice: Poveştile lui Belzebut pentru nepotul său) de G.I. Gurdjieff, ori din cele circa şase sute de lucrări ale lui Rudolf Steiner. În mod similar, am putea – tot teoretic – decodifica principalele texte alchimice ale Evului Mediu sau tratatele ezoterice ale iniţiaţilor de nivel înalt de mai târziu, precum Paracelsus, Jakob Bohme ori Emmanuel Swedemborg, dar în toate aceste cazuri, textele sunt destinate celor care cunosc deja domeniul; ele au rolul de a ascunde tot atât pe cât dezvăluie.

Vreme de mai bine de douăzeci de ani am căutat un ghid concis, limpede şi de încredere în hăţişul acestor învăţături secrete. În cele din urmă, convins că nu există aşa ceva, am hotărât să scriu unul eu însumi. Există cărţi autopublicate şi site-uri web care pretind că oferă un asemenea ghid, dar la fel ca orice colecţionar, indiferent de domeniu, cei care bat librăriile şi bibliotecile în căutarea iluminării spirituale îşi dezvoltă rapid un al

şaselea simţ pentru ceea ce este cu adevărat „real” şi nu trebuie decât să studieze mai profund aceste cărţi şi site-uri pentru a înţelege că ele nu constituie câtuşi de puţin un îndrumar în materie, nu facilitează o pregătire filosofică deosebită şi nu oferă decât foarte puţine informaţii concrete.

Istoria pe care o prezint în această carte este rezultatul unei munci de cercetare de aproape douăzeci de ani. Lucrări precum Mysterium Magnum – un comentariu asupra Facerii al filosofului rozacrucian Jakob Bohme – împreună cu texte scrise de Robert Fludd, Paracelsus şi Thomas Vaughan, rozacrucieni şi ei, au constituit sursele mele principale de informare, alături de comentarii moderne asupra lor, aparţinându-le lui Rudolf Steiner şi altora. Din motive de concizie şi claritate a textului, am reunit toate aceste surse în notele de la sfârşitul cărţii.

Mai important este însă faptul că am fost ajutat să înţeleg aceste materiale de un membru al mai multor societăţi secrete, o persoană care – cel puţin în cazul uneia dintre organizaţii – a fost iniţiată la cel mai înalt nivel.

Lucrând de ani buni ca redactor la una dintre cele mai mari edituri londoneze, mi-au trecut prin mână lucrări variate, pe teme mai mult sau mai puţin comerciale, uneori satisfăcându-mi astfel şi interesul pentru ezoterism. Am întâlnit numeroşi autori din acest domeniu. Într-o zi, în biroul meu a intrat un bărbat în mod evident deosebit de toţi ceilalţi. Avea o propunere de colaborare, şi anume ca editura pe care o reprezentam să retipărească o serie de texte clasice ezoterice – lucrări de alchimie şi altele similare – la care el să scrie noi introduceri. În curând am devenit prieteni buni şi am început să petrecem mult timp împreună. Am constatat că puteam să-i adresez întrebări aproape despre orice subiect, el spunându-mi tot ce ştia – lucruri cu adevărat uimitoare. Privind acum retrospectiv, cred că într-un fel mă educa, pregătindu-mă pentru iniţiere.

De câteva ori am încercat să-l conving să consemneze în scris toate acele lucruri, să aştearnă pe hârtie o teorie ezoterică generală. M-a refuzat însă de fiecare dată, motivând că, dacă ar face asta, „ar veni oamenii în halate albe şi m-ar lua cu ei”. Totuşi, eu bănuiesc că publicarea acelor învăţături ar fi presupus pentru el încălcarea unor jurăminte solemne şi teribile.

Astfel, dintr-un punct de vedere am scris eu cartea aceea, bazându-mă pe textele rozacruciene pe care el m-a ajutat să le înţeleg. De asemenea, tot cu sprijinul lui am ajuns la sursele din tradiţiile altor culturi. La fel ca filoanele neoplatonice, ermetice şi cabalistice care nu sunt foarte bogate, cartea de faţă prezintă deopotrivă elemente sufiste, idei care derivă din budismul şi hinduismul ezoteric, dar şi câteva surse celtice.

Nu vreau să exagerez asemănările dintre aceste curente diverse şi nici nu pot, în spaţiul restrâns al cărţii de faţă, să reliefez toate modurile în care ele s-au îmbinat, s-au separat şi s-au împletit iarăşi în decursul timpului. Mă voi concentra însă pe ceea ce se află dincolo de deosebirile de ordin cultural, pe ceea ce sugerează că toate aceste curente conturează o imagine unitară asupra cosmosului, una care conţine dimensiuni ascunse şi demonstrează că viaţa se supune anumitor legi misterioase şi paradoxale.

