TREBUIE SĂ TE PORT CU MINE îndărăt pînă către toamna anului 1827.

După cum ştii prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaş din comitatul X; şi, după dorinţa-i adeseori ex­primată cu hotărîre, am mers pe urmele lui ocupîndu-mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privinţă, întrucît ambiţia mă îndemna către ţeluri mai înalte, iar îngîmfarea mă făcea să cred că dacă nu ascult de glasul ei îmi îngrop talantul[1] sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc. Maică-mea făcuse tot ce-i stă­tuse în putinţă pentru a mă convinge că sînt în stare de realizări mai mari; dar taică-meu, care era de părere că ambiţia e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schim­barea nu poate însemna altceva decît distrugere, refuza cu îndîrjire să plece urechea la orice plan privind îmbu­nătăţirea situaţiei mele sau a semenilor mei. El mă asi­gura că toate vorbele de acest fel nu sînt decît fleacuri şi, pînă şi pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămintea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a-mi alege calea pe care o urmase şi el, şi înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuinţele-mi deşarte, purtîndu-mi cinstit paşii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga, precum şi de a face în aşa fel încît să las copiilor mei pogoanele strămoşeşti cel puţin la fel de înfloritoare cum le-am moştenit eu de la el.

Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit şi harnic e unul dintre cei mai folositori membri ai societăţii; şi dacă îmi închin talentele cultivării proprietăţii mele şi propăşirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate şi cei ce de­pind de mine, dar, în oarecare măsură, şi omenirea toată; aşadar, se va spune că n-am făcut degeaba umbră pămîntului.

Cu capul plin de asemenea gînduri, mă străduiam să mă mîngîi, în timp ce mă întorceam puţin cam obosit de pe ogor într-o seară rece, umedă şi înnorată de pe la sfîrşitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuş, întrezărit prin fereastra salonaşului, a fost mai de folos pentru a mă înviora şi pentru a mă dojeni pentru ne­mulţumirile mele ingrate, decît toate cugetările înţe­lepte şi hotărîrile cuminţi pe care încercasem să le în­cropesc în mintea mea; pentru că pe atunci — nu uita — eram destul de tînăr — n-aveam decît douăzeci şi patru de ani — şi nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpînirea de sine pe care am dobîndit-o acum — oricît de mică ar fi ea.

Şi totuşi, n-avem voie să intru în acest liman al fe­ricirii pînă ce nu-mi schimbam cizmele pline de noroi cu o pereche de pantofi curaţi şi surtucul meu de purtare cu o haină mai onorabilă — şi pînă ce nu mă făceam, în general, prezentabil pentru a mă putea înfăţişa dina­intea unei societăţi cuviincioase; deoarece maică-mea, în ciuda bunătăţii şi blîndeţii ei, era nemaipomenit de pe­dantă în anumite privinţe.

Urcînd spre camera mea, am fost întîmpinat pe scări de o fetişcană drăguţă şi curăţică de nouăsprezece ani, cu o siluetă frumoasă, deşi cam plinuţă, cu faţa rotundă, ca obrajii rumeni şi înfloritori, cu cîrlionţi bogaţi şi străluci­tori şi cu ochişori negri şi tare veseli. Cred că nu mai e nevoie să spun că era vorba de sora mea Rose. Ştiu că încă şi acum e o matroană destul de chipeşă şi, fără în­doială, cu nimic mai puţin atrăgătoare — în ochii tăi — decît în ziua fericită în care ai văzut-o prima oară. Pe atunci nimic nu-mi putea spune că ea, peste numai cîţiva ani va deveni soţia unui om pe care nu-l cunoşteam deloc, dar care era menit să-mi devină după aceea un prieten mai apropiat chiar decît îmi era ea — şi în orice caz mai drag decît flăcăiandrul acela prost-crescut de şaptespre­zece ani care m-a apucat de guler pe coridor, cînd cobo­ram, şi era cît pe-aci să mă răstoarne. Drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a primit o lovitură răsunătoare peste scăfîrlia care n-a suferit însă prea mult de pe urma aces­tei molestări, întrucît, în afară de faptul că era neobiş­nuit de tare, mai era şi apărată de o tufă îmbelşugată de bucle scurte şi roşcate, despre care mama spunea că seamănă cu frunzele ruginii ale toamnei.

