O lectură neatentă a piesei care deschide acest fals apel la mediocritate poate induce cititorul în eroarea de a considera discursul lui Paler o simplă lamentaţie pe marginea navalei barbarilor în cetate. E vorba despre aceeaşi eroare pe care o fac cei ce consideră conferinţele şi articolele lui Ortega y Gasset care compun Revolta maselor o ieremiadă îndreptată împotriva invaziei vulgului în teritoriul rezervat celor puţini, în arealul elitelor.

Nu, cele două texte trebuie privite cu maximă şi asemănătoare precauţie. Aceasta pentru că, pe de o parte, eseul care deschide volumul de faţă face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul „agresiunii” este ridicat de la bun început la rangul unui partener civilizat de discuţie şi unde, pe de altă parte, vocea auctorială are în mod evident tendinţa de a-şi submina propriul discurs. La fel cum în eseul său y Gasset „descrie”, obiectivează, constată (fără a putea afirma cu hotărâre că s-ar simţi măcar un strop pasional de amărăciune în acea constatare), eseul lui Paler abandonează din start arma cea mai eficientă a agresiunii intelectuale: ironia. Îndrăznesc să afirm însă că ironia ar fi, de fapt, o armă improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibilă melancolicului puternic, de esenţă tare, celui care a asimilat bilă neagră, devenind una cu ea. Octavian Paler face, în schimb, o armă din propria slăbiciune. Cred că este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodată. Timiditatea lui este evidentă din primele rânduri pe care le parcurgi: o timiditate îmbrăţişată cu luciditate (amintiţi-vă paginile în care descrie primele zile la internatul bucureştean, din Viaţa ca o coridă: copilul îmbrăcat ca acasă, în Lisa, lipit de ziduri, încercând să devină una cu „mediul înconjurător”, dar oricând gata să sară, să sfâşie), o timiditate ranforsată de materia dură a orgoliului, de conştiinţa propriei valori.

Două siluete îşi dispută întâietatea simbolică (şi antagonică!) în acest eseu, ambele aflate însă la picioarele figurii tutelare, a umbrei luminoase ce ordonează ambiţiile şi năzuinţele vocii auctoriale: Napoleon Bonaparte. Cele două siluete, strajă unui Bruxelles turistic, sunt Contele de Egmont şi... Manneken Pis. Simboluri pe care Paler le utilizează pentru a pune în scenă înfruntarea sa preferată: trecut versus prezent. Paler face parte din galeria marilor pesimişti: e complet lipsit de acea orbire atât de necesară câteodată supravieţuirii. Privirea lui e întotdeauna îndreptată spre trecut, însă nu spre unul „glorios” (varianta banală a pesimismului), ci tocmai spre acela pictat în culorile înfrângerii. Napoleon e modelul urmat tocmai datorită episodului Waterloo, Austerlitzul este evitat cu tenacitate. Sfânta Elena e matca în care se formează adevăratele caractere, nu pântecele Măriei Walewska. De altfel, oximoronul, paradoxul sunt adevăratele instrumente de lucru pe care eseistul le cultivă.

„Ca să vedem câmpia unde s-a desfăşurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ţi se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, fireşte, o monedă. Totul se plăteşte azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Şi ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: «E mai uşor la coborâre, nu-i aşa?». Da, desigur. Şi pentru Napoleon a fost la fel.”

Nostalgia merge mână în mână cu luciditatea, urechea nu poate auzi zgomotele bătăliei, ochii nu se pot închide pentru a imagina dimensiunile epice ale înfrângerii, toate simţurile sunt trase de tentaculele prezentului, cu ajutorul micilor sale maşinării, într-un peisaj poate dezolant, însă real. „în destinul nostru, ingredientul teribil îl constituie torenţiala şi violenta revoltă a maselor, echivocă, impunătoare şi de neîmblânzit ca orice destin. Încotro ne poartă? Spre un rău absolut ori spre un bine posibil? Iat-o aici, colosală, suspendată deasupra timpului nostru, ca un imens şi cosmic semn de întrebare, semn mereu echivoc, care are, într-adevăr, ceva de ghilotină şi totodată de spânzurătoare, dar care se străduieşte uneori să şi aducă a arc de triumf!”[1]

În acest echivoc al condamnării/acceptării cu indiferenţă trebuie căutată sursa tensiunii ce străbate eseurile de faţă. Sau, ca să folosim chiar simbolurile alese de Paler, între Egmont şi Manneken Pis. Ne amintim de replica lui Valéry, care prevedea, ca replică de secol XX a Comediei umane balzaciene, o Comedie a Bestialităţii... Ei bine, eseistul Octavian Paler nu e atât de categoric, tocmai pentru că are curiozitatea de a se apropia de Obiect, de a încerca să descopere absolut toate nuanţele care ar putea deturna condamnarea.