În general, diversele tradiţii existente în lume se explică şi se clarifică unele pe altele. Este într-adevăr minunat să înţelegi cum experienţele unui ermit de pe muntele Sinai în secolul al II-lea şi cele ale unui mistic german din Evul Mediu se aseamănă cu cele trăite de un swami indian din veacul XX. Fiindcă învăţăturile ezoterice sunt mai profund disimulate în Occident, voi folosi adesea exemple orientale pentru a ajuta cititorul să înţeleagă istoria secretă a lumii occidentale.

Nu am intenţia să dezbat conflictele potenţiale dintre diverse tradiţii. Cultura indiană acordă reîncarnării o importanţă mult mai mare decât cea sufistă. De aceea, din considerente de concizie narativă, mă voi limita să includ doar câteva exemple de reîncarnări ale unor celebre personalităţi istorice.

De asemenea, am operat o selecţie drastică în rândul acelor şcoli filosofice şi societăţi secrete despre care am considerat că se bazează pe tradiţii autentice. În consecinţă, am inclus cabala, ermetismul, sufismul, templierii, rozacrucienii, francmasoneria ezoterică, martinismul, teozofia doamnei Blavatsky şi atropozofia, dar nu şi scientologia, ştiinţa creştină a lui Mary Baker Eddy şi o serie de materiale contemporane primite de diverse persoane prin channelling[1]. Aceasta nu înseamnă că încerc să evit orice controversă. Tentativele anterioare de identificare a unei „filosofii perene” au avut ca rezultat diverse platitudini – de tipul „dincolo de culoarea pielii toţi suntem la fel”, „dragostea îşi este propria-i răsplată” – cu care e greu să nu fii de acord. Celor care se aşteaptă la ceva asemănător trebuie să le cer iertare de pe acum. Învăţăturile pe care le voi descrie ca fiind prezente deopotrivă în şcolile misterelor şi în societăţile secrete din lumea întreagă îi vor scandaliza pe mulţi şi vor părea chiar aberante.

Într-o zi, mentorul meu mi-a spus că sunt pregătit pentru iniţiere şi că ar dori să mă prezinte unor oameni. Aşteptasem cu nerăbdare acel moment, dar – spre surprinderea mea – am refuzat. Fireşte că şi teama a jucat un rol aici. Ştiam deja că multe ritualuri de iniţiere implică stări alterate de conştiinţă şi uneori chiar aşa-numitele „experienţe în pragul morţii”. Dar un alt motiv al refuzului meu a fost şi acela că nu voiam să mi se ofere dintr-odată toate aceste cunoştinţe; voiam să continui în a încerca să le descopăr eu însumi.

Şi, pe de altă parte, nu voiam să depun un jurământ care îmi interzicea să scriu despre ele.

  

Această istorie a lumii este structurată în modul următor. În primele patru capitole vom vedea ce s-a întâmplat „la începuturi”, conform societăţilor secrete, şi ce înţeleg învăţăturile oculte prin alungarea lui Adam şi a Evei din rai. De asemenea, vom contura imaginea lumii aşa cum o văd organizaţiile secrete – furnizând astfel cititorului o pereche de „ochelari” conceptuali, care îl vor ajuta să înţeleagă mai bine ceea ce urmează.

În următoarele şapte capitole vom aborda din perspectivă istorică o serie de personaje din mituri şi legende. Vom alcătui astfel o istorie a ceea ce s-a întâmplat înainte de apariţia consemnărilor scrise, aşa cum a fost ea predată în şcolile misterelor şi cum este studiată şi azi în cadrul societăţilor secrete.

Capitolul 8 prezintă tranziţia la ceea ce se numeşte în mod convenţional perioada istorică, dar vom continua să vorbim despre monştri şi fiinţe fabuloase, despre miracole şi profeţii şi despre figuri istorice care au conspirat cu fiinţe neîntrupate pentru a dirija cursul evenimentelor în lume.