Intrînd împreună în salonaş, am găsit-o pe această distinsă doamnă aşezată în fotoliul ei de lîngă foc şi îm­pletind de zor, aşa cum îi stătea în obicei, ori de cîte ori nu avea altceva de făcut. Măturase frumos căminul şi făcuse focul, care-şi înălţa acum flăcările semeţe pentru primirea noastră. Servitoarea tocmai adusese tava cu ceaiul; iar Rose scotea zaharniţa şi cutia de ceai dintr-o despărţitură a bufetului negru de stejar masiv care stră­lucea ca abanosul lustruit în lumina plăcută ce învăluia în amurg salonaşul.

— Ei! Uite-i pe amîndoi, strigă mama, întorcînd ochii spre noi, dar fără a întrerupe măcar o clipă mişca­rea neîncetată a degetelor ei îndemnatice şi a andrelelor strălucitoare. Aşa, acuma închideţi uşa şi apropiaţi-vă de foc, pînă ce se umple Rose ceştile; sînt convinsă că vă e tare foame. Ei, dar ia spuneţi-mi ce-aţi făcut toată ziua; tare îmi place să ştiu cu ce mi s-au îndeletnicit copiii.

— Eu m-am ocupat de mînzul cel sur, ca să-l învăţ să meargă la pas — şi n-a fost deloc o treabă uşoară. Apoi am dat porunci pentru aratul ultimei mirişti de grîu — fiindcă argatul cel tînăr habar n-avea să se des­curce singur. Şi pe urmă am alcătuit un plan corespun­zător şi de mare folos pentru a seca şi iriga lunca mereu supusă inundaţiilor.

— Ei vezi ce băiat bun am?! Dar tu, Fergus? Tu ce-ai făcut?

— Am fugărit viezurele.

Şi apoi începu să ne relateze în tot amănuntul această distracţie, precum şi dovezile respective de vitejie pe care le dăduseră pe rînd viezurele şi cîinii. Maică-mea se prefăcea că ascultă cu multă atenţie şi-i privea faţa — foarte animată în acele momente — cu o admiraţie maternă care mie mi se păru cam exagerată faţă de obiec­tul asupra căruia se revărsa.

— Ar fi timpul să te mai ocupi şi de altceva, Fer­gus, i-am spus, de îndată ce o pauză de o clipă în nara­ţiunea lui mi-a permis să plasez şi eu un cuvînt.

— Dar ce-aş putea să fac? mi-a răspuns el. Maică-mea nu mă lasă nici să mă îmbrac ca marinar, nici să intru în armată. Iar eu sînt hotărît să nu fac nimic alt­ceva — decît cel mult să devin o asemenea pacoste pen­tru voi toţi încît pînă la urmă să ziceţi mersi dacă scă­paţi de mine în orice condiţii.

Mama îi mîngîie, cu blîndeţe, buclele scurte şi cam re­bele. Fergus mîrîi şi îşi luă un aer posomorît, după care ne aşezarăm cu toţii la locurile noastre în jurul mesei, dînd în sfîrşit ascultare repetatelor insistenţe ale Rosei.

— Ei, acum, beţi-vă ceaiul, zise ea, iar eu o să vă po­vestesc la rîndul meu ce-am făcut. Am fost în vizită la familia Wilson. Şi zău, Gilbert, e mare păcat că n-ai ve­nit şi tu cu mine, pentru că am întîlnit-o acolo pe Eliza Millward!

— Mă rog, şi ce-i cu asta?

— A, nimic! N-am să-ţi vorbesc despre ea; am să spun doar atît: că e o fată plăcută şi amuzantă cînd e bine dispusă şi că n-aş avea nimic împotrivă să pot s-o numesc...