Mecanismul e de regăsit în cele mai bune pagini ale volumului: de la respingerea fără echivoc a coridei, gândirea execută volute demne de cel mai bun retor asianic, demonstrând atât lucrul, cât şi contrariul său. Corida este crudă, corida este nobilă, corida se supune totuşi unor reguli (scrise, vom afla cu surprindere) ce aduc o undă de dreptate în peisaj...

Dar poate cel mai frumos fragment, demn de proclamat mise-en-abîme? al volumului, e cel al comparaţiei dintre Parthenon şi zidul lui Temistocle, comparaţie între Frumos şi Utilitar, răsturnată însă de acea insistenţă a privirii, de curiozitatea despre care am vorbit: „Mai întâi mi-a atras atenţia zidul lui Temistocle, care se vede încă în apropiere. Zid ridicat în grabă, de frica invaziei perşilor, având toate caracteristicile menirii sale; îţi dai seama, chiar fără să ştii istorie, că a fost făcut nu de artişti, ci de luptători, cu unică dorinţă de a-l construi cât mai repede, cât mai înalt şi cât mai solid; nu există nici o preocupare estetică în el. Şi ce e mai normal decât să-ţi spui că în cazul Parthenonului lucrurile s-au petrecut invers? Că Parthenonul a fost ridicat nu de luptători, ci de artişti. Au dispărut în construcţia lui urgenţa, panica şi teamă. Apoi, am privit Parthenonul aşa cum nu se recomandă să vezi o operă de artă: din imediată apropiere. Şi am avut o revelaţie. M-am convins că templul nu mai e acelaşi când e privit de la baza coloanelor. Eleganţa ansamblului se risipeşte şi ai impresia că te afli lângă o citadelă, nu lângă un sanctuar”.

Această încăpăţânare de a nu da verdicte, de a reveni, câteodată supărător, asupra aceleiaşi teme duce, în final, la descoperirea porilor de pe suprafaţa aparent marmoreană a statuilor, face ca mâna ce ridicase piatra să o aşeze la loc.

Să ne amintim cuvintele lui Julien Benda: „Numai că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esenţială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice, cei care alcătuiau stavilă în calea realismului popoarelor acum îl stimulează”[2]. Şi, dacă încercăm să le combinăm cu eseul lui Paler, care pune în scenă cei cincisprezece intelectuali francezi colaboraţionişti, aflaţi în pelerinaj spre Weimar, în plin război, ce chiasm sclipitor! Un pelerinaj spre inefabil, în slujba realismului istoric!

Am vorbit despre prezenţa fantomatică a unui Napoleon (uluitoare, deconcertantă pentru mine; dar, din păcate, gândirea mea mai are destul până a se deprinde cu acea privire „de aproape” paleriană) admirat în plină strălucire a înfrângerii. Un alt personaj întors pe toate părţile, condamnat, analizat, admirat, plimbat de-a lungul istoriei şi prezent de-a lungul întregului volum este Don Juan: Paler revine la el pentru a-l opune omului comun, mai exact bărbatului, văzut de multe ori ca un cumul de defecte (apropo, mi se pare că Paler e fascinant de antimisogin pentru un intelectual român), fostul erou al Frumuseţii metamorfozat în amantul alintat „Pisoiu”... Tendinţa aceasta de a măsura cu centimetrul proiecţia umbrei zeilor de odinioară se găseşte în mai toate eseurile volumului: a se vedea mai ales dialogul vulturului lui Zeus cu un Prometeu uitat înlănţuit, în timp ce doar satirii mai populează Olimpul, mormânt gol. Paler priveşte spre trecut cu fascinaţia celui aflat în prezenţa Sacrului nemediat, însă acea privire periferică iscoditoare despre care vorbeam surprinde fardurile care curg de pe obrazul boit al prezentului.

Cuvintele lui Valéry din Criza spiritului i se potrivesc perfect: „Elam, Ninive, Babilon erau nişte vagi nume frumoase şi ruină totală a acestor lumi avea la fel de puţină semnificaţie pentru noi ca şi existenţa lor. Dar Franţa, Anglia, Rusia vor fi şi ele nişte nume frumoase.

Lusitania e şi el un nume frumos. Vedem că prăpastia istoriei este destul de încăpătoare pentru toată lumea. Simţim că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă. Circumstanţele care ar trimite operele lui Keats şi pe cele ale lui Baudelaire alături de cele ale lui Menandru nu sunt chiar de neimaginat; ele se află în toate ziarele”[3].

Şi oare cuvintele lui Valéry de la începutul secolului trecut nu-şi găsesc încheierea/izbăvirea în cele ale unui eseist român care vede cum trecerea lui Baudelaire alături de Menandru s-a încheiat deja, cum umbra lui Manneken Pis acoperă atât Parthe-nonul, cât şi Hotel Pimodan?