Sper că pe parcursul întregului text, cititorul va fi plăcut surprins deopotrivă de ideile stranii prezentate, dar şi de numele personalităţilor care au crezut în ele. Sper de asemenea că unele dintre aceste concepte bizare vor atinge o coardă sensibilă în mintea cititorilor şi că mulţi dintre dumneavoastră îşi vor spune „da, acum înţeleg de ce numele zilelor din săptămână urmează în ordinea cunoscută”… „de aceea imaginea unui peşte, cea a unui sacagiu şi cea a caprei cu coadă de şarpe sunt asociate pretutindeni în lume cu constelaţii ce nu seamănă vizual cu ele”… „deci asta se comemorează de fapt de Halloween”… „aşa se explică bizarele mărturisiri ale templierilor privind venerarea demonilor”… „asta i-a dat lui Cristofor Columb convingerea de a porni în nebuneasca sa călătorie pe mare”… „de aceea a fost ridicat un obelisc egiptean la sfârşitul secolului al XIX-lea în Central Park din New York”… „de asta a fost Lenin îmbălsămat”…

În toate acestea, am urmărit să arăt că datele elementare ale istoriei pot fi interpretate într-un mod situat aproape la polul opus faţă de cel în care le înţelegem de obicei. Pentru a demonstra acest lucru, ar fi nevoie, fireşte, de o întreagă bibliotecă – de ceva asemănător cu cei treizeci de kilometri de rafturi cu literatură ezoterică şi ocultă aflate, se spune, în tainiţele Vaticanului. În unicul volum de faţă însă, voi demonstra că această istorie alternativă, această imagine în oglindă a celei general acceptate, este una raţională şi coerentă, cu propria-i logică aptă să clarifice zone ale experienţei umane ce rămân inexplicabile pentru optica convenţională. De asemenea, în cuprinsul întregului text voi cita surse de specialitate, oferindu-le cititorilor interesaţi o cale de urmat.

Unii dintre aceşti specialişti au activat în cadrul tradiţiei ezoterice. Alţii sunt experţi în domeniul lor profesional – ştiinţă, istorie, antropologie, critică literară – iar rezultatele obţinute tind să confirme imaginea ezoterică asupra lumii, chiar şi în cazurile în care nu am cum să ştiu dacă filosofia lor de viaţă are sau nu vreo dimensiune spirituală sau ezoterică.

Dar mai presus de orice – şi vreau să accentuez acest lucru – îi rog pe cititori să abordeze textul de faţă într-un mod cu totul nou, să-l perceapă ca pe un exerciţiu de imaginaţie.

Îi cer cititorului să încerce să-şi imagineze cum ar fi dacă ar crede exact contrariul a ceea ce am fost învăţaţi să credem. Acest lucru implică, în mod inevitabil, o stare alterată de conştiinţă, într-o măsură mai mică sau mai mare – fapt care nu este deloc nelalocul lui. Fiindcă la baza tuturor învăţăturilor ezoterice, oriunde în lume, se află credinţa că în aceste stări alterate de conştiinţă omul poate accede la forme superioare de inteligenţă. Tradiţia occidentală mai cu seamă a pus întotdeauna un accent deosebit pe valoarea exerciţiilor de imaginaţie care presupun cultivarea şi analizarea imaginilor vizuale. Iar dacă li se permite să se sedimenteze adânc în minte, ele îşi îndeplinesc rolul.

Prin urmare, chiar dacă această carte poate fi citită ca o culegere de absurdităţi în care au crezut oamenii de-a lungul vremurilor, ca o fantasmagorie epică, o cacofonie de experienţe iraţionale, sper ca până la finele ei, măcar unii dintre cei care o vor parcurge să sesizeze unele armonii şi chiar un anume curent filosofic, care le va sugera că, totuşi, ar putea fi adevărat.

Desigur, orice teorie de calitate care încearcă să explice de ce lumea este aşa cum este trebuie să ofere totodată o idee despre ce anume se va întâmpla în continuare, iar ultimul capitol exact acest lucru îl va face – presupunând, fireşte, că marele plan cosmic al societăţilor secrete va avea câştig de cauză. Acest plan implică anumite convingeri: că noul impuls către evoluţie va veni din Rusia, că civilizaţia europeană se va prăbuşi şi că flacăra adevăratei spiritualităţi va fi menţinută vie în America.

Ca un ajutor în exerciţiul de imaginaţie despre care aminteam anterior, am inclus în cuprinsul textului ilustraţii stranii şi misterioase, unele dintre ele nefiind niciodată până acum expuse în afara societăţilor secrete.

Există, de asemenea, imagini ale unora dintre cele mai cunoscute embleme culturale ale istoriei mondiale – Sfinxul, Arca lui Noe, Calul troian, Mona Lisa, Hamlet cu bine cunoscutul craniu – fiindcă, în conformitate cu societăţile secrete, toate au înţelesuri bizare şi neaşteptate.