— Sst, sst, draga mea! Fratelui tău nici prin cap nu-i trece o asemena idee! şopti cu multă seriozitate mama, ridicînd un deget.

— Mă rog, reluă Rose. Voiam să vă împărtăşesc o veste însemnată pe care am aflat-o acolo — de cînd m-am întors ard de nerăbdare să v-o dezvălui. Ştiţi şi voi că acum vreo lună s-a răspîndit zvonul că cineva o să preia conacul Wildfell Hall — şi... şi ce credeţi? Chiar e locuit de-adevăratelea de mai bine de-o săptămînă! Şi noi care habar n-am avut!

— Cu neputinţă! strigă mama.

— Aiurea!!! ţipă Fergus.

— Ba da, aşa e! E locuit de o doamnă singură!

— Dumnezeule mare, scumpa mea! Bine, dar clă­direa e o ruină!

— Doamna cu pricina a pus să i se repare vreo două-trei odăi ca să poată sta în ele; şi locuieşte acolo, singură-singurică — n-are decît o bătrînă care o serveşte, şi-atîta tot!

— Vai de mine! Păi asta-i strică tot hazul — eu tră­geam nădejde să spui că e vreo vrăjitoare! strigă Fergus tăindu-şi o felie groasă de pîine şi ungînd-o cu unt.

— Ah, ce prostii spui, Fergus! Dar zi şi tu, mamă, nu-i aşa că e ciudat?

— Ciudat? Aproape că nici nu-mi vine să cred!

— Ba poţi foarte bine să crezi, pentru că Jane Wilson a şi văzut-o. S-a dus la ea în vizită împreună cu maică-sa care, de cînd a auzit că se află o persoană străină prin vecinătate, bineînţeles că a stat ca pe ghimpi pînă cînd n-a văzut-o şi pînă nu i-a smuls toate amănuntele despre viaţa ei. Se numeşte doamna Graham şi e îmbră­cată în negru — nu în doliu mare de văduvă, ci în doliu mic — dar e foarte tînără după cît zic ele — să aibă cel mult douăzeci şi cinci ori douăzeci şi şase de ani, — nu­mai că e tare rezervată! S-au străduit ele din răsputeri să descopere ce-i cu ea, de unde vine, cine este. Dar nici doamna Wilson cu atacurile ei îndrăzneţe, ba chiar obraznice, nici Jane Wilson cu diplomaţia ei abilă, n-au iz­butit să smulgă nici cel mai mic răspuns satisfăcător. Sau măcar vreo observaţie întîmplătoare ori cine ştie ce vorbă în stare a le mai potoli curiozitatea ori a arunca cea mai slabă rază de lumină asupra istoriei vieţii ei, asupra situaţiei sau rubedeniilor sale. Mai mult decît atît, nici nu s-a arătat cine ştie ce politicoasă cu ele, doar cît cere buna-cuviinţă, şi se vedea bine că a fost mai încîntată cînd le-a zis: „La revedere” decît cînd le-a urat: „Bine aţi venit”. Dar Eliza Millward zice că tatăl ei are de gînd s-o viziteze în curînd pe văduvă şi să-i ofere sfaturile şi păstorirea lui, temîndu-se foarte că are mare nevoie de ele, întrucît — desi lumea stie că a venit în ţinutul nostru la începutul săptămînii trecute — dumi­nică nu şi-a făcut apariţia la biserică. Iar ea — adică Eliza — ţine morţiş să-l însoţească, şi cu siguranţă că va izbuti să smulgă cît de cît unele informaţii de la doamna Graham, că doar tu, Gilbert, ştii că Eliza nu dă greş ni­ciodată cînd îşi pune ceva în gînd. Şi, mămico, cred că şi noi ar trebui să-i facem cîndva o vizită; îţi dai seama că e de datoria noastră.

— Bineînţeles, draga mea. Biata femeie! Vai ce sin­gură trebuie să se simtă!