Nicoleta Sălcudeanu încheia foarte frumos prefaţa volumului Polemici cordiale, dorindu-şi că succesul lui Octavian Paler să devină din ce în ce mai firav, odată cu naşterea unei societăţi în care minciună să nu mai fie un mecanism. Da, suntem cu totul de acord în cazul lui Paler moralistul. Dar nu putem accepta sub nici o formă dispariţia unui Paler „semi-barbar”, aşa cum se autodefineşte: „Mă număr printre cei pe care grecii antici i-au îmblânzit şi i-au îmbolnăvit cu vorbăria lor despre frumuseţe, dar nu mi-am pierdut într-atât capul încât să nu văd ce se întâmplă cu mine. Am căzut prizonier în războiul troian, dar nu m-am predat cu totul nici până în ziua de azi. M-am îmbolnăvit de frumuseţe, dar n-am uitat urâtul, încă mai am nostalgia lui”.

Dacă privirea aruncată în viitor a Casandrei îi aducea acesteia moartea, privirea întoarsă spre trecut, pentru a-l pune mereu în oglinda strâmtă a prezentului, va condamna gânditorul, în orice societate, la singurătate.

Bogdan-Alexandru Stănescu

Iniţial, această carte trebuia să fie o simplă versiune românească a unui volum apărut în Franţa în 1991, alcătuit pe baza textelor alese de autor din volumele Polemici cordiale şi Viaţa ca o coridă, publicate în 1983 şi, respectiv, 1987. Ulterior, dorinţa de a o îmbogăţi în latura ei confesivă a impus mai multe adăugiri care au cerut, fireşte, unele renunţări, pentru a nu împovăra numărul de pagini.

I                                                           Rugaţi-vă să nu vă crească aripi

Ce-am notat într-o zi de mai

în Grand-Place din Bruxelles

Din multe puncte de vedere, Grand-Place seamănă cu o scenă. Pătrunzi aici după ce ai rătăcit prin culisele străduţelor strâmte din jur; iar, pe margini, la mesele aşezate în faţa celor câtorva braserii din acest salon de piatră, clienţii devin pe nesimţite spectatori.

Spectacolul se schimbă mereu. Dimineaţa, piaţa e invadată de flori. Se vând şi păsări în colivii, cuiburi de păsări, seminţe pentru păsări. Natură la domiciliu. Suntem prea obosiţi să-l mai urmăm pe Rousseau. Şi prea grăbiţi în acelaşi timp. Am văzut asta şi la Waterloo.

Acolo erau multe cafenele. În mijloc, bineînţeles, o cafenea care se chema Wellington. Şi alta Bonaparte. Faţă în faţă. Fiecare vrea să ia clienţii celeilalte. Lupta continuă, deci.

Ca să vedem câmpia unde s-a desfăşurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ţi se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, fireşte, o monedă. Totul se plăteşte azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Şi ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: „E mai uşor la coborâre, nu-i aşa?”. Da, desigur. Şi pentru Napoleon a fost la fel.

Spre prânz, vânzătorii de flori din Grand-Place se retrag. Păsările reintră în colivii. Nu mai rămân decât vânzătorii de baloane colorate şi mulţimea pestriţă a celor ce se plimbă, se fotografiază sau privesc altoreliefurile aurite de pe faţada primăriei sau edificiile (baroc flamand) care erau cândva casele diverselor corporaţii, de pe celelalte trei laturi ale pieţei. Unii stau pur şi simplu la soare. Sunt rare, se spune, zilele însorite aici. De obicei plouă sau e nor. Şi prin parcuri am văzut lume multă. Toţi vroiau să profite de această duminică frumoasă, să evadeze în natură, cu toate că nu evadau decât într-o seră. Rousseau e din ce în ce mai anacronic. Numai Rastignac e din ce în ce mai actual. „Între noi doi...” Dar nu, el şi-a schimbat provocarea.

Rastignac, la Bruxelles, e un copil de bronz care face pipi spre hazul echivoc al turiştilor ce merg, undeva foarte aproape de Grand-Place, să vadă celebra sculptură ajunsă mascota oraşului şi proliferată în toate suvenirurile posibile: Manneken Pis. O fântână şi o legendă. Un ştrengar durduliu, imaginat parcă de Rubens, întreţine prin gestul său necuviincios bună dispoziţie a celor care privesc jetul de apă cu pricina, ce-i stropeşte uneori. Când suflă vântul.

„Vântul suflă unde vrea”, aşa scria pe coperţile unor caiete roz pe care le-am văzut tot azi. Intrasem în catedrala Sacré-Cœur. Un tânăr cu o ghitară cânta acolo acompaniat de altul la flaut, de o fată aplecată peste o pianină şi de un cor alcătuit numai din adolescenţi. Aveau, toţi, în faţă, acele caiete cu foi roz pe care era copiat la xerox textul recitativelor şi al corului. Am ascultat ce zicea, aproape şoptit, solistul: „Să uităm câteva clipe obişnuita agitaţie a celor care se încrucişează pe trotuare, care se grăbesc să traverseze, care se înghesuie la porţile magazinelor, care se înghiontesc la intrarea în metrou, care se îmbrâncesc peste tot. Să facem să tacă această forfotă ca să auzim glasul speranţei...”.