În al treilea rând, am inclus reproduceri ale lucrărilor unor artişti europeni moderni precum Ernst, Klee şi Duchamp, dar şi ale unor „proscrişi” americani ca David Lynch. Vom vedea că şi operele lor sunt relevante pentru filosofia antică, secretă.

Încercaţi să adoptaţi o stare mentală diferită şi veţi vedea cum cele mai cunoscute evenimente capătă o semnificaţie cu totul nouă.

De fapt, dacă un singur precept al acestei istorii alternative este adevărat, atunci tot ce aţi învăţat până acum de la mentorii dumneavoastră trebuie pus sub semnul întrebării.

Bănuiesc că această perspectivă nu vă îngrijorează. Aşa cum spunea, în mod memorabil, unul dintre reprezentanţii anticei şi secretei filosofii: Trebuie să fii nebun; altfel nu ai fi venit aici.

1. LA ÎNCEPUTURI

DUMNEZEU ÎŞI PRIVEŞTE IMAGINEA REFLECTATĂ · UNIVERSUL ÎN OGLINDĂ

Cândva, demult, timpul nu exista.

Timpul nu este altceva decât o modalitate de a măsura schimbările de poziţie ale obiectelor în spaţiu şi, aşa cum ştie orice om de ştiinţă, orice mistic şi orice smintit, la începuturi nu existau obiecte în spaţiu.

Spre exemplu, un an măsoară mişcarea efectuată de Pământ în jurul Soarelui. O zi îi trebuie planetei pentru a se roti în jurul axei sale. Iar cum, după propriile lor afirmaţii, la începuturi nu existau nici Soarele şi nici Pământul, autorii Bibliei nu au vrut nicidecum să lase de înţeles că totul în univers a fost creat în şapte zile – în sensul obişnuit al cuvântului „zi”.

În ciuda acestei absenţe iniţiale a materiei, spaţiului şi timpului, ceva trebuie să se fi întâmplat pentru a pune totul în mişcare. Altfel spus, ceva trebuie să se fi întâmplat înainte să existe ceva. Şi din moment ce nu exista nimic când s-a întâmplat ceva pentru prima dată, putem presupune că această primă întâmplare a fost mult diferită de evenimentele despre care discutăm în mod obişnuit în termenii dictaţi de legile fizicii. Ar putea avea oare sens să afirmăm că această primă întâmplare a fost, din unele puncte de vedere, mai degrabă un eveniment mental, decât unul fizic?

Ideea evenimentelor mentale capabile să genereze efecte fizice ar putea părea la prima vedere absurdă, însă în realitate este un fenomen cu care ne confruntăm tot timpul. Iată, spre exemplu, ce se întâmplă când îmi vine o idee – de pildă „Pur şi simplu trebuie să întind mâna şi să-i mângâi obrazul”: un impuls activează o sinapsă la nivelul creierului meu, ceva ca un curent electric pune în mişcare un nerv din braţ, iar mâna mi se mişcă.

Ar putea oare acest exemplu banal să ne spună ceva despre originile universului?

La începuturi, un impuls trebuie să fi venit de undeva – dar de unde? Câţi dintre noi nu s-au minunat în copilărie văzând primele cristale precipitându-se în paharul cu soluţie chimică, de parcă un impuls se strecura dintr-o dimensiune în cea care îi urma? În cadrul acestei istorii, vom vedea cum, pentru multe dintre cele mai strălucite minţi ale lumii, naşterea universului – misterioasa tranziţie de la non-materie la materie – este explicabilă exact astfel. Ei şi-au imaginat un impuls transmis dintr-o altă dimensiune în dimensiunea noastră, această altă dimensiune fiind, din punctul lor de vedere, mintea lui Dumnezeu.

Câtă vreme vă aflaţi încă în prag, înainte de a risca să vă irosiţi mai mult din timpul dumneavoastră citind această istorie, trebuie să declar limpede că voi încerca să vă determin să luaţi în considerare nişte idei care i s-ar părea fireşti unui mistic sau unui smintit, dar care nu i-ar plăcea deloc unui om de ştiinţă. Nu, savanţii nu ar fi deloc încântaţi de ele.