— Dar vă rog foarte mult să vă grăbiţi! Şi să nu ui­taţi cumva să-mi raportaţi cît zahăr îşi pune în ceai şi ce fel de boneţele şi şorţuleţe poartă şi toate celelalte amănunte, pentru că pur şi simplu nici nu ştiu cum am să pot să trăiesc pînă cînd voi afla aceste lucruri — zise pe un ton foarte grav Fergus.

Dar dacă el nădăjduise cumva ca replica să-i fie sa­lutată drept o manifestare de virtuozitate în domeniul umorului, eşecul lui fu vizibil, întrucît nimeni nu rîse. Numai că asta nu-l descumpăni şi nici nu-l dezamăgi prea mult; de îndată ce luă o nouă îmbucătură de pîine cu unt şi se pregătea să mai soarbă din ceai, deveni atît de conştient de spiritul de care dăduse dovadă, încît forţa irezistibilă a umorului său îl obligă să sară de la masă şi să ţîşnească din odaie înecîndu-se şi horcăind. Peste cîteva minute îl auzirăm cu toţii ţipînd de-ţi lua urechile, din grădină.

Cît despre mine, mi-era tare foame, aşa că m-am mul­ţumit să-mi iau în tăcere ceaiul, şunca şi pîinea pră­jită, în timp ce mama şi soră-mea sporovăiau înainte, continuînd să discute situaţia evidentă sau neevidentă şi istoria probabilă sau improbabilă a misterioasei doamne. Trebuie să mărturisesc însă că în urma păţaniei fratelui meu, am ridicat de vreo două ori ceaşca pînă la buze, dar am lăsat-o imediat jos fără să îndrăznesc să-i sorb conţinutul, ca nu cumva să-mi pătez demnitatea printr-o explozie asemănătoare cu a lui Fergus.

A doua zi maică-mea şi cu Rose se grăbiră să aducă omagiul lor frumoasei sihastre; dar se întoarseră fără să fi fost mai bine informate decît la plecare. Totuşi, mai­că-mea declară că nu regretă călătoria făcută, întrucît dacă ea însăşi nu fusese cu nimic mai cîştigată, în schimb se măgulea cu gîndul că reuşise să aducă un oarecare folos doamnei Graham, ceea ce i se părea un lucru mult mai important: îi dăduse cîteva sfaturi bune care, spera ea, n-aveau să fie irosite în vînt; deoarece doamna Graham, măcar că nu spusese mai nimic interesant, şi avea un aer oarecum încăpăţînat, părea capabilă să cugete cu înţelep­ciune. Atîta doar că mama nu ştia unde putuse să-şi tră­iască viaţa această biată femeie, de vreme ce dovedea o lamentabilă necunoaştere a unei sumedenii de lucruri, fără să aibă, în schimb înţelepciunea ca măcar să se ruşineze de ignoranţa ei.

— La ce fel de lucruri te referi, mamă? am între­bat-o eu.

— La treburile gospodăriei, şi la toate micile fineţuri culinare, şi altele asemenea, pe care orice doamnă trebuie să le cunoască bine, indiferent dacă i se va cere sau nu vreodată să le aplice în practică. Dar eu oricum i-am furnizat cîteva informaţii utile, precum şi nişte reţete excelente, a căror valoare ea evident n-a fost în stare s-o aprecieze, căci m-a rugat să nu mă deranjez deoa­rece duce o viaţă atît de simplă şi de modestă încît e sigură că n-o să le poată folosi niciodată. „N-are im­portanţă, draga mea, i-am spus eu, sînt lucruri pe care orice femeie bine trebuie să le ştie. Şi pe urmă, chiar dacă acum eşti singură, n-ai să rămîi întotdeauna astfel. Ai fost măritată şi probabil — aş putea spune mai degrabă cu siguranţă — te vei mărita din nou.” „În privinţa asta vă înşelaţi, doamnă, mi-a răspuns ea cu oarecare semeţie; sînt convinsă că nu mă voi recăsători niciodată.” Bar eu i-am spus că n-o pot crede întrucît am o expe­rienţă mult mai mare de viaţă.