Nu departe de mine, un grup de adolescenţi, arătând cu totul altfel decât cei de la Sacré-Cœur, s-au aşezat jos, pe trotuar. Sunt mai multe fete decât băieţi. Aproape toate blonde. Băieţii fac glume şi râd. Fetele cântă. Pe urmă se plictisesc. Izbucnesc şi ele în râs.

În acest timp la Waterloo vizitatorii privesc prin lunetă.

Şi foarte aproape de aici, un băieţel de bronz face pipi peste toate Waterloo-urile noastre.

Secolul XX: între rugăciuni şi Manneken Pis.

Un adolescent se apropie de mine. Se uită pe o bucată de hârtie şi mă întreabă:

— Scuzaţi-mă, domnule, ce este o tetralogie? Recunosc, nu mă aşteptam să mi se pună o

Asemenea întrebare. Îi explic. Îi vorbesc despre Eschil, despre Orestia şi Prometeu. Se uită la mine. Eschil? Orestia? Renunţă să mai întrebe altceva.

— Merci, monsieur.

Da, merci. Merci micului neruşinat care face pipi. Merci celor care cântă la Sacré-Cœur. Merci celor care urcă scara la Waterloo. Merci celor care o coboară. Merci celor care mor. Merci celor care se nasc. Merci celor care au venit să vadă Grand-Place. Merci celor care n-au văzut-o niciodată.

Clădirea primăriei e chiar în faţa mea. E cel mai vechi şi mai impunător edificiu din Grand-Place. Aripa dreaptă e în mod vizibil mai scurtă decât cea stângă şi legenda pretinde că, descoperindu-şi greşeala de calcul, arhitectul s-a aruncat din turn pentru a-şi ispăşi vina. Pe atunci încă mai erau naivi care credeau că nu e bine să se prezinte nepedepsiţi în faţa Judecăţii de Apoi.

Piaţa îmi pare acum o imensă corabie de piatră pe care toţi cei de aici suntem îmbarcaţi. „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” Iată că-mi pun din nou întrebările lui Gauguin. Merci, domnule Gauguin.

Cei de la mese beau bere.

— Plata, vă rog.

Un chelner face nota unor consumatori care pleacă şi se întoarce spre mine:

— Domnul ce doreşte?

Sunt gata să întreb ce este o tetralogie.

— Rien. Merci.

Cum scria în afişul pe care l-am văzut la Sacré-Cœur? Je perds mon temps. Tu perds ton temps. Tout le monde y gagne?

În această piaţă a fost decapitat Egmont. Pe o placă de bronz scrie: „Devant cet édifice furent décapités le 5 juin 1568 les comtes d'Egmont et de Harnes, victimes du despotisme et de Vintolérance de Philippe II”. Egmont nu era tânăr, cum spune Goethe. În realitate, el avea în momentul executării sale patruzeci şi cinci de ani şi era tatăl a nouă copii.

Dar pe cine mai interesează asta?

O maşină veche trece prin piaţă.

Câţiva porumbei ciugulesc grăunţe. Sunt numai câţiva. Lipseşte regia ornitologică de la Veneţia.

Orologiul din turnul primăriei anunţă orele, jumătăţile de oră şi sferturile. Sau poate secolele.

Din Declaraţia drepturilor omului, glumea Baudelaire, lipsesc dreptul de a contrazice şi dreptul de a pleca. Unde să ne ducem plecând de aici, din Grand-Place? Să-l vedem pe Manneken Pis? La Sacré-Cœur? Sau la Waterloo? Acum trece o trăsură. Vizitiul n-are nici o ţintă. Aşteaptă un client care să-i indice o adresă, un ţel. Dar noi ce aşteptăm? Cine e clientul nostru? A, da, noi îl aşteptăm pe Godot. Godot e clientul nostru. Va veni şi ne va şopti o adresă. Ne va da un ţel.

Până atunci să privim în jur. Tot n-avem altceva mai bun de făcut. Să notăm totul. Fără gânduri. Ne vom gândi mai târziu la semnificaţii. Deocamdată, jos semnificaţiile! Trăiască detaliile goale! Ele domnesc aici. Ca şi pe câmpia de la Waterloo.

O femeie îşi plimbă căţelul.

De ce există oare un indicator de circulaţie în mijlocul pieţei? Ce dirijează? În nici un caz paşii celor care se plimbă.

Florile au dispărut cu totul.

Privesc statuetele din altoreliefuri. O lume de piatră care nu se mai roagă, nici nu râde. Stă mută între rugăciunile de la Sacré-Cœur şi acel necuviincios de bronz care atrage mai mulţi curioşi decât muzeul de artă.

Am văzut la muzeu un tablou de Bruegel: Prăbuşirea lui Icar. Pe un ţărm, în mijlocul turmei sale, un păstor stă cu spatele la mare şi priveşte cerul. Un cer gol. În apropiere, un om ară, aplecat deasupra brazdei întoarse de plug. Pentru el cerul nu există. Un al treilea personaj aflat pe ţărm stă aplecat deasupra apei ca şi cum şi-ar examina imaginea reflectată în mare. În acest timp, dincolo de nişte corăbii ce plutesc liniştite, un trup se îneacă. E ultimul pe care-l descoperim pe suprafaţa tabloului. Deasupra apei se mai zăresc picioarele goale, gata să se afunde şi ele în nepăsarea luminoasă a mării.