Pentru cei mai de seamă gânditori ai momentului actual, teoreticieni precum Richard Dawkins, profesor la catedra Charles Simony de popularizare a ştiinţei de la Oxford, şi pentru alţi materialişti militanţi care controlează şi întreţin opinia ştiinţifică asupra lumii, noţiunea de „minte a lui Dumnezeu” nu e cu nimic mai bună decât ideea bătrânelului cu păr alb care sălăşluieşte în ceruri. Este aceeaşi greşeală, susţin ei, pe care o fac copiii şi triburile primitive când îşi închipuie că Dumnezeu trebuie să fie asemenea lor: eroarea antropomorfică. Chiar dacă am accepta că Dumnezeu ar putea exista, spun ei, de ce ar fi „El” aidoma nouă? De ce ar fi mintea „Lui” la fel ca mintea noastră?

Şi trebuie să recunoaştem că aici au dreptate. Fireşte că nu există niciun motiv pentru a crede aşa ceva… fiindcă adevărul este exact contrar. Cu alte cuvinte, singurul motiv pentru care mintea lui Dumnezeu ar putea fi ca a noastră este acela că mintea noastră a fost făcută astfel încât să semene cu a Lui – altfel spus, că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa.

Şi exact în acest fel decurg lucrurile în cartea de faţă, fiindcă în această istorie, totul este invers.

Totul aici este cu susul în jos şi cu dosul pe dinafară. În paginile care urmează, veţi fi invitaţi să vă gândiţi la acele lucruri la care niciunul dintre cei care apără şi menţin opiniile încetăţenite nu şi-ar dori să vă gândiţi. Veţi fi ispitiţi să abordaţi idei interzise şi să încercaţi filosofii pe care liderii intelectuali ai epocii noastre le consideră eretice, stupide şi nebuneşti.

Daţi-mi voie să vă asigur că nu voi încerca să vă atrag în dezbateri academice şi nici să vă conving prin intermediul argumentaţiei filosofice că vreuna dintre

aceste idei interzise este corectă. Argumentele oficiale pro şi contra pot fi găsite în lucrările ştiinţifice standard, menţionate în cuprinsul notelor de final. Vă voi cere însă să vă extindeţi limitele imaginaţiei. Aş vrea să vă imaginaţi cum ar fi dacă aţi percepe lumea şi istoria sa dintr-un punct de vedere aflat la polul opus faţă de cel cu care aţi fost învăţat.

Cei mai de seamă gânditori ai zilelor noastre ar fi oripilaţi şi în mod cert v-ar sfătui să nu vă jucaţi cu asemenea idei şi în niciun caz să zăboviţi asupra lor cât timp veţi citi această carte.

De fapt, s-au depus eforturi concertate de a eradica din lumea întreagă orice amintire şi orice urmă a acestor idei. Elita intelectuală a prezentului este de părere că, dacă le permitem să revină, chiar şi pentru scurt timp, în imaginaţia omenirii, riscăm să regresăm până la formele de conştiinţă aborigene, atavice, un marasm mental de care ne-am străduit milenii de-a rândul să scăpăm.

Prin urmare, ce s-a întâmplat, conform acestei istorii, înainte de a exista timpul? Care a fost evenimentul mental primar?

Conform poveştii noastre, Dumnezeu a reflectat asupra Sa. Altfel spus, a privit într-o oglindă imaginară şi a văzut viitorul. Şi-a imaginat fiinţe asemănătoare cu El însuşi. Şi-a imaginat fiinţe libere, înzestrate cu forţă creatoare, capabile să iubească atât de inteligent şi să gândească atât de iubitor, încât să se poată transforma pe ele însele şi pe altele asemenea lor în propria lor esenţă interioară. Fiinţe care îşi puteau extinde limitele raţiunii pentru a îmbrăţişa universul în totalitatea sa, iar în adâncul inimii lor reuşeau să-i discearnă tainele cele mai subtile. Uneori, dragostea în sufletul lor aproape că pierea, dar alteori izbuteau să afle o fericire profundă dincolo de limitele disperării, iar câteodată găseau sensuri de cealaltă parte a nebuniei.

Pentru a vă pune în locul lui Dumnezeu, trebuie să vă imaginaţi că vă priviţi propria reflexie într-o oglindă. Prin forţa voinţei, faceţi astfel încât imaginea pe care o vedeţi să prindă viaţă şi să-şi asume o existenţă independentă.

Aşa cum vom vedea în capitolele următoare, conform istoriei „în oglindă” învăţate în cadrul societăţilor secrete, exact aşa a procedat Dumnezeu, reflexiile sale – oamenii – formându-se treptat, în etape, şi dobândind o existenţă independentă ajutaţi, îndrumaţi şi îndemnaţi de El pe parcursul unor perioade foarte, foarte lungi.