— Bănuiesc — am zis eu — că trebuie să fie vreo tînără văduvă romantică, venită aici să-şi sfîrşească zilele în singurătate şi să-l jelească în taină pe răposat. Dar toate astea n-au să ţină prea multă vreme.

— Nu, nici eu nu cred, îmi dădu dreptate Rose, pen­tru că, în fond, nici nu părea chiar atît de neconsolată. Şi pe urmă e şi extraordinar de drăguţă — aş zice chiar de o frumuseţe impresionantă. Trebuie neapărat s-o vezi şi tu, Gilbert; ai să zici că e perfecţiunea întruchipată, deşi ar fi greu, oricît te-ai strădui, să descoperi o ase­mănare între ea şi Eliza Millward.

— Păi bine, îmi pot foarte uşor închipui multe fi­guri mai frumoase decît a Elizei, dar nu şi mai încîntătoare. Recunosc că nu prea poate ridica pretenţii de per­fecţiune; dar pe de altă parte, susţin că dacă ar fi mai aproape de desăvîrşire, ar fi mai puţin interesantă.

— Şi atunci tu îi preferi defectele faţă de perfecţiu­nile altora, nu?

— Chiar aşa, dacă mama îmi îngăduie s-o spun.

— Vai, dragul meu Gilbert, ce prostii vorbeşti! Dar sînt sigură că nu crezi ceea ce spui. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise mama ridicîndu-se şi părăsind repede încăperea, sub pretextul unor treburi domestice, pentru a scăpa de obiecţiile care-mi stătea mie pe buze. După aceea Rose îmi făcu favoarea de a-mi mai îm­părtăşi alte cîteva amănunte referitoare la doamna Gra­ham. Înfăţişarea, manierele, îmbrăcămintea ei, pînă şi mobila din camera în care locuia îmi fură descrise, chiar cu mai multă claritate şi precizie decît doream eu. Dar întrucît nu ascultam cu prea multă atenţie, n-aş izbuti să repet toate aceste amănunte, chiar dacă m-aş strădui.

A doua zi era sîmbătă. Duminică toată lumea se în­treba dacă frumoasa necunoscută va dovedi că i-au fost de folos mustrările blînde ale preotului şi va veni la bi­serică. Mărturisesc că şi eu mi-am îndreptat privirile cu oarecare interes către vechea strană a familiei, aparţinînd conacului Wildfell, unde pernele şi tapiseria altădată de culoare stacojie — dar acum ieşite de soare — nu mai fuseseră călcate şi nici reînnoite de atîţia ani, iar blazoanele sinistre, cu chenarele lor lugubre, de pînză neagră, decolorată, de pe peretele de deasupra păreau să se în­crunte sever la lume. În strană am văzut o siluetă înaltă de adevărată doamnă, îmbrăcată în negru. Faţa ei era întoarsă spre mine şi avea în ea un ce anume, care, de îndată ce mi-a sărit în ochi, mi-a ţintuit privirile. Avea părul negru ca pana corbului, desfăşurat în zulufi lungi şi mătăsoşi — o coafură cam neobişnuită pe vremea aceea, deşi întotdea­una avea ceva graţios şi venea bine; obrajii ei erau fru­moşi, dar palizi; ochii nu i-am putut vedea, întrucît fiind aplecaţi asupra cărţii de rugăciuni, erau ascunşi de pleoapele lăsate şi de genele lungi şi negre; dar sprîncenele care-i umbreau erau expresive şi cu un contur re­marcabil. Fruntea era înaltă, de intelectuală, iar nasul acvilin. În general nu puteai aduce nici o obiecţie tră­săturilor ei, — atîta doar că obrajii erau cam supţi şi ochii puţin duşi în fundul capului, iar buzele, deşi de o formă rafinată, erau cam prea subţiri, cam prea strîmte şi păreau să trădeze (sau cel puţin aşa mi s-a părut) o fire nici prea blîndă, nici prea prietenoasă.

Aşadar, în inima mea mi-am zis: „Frumoasă doamnă, mă tem că aş prefera să te admir de la această depăr­tare decît să împart cu dumneata un cămin”.