Icar se prăbuşeşte, deci, în indiferenţa generală. Nimeni pe ţărm n-are timp de compasiune. Fiecare îşi vede mai departe de treburile lui, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Dacă vreunul din cei trei a auzit ţipătul zburătorului, îşi va fi zis că fiecare trebuie să plătească singur pentru nebuniile lui.

Aud pe cineva întrebând, un american, probabil, după accent: „Egmont? Cine a fost Egmont?”. Poate că într-o zi ne vom întreba privind pânza lui Bruegel: „Icar? Cine a fost Icar?”.

Sub soarele care arde, un poliţist cu braţele încrucişate priveşte, de pe trotuar, piaţa. O clipă mi-l închipui în locul lui pe ducele de Alba privind decapitarea lui Egmont şi nemulţumit de ceva. Înţeleg. În cea mai adâncă înfrângere a omului există ceva care nu depinde de cel care l-a înfrânt. Consimţământul victimei. Şi câtă vreme acest consimţământ lipseşte, învingătorul cel mai vanitos se simte limitat şi frustrat, destinul cel mai implacabil încetează de a fi atotputernic, un „da” suspinat care nu vine lasă opera lui imperfectă.

Ei bine, orice s-ar întâmpla, ne rămâne măcar asta: să nu ne dăm consimţământul.

Un bătrân conversează cu porumbeii. Singurele păsări care au rămas de azi-dimineaţă.

Poliţistul stă în acelaşi loc.

Trecut de amiază, soarele începe să coboare încet. Se micşorează partea însorită a pieţei. Umbrele se alungesc uşor. Întrebările încep să se audă mai clar. Dar nu, nu-mi dau consimţământul.

Un tânăr, singur, citeşte aşezat pe trotuar. Altul pictează.

Două călugăriţe care trec. Îmi aduc aminte de Sacré-Cœur.

Un căţel care face pipi. Îmi aduc aminte de Manneken Pis.

O maşină a poliţiei. Apoi o maşină a Salvării. Salvare? Nu există salvare. Singura soluţie e să fim păziţi. Dar cine ne păzeşte? Poliţistul care stătea pe trotuar a dispărut. Suntem singuri.

Şi dintr-odată orologiul sună din nou. Anxios. A, nu, putem să fim liniştiţi. Poliţistul a reapărut. Se uită la tânărul care pictează. Stimaţi artişti, continuaţi să lucraţi liniştiţi, poliţia veghează, între cei care se roagă pentru voi şi cei care au vocaţie de Manneken Pis, rămâneţi calmi şi meditaţi la condiţia umană. Acesta e Waterloo-ul vostru. Poate veţi avea norocul şi, într-o zi, se va instala o lunetă prin care doritorii, plătind o taxă oarecare, vor privi spre ceea ce aţi fost fără să vadă nimic.

Poate că, într-adevăr, orologiul din turn nu anunţă orele, ci secolele. Dar dacă ar da cineva arcul înapoi? Ne-am trezi, brusc, martori ai decapitării lui Egmont. Şi mi-i închipui pe toţi de aici martori la execuţie. Mâncând îngheţată, bând bere, discutând, cântând, în vreme ce capul lui Egmont se rostogoleşte şi poliţistul a recăpătat trăsăturile ducelui de Alba.

Un duce de Alba ştie, fără îndoială, că un om raţional e mai uşor de redus la tăcere. Frica este mai ales o boală a celor care gândesc. În vreme ce un om al pasiunii, ca Egmont, poate ignoră faptul că puterea există. Raţiunea e ca o piaţă luminată în care de la ferestrele poliţiei şi de pe acoperişuri se vede totul. Orice gest, orice mişcare. Dar în spatele pieţei, în cotloanele întunecoase ale pasiunii, ce se întâmplă? Orice e incontrolabil e, pentru ducii de Alba, suspect. Ei nu-şi pot permite, aşadar, să fie îngăduitori cu unul ca Egmont.

Porumbeii zboară inocenţi. Sunt singurii inocenţi. Noi toţi suntem vinovaţi. Unii mai puţin, alţii mai mult. Să cerem iertare? Cui? Adolescenţii de la Sacré-Cœur o cer lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu...

— Pardon, monsieur, mă întrerupe cineva...