Oamenii de ştiinţă ai zilelor noastre vă vor spune că, în cel mai negru ceas al disperării, nu are niciun rost să vă ridicaţi privirile către ceruri, revărsându-vă preaplinul inimii, fiindcă nu veţi afla niciun răspuns acolo; stelele nu vă vor privi decât cu indiferenţă. Misiunea omului,

cred ei, este aceea de a se dezvolta, a se maturiza şi a învăţa să accepte această indiferenţă.

Universul pe care îl descrie cartea de faţă este diferit, fiindcă a fost creat cu gândul la omenire. Conform acestei istorii, universul este antropocentric, fiecare particulă a sa având ca ţel omul. Acest univers ne-a adăpostit, ne-a hrănit şi ne-a alinat în decursul mileniilor, contribuind la evoluţia fenomenului unic care este conştiinţa umană şi îndrumându-ne pe fiecare dintre noi, ca indivizi, spre marile momente ale vieţii. Atunci când plângem, universul se întoarce spre noi cu compasiune. Când ne apropiem de una dintre marile răscruci ale vieţii, întregul cosmos îşi ţine răsuflarea, pentru a vedea ce cale alegem.

Oamenii de ştiinţă vorbesc despre misterul şi enigmele universului, despre atracţia gravitaţională care uneşte toate particulele constituente. Ne îndreaptă atenţia asupra unor lucruri uimitoare, de pildă că fiecare dintre noi conţine în fiinţa sa milioane de atomi care s-au aflat odinioară în corpul lui Iulius Cezar. Ne spun de asemenea că suntem praf de stele, dar numai în sensul, oarecum dezamăgitor, că atomii care ne compun s-au format din hidrogenul unor stele care au explodat cu mult înainte ca sistemul nostru solar să se fi format. Fiindcă important este următorul fapt: oricum ar formula teoria, cu retorica lor referitoare la mister şi enigme, universul pe care îl promovează ei este unul al forţelor oarbe.

În universul „ştiinţific”, materia a apărut înaintea mintii. Mintea este de fapt un accident al materiei, insubstanţial şi fără legătură cu ea; un savant a mers chiar până acolo încât a caracterizat mintea drept o „boală a materiei”.

Pe de altă parte, în universul de tip mintea-înaintea-materiei, descris în cartea de faţă, conexiunea dintre minte şi materie este mult mai strânsă; de fapt, este o conexiune vie, dinamică. Totul în acest univers este viu şi conştient într-o anumită măsură, şi totul răspunde, sensibil şi inteligent, la cele mai adânci şi mai subtile nevoi ale noastre.

În universul minţii-înaintea-materiei, aceasta din urmă a apărut din mintea lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât, a fost creată pentru a oferi condiţiile în care mintea umană să poată exista. Iar mintea umană este în continuare punctul focal al universului, care o hrăneşte şi îi satisface nevoile. Materia este manipulată de mintea omului – poate nu la acelaşi nivel, dar în acelaşi mod în care este manevrată de mintea lui Dumnezeu.

În anul 1935, fizicianul austriac Erwin Schrödinger a pus la punct un celebru experiment teoretic, cunoscut sub numele de Pisica lui Schrödinger. Acesta era menit să demonstreze modul în care se modifică evenimentele atunci când sunt observate, în realitate, experimentul nu făcea altceva decât să ia învăţăturile societăţilor secrete cu privire la fenomenele cotidiene şi să le aplice la domeniul subatomic.

La un moment dat în copilărie, poate fiecare dintre noi s-a întrebat dacă un copac ce cade în pădure face într-adevăr vreun zgomot atunci când nu există nimeni care să-l audă. Fireşte, ne spunem noi, un sunet care nu poate fi auzit de nimeni nici nu poate fi descris ca un sunet. Societăţile secrete sunt de părere că adevărul nu este departe de această idee. Conform lor, un copac cade într-o pădure oarecare, oricât de izolată ar fi aceasta, numai pentru ca undeva, cândva, cineva să fie afectat de el. Nimic nu se întâmplă, nicăieri în univers, decât în interacţiune cu mintea omenească.

În experimentul lui Schrödinger, o pisică este închisă într-o cutie împreună cu un material radioactiv al cărui risc de a ucide animalul este de cincizeci la sută. Ambele probabilităţi de cincizeci de procente – ca pisica să fie vie şi ca pisica să fie moartă – rămân, ca să spunem aşa, suspendate în timp până ce deschidem cutia ca să vedem ce e înăuntru, şi numai atunci se produce cu adevărat un eveniment sau altul: moartea sau supravieţuirea felinei. Privind în cutie, la pisică, o putem ucide sau o putem salva. Societăţile secrete au susţinut dintotdeauna că lumea de zi cu zi se comportă într-un mod similar.