Tocmai atunci s-a întîmplat să-şi ridice ochii şi mi-a întîlnit privirile; m-am hotărît să nu întorc capul şi ea s-a aplecat din nou asupra cărţii, dar cu o expresie greu de definit, de dispreţ calm, care pe mine m-a scos pur şi simplu din sărite.

„Mă socoate un căţeluş obraznic, m-am gîndit. Hm! O să-şi schimbe ea curînd părerea, dacă mi se va părea că merită să-mi dau osteneala în această privinţă.”

Apoi mi-a trecut însă prin minte că asemenea gînduri sînt cu totul nepotrivite pentru un locaş de rugăciune şi că purtarea mea e departe de a fi pe potriva situaţiei. Dar înainte de a-mi îndrepta gîndurile către serviciul religios, mi-am aruncat privirile prin biserică pentru a vedea dacă mă observase cineva. Nu, toţi cei care nu se uitau în cărţile de rugăciune se uitau la doamna nou-venită — inclusiv mama şi sora mea, precum şi doamna Wilson cu fiica ei. Şi pînă şi Eliza Miliward trăgea, şi­ret, cu coada ochiului spre ea. Eliza mi-a aruncat o pri­vire, a făcut o mică strîmbătură de mironosiţă, a roşit şi şi-a plecat cuviincios capul spre cartea de rugăciuni, străduindu-se să-şi recapete înfăţişarea serioasă.

Dar iată-mă din nou păcătuind; numai că de data asta mi s-a atras atenţia asupra greşelii mele printr-un ghiont pe care mi l-a dat brusc obraznicul meu frăţior. Pe moment n-am putut să răspund la acest afront de­cît călcîndu-l pe picior şi amînînd restul răzbunării pînă cînd vom fi ieşit din biserică.

Şi acum, Halford, înainte de a încheia această scri­soare, am să-ţi spun cine era Eliza Millward: era fiica mai mică a preotului, o făptură mărunţică şi cît se poate de atrăgătoare; eu nu eram deloc insensibil la farmecele ei, şi ea ştia acest lucru, deşi nu ajunsesem niciodată să i-l spun direct şi nici nu aveam intenţia precisă de a o face, întrucît maică-mea (care susţinea că pe o rază de douăzeci de mile de jur împrejur nu există nici o fe­meie destul de bună pentru mine) nu se împăca deloc cu gîndul ca eu s-o iau de nevastă pe această fetişcană ştearsă, care, pe lîngă nenumărate lipsuri, îl mai avea şi pe acela de a nu poseda nici măcar douăzeci de lire Eliza era mică de stat şi durdulie, feţişoara îi era cît un pumn, şi cam la fel de rotunjoară ca şi a surorii mele, cu care semăna oarecum şi la ten — cu toate că al ei era mai delicat şi nu chiar aşa de trandafiriu. Avea nasul cam obraznic şi trăsăturile în general neregulate; cu una cu alta, era mai degrabă încîntătoare decît frumoasă. Dar ochii ei — de acest element remarcabil nu trebuie să uit, pentru că tocmai în ei consta principala atracţie a Elizei — cel puţin în ceea ce priveşte aspectul exte­rior; ochii ei erau prelungi şi înguşti cu irisul negru sau în orice caz căprui-închis. Expresia lor era foarte di­ferită, mereu schimbătoare, dar întotdeauna fie răută­cioasă — într-un mod aş zice aproape diabolic — fie vrăjindu-te irezistibil, iar adeseori avînd amîndouă aceste particularităţi deodată. Glasul îi era blînd şi copilăros, pasul uşor şi moale ca al unei pisici; dar cel mai mult semăna cu o pisicuţă drăguţă şi jucăuşă prin felul ei de a fi — sau în orice caz asta se întîmpla cel mai des — pentru că o dată era şmecheră şi obrăznicuţă, o dată sfi­oasă şi prefăcută, aşa cum îi dicta caracterul ei dulce.