Nu continuă. Dacă mă întreabă ce fac aici? Ce-aş putea răspunde? Că notez tot ce-mi trece prin minte? Nu e oare un abuz? Cogito, ergo sum e o deviză total anacronică. Şi, adesea, suspectă. Filosofia băieţelului de bronz e mai sănătoasă şi te scuteşte de plictiseli. Dacă reuşeşti s-o aplici. Dacă nu... Dar, în definitiv, de ce-ar fi atât de greu? Secolul nostru ne apără din ce în ce mai mult de obligaţia de a gândi. Într-un magazin din apropiere am văzut scrisori gata tipărite şi puse pe categorii, ca sortimentele de detergenţi. Scrisori de dragoste (Deplus en plus, je m'aperçois que mon soleil c'est toi. Tu me manques...), scrisori pentru prieteni (L'amitié qui nous lie rend la vie plus agréable. Des amis comme nous îl n'y en a pas beaucoup...}, scrisori de trimis cuiva care se află în convalescenţă (Sachez combien je pense à vous. Je suiş bien triste quand vous...}, în sfârşit, pentru toate împrejurările. Nu mai e nevoie să gândeşti. E destul să alegi ceva care să ţi se pară convenabil. Am văzut, în acelaşi magazin, inclusiv un raion cu definiţii ale dragostei pentru uzul celor comozi sau lipsiţi de imaginaţie. Dragostea este:

- un buchet de flori de câmp;

- a aştepta cu aspiratorul până se termină meciul;

- a fi buiota lui când el nu se simte bine;

- o lumină care arde în tine şi care nu trebuie să se stingă niciodată.

Asta îmi aduce aminte de inscripţiile de un umor dubios de pe suvenirurile din San Marino:

„Eva făcută din coasta lui Adam a început imediat să i le mănânce pe celelalte”.

Sau:

„Iubirea e un turnir”.

În Evul Mediu seniorii aveau măcar stil. Astăzi, vasalii au devenit valeţi, iar seniorii sunt adesea pe măsura lor. Alchimiştii au devenit şperţari.

Cavalerii, banali intriganţi. Lupta se dă de obicei în absenţa adversarului, cruciaţii au uitat pentru ce s-au înrolat şi nimeni nu mai ştie să admire. Manneken Pis şi „Vântul suflă unde vrea”.

Un motociclist trece cu farul aprins. E 17 şi 13 minute. Soarele arde încă, n-a coborât dincolo de turnul primăriei şi totuşi motociclistul are farul aprins la motocicletă. Nu-i foloseşte la nimic. Dar astfel iese din comun. Atrage atenţia asupra sa. În fond, poate că asta facem cu toţii.

Noaptea, unii înghit flăcări aici, tot ca să atragă atenţia asupra lor. Am auzit de o nuntă cu miri goi şi martorii la fel. Tot ca să atragă atenţia asupra lor. Îi admir pe greci pentru că nu erau ipocriţi şi arătau trupul gol. Pe ţărmul mărilor, Afrodita n-avea nevoie de nici un jurnal de mode. Îi ajungea gloria trupului ei. Şi numai un cardinal stupid putea să fie indignat de trupurile goale ale lui Michelangelo din Judecata de Apoi şi să ceară să fie îmbrăcate. Adică, vroia el să spună, nu ne putem prezenta oricum în faţa Judecăţii de Apoi, trebuie să fim îmbrăcaţi decent când ne primim pedeapsa. Dar nunta cu miri goi şi martori goi mi se pare de un exhibiţionism la fel de stupid. Nu pot concepe Marseilleza cântată de o fanfară compusă din instrumentişti în pielea goală. Trupul trebuie să ştie când să se ascundă. Ar fi ridicol să-i opunem lui Schopenhauer profesori de filosof ie făcând nudism în amfiteatre.

Manneken Pis este numai un copil hazliu. Deşi faptul că el a fost răpit de atâtea ori şi că unul din regii Franţei l-a decorat cu ordinul Sfântul Ludovic spune, parcă, mai mult.

Un taxi „liber” pătrunde printre turişti în patrulaterul de piatră. Nimeni nu-l ia în seamă. Nimeni nu strigă: „Taxi!”. Secolul nu se mai grăbeşte. Secolul este numai indiferent. Je m'en fiche.” Ce-mi pasă? Spune acest secol.

Că martorii din tabloul lui Bruegel.

Sau ca micul vagabond de bronz care-şi continuă ispravă.

În sfârşit, mi-am găsit un loc mai comod. Pe un scaun rămas liber la una din mese. Sunt chiar în spatele consumatorilor.

Un ziar de după-amiază anunţă o crimă oribilă, petrecută în pădurea La Roche. Două tinere ucise. Găsite de un pădurar. Una împuşcată în tâmplă. Alta, în colţul gurii. Cam douăzeci de ani fiecare. Nici o hârtie de identitate. Peste blugi, una purta un pulover grena. Alta, o vestă de piele de culoarea antracitului.

În sala mare a primăriei se desfăşoară o dezbatere internaţională despre pace. Cine e pentru? Cine e contra? Cine se abţine? Între timp pericolul de război creşte. Toţi ştiu asta. Dar se consolează cu ideea că pacea e un lucru bun.

Pe stradă nu te întreabă nimeni dacă eşti „pentru” sau „contra”. Dar în vitrina unei librării am văzut o carte pe coperta căreia scria: Violenţa calmului.