În universul societăţilor secrete, o monedă aruncată în aer, în condiţii de laborator strict controlate, va ateriza cu capul în sus în cincizeci la sută din cazuri şi cu pajura în sus în celelalte cincizeci de procente, în conformitate cu legile probabilităţii. Dar aceste legi rămân invariabile numai în condiţii de laborator. Altfel spus, legile probabilităţii sunt aplicabile doar atunci când subiectivitatea umană a fost în mod deliberat exclusă. În condiţii normale, când fericirea şi speranţele de împlinire ale cuiva depind de o aruncare a zarurilor, legile probabilităţii sunt încălcate. Iar în joc intră legi mai profunde.

În prezent, suntem cu toţii de acord cu ideea că stările emoţionale ne afectează corpul fizic şi că, mai mult decât atât, sentimentele şi emoţiile adânc înrădăcinate pot provoca schimbări profunde şi de durată, pozitive sau negative, la nivelul organismului – ceea ce numim efecte psihosomatice. Dar în universul descris în cartea de faţă, starea emoţională afectează în mod direct şi materia aflată în afara corpului uman. În universul psihosomatic, comportamentul obiectelor fizice în spaţiu este determinat în mod direct de stările mentale, fără ca noi să facem ceva efectiv în acest sens. Altfel spus, putem afecta materia prin modul în care o privim.

În Chronicles: Volume One, memoriile sale recent publicate, Bob Dylan scrie despre ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un individ să poată schimba epoca în care trăieşte. Pentru a reuşi acest lucru, „e nevoie să deţii putere şi control asupra spiritelor. Eu am făcut-o o dată…” Şi susţine în continuare că asemenea persoane pot „… vedea în inima lucrurilor, pot sesiza adevărul lor – nu metaforic vorbind – ci pot vedea în realitate, ca atunci când pătrunzi cu privirea într-un metal şi-l faci să se topească, pot vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, cu cuvinte dure şi putere de pătrundere extremă.”

Remarcaţi sublinierea făcută, şi anume că nu vorbeşte metaforic, ci că se referă în mod explicit şi literal la o înţelepciune străveche, puternică, păstrată în cadrul societăţilor secrete, o înţelepciune însuşită de marii artişti, scriitori şi gânditori care au făurit cultura şi civilizaţia lumii. În inima acestei înţelepciuni se află convingerea că resorturile cele mai adânci ale vieţii noastre mentale sunt totodată resorturile la fel de adânci ale lumii fizice, fiindcă în universul societăţilor secrete, întreaga chimie este o psihochimie, iar modul în care conţinutul fizic al universului răspunde la acţiunea psihicului uman este guvernat de legi mai puternice şi mai profunde decât cele ale ştiinţelor fizice, materiale.

Este important să ne dăm seama că prin aceste legi profunde se înţelege mai mult decât simpla „mână norocoasă” la jocurile de noroc sau accidentele ce par a se întâmpla în şiruri de câte trei. Pentru societăţile secrete, acestea sunt legi imprimate în ţesătura fiecărei vieţi umane, la cel mai intim nivel, dar şi tiparele ample şi complexe de tip providenţial, care au conturat istoria lumii. Teoria prezentată în această carte susţine că istoria are o structură mai adâncă şi că evenimentele pe care ni le explicăm de obicei în termeni de politică, economie sau dezastre naturale pot fi percepute mai convingător din punctul de vedere al altor tipare, de ordin spiritual.

Întregul mod de a gândi invers, cu susul în jos şi dosul în afară, al societăţilor secrete, tot ce pare bizar şi incredibil în materialul care urmează izvorăşte din convingerea că mintea a precedat materia. Nu dispunem aproape de nicio dovadă pentru a decide ce anume să credem despre ceea ce s-a întâmplat la începutul timpului, însă alegerea pe care o facem are implicaţii uriaşe pentru modul în care înţelegem lumea şi funcţionarea ei.

Dacă sunteţi de părere că materia a apărut înaintea minţii, trebuie să găsiţi o explicaţie pentru felul în care combinarea întâmplătoare a substanţelor chimice a dus la formarea conştiinţei – ceea ce este dificil. Dacă, pe de altă parte, credeţi că materia a fost un fel de precipitat al minţii cosmice, aveţi în faţă o problemă la fel de complicată: aceea de a explica modul în care s-a întâmplat acest lucru, de a oferi un cadru de lucru.

De la preoţii din templele egiptene până la societăţile secrete de astăzi, de la Pitagora la Rudolf Steiner, marele iniţiat austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, acest tipar a fost totdeauna conceput ca o serie de gânduri emanate de mintea cosmică. La început existând doar mintea în stare pură, mai târziu aceste emanaţii au devenit un soi de protomaterie, energie a cărei densitate a crescut până ce s-a transformat în materie eterică, mai diafană decât gazele, lipsită de orice particule. În cele din urmă, acele emanaţii au devenit materie gazoasă, apoi lichidă şi în cele din urmă solidă.

Kevin Warwick este profesor de cibernetică la Universitatea Reading şi unul dintre cei mai de seamă creatori de inteligenţă artificială la nivel mondial. Lucrând într-o rivalitate amicală cu colegii săi de la Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, el a creat roboţi capabili să interacţioneze cu mediul în care se află, să înveţe şi să-şi ajusteze comportamentul în funcţie de acesta. Roboţii săi demonstrează un grad de inteligenţă comparabil cu cel al unor animale inferioare, precum albinele. În decurs de cinci ani, susţine el, roboţii vor atinge nivelul de inteligenţă al pisicilor, iar peste un deceniu vor fi cel puţin la fel de inteligenţi precum oamenii. Warwick este de asemenea în curs de a pune la punct o nouă generaţie de computere robotizate care, speră el, vor putea proiecta şi fabrica alte computere, fiecare nivel generându-l pe cel imediat inferior.

În conformitate cu cosmologii din Antichitate şi cu

societăţile secrete, emanaţiile minţii cosmice trebuie percepute în mod similar, ca acţionând în sens descendent, de la principiile mai înalte, mai puternice şi mai cuprinzătoare, spre cele mai înguste, cu caracter particular, fiecare nivel creându-l şi guvernându-l pe cel inferior lui. De asemenea, aceste emanaţii au fost întotdeauna privite ca fiind într-un anume sens personificate şi inteligente.

Când Kevin Warwick şi-a prezentat descoperirile în faţa colegilor de la Royal Institute, în anul 2001, a fost criticat de unii dintre ei pentru că a sugerat că roboţii lui sunt inteligenţi şi, prin urmare, conştienţi. De netăgăduit însă este faptul că creierul acestor roboţi se dezvoltă într-un mod relativ organic. Ei îşi formează ceea ce ar putea fi foarte bine numit personalităţi, interacţionează cu alţi roboţi şi fac alegeri ce depăşesc toate programele instalate în ei. Kevin a susţinut că roboţii lui nu au, probabil, o conştiinţă cu toate caracteristicile celei umane, dar, la urma urmei, nici câinii nu au. Câinii sunt conştienţi într-un mod câinesc, a insistat el, iar roboţii sunt conştienţi în modul lor propriu. Desigur, din anumite puncte de vedere, precum abilitatea de a face instantaneu complexe calcule matematice, roboţii dovedesc o conştiinţă superioară celei umane.

Am putea privi conştiinţa emanaţiilor minţii cosmice într-un mod similar. Ne-am putea aminti, de asemenea, de maeştrii spirituali tibetani despre care se spune că au capacitatea de a forma, prin vizualizare şi concentrare intensă, un tip de gânduri numite tulpas. Fiinţele rezultate – le-am putea numi fiinţe-gând – ating un anume fel de viaţă independentă şi îndeplinesc voinţa stăpânului lor. În mod similar, Paracelsus, magul elveţian din secolul al XVI-lea, scria despre ceea ce el numea un „aquastor”, o fiinţă formată prin forţa imaginaţiei concentrate, care poate dobândi o viaţă proprie, iar în anumite circumstanţe poate deveni vizibilă şi chiar tangibilă.

La cel mai de jos nivel al ierarhiei, în conformitate cu doctrina secretă străveche a oricărei culturi, aceste emanaţii, aceste fiinţe-gând ale minţii cosmice, se întrepătrund atât de strâns, încât creează aparenţa de materie solidă.

În prezent, dacă am dori să găsim un limbaj capabil să descrie acest fenomen straniu, ne-am putea îndrepta atenţia spre mecanica cuantică, dar în cadrul societăţilor secrete, întrepătrunderea forţelor invizibile pentru a crea aparenţa lumii materiale este concepută ca o reţea de lumină şi culoare sau – pentru a folosi un termen din alchimie – Matricea.