Sora ei, Mary, era cu cîţiva ani mai mare, cam cu o palmă mai înaltă şi mult mai masivă şi mai grosolană la trup. Era o fată simplă, liniştită şi înţeleaptă care o în­grijise cu multă răbdare pe mama lor în tot timpul bolii îndelungate şi apăsătoare de pe urma căreia nu se mai sculase niciodată; iar de atunci Mary fusese menajera şi roaba familiei. Se bucura de încrederea şi preţuirea tatălui ei, de dragostea şi simpatia tuturor cîinilor, pisi­cilor, copiilor şi săracilor, dar era întotdeauna jignită, în­josită şi nebăgată în seamă de toţi ceilalţi oameni.

Cît despre reverendul Michael Millward, era un bă­trînel înalt şi grav, care-şi punea pălăria cu borul lat în aşa fel încît îi acoperea faţa lătăreaţă, pătrată şi cu tră­sături masive. Purta întotdeauna în mînă bastonul gros, îşi strîngea picioarele zdravene în pantaloni strîmţi de călărie cît şi în ghetre — pe care la ocazii mari le înlo­cuia cu ciorapi lungi de mătase neagră. Era un om cu principii foarte rigide, plin de prejudecăţi şi deprins să-şi respecte obiceiurile, lipsit de îngăduinţă faţă de orice abatere de la dogma stabilită. În toate acţiunile pornea de la convingerea fermă că opiniile lui sînt de-a pururi juste şi oricine nu le împărtăşeşte trebuie să fie ori jal­nic de ignorant, ori plin de orbire răuvoitoare.

În copilărie mă deprinsesem să-l privesc cu un senti­ment de teamă amestecată cu respect — sentiment pe care abia în ultima vreme am reuşit să mi-l mai înfrîng în oarecare măsură, pentru că deşi avea o bunătate pă­rintească pentru cei ce se purtau frumos, era partizanul unei discipline stricte şi adeseori ne certase cu asprime pentru greşelile şi poznele noastre tinereşti. Şi, mai mult decît atît, în vremea aceea, ori de cîte ori venea în vizită la părinţii noştri, trebuia să ne ridicăm în picioare di­naintea lui şi să-i spunem catehismul sau să repetăm vreun cîntec cum ar fi fost Ce face mica, harnica albină. Sau — lucrul cel mai neplăcut cu putinţă — trebuia să-i răspundem la întrebări privitoare la ultima lui predică şi la punctele principale ale acestei cuvîntări — pe care din nefericire noi nu izbuteam niciodată să le ţinem minte. Uneori vrednicul domn îi reproşa mamei că e mult prea îngăduitoare cu fiii ei şi în sprijinul acestei afirmaţii făcea referiri la personaje biblice ca Eli sau David şi Avesalom, lucru care o amăra cumplit; şi oricît de mult îl respecta ea şi oricît de frumoasă părere avea des­pre spusele lui, o dată am auzit-o exclamînd totuşi:

— Ce n-aş da să aibă şi el un fiu! Atunci nu s-ar mai grăbi atîta să împartă sfaturi altora. Ar vedea şi el ce înseamnă să ai de strunit doi băieţi.

Reverendul avea o grijă lăudabilă pentru sănătatea sa trupească — se scula şi se culca devreme, făcea în­totdeauna o plimbare înainte de micul dejun, era foarte preocupat să poarte haine groase şi să se schimbe ime­diat dacă-l prindea ploaia. Şi nimeni nu-şi amintea să-l fi auzind vreodată ţinînd o predică înainte de a fi înghi­ţit mai întîi un cu crud — măcar că era înzestrat de natură cu plămîni buni şi cu un glas puternic; în general se arăta extrem de atent în privinţa mîncării şi băuturii deşi nu exagera prin cumpătare. De fapt avea o dietă a lui proprie întrucît dispreţuia din inimă ceaiul şi alte asemenea licori apoase, ţinînd în schimb mult mai mult la băuturile de malţ, la ouăle cu şuncă, la afumături şi alte mîncăruri picante, care se dovedeau foarte potrivite pentru aparatul lui digestiv. De aceea el le socotea bune şi sănătoase pentru toată lumea şi le recomanda cu în­credere chiar şi celor mai firavi convalescenţi sau bolnavi de stomac, cărora în caz că reţetele lui nu le aduceau binefacerile făgăduite, le spunea că asta se datoreşte lip­sei lor de perseverenţă. Dacă ei se plîngeau cumva de rezultatele neplăcute la care ajunseseră, erau asiguraţi că toate acestea nu sînt decît închipuiri.