Când am venit spre Grand-Place, pe una din străduţele înguste, ca un gang, din jurul pieţei, un tânăr îşi dezbrăcase bluză de la blugi, o aşezase jos, pe capacul ghitarei şi, rezemat de zid, cânta. Avea o faţă imobilă, absentă. M-am oprit la câţiva paşi şi l-am privit. Eram singurul care-i dădeam atenţie. El cânta totuşi imperturbabil. Când a terminat cântecul, a luat paharul cu bere pe care-l pusese jos lângă capacul ghitarei şi l-a dus la gură. S-a oprit atunci o clipă, s-a întors spre mine şi a zâmbit: „A votre santé, monsieur”.

Mai târziu l-am văzut însoţit de o fată. Se opriseră să-i asculte pe alţi ghitarişti. Stătea cu capul înclinat, cu aceeaşi mască impenetrabilă pe obraz. La un moment dat s-a smuls din această încremenire, i-a spus ceva fetei care-l aştepta tăcută, probabil „hai”, şi au plecat împreună pe o străduţă. I-am văzut pierzându-se prin lumea din Grand-Place. Şi iarăşi mi-am amintit de Baudelaire şi de dreptul de a pleca. Unde? În Grand-Place? Şi apoi? Oricum, merci, domnule Baudelaire. Nu putem sta pe loc. Merci.

Ziarele de după-amiază anunţă şi alte ştiri. Un răufăcător prins a fugit chiar din proces. Unul din complicii săi aranjase să i se pună un pistol sub bancă. Afară îl aştepta o maşină. Poliţia a ajuns maşina din urmă şi a ciuruit-o cu gloanţe... La Sacré-Cœur nu s-au auzit, probabil, împuşcăturile ca să tulbure corul... în jungla filipineză a fost găsit un om, la 16 kilometri sud de Manilla. Se crede că este un soldat japonez dispărut cu 36 de ani în urmă, care s-ar fi căsătorit cu o femeie din tribul Mangyan, având mai mulţi copii cu ea. Reporterul care l-a întâlnit a precizat că fostul soldat japonez nu i-a răspuns decât prin cuvântul care indica numele tribului „Mangyan, mangyan”. Poate că şi-a îngropat în junglă memoria şi nu mai vrea s-o trezească la viaţă... La Waterloo o tavernă se cheamă Leş Allies S.A... înainte de război, Europa şi-a căutat scăparea într-un compromis care n-a fost până la urmă decât o complicitate. Compromisurile sfârşesc aproape totdeauna în complicitate. Şi cele pe care le încheiem cu noi înşine. Şi dacă nu orice eşec are la origină un compromis, cele mai triste eşecuri sunt, probabil, cele pe care le merităm. Devenim complici cu decepţiile noastre.

„Oui?” „Non?” „Abstention?” Tresar. Ar trebui să dau un răspuns. Şi între timp am uitat care a fost întrebarea. N-am altă soluţie, deci. Mă abţin. Cu toate că, vai de singurătatea celui care nu poate opta. El se află deja pe Golgota. „întindeţi braţele, monsieur. N-o să vă doară. Merci.”

Nu, nu sunt calm. Şi totuşi... E ceva care nu merge în această logică. Asasinii fetelor din pădurea La Roche, dacă vor fi prinşi, vor trebui să mărturisească. Dar cei care nici nu citim reportajul crimei? Ne-am plictisit de atâtea crime. Ucigaşii pot fi, prin urmare, liniştiţi. Pot conta pe noi. Pot să-şi încarce pistolul. Există multe şanse să nu fie prinşi. Şi dacă vor fi prinşi, există multe şanse să fugă din sala de judecată. Şi dacă fug mai repede...

Dar noi? Între larve şi metafizică ar trebui totuşi să alegem un drum. Sau între cei care cântă la Sacré-Cœur şi Manneken Pis. Pietrele unde a căzut capul lui Egmont. Sau câmpia de la Waterloo. N-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei şi trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Nu există ucigaşi în metafizică. Nietzsche? Asasinatul lui Nietzsche a fost o glumă pe lângă crimele din acest secol. Nimeni n-a fost aruncat în închisoare pentru că Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu. În schimb, Doamne, câţi au îngrăşat pământul... Cine e pentru? Cine e contra? Pas d'objections? Aplauze. La Sacré-Cœur corul cântă. Manneken Pis îşi continuă gestul indecent. Il pisse toujours. Între cântecele evlavioase şi susurul apei aplauzele se opresc. Toţi sunt mulţumiţi. Se pot felicita reciproc. Şi-au făcut datoria vorbind despre pace. Acum războiul poate începe. Se aude Dalida cântând la un tranzistor.

M-am adresat vânzătorului:

—   Am văzut ieri la dumneavoastră o carte. Se chema Violenţa calmului. Aş vrea s-o cumpăr.

—   Dacă nu mai este unde aţi văzut-o înseamnă că s-a vândut, domnule. Îmi pare rău.

— Merci.