Am să spun doar cîteva cuvinte despre alte două per­soane pe care le-am pomenit în treacăt, şi apoi am să închei această lungă scrisoare. E vorba de doamna Wilson şi de fiica ei. Doamna era văduva unui fermier în­stărit, o femeie cu ochelari de cal, dar mare amatoare de bîrfă, cu toată vîrsta ei înaintată, aşa că nu merită să vorbesc prea mult despre ea. Avea doi fii — Robert care deprinsese toate apucăturuile oamenilor de la ţară, şi Richard, un tînăr retras din fire, cu obiceiuri de căr­turar, care studia clasicii cu ajutorul reverendului, pregătindu-se să intre la colegiu pentru a îmbrăţişa apoi cariera preoţească.

Sora lor, Jane, era o domnişoară cu multe însuşiri frumoase şi cu mai multă ambiţie. Conform propriei ei dorinţe, primise o educaţie corespunzătoare la un pen­sion, mai aleasă decît îi fusese hărăzită pînă atunci ori­cărui alt membru al familiei. Spoiala şi lustrul se lipi­seră bine de ea şi fata învăţase în mare măsură manie­rele elegante, scăpase cu totul de accentul ei provincial şi se putea lăuda că are mai multe deprinderi şi însu­şiri alese decît fiicele preotului. În afară de asta, mai era şi considerată o frumuseţe; dar nici o clipă n-a pu­tut să mă numere şi pe mine printre admiratorii ei. Avea vreo douăzeci şi şase de ani, era năltuţă şi foarte sub­ţirică şi avea părul castaniu, dar bătînd mai mult într-un roşu strălucitor; tenul ei era remarcabil de frumos şi de luminos, iar căpşorul cu o bărbie micuţă şi delicată era aşezat pe un gît foarte lung. Avea buzele subţiri şi roşii, ochii căprui, limpezi, ageri şi pătrunzători. Din ne­fericire însă, era o fiinţă total lipsită de poezie şi de sentiment. Avea — sau ar fi putut să aibă — mulţi peţitori şi adoratori pe potriva rangului ei, dar îi respingea sau îi alunga cu dispreţ pe toţi; numai un gentleman ade­vărat ar fi putut să fie la înălţimea gusturilor ei rafinate şi numai un bogătaş ar fi putut să-i satisfacă ambiţiile nemăsurate. Un gentleman exista, şi în ultima vreme el o înconjurase în mod vizibil cu tot felul de atenţii, iar lumea şoptea ici şi colo că planurile fetei sînt foarte strîns legate de inima, numele şi averea lui. Acest gen­tleman era domnul Lawrence, fiul boierului a cărui fa­milie sălăşluise la Wildfell Hall, dar care părăsise locul cu vreo cincisprezece ani în urmă în favoarea unui co­nac mai modern şi mai confortabil din parohia înve­cinată.

Şi acum, Halford, îmi iau rămas bun de la tine pen­tru moment. Asta e prima rată a datoriei mele faţă de tine. Dacă îţi convine o plată de acest fel, te rog să-mi spui, şi am să-ţi trimit şi restul cînd voi avea răgaz; dacă însă preferi să rămîi creditorul meu decît să-ţi umfli punga cu nişte monezi atît de greoaie şi de neplăcute la înfăţişare, — atunci iarăşi te rog să mi-o spui şi am să-ţi iert lipsa de gust şi cu multă bucurie am să-mi păstrez comoara numai pentru mine.

Al tău, cel dintotdeauna, Gilbert Markham.