Afroditele surâd pe coperţile albumelor. Numai Afrodita lui Magritte are o pată de sânge pe obraz. Ca fetele din pădurea La Roche.

Sau poate că nu mai există statui curate.

„Nu mă atingeţi”, scria pe un copac bătrân în parc. Inscripţia se afla pe o tablă bătută în cuie. Piroane groase care au străpuns copacul. Aşa s-a întâmplat şi cu Arhimede pe plajă de la Siracuza unde desena cercuri pe nisip. În clipa când a strigat „Nu te atinge de cercurile mele”, centurionul roman căruia i se adresase l-a străpuns. Oamenii abia mai au timp să audă strigătul prin care cer să nu fie atinşi. În clipa următoare sunt asasinaţi.

Dacă mă întreabă cineva: „Scuzaţi-mă, domnule, ce este condiţia umană?”.

Abia acum văd ce pictează tânărul spre şevaletul căruia se uita mai devreme poliţistul. Un număr de dresură de circ.

Şi, în timp ce privesc, îmi imaginez animalul, cândva sălbatec, care se teme de biciul dresorului şi ascultă porunca. A uitat pădurea în care a trăit în libertate. S-a învăţat cu aplauzele, cu reflectoarele şi cu pocnetul biciului. Sare prin cercul de foc la comandă. Face tot ce i se cere. În fiecare zi acelaşi spectacol, aceleaşi aplauze şi aceeaşi întoarcere în cuşcă. Numai noaptea aude parcă un vânt ciudat: murmurul stins al libertăţii. Adoarme târziu şi, a doua zi, abia la al doilea pocnet de bici dispare orice urmă de tristeţe...

Câţiva turişti trec sugându-şi preocupaţi cornetele de îngheţată. Un ghid le dă lămuriri arătându-le aripa dreaptă din clădirea primăriei. Nu aud ce spune. Le vorbeşte, probabil, despre arhitectul care s-a aruncat din turn.

Unde am mai văzut asemenea scene? A, da, la Waterloo. Jos, în muzeu, se află acolo o pictură circulară care redă bătălia şi pe care lumea o priveşte ronţăind ciocolată de la bufet.

Mi s-a făcut foame. Dacă aş avea bani, m-aş aşeza la o masă. Dar n-am.

Lui Monet, care a pictat de atâtea ori faţada catedralei din Rouen, i-ar fi plăcut cu siguranţă să picteze şi faţada primăriei din Grand-Place la diverse ore ale zilei. Dimineaţa. După-amiaza. Mereu aceeaşi şi mereu altă.

Nici eu nu mai sunt acelaşi de azi-dimineaţă. Am mai îmbătrânit. Ar fi poate timpul să-l revăd pe Manneken Pis. Ca să nu devin melancolic.

Fără nici o noimă, îmi amintesc ce povesteşte Cocteau despre cura de dezintoxicare de opium. Fumase zece pipe pe zi. Apelase la acest echilibru artificial ca să se opună unui dezechilibru nervos. Cel puţin aşa se plângea. Oare dacă aş fi avut ocazia, aş fi fumat vreodată opium? Nu cred. Mi-ar fi fost frică, probabil. Frică de consecinţe, întotdeauna m-am temut de consecinţe. Au fost multe lucruri în viaţa mea pe care nu le-am făcut nu pentru că le socoteam rele. Poate nici nu erau. Dimpotrivă. Dar m-am temut de consecinţe. Şi mă gândesc din nou cu ciudă la puşlamaua de bronz.

Un alt grup.

Un alt ghid.

Aceleaşi explicaţii despre capul lui Egmont.

Pe marginea pieţei se bea bere. Se stă la soare. Se cântă. Se doarme. Se speră. Nu, asta nu. Speranţa este invocată în alte părţi. „în acest timp pe trotuare...”, cânta corul de la Sacré-Cœur, în acest timp în faţa pieţei care se goleşte, încerc să mă conving că poţi să surâzi fără să fii un imbecil. Totul, îmi zic, e să-ţi găseşti în orice situaţie justificări, să ai grijă exclusivă a micii tale afaceri cu viaţa. Într-o lume în care atâtea lucruri te împing la indiferenţă, poate că asta nici nu e prea greu...

Chiar. Puţină voinţă, domnilor. Merci. Acum e bine. Semănăm toţi cu cei care îşi văd de treburi în tabloul lui Bruegel în vreme ce Icar se scufundă în mare. Dar cine e Icar? Nu ştiţi? Nu vă faceţi probleme. N-are importanţă. Poate că a fost omul din jungla filipineză.

Piaţa e aproape goală acum. Urmează un antract. După aceea va începe alt spectacol. Cel de seară.

Până atunci, „à votre santé, messieurs”. Şi câtă vreme puteţi să surâdeţi, plimbaţi-vă liniştiţi între caietele roz şi băieţelul rubicond care face pipi. Chiar dacă aţi văzut tabloul lui Bruegel, nu uitaţi în ce secol suntem. Rugaţi-vă numai să nu vă crească aripi.

mai 